Etichetă: Mesia

Cine știe Biblia, câștigă!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mi se plânge un cunoscut despre faptul că „nu știe cum să răspundă” unui ”prieten” care îi atacă mereu credința. Cunoscutul fiind, să-mi fie iertată expresia, un fel de ortodox ori un ortodox parțial (critică pe care și-a asumat-o cu frumoasă modestie):
– crede în Dumnezeu după Învățătura Ortodoxă, spune el,
– se roagă,
– nu postește,
– nu merge la biserică.
De asemenea, are o părere proastă despre preoți în general – conform declarației lui, fiind numai „câțiva preoți în care are încredere”… dar nu se spovedește la niciunul dintre ei.
Este un tipar foarte comun, o treaptă intermediară în reușita Satanei de a despărți omul de Biserica lui Dumnezeu – o despărțire de Dumnezeu pe care mulți nu o disting astfel.

Revenind, omul mi-a relatat câteva ”mari probleme” ridicate de așa-zisul prieten. Voi reda patru dintre ele, cu răspunsuri și o Încheiere pentru toți.
Adăugând faptul că sper ca același cunoscut să îmi spună în curând că s-a spovedit și a început să citească Biblia.

Deci, care sunt marile probleme care „l-au încuiat”?

1. Că Iisus s-ar fi născut cu 4 ani mai devreme decât anul 0, adică al Nașterii Domnului.

Răspuns:

Aceasta este o falsă problemă, deoarece nu există nicio dogmă privind anul Nașterii Domnului.
Un sfânt român, Dionisie cel Smerit (Exiguul), din Dicia (Dobrogea, pe atunci Dicia sau Sciția Mică), a făcut calendarul confruntând mărturiile evanghelice cu documentele existente la Roma.
Se pretinde modern că a greșit, pentru că Irod cel Mare (Matei 2:3 ș.cl.) ar fi murit cu trei sau patru ani înainte de anul 0 (anul 753 AUC1, față de 750 anul atribuit modern morții lui Irod).
Este evident că problema în cauză ține de cronologie și istorie, fiind lipsită de semnificații teologice.

2. Că nu se știe câți frați și surori a avut Christos, dar a avut.

Răspuns:

Această minciună este legată de confuzia între frate (frați) și frate biologic.
În limba română frate poate să însemne
– frate biologic
– frate vitreg
– frate de cruce
– camarad de arme
– frate adoptiv
– prieten bun
etc.
Cam la fel este și în greaca veche, limba din care se traduce de obicei Noul Testament în română sau alte limbi europene.
Mai mult, ne izbim și de faptul, uitat de mulți, că textul vechi-elin al Evangheliilor este în cea mai mare parte o traducere din ebraica veche și/sau aramaică!
Iar în ebraică se folosea termenul אָח, adică ach, pentru toate rudeniile apropiate de același gen. Ach (אָח) erau și frații biologici, și verii de aproape sau de departe, ba chiar și unchii uneori!2
Și, atunci, cum ne dăm seama dacă frații lui Iisus Christos din Noul Testament sunt frați biologici sau altceva?
Simplu, din ceea ce spun Sfintele Scripturi!

De exemplu, la Matei 1:25 se spune foarte clar că Iisus este UNICUL3 fiul al Fecioarei Maria.
Afirmație repetată și la Luca 2:7.
Și care nu poate fi contrazisă rațional atât din pricina mărturiei tuturor celor care L-au cunoscut pe Iisus – care au creat prin mărturiile lor Sfânta Tradiție –, cât și dintr-un motiv de logică elementară și absolută: dacă Iisus este Unul-Născut înseamnă că nu are frați prin naștere4.
Ceea ce înseamnă că este imposibil ca frații lui Iisus să aibă aceeași mamă cu el.

O evidență absolut clară a singurătății lui Iisus ca Fiu este prezentat la Ioan 19:26-27. Vedem acolo că Iisus o dă pe Fecioara Maria în grija Apostolului Ioan, un act foarte logic dacă ea nu avea alți copii care să aibă grijă de ea, dar imposibil (sau cel puțin imposibil fără mari tulburări) dacă ar fi avut. Amintim că și atunci, ca și până astăzi, Evreii practică un adânc respect față de părinți și consideră o adevărată crimă neglijarea lor. 

Ca urmare, este evident că ei sunt fie fii ai lui Iosif – din căsătoria sa mai veche, dinainte de logodna cu Fecioara Maria –, fie veri ai lui Iisus.5
Primii, prin adopția lui Iisus de către Dreptul Iosif, sunt îndreptățiți să fie numiți frații Domnului, dar prin alianță, nu biologic.
Oricum, este evident că nu există vreo sursă care să ateste vreun frate biologic al lui Iisus, cu atât mai puțin vreo soră.

Deci, se știe foarte clar că Iisus Christos nu a avut frați sau surori biologici/biologice.

3. Că nu se știe unde a fost Iisus până la maturitate, deci se poate să fi fost în Persia ori/și India și să fi preluat de acolo ideile pe care le-a propovăduit.

Răspuns:

După aceeași ”logică” am putea spune și că Iisus “a fost ”se poate să fi fost în Rai învățând de la Dumnezeu ideile pe care le-a propovăduit”.
Ceea ce, de fapt, este în parte adevărat, deși nu așa cum cred materialiștii6.

Dar, ca să răspunde la minciuna fundamentală, se știe unde a fost Iisus toată viața sa: în Statul Clientelar Iudeea7 al Imperiului Roman, cu o scurtă călătorie în Egipt puțin după naștere.
Lucrul acesta este arătat clar în Biblie8 și poate cineva înșela pe temă doar pe cei care nu o cunosc.
De pildă, ni se spune

Și a venit în Nazaret, unde fusese crescut (Luca 4:16)

Până și cei răzvrătiți împotriva Mântuitorului nu spuneau „acesta a adus învățături din străinătate”; ci, dimpotrivă, îl disprețuiau pentru că „îl știau de unde este” (Ioan 7:25-28).

Ca urmare, ideea după care ar fi o perioadă ”necunoscută” din viața lui Iisus este total falsă.
Iar interpretarea ideii drept ”argument” pentru o ”inițiere” străin a lui Iisus Christos, absolut absurdă.

4. Că titulatura lui Iisus ar fi contradictorie, unele Evanghelii numindu-L Mesia ori Christos, altele Fiul Omului.

Răspuns:

Ce spun, de fapt, Evangheliile?

Supranumele Mesia este folosit pentru Iisus de El Însuși la Matei 24:23 , de Apostolul Andrei la Ioan 1:40-41, de Iisus, femeia samarineancă și alții la Ioan 4:25-26 și 40-42.
Acest ultim verset (Ioan 4:42) este foarte folositor pentru cei care vor să înțeleagă problema denumirilor: el arată identitatea dintre termenul Mesia, întrebuințat de Samarineancă, și termenul Christos, folosit de Samarinenii din cetate.
Căci, într-adevăr, Christos este forma grecească pentru Meșaiah, adică Mesia, adică Unsul (lui Dumnezeu).

Iar supranumele Christos apare în toate Evangheliile.

În sfârșit, supranumele Fiul Omului este folosit adesea de Iisus Christos și apare în toate Evangheliile (și în Faptele Apostolilor).

Deci, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Mesia ori Christos, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Fiul Omului.

De asemenea mai este denumit și Mântuitor (Luca 2:11; Ioan 4:42; Fapte 5:31 și 13:23 etc.), Învățător (Matei 9:11; 10:24-25; 17:24; 19:16; 23:8 și 10; Marcu 2:16; 5:35; 14:14; Luca 8:49; 18:18; 22:11; Ioan 3:2; 11:28; 13:13-14 etc.), Lumina lumii (Ioan 1:4-9; 3:19-20; 8:12 etc.), Răsăritul cel de Sus (Luca 1:78) etc.

Toate aceste denumiri evanghelice descriu o parte din lucrarea lui Iisus și sunt în deplină armonie între ele.

Încheiere

Aceste patru așa-zise probleme, ca și celelalte ridicate, sunt foarte ușor de dezlegat pentru cine citește cu drag Sfintele Scripturi.
Dar, totodată, sunt o piatră de poticnire, sau cel puțin rămân fără răspuns, pentru cei care nu cunosc Biblia.
Și, de asemenea, pentru cei care nu știu să întrebe pe cei care știu.

Mântuitorul ne-a prevenit:

rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22:29; Marcu 12:24)

Dar nu o spune pentru osândire, ci pentru mântuire, chemându-ne la cunoașterea adevărului:

Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei; și veți cunoașteți adevărul, iar adevărul vă va face liberi! (Ioan 8:31-32)

Se arată astfel că Iisus ne previne asupra neștiinței noastre în cele ale adevărului. Care se poate cunoaște prin citirea și trăirea Sfintelor Scripturi – căci doar prin munca de trăire a adevărului se învață puterea și lucrarea lui Dumnezeu.

Deci, iubiți cititori, citiți Sfintele Scripturi cu sete și dor, ca să aveți viață.
Uitați-vă la mai marii noștri, adică la Sfinții lui Dumnezeu care bine și-au trăit viața și au urmat Credința Domnului. Vedeți că toți aceștia au iubit cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva, și astfel au câștigat Cuvântul lui Dumnezeu, și cu el Sfânta Treime, adică tot ceea ce înseamnă ceva.
Citiți Biblia, și citiți felul în care a fost înțeleasă și trăită de Sfântul Ambrozie al Mediolanului, de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Chiril al Alexandriei, de Sfântul Vasile cel Mare etc. Și, mai ales, încercați să urmați toată învățătura cea bună înfățișată acolo, și să vă feriți de tot răul.9

Astfel ispitirile cu ”probleme” ca cele amintite mai sus vă vor părea o joacă.
Dar, mai ales, veți câștiga pacea lui Christos, care aduce cu ea împlinire și așteptarea vieții veșnice.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. AUC = Ad Urbe Condita, adică De la Întemeierea Cetății, adică timpul de la întemeierea Romei. Era cel mai constant calendar al Romanilor până la Sfântul Dionisie cel Smerit (Exiguul). ↩︎
  2. Să ne amintim de faptul că Avraam îl numește pe Lot frate (ach / אָח), deși acesta îi era nepot de frate (Facerea 13:8 și 14:14). ↩︎
  3. Termenul vechi-grecesc folosit aici este πρωτότοκον. Din care πρωτό poate însemna primul, cel dintâi sau unicul. În cazul de față atât contextualitatea biblică, dar și Sfânta Tradiție, arată fără echivoc faptul că înțelesul este de Unicul, adică πρωτότοκον = Unicul Născut. O evidență logică este faptul că lipsește orice mențiune a unei alte nașteri (deși este evident că un frate biologic al lui Iisus ar fi fost extrem de important și ar fi fost menționat). Desigur, argumentum ex silentio are o validitate limitată de context. Însă în acest caz contextul este mărturisirea prin Evanghelii a adevărului mântuitor. Mărturisire ce arată foarte clar lipsa unor alți fii ai Fecioarei Maria, după cum se poate vedea în feluritele argumente privind acest subiect prezentate la Lumina adevărului Sfinții. Maica Domnului (click pentru accesare). ↩︎
  4. Amintesc aici de o afirmație protestantă, care proclamă, absolut fără niciun temei biblic, ideea că Iisus ar fi fost „Unul-Născut” după naștere, dar nu și mai târziu. Eroarea logică este ușor de demontat, dacă ne amintim faptul că Evangheliile sunt scrise după Învierea lui Iisus, nu la Nașterea Acestuia. Altfel spus, termenul „Unul-Născut” este un termen aplicat după încheierea vieții pământești a Mântuitorului, având astfel validitate absolută. ↩︎
  5. A se vedea faptul că la Răstignire, alături de Maria Magdalena și deosebi de Fecioara Maria se află „o altă Marie”, mama lui Iacob și Iosif – cei prezentați drept ach / אָח sau adelfoi / αδελφοί în Evanghelii. Se vede astfel foarte clar că au altă mamă (soția lui Cleopa) decât Iisus Christos. Cf. Matei 27.56, Marcu 15:40, Ioan 19:25… ↩︎
  6. Iisus, ca Dumnezeu, era și întrupat pe pământ, și pe tronul ceresc, precum și dincolo de tot ceea ce se poate știi. Creșterea lui Iisus Christos în înțelepciune și har (Luca 2:52) se produce pentru Omul Iisus Christos atât prin cele ale lumii („la oameni”), cât și prin unirea deplină cu Dumnezeu („la Dumnezeu”). Acestea sunt mai greu de înțeles, pentru că oamenii sunt doar oameni, pe când Iisus Christos este și a fost și Dumnezeu și Om. De aceea El a lucrat cele omenești, dar dumnezeiește, și cele dumnezeiești, dar și omenește. Cea mai apropiată stare o putem vedea la sfinții îndumnezeiți (precum Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Justin Pârvu). ↩︎
  7. Statut similar cu al Daciei înainte de Decebal și în timpul său până la atacurile sale peste Dunăre care declanșează războaiele cu Traian. ↩︎
  8. Matei 2:1-23; Luca 2:1-52 arată foarte clar faptul că după Fuga în Egipt Maica și Iosif au venit cu Iisus în locul de origine al Dreptului Iosif, Nazaret (Luca 2:4 și 2:39; Matei 2:19-23; Luca 2:51-52; Ioan 1:45 etc.). ↩︎
  9. În gândirea protestantă și neoprotestantă se pretinde că raportarea la tâlcuirile Sfinților lui Dumnezeu este o rătăcire; că trebuie folosită Biblia și doar Biblia. Doar că aceste pretenții sunt scrise în cărțile autorilor protestanți și neoprotestanți, iar nu în Biblie. Ceea ce anulează total pretențiile în cauză. Pentru cei ai Bisericii lui Dumnezeu este limpede că însăși Scripturile poruncesc asemenea raportare: Și avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre. Aceasta știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1:19-21). Vedem că Apostolul Petru numește, în Duhul Sfânt, proorocii cuvintele Sfintei Scripturi și cuvânt proorocesc ceea ce Sfinții lui Dumnezeu lămuresc din Scripturi. Deci aceasta este porunca lui Dumnezeu, ca aceia care vor să citească Biblia să nu încerce să o tâlcuiască după voia lor, ci să ia aminte la tâlcuirile Sfinților. ↩︎

Păcatul își poate schimba natura? (II)

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Cel mai mare păcate este cel pe care îl am.
Pentru că acesta mă desparte de Dumnezeu.
Mihai-Andrei Aldea

Cu întârziere, răspund unui mesaj și unor întrebări din acest mesaj adresate de Mihai.
Mesajul a fost postat de d-sa acum vreo șapte zile, la micul eseu Între desacralizare și sfințire, născut tot din întrebările sale.
Una dintre pricinile pentru care am răspuns cu întârziere este încercarea unui răspuns serios. Ca urmare, este destul de lung și l-am împărțit în două.
Aici este partea a doua.
Să fie cu folos!

(prima parte)

Iar C.S. Lewis spunea că „procesul istoric nu îngăduie o întoarcere simplă; că Europa nu poate ieși din Creștinism pe aceleași uși pe care a intrat și să se regăsească acolo unde era. Nu acesta este felul în care se întâmplă lucrurile. Omul post-creștin nu este un păgân, tot atât de bine ai putea crede că o femeie măritată își recapătă fecioria prin divorț.”

Mi se pare limpede că primele două fraze sunt corecte, iar ultima radical greșită. Și, totodată, văd lipsa oricărei atestări a spuselor lui G. K. Chesterton în rândurile lui C. S. Lewis. Dar asupra acestui fapt voi reveni mai departe. Acum repet faptul că primele două fraze prezintă o realitate concretă.

Desigur, nu există posibilitatea resetării istoriei.
Europenii nu cunosc real formele europene antice ale păgânismului. Ceea ce cunosc ei sunt doar urmele păstrate, urme a căror interpretare este în mare parte subiectivă sau limitată.
Mai mult, culturile din care vin Europenii sunt puternic diferite față de cele antice.
Sunt, toate acestea, elemente care garantează o diferență radicală de preluare.

Ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat!
Pentru că Renașterea este, în fapt, dorita Renaștere a păgânismului greco-roman, cu toate aspectele sale – cunoscute medieval. Doar că dorința nu s-a putut materializa, construindu-se un produs care combină elemente păgâne reinventate, paradigme păgâne pe care Anticii nu le-ar putea recunoaște și accepta și altele asemenea.
Ceea ce face din Renaștere un fenomen care își poate revendica păgânismul greco-roman doar și exclusiv doar ca punct de inspirație. Pentru că, din toate punctele de vedere este radical diferit de acesta.

La fel stau lucrurile și cu acele caricaturi numite „păgânism celtic britanic”, „păgânism galic”, „păgânism dacic” etc.
Nici măcar denumirile nu corespund religiilor antice!
Căci acelea erau păgâne – adică străine învățăturii Scripturilor –, nu își ziceau așa!
Iar în lipsa oricăror surse cât de cât solide privind acele religii, feluriți obraznici pretind să le „redescopere”, bineînțeles, „magic”. Doar că descoperirile lor sunt atât de moderniste încât în raport cu vechile culturi sunt perfect ridicole.

Deci, da, factual, primele două fraze sunt corecte.

A treia, însă, este radical greșită, aplicând termeni păgâni unei viziuni care fie fiind creștină, fie încercând să fie de un obiectivism total, nu poate folosi acei termeni.

Fecioară este, pentru Creștin, cultura creștină (sau, înainte de Venirea Domnului, veterotestamentară) a unei comunități – fie aceasta cătun, sat, comună, târg, cetate, oraș, plai, județ, comitat, țărișoară, țară etc.
Păgânismul este, definitoriu din punct de vedere creștin, adulter (Ieremia 3:1-13 este doar un exemplu din multe care arată acest lucru).

Iar dacă este să ne uităm la fenomenul istoric, o comparație ar fi cu o femeie care a fost desfrânată și apoi s-a pocăit. Dar după câteva decenii, speriată de îmbătrânire și poftind din nou plăcerile tinereții, lasă Credința și se aruncă iar în desfrânare. Fiind apoi mirată că nu mai este atrăgătoare pentru tineri și că o mustră conștiința mai mult ca în tinerețe. Și dând vina pe Credința Creștină pentru aceasta.

Din punctul de vedere al obiectivității reci, comparația ar fi cu o femeie care după mai multe relații se căsătorește. Și, după câteva decenii, se hotărăște să redevină necăsătorită – atenție, nu divorțată – și să își refacă vechile relații. Fiind șocată să constate că dintre foștii amanți unii au murit, alții s-au căsătorit și recăsătorit, alții sunt măcinați de BTS-uri, dar, mai ales, toți au îmbătrânit și s-au schimbat. Astfel încât nu mai poate avea relațiile din trecut nici cu ei, nici cu alții.

Dar, dincolo de analiză, sunt încă nelămurit în ce fel ar putea fi aplicate rândurile lui C. S. Lewis textului inițial sau întrebărilor finale.

Credeți, Părinte, că păcatul (“mai binele”) modern se deosebește de cel antic printr-o diferență de natură, nu doar de grad? Că există o diferență în orientarea voinței: spre un bine dezordonat, în cazul celui antic, față de o împotrivire directă față de Binele însuși, față de Dumnezeu, în cazul apostaziei moderne?

Așa cum vedem în Sfintele Scripturi, așa cum vedem în Sfânta Tradiție, păcatul este o neascultare de Dumnezeu – conștientă sau nu.

Pentru a înțelege natura păcatului, cred că este de folos să vedem, în primul rând, felul în care apar primele păcate.

Aici, desigur, trebuie să mergem la Adam și Eva.
Dumnezeu i-a făcut, le-a dat rânduială și nenumărate daruri. Printre acestea se numără existența, conștiința de sine, voința și liberul arbitru, sănătatea deplină, puterea de abstractizare etc.
Mai mult, le-a dat sub stăpânire (adică în grijă părintească) toată Creația Materială, adică tot Universul (așa cum era înainte de Cădere).
Ca să îi ajute, le-a făcut o grădină ca lecție despre îngrijirea cu dragoste înțeleaptă și înțelepciune iubitoare a celorlalți.
Mai mult, a lăsat îngeri să îi ajute și El Însuși venea să îi învețe.
Pentru atâtea daruri – și altele pe care nu le-am mai amintit – le-a cerut un singur lucru: să nu mâncați din pomul X. Și, mai mult, i-a prevenit: pentru că dacă veți mânca din el veți muri negreșit.

Acel pom se numea Pomul cunoașterii binelui și răului.
Am subliniat și răului deoarece feluriți înșelători – și înșelații care îi urmează – folosesc denumirea mincinoasă „pomul cunoașterii”.
Însă
(a) cunoașterea s-a dat omului de la început și a fost primită mai departe, atât prin lucrarea harului cât și prin transmitere directă.
și
(b) pomul în cauză are alt nume, pe acela de Pomul cunoașterii binelui și răului.
Deci nu era un pom al cunoașterii în general, ci un pom al cunoașterii specifice: a binelui și răului.

Dacă stăm să ne gândim puțin, vedem că denumirea corespunde izbitor felului în care ne trăim viața: amestecând binele cu răul!
Și tocmai această duplicitate, tocmai această purtate adulterină, este cea asupra căreia Dumnezeu previne pe om de la început: dacă vei gusta din aceasta vei muri negreșit.

Toate acestea erau cunoscute de Adam și Eva.
Și totuși au ales să asculte de Satana, făcând neascultare de Dumnezeu, ajungând chiar să se ascundă de Dumnezeu.

Supunerea lor față de Satana a fost necondiționată.
Ceea ce înseamnă supunere totală.

Atunci când o cetate se supunea necondiționat orice atrocitate era posibilă. Cei cărora cetatea se supusese necondiționat putea săvârși orice bestialități, inclusiv asupra copiilor, bolnavilor, bătrânilor.
În același fel, când Adam și Eva s-au supus necondiționat Satanei au dat Satanei pe copiii lor până în veac.

Mă opresc la această realitate îngrozitoare, cumplită, feroce, ca să întreb:

Care dintre păcatele acestea, ale lui Adam și Eva, este „cult al Rodniciei”?

Dimpotrivă, toate păcatele făcute de Adam și Eva sunt fugă de rodnicie pentru iluzia unor drumuri mai ușoare către înălțimi!

Și acestea sunt primele păcate din istorie!

Pot să arăt și faptul că în crima lui Cain asupra blândului Abel nu există nici urmă de „cult al Rodniciei”.
Așa cum nu există nici în purtarea femeii lui Lot, în răutatea Regelui Saul, în închinarea la idoli sau în nenumărate alte păcate străvechi.

Amintea Giuseppe Cocchiara despre unul dintre miturile politice care au parazitat și parazitează etnologia, folcloristica și, mai apoi, sociologia și antropologia: mitul bunului sălbatic (the noble savage), cum a fost tradus în română.
Mitul vine din Renaștere, fiind unul dintre roadele corcite și mincinoase ale încercării de revenire la păgânismul greco-roman: de la mitul Arcadia la mitul bunului sălbatic este un salt uriaș, pe care doar disprețul de realitate îl poate face.
Anticii nu au putut gândi așa ceva, pentru că erau în contact cu barbarii și nu puteau asimila faptele acestora ca bune în scara de valori proprie.
Nici Vest-Europenii nu au făcut asta în mod real, fiind șocați de contactul cu „sălbaticii” – de unde și lozinca îngrozitoare un Indian bun este un Indian mort –, dar au avut plăcerea să se prefacă a crede în mitul bunului sălbatic.
Pentru cei mai mulți era o simplă fandoseală, un mijloc de a se pretinde buni și toleranți.
Pentru unii, însă, era și este o imagine prea frumoasă pentru a nu fi adevărată.

Se pot spune foarte multe pe temă, dar esențial este că din punctul meu de vedere Chesterton urmează exact mitul bunului sălbatic. Și face asta ignorând mărturiile clare ale istoriei, mărturiile clare ale Dumnezeieștilor Scripturi.

Revenind la Adam și Eva, merită să subliniem faptul că ei știau.
Ei știau că Dumnezeu a creat totul.
Ei știau că Dumnezeu i-a făcut din iubire înțeleaptă.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi cunoaște deplin.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi poate călăuzi ca să ajungă la desăvârșire, la îndumnezeire.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singura cale a libertății, a deplinătății personale, a fericirii.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singurul izvor al rodniciei.

Știind toate acestea, au ales, liber, să asculte de Satana. Necondiționat.

Ceea ce a supus Satanei Universul ce le fusese supus, cu tot cu toate odraslele – minerale, biologice, ideatice, virtuale ș.a.m.d. – care urmau să apară în el.

Și din nou se arată iubirea înțeleaptă a lui Dumnezeu, care folosește vina lor față de El pentru a-i salva și a ne salva!

Căci Dumnezeu nu a negat libertatea lor de a alege, respectându-le supunerea față de cel rău.
Dar, pentru că încălcaseră înțelegerea dintre ei fără dreptate, avea dreptul să îi pedepsească.
Și a dat acele legi pe care păcatul le privește drept blestemul strămoșesc, blestemul lui Adam, blestemul lui Adam și Eva etc.
Doar că prin acel „blestem” Dumnezeu a pus zăgaz Căderii, a limitat puterile diavolilor asupra oamenilor și lumii, a dat viitor omenirii și, mai ales, L-a făgăduit pe Mesia, Iisus Christos.
Blestemul ca binecuvântare este o taină a lucrării harului în lume pe care, cândva, Românii o înțelegeau. Dar pe care cei mai mulți au ignorat-o și o ignoră.

Vedem astfel că rodnicia vine tot de la Dumnezeu, și înainte, dar și după Cădere.
Deci nu poate să fie rodnicie – și nici un cult al acesteia – în afara ascultării de Dumnezeu.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum este atunci când cei răi se înmulțesc și își închipuie că sunt binecuvântați, doar pentru a ajunge singuri în Iad.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum a fost la bogatul căruia i-a rodit țarina.
Sunt însă minciuni, iar nu rodnicie adevărată.
Aceasta există doar în ascultarea de Dumnezeu, Singurul care face să fie mai mulți copiii celei sterpe decât ai celei cu multe nașteri. (sic!)

Ca să răspund la întrebare,

natura păcatului este aceeași de la început și până la A Doua Venire.

Ceea ce se schimbă este, uneori, fie aparența păcatului, fie (uneori!) discursurile și/sau pretextele justificative.

Însă în natura sa tot păcatul, dintotdeauna și pentru totdeauna, este despărțirea de Dumnezeu, neascultarea de Dumnezeu, răzvrătirea de Dumnezeu etc. (toate fiind expresii pentru aceeași atitudine).
Așa cum toată virtutea, dintotdeauna și pentru totdeauna, este ascultarea de Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Legenda lui Moș Crăciun

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Moș Crăciun
legenda românească
sau
Istoria cea veche a lui Moș Crăciun auzită de la moși și de la moașe

Aceasta este legenda românească a lui Moș Crăciun și a darurilor ce se aduc de Nașterea Domnului copiilor din întreaga lume. Înainte de a o începe, amintim că la Români se folosesc pentru eroul legendar numele de Crăciun, Cărciun, Cârciun, Crăcion, Cărcion sau Cârcion, căci limba română are multe graiuri și dialecte. Fiecare cu rostirea sa.

Atunci când s-a hotărât recensământul, Dreptul Iosif a plecat cu Fecioara Maria, însărcinată cu Pruncul Sfânt, către Betleem. Iosif era văduv, iar copiii din prima căsătorie destul de mari, Iacob deja cu familie, așa că aceștia au mers singuri. Se zice că erau și rușinați că tatăl lor, bătrân, s-a apropiat de o tânără nevinovată, cum era Maria. Căci ei nu știau că Maria a rămas însărcinată de la Dumnezeu, prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar Iosif și Maria nu puteau spune aceste lucruri, căci nu era vremea potrivită.

Ca urmare, Iosif și Maria au călătorit singuri. Și încet, căci nu se puteau mișca repede, Fecioara fiind însărcinată iar Iosif înaintat în vârstă.

De aceea, au ajuns la Betleem târziu, când toate locurile din casele așezării fuseseră umplute de cei veniți pentru recensământ. Așa că, prin noaptea tot mai rece, au înaintat către una dintre ieșirile Betleemului, înspre răsărit. Aici avea casă o rudă de-a lor îndepărtată, numită Crăciun.

Acest Crăciun era și el dincolo de a doua vârstă și lipsit de copii. Dar el se bucura de asta, căci era de o mare zgârcenie. Și vedea copilul, ca orice zgârcit, doar ca pe o cheltuială. Căci zgârcenia acoperă dragostea, așa cum o face și risipirea – căci toate patimile sugrumă iubirea. Deci Crăciun era zgârcit, dar și cam mânios de felul lui – pentru că patimile rănesc sufletul și durerea izbucnește tot pătimaș. Soția lui, însă, era foarte bună. Și nu doar că suferea că nu avea copii, dar și pentru că, foarte bogați fiind, cu greu putea să dea milostenie. Pentru Crăciun orice pomană, orice ajutor dat cuiva, adică, era o durere: i se părea că pierde mereu ceva.
Și vă veți întreba: de ce îl mai ținea Dumnezeu?

Pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și pe cei mai răi oameni Domnul îi cheamă să se întoarcă, pocăindu-se, pentru ca să ajungă în lumea iubirii, Raiul, și nu în cea a egoismului și răutății, Iadul.

Și pe Crăciun l-a chemat la El, de multe ori, Dumnezeu. Prin rudele sărace care aveau nevoie de sprijin. Prin rudele bogate care le-au ajutat pe cele sărace și nu au sărăcit, ci mai mult au sporit. Prin copiii de pe stradă, care îi aminteau că dragostea rodește și răceala este stearpă. Prin cei care se stingeau și îi arătau că viața trece și bogățiile lumești nu pot fi luate dincolo.

Dar Crăciun își întărea inima pentru zgârcenie și egoism, respingând chemările Domnului.

De aceea, când i-au bătut la ușă Iacob și Maria, le-a răspuns urât, cu dispreț și batjocură.
– Cerșetorilor, plecați de aici! Nu este loc în casa mea pentru cerșetori murdari ca voi! Afară!

Și a trântit ușa, mulțumit că și-a vărsat supărarea pe ei. Supărare ce venea chiar din răutatea lui, dar el nu voia să știa asta.

Soția lui, însă, prinsă de milă față de fata aceea tânără și însărcinată, de bătrânul care o însoțea, a zis:
– Bârr! – și și-a frecat umerii de frig. Bărbate, tare rece e noaptea aceasta! Oare ne-or ajunge lemnele ca să nu înghețăm?
Căci, fiind bogați, se încălzeau cu lemne, nu cu paie sau alte materii sărace, ca ceilalți.

Crăciun și-a dat seama că într-adevăr îi cam înghețase fața. ”Din cauza cerșetorilor ăia!”, a dat iar vina pe Iosif și Maria.
– Da, e cam rece – a recunoscut el. Du-te și mai adu niște lemne.

Bucuroasă, femeia a ieșit din casă și a fugit după Dreptul Iosif și Fecioara Maria. Care, mergând încet, nu ajunseseră prea departe.
– Stați! – le-a zis ea. În casă nu pot să vă primesc, dar avem aici o peșteră în care ținem vitele. Nu este un loc demn de oaspeți, dar cel puțin nu bate vântul și e mai plăcut. Ba chiar călduț, căci fiind vitele înlăuntru se mai încălzește de la ele.

Și i-a dus până la staulul vitelor. Care, într-adevăr, era într-o peșteră, nu un grajd. Vacile și boii s-au uitat cu uimire la Fecioara Maria, căci simțeau valurile de har ce se răspândeau dinspre ea. Și au început să sufle ca să o încălzească, în timp ce soția lui Crăciun și dreptul Iosif pregăteau un fel de așternut de paie curate în care să stea Fecioara.

Dar tot atunci Maria a zis:
– Nasc!

Și, înainte ca cei doi să își dea seama ce se întâmplă, apăru pe paie un băiețel, cu toate cele ale unui nou născut lângă el. Fără ca Maica Domnului să fi cunoscut durere sau sângerare, Pruncul Sfânt S-a născut. Și Crăciunița – cum i se mai spunea soției lui Crăciun – s-a apucat să-L șteargă și să Îl înfeșe cu șorțul ei, căci altceva nu avea, înainte să Îl dea în brațe Fecioarei.

Dar între timp, Crăciun, care se așteptase ca femeia să îi vină în câteva clipe cu lemnele, ieșise după ea. Și, din obișnuință, își înfipsese la brâu o secure pentru despicat scurtături1. Locul lemnelor era la câțiva pași de casă. Acolo, nici urmă de soție!

– Nu se poate! – își zise el furios. Să nu îmi spui că netrebnica a adus cerșetorii ăia la noi, pe undeva!

A fugit la hambar, dar acolo nu era nimeni.

– La staul! – își dădu el seama, ajutat și de diavolii care îi sporeau mereu furia.

Și, înnebunit de mânie, alergă la staul – adică la peștera în care țineau ei vitele.

Acolo văzu, de cum intră, pe Iosif îngenuncheat lângă Maica Sfântă, pe aceasta ținând Pruncul pe care i-L dădea Crăciunița, tot îngenunchiată.

Crăciun văzu negru înaintea ochilor și, înainte să își dea seama, furia îi izbucni: smulse din brâu securea și o aruncă orbește în soția lui, cu toată puterea.

Iar securea, izbind cu multă forță, îi reteză Crăciuniței brațele. Sângele începu să curgă șiroaie, în timp ce Crăciunița se uită, copleșită, la brațele ei și la soțul încremenit de groază. Căci doar acum își dăduse seama Crăciun ce răutate fără margini a făcut. Și începu să își dea seama cât de rău este! Doar că… ce mai putea să facă?

Crăciunița însă, care văzuse Nașterea cea minunată, cum nu se pomenise niciodată la nimeni, știa că Pruncul este Mesia, iar Maica Sa, Mireasa lui Dumnezeu. Deci ridică ochii spre Fecioara Maria:
– Măicuță Sfântă, ajută-mă! – zise ea.

Și Maica Domnului, uitându-se la Pruncul Sfânt, a întins mâna și s-a atins de una din mâinile căzute jos. Iar acestea, ridicându-se, dintr-o dată au fost lipite la loc de o putere nevăzută. Încât doar urma albă a tăieturii se vedea pe brațe.

Și în timp ce Crăciun se prăbușea în genunchi, plângând de durere și uimire, plângându-și păcatele și mila și răbdarea Domnului, tavanul peșterii s-a deschis. Și Cerurile s-au deschis cu el, iar îngerii au apărut cântând imnuri, de o frumusețe la care nici gândul nu se poate sui.

Cuceriți de cântările îngerești, nici nu și-au dat seama când au venit păstorii, pe care îngerii îi înștiințaseră că s-a născut Christosul, adică Mesia.

Dar când îngerii s-au retras, Crăciun s-a ridicat și plecându-se Maicii, Pruncului și Dreptului Iosif, i-a poftit în casă. Și a împărțit daruri păstorilor. Dar aceștia nu au vrut să le primească. Pentru că erau copleșiți de minunile văzute și nici nu înțelegeau de ce ar primi daruri de la Crăciun – ce oricum era vestit pentru zgârcenie.

– Pentru copiii voștri! –a zis Crăciun.

Și a plâns iar, căci abia acum înțelesese că ferindu-se să aibă copii Îl respinsese pe Dumnezeu.

Deci i-a adus în casă pe cei trei, spre fericirea soției lui.

Din această pricină i-au găsit în casă pe Pruncul Sfânt, Maica Sa și Dreptul Iosif cei trei crai de la răsărit.

Craii – adică împărați sau regi mari – tocmai din Persia veniseră. Pentru că văzuseră acolo, pe cer, o stea mișcătoare.

La început au crezut că este o cometă și că, după cum apăruse, vestește nașterea unui rege – se credea la ei că aceste comete prevestesc lucruri despre regi, după partea cerului în care apăreau și cum se mișcau. Doar că steaua coborâse foarte jos și părea că le arată un drum. Iar ei, care erau și mari regi, dar și cercetători ai cerului și vrăjitori – adică magi – au urmat steaua. Căci, după știința lor, le arăta drumul către un împărat mare, căruia trebuiau să i se supună.

Au sosit astfel la Ierusalim. Oraș obișnuit cu cei care pretindeau că ar fi Mesia ori că știu unde este Mesia. Dar niciodată nu văzuseră vreun rege mare, cu atât mai puțin trei, care să Îl caute pe Mesia. Așa că tot Ierusalimul s-a tulburat de căutarea lor. Dar craii, ca să nu mai piardă vremea cu oamenii speriați și care vorbeau vrute și nevrute, au mers la conducătorul țării.

Și au ajuns la Irod, un om foarte rău și foarte prefăcut.

Irod, temându-se de puterea lor, nu a cutezat să le facă nimic. Altfel, i-ar fi băgat în temniță și i-ar fi chinuit până scotea tot de la ei. Așa, Irod s-a prefăcut că are același păreri ca și ei. Le-a spus că a înțeles și el că steaua vestește un Împărat al împăraților. Și că vrea și el să i se închine. Astfel, a aflat de la ei când li s-a arătat lor steaua. Ceea ce, după cum se zice, s-ar fi întâmplat în noaptea în care Duhul Sfânt a umbrit Fecioara și Dumnezeu Fiul S-a întrupat, făcându-Se om. Adică în urmă cu ceva mai mult de nouă luni.

Apoi, Irod a chemat pe bătrânii Iudeilor, ca să spună unde ar fi să se nască Mesia, Împăratul împăraților. Căci se gândea că, în afară de vreun fiu al lui care să îi ia locul, doar Acela putea să fie pricina minunii nemaivăzute a stelei călăuzitoare. Bătrânii, care știau Scripturile dar nu credeau în ele, i-au spus că la Betleem trebuie să se nască Mesia. Nu au ascuns aceasta, nici nu au plecat la Betleem cu magii, pentru că ei nu credeau în Scripturile pe care le știau pe de rost.

Deci au plecat craii și la ieșirea din Ierusalim iarăși s-a arătat steaua. Care i-a călăuzit către sud, iar apoi către răsărit, până la casa unde stătea pruncul. Arătând astfel că era un înger care, în chip de stea, îi chemase pe cei trei la Mântuitorul lumii, Iisus Christos.

Au intrat deci în casa lui Crăciun, unde era Pruncul Sfânt. Și fiecare i-a adus daruri: unul aur, altul smirnă și altul tămâie, toate curate și prețioase. Iar înțelegând de la Fecioara Sfântă și Dreptul Iosif adevărurile despre Dumnezeu și răutatea vrăjitoriilor, s-au lepădat îndată de păcate și s-au îndreptat. De aceea Dumnezeu le-a descoperit în vis că trebuie să meargă pe altă cale către țara lor, ceea ce au și făcut.

Crăciun era fericit că Îl găsise cu adevărat pe Dumnezeu și dragostea Lui. Dar după ce au plecat cei trei crai, Iosif a primit în vis poruncă:

– Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica Lui și fugi în Egipt! Și stai acolo până îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să Îl ucidă!

Și sculându-se Iosif, a făcut așa.

Deci venind trimișii lui Irod în Betleem, nu au putut afla nimic. Pentru că păstorii nu știau nimic despre cei trei crai, decât că trecuseră prin Betleem și au stat în casa lui Crăciun. Crăciun care nu avea copii și nu primea pe nimeni în gazdă, căci era foarte zgârcit.

Crăciun, știind că sunt puși să găsească Pruncul să Îl ucidă, i-a primit cu răceală.
– Nu am copii! – le-a zis el. Și nu am vrut niciodată să am! – a adăugat.
Deși durerea că fusese rătăcit ardea în inima lui.

Trimișii au plecat mai departe, pe urmele magilor, până ce au ajuns la hotarele Iudeii – peste care stăpânea Irod.

– Nu am putut să găsim urmă de Cel pe care Îl căutau craii! – i s-au plâns lui Irod. Poate nici nu L-au găsit, poate nici nu este și a fost doar o înșelare a lor!

Irod, însă, nu se putea liniști.
– Poate nu L-au găsit, dar asta nu înseamnă că nu este. Sau poate este ceva ce ne scapă nouă.

Și, într-adevăr, le scăpa faptul că Dumnezeu a rânduit lucrurile spre mântuirea lumii, iar împotrivirea lor îi osândea.

Irod era însă măcinat de lăcomie, ură și mândrie. Voia să fie sigur că nu se ridică nimeni care să îi ia tronul, deși el însuși era bătrân.
– Să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos din Iudeea! – a poruncit el, nebunește.

Și a început cu uciderea propriului său copil. De unde s-a zis că e mai bine să fii porcul lui Irod – căci nu mânca el porc – decât copilul lui.

Se zice că 14000 (paisprezece mii) de copii au fost uciși atunci în Iudeea, afară de cei care au apucat să fugă peste hotare. A fost un masacru în care au fost uciși până și părinții care își apărau copiii. Cum a spus Domnul prin Proorocul Ieremia, Glas în Rama s-a auzit, bocet și tânguire amară: Rahela (adică mamele din Iuda) își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu mai sunt.

Crăciun, îngrozit de cele întâmplate, a înțeles mai bine ca oricând unde duc egoismul, răutatea, însingurarea, zgârcenia și celelalte patimi. Și, în fiecare an, din averea lui împărțea daruri copiilor din Betleem și împrejurimi, de ziua Nașterii Domnului.

Iar acest obicei a fost păstrat de cei credincioși până astăzi, ca să își învețe copii să fie darnici și să se păzească de zgârcenie și egoism. Dar și ca să arate lui Dumnezeu că știu că fiecare copil este trimisul Lui și că cine primește un copil, pe El Îl primește.
Și în fiecare an, de Nașterea Domnului, casele se împodobesc, oamenii se spovedesc și împărtășesc, iar copiii primesc daruri. Dacă au fost cuminți!
După cum făcea Crăciun cel bătrân.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. Am adunat aici, repovestite, cele istorisite despre Moș Crăciun și craii/magii de la Răsărit de bătrâni, în șoaptă, în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. În șoaptă, căci nu era voie pe atunci să vorbești despre Christos, Dumnezeu sau Crăciun. Am ascultat aceleași istorisiri la bătrâni din Carpați de-a lungul deceniilor. Și dau înapoi, în forma în care m-am priceput să povestesc, cele primite. Așa erau cândva învățați copiii despre Crăciun, fără minciunile care fac de rușine pe cei mari în fața celor mici. Și cred că este adevărată această povestire, mai ales că am întâlnit Evrei care încercau să mă convingă de faptul că și cuvântul Crăciun este de origine ebraică. Ceea ce corespunde, în fapt, cu tradiția românească.

P.P.S. Această istorie sau poveste poate fi preluată cu două condiții: păstrarea grafiei și indicarea sursei. Toți bătrânii ce mi-au dăruit acestea spuneau Cristos ori Christos și așa se cuvine să rămână.

1Scurtături = bucăți de lemn de foc destul de scurte ca să intre bine în vatră, sobă, șemineu.

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Printre Creștinii Români s-a ivit de câțiva ani o tulburare: se poate prăznui, creștinește, Ziua Mamei pe 8 Martie? Dar Ziua Femeii? Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Mamei sau Ziua Femeii pe 25 Martie, de Bunavestire?
Pricina acestei tulburări este faptul că în Occident ziua de 8 Martie a fost proclamată de Socialiști „Ziua Femeii Socialiste”, iar apoi „Ziua Femeii” (subînțelegându-se că toate femeile ar trebuie să fie socialiste).
O să încerc să răspund, pe scurt, dintr-o perspectivă atât a Învățăturii Creștine cât și a tradiției naționale românești.

I. Când este Ziua Femeii?

În tradiția națională românească, Ziua Femeii este pe 1 Martie.

De ce?
Pentru că femeile sunt primăvara vieții, pentru că Martie este în post, pentru că pe 1 Martie avea loc sfințirea caselor, curților, pământurilor, turmelor etc. în toată Românimea.

1 Martie este începutul primăverii. La Românii, primăvara este simbolul rodirii, căci pomii se deschid spre rod, arăturile de toamnă ies din zăpadă spre rod, oile încep să fete și așa mai departe. Iar femeia, se înțelege, este cea prin care vine rodirea la oameni.

Cel mai târziu pe 1 Martie încep să iasă florile, dacă nu au ieșit deja: ghioceii, brândușele și alte câteva flori frumoase, cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară. Ca femeia: cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară.

Totodată, în ultima săptămână din Februarie avea lor o curățenie mare a caselor. Făcea parte din pregătirea de primăvară și de post. Din pregătirea de primăvară, căci lunile de iarnă erau lunile în care se stătea cel mai mult în case. Din primăvară, când începea ieșitul la câmp, dormitul în șură sau căpiță, ori la umbra unui copac sau pom (nu nuc!), se stătea tot mai puțin în casă – și mai mult se stătea în casă de către prunci, sau pentru unele treburi mai apropiate ale soților. Această curățenie mare se încheia prin sfințirea caselor, vitelor, pomilor, grădinilor etc. Despre această sfințire, care este și originea mărțișorului, am mai scris aici. Cum inima casei, inima gospodăriei, este femeia, este și firesc să i se închine această lucrare.

De asemenea, 1 Martie este totdeauna în post. Spre deosebire de Eva și Adam, ce au adus răul în lume prin încălcarea postului – desfrânare –, femeia creștină este, în ziua sfințirii casei și tuturor lucrurilor, în post. Adică în lucrarea de curățire, sfințire și îndumnezeire firească omului. Și care este mereu binecuvântată de Dumnezeu.

Mărțișoarele sunt tradițional fire de lână – rar de cânepă sau in – de culoare albă și roșie; care fire se împletesc împreună, se înmoaie în agheasma de 1 Martie și, tradițional, se leagă la pomi, la marginea grădinilor, ogoarelor și pădurilor, ca să le sfințească și păzească. Prima care primește însă firul înmuiat în apă sfințită este femeia – de la cea mai mică până la cea mai mare și înapoi.

Căci, după Legea Românească, femeile sunt florile vieții, femeile sunt sporul casei, femeile sunt primăvara omenirii, femeile sunt izvorul rodului casei, femeile sunt rostul familie (în unele dialecte sau graiuri românești termenii femeie și familie chiar se confundă).

De aceea 1 Martie este în tradiția românească Ziua Femeii.

II. Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Femeii sau Ziua Mamei pe 25 Martie?

Este o întrebare la care am cugetat mult.
La început, mi s-a părut că ar putea să fie o idee bună, dar ceva mă împiedica. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu este bine, că o asemenea suprapunere stă împotriva Învățăturii Bisericii. De ce?

Pentru că 25 Martie este Bunavestire: Sărbătorirea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că va căpăta de la Dumnezeu, în chip minunat, Pruncul ce este Mesia, Christos, Mântuitorul lumii.
Pare neclar? Limpezim îndată!

În Biserică, suprapunerea unor prăznuiri, mai ales a unora mai mici cu unele mari – și cu atât mai mult cu cele împărătești – se face cu foarte multă grijă: dacă se potrivesc deplin.

De pildă, de Înviere nu se prăznuiesc sfinți, nu se fac nunți.

La prima vedere pare ciudat: fără Înviere nu există sfinți, aceștia au ajuns în Ceruri prin Învierea Domnului; Nunta este de la Dumnezeu – și binecuvântată personal de Iisus Christos și atunci când a trăit pe Pământ, și acum, din Ceruri.

Sunt adevărate acestea, dar Biserica a socotit altfel: de Înviere toată lumea trebuie să Îl cinstească pe Împăratul Răscumpărător, fără a-și împărți bucuria și cinstirea; pe sfinți îi cinstim sau îi venerăm, pe Iisus Christos îl cinstim deplin, adică Îl adorăm.

Nu adorăm, și repet, nu adorăm pe nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Ca urmare, venerarea sau cinstirea sfinților nu se potrivește cu adorarea deplină și îndreptarea totală către Dumnezeu din Ziua Învierii.

În zile ale Învierii mai mici, precum duminicile de peste an, da, se pot cinsti și sfinții: ei sunt cei în care Învierea Domnului a dat rod. Cinstindu-i pe ei, învățăm să rodim și noi Învierea lui Christos, harul lui Dumnezeu, Învățătura Domnului. Dar în Ziua Învierii sărbătorim în întregime pe Mântuitorul Iisus, Dumnezeu-Omul, și Învierea Sa, o sărbătorim împreună cu toți sfinții.

De aceea nu se sărbătoresc de Paști nici zilele de naștere, iar nunți nu se fac, pentru că nu se scade din adorarea lui Dumnezeu nicio bucățică, oricât de mică.

O altă pildă este Înălțarea Domnului, când se prăznuiește și Ziua Eroilor.
De ce a rânduit Sinodul Bisericii din România (și nu numai) această suprapunere? A făcut o greșeală, alăturând o sărbătoare a eroilor Înălțării Domnului la Ceruri?

A făcut bine, căci există o potrivire teologică deplină între cele două sărbători.

Pentru că Cel care a spus:

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. (Ioan 13.34)

ne-a arătat că El ne iubește atât de mult încât își pune viața pentru noi:

Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale! (Ioan 10.15) arătând și că

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să își pună pentru prietenii lui! (Ioan 13.35)

Și ne-a cerut și ne-a mărturisit, zicând:

De mă iubiți, păziți poruncile Mele. (Ioan 14.15)

Și a promis pentru cei care Îl ascută:

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Înălțarea Domnului la Cer este ziua sfântă în care s-a îndeplinit această făgăduință: Iisus Christos se înalță la Ceruri, trăgând la Ceruri pe toți cei care Îl ascultă.

Ce sunt eroii, prăznuiți de Înălțare?

După cum arăta încă Lazăr Șăineanu, eroul este cel care devine nemuritor prin marile lui isprăvi, cel care se distinge prin vitejie, înălțimea caracterului, noblețe sufletească.

Pentru Biserică, deși toți sfinții sunt eroi, cuvântul se folosește mai ales pentru cei care au dat mărturia cea bună prin rezistența armată împotriva răului. Desigur, lupta personală împotriva ispitelor cere eroism; dar de obicei este o luptă în care amenințarea morții este mult mai slabă decât pe câmpul de luptă – excepția, bolnavii de boli terminale, confirmă regula. Eroii sărbătoriți de Biserică la Înălțare sunt cei care și-au pus viața pentru semenii lor. Ceea ce îi face și mai nobili este faptul că de foarte multe ori și-au pus viața și pentru oameni necunoscuți, de foarte multe ori au luptat cu toate că știau că, lumește, nu există nicio șansă de biruință. Românii care au lupta la Cotul Donului sau în Caucaz, cu puști, spade, pistoale și câteva grenade împotriva tunurilor și tancurilor grele sovietice, știau că nu pot câștiga. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Românii care erau închiși la Aiud și Gherla, Pitești și Târgu Ocna, Baia Sprie ori Râmnicu Sărat, sau în Vorkuta sau în cine știe ce alte pușcării și lagăre comuniste, știau că nu pot câștiga, știau că vor fi uciși acolo. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Este drumul lui Christos: să mergi, prin Credință, dincolo de capăt, pierzând aici totul pentru Bine și cucerind astfel Veșnicia. Și pentru toți cei care fac asta, stă cuvântul

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Ca urmare, între Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor este cea mai intimă și deplină legătură. Teologic, este o armonie perfectă.

Se potrivesc Bunavestire și Ziua Mamelor/Femeii?
Categoric, nu!

De ce?

Bunavestire este sărbătoarea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că, în chip minunat, va zămisli pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.

Dar de ce nu s-ar potrivi aceasta cu maternitatea, ca să fie Ziua Mamelor, sau cu feminitatea, ca să fie Ziua Femeilor?

Pentru că Bunavestire este un fenomen nefiresc, o minune, în vreme ce a fi femeie și a fi mamă sunt lucruri firești; minunate, într-adevăr, dar firești.

Da, este adevărat, conceperea unui copil este o minune, și încă o minune uluitoare: are nu doar unirea armonică dintre două moșteniri diferite, care devin o nouă făptură, dar și crearea sufletului de către Dumnezeu în acea clipă.

Însă este o minune ce se petrece prin doi oameni, un bărbat și o femeie, prin unirea lor firească poruncită de Dumnezeu de la începuturi:

De la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu mai despartă! (Marcu 10.6-9)

Însă conceperea lui Iisus nu a fost așa!

Căci aici Dumnezeu s-a făcut trup, Dumnezeu s-a făcut om, Fecioara a zămislit și, mai apoi, Fecioara a născut rămânând fecioară.

Este zămislire suprafirească; Cel care se ivește în pântece nu este doar om, ci este Dumnezeu și om, adică este o ființă suprafirească, și necreată, și creată; bărbatul lipsește din această lucrare suprafirească; Nașterea este suprafirească. Într-un cuvânt, există deosebiri uriașe față de cele firești, obișnuite, ale femeii și maternității.

Firesc este ca fecioria femeii să se unească fecioriei bărbatului pentru ca cei doi să fie un trup. Iar aici fecioria femeii s-a unit cu Dumnezeirea pentru ca lumea să primească pe Dumnezeu în Trup. Firesc este ca moștenirea bărbatului și femeii să se unească armonic într-un om nou. Iar aici moștenirea lui Dumnezeu s-a unit cu moștenirea femeii într-un Nou Adam. Firesc este ca sarcina și mai ales nașterea să fie însoțite de greutăți și dureri, ca mijloc de îndreptare și curățare pentru păcate și patimi. Iar aici sarcina și nașterea au fost lipsite de aceasta, căci era curăție și lipsă de patimi și păcate.

Trebuie înțeles că dacă Măicuța Domnului este pildă pentru oameni în general și femei în particular prin foarte multe lucruri, zămislirea Maicii Domnului nu poate fi pildă pentru oameni. Este o minune unică și irepetabilă. Iar punerea ei în paralel cu zămislirea obișnuită, cu sarcina obișnuită, cu nașterea obișnuită, poate duce ușor la erezie.

Una dintre marile erezii ce a lovit cu răutate Biserica este minciuna că Fecioara Maria este născătoare de om, născătoare de mântuitor, dar nu Născătoare de Dumnezeu. Această minciună a avut mai multe chipuri, pe care nu le înșirăm aici: toate au fost osândite de Dumnezeu, prin Biserica Sa, în sinoadele ecumenice.

A pune Bunavestire, deci Zămislirea minunată a Domnului întru Sfânta Fecioară, pe picior de egalitate cu zămislirile obișnuite, înseamnă a declara fie că toate femeile sunt născătoare de Dumnezeu, fie că Măicuța Domnului este născătoare de om. Oricare dintre ele fiind, se înțelege, erezie.

Lucrurile sunt foarte clare: nu este îngăduit a amesteca pe cele pe care Dumnezeu le-a deosebit, așa cum nu este îngăduit a despărți cele pe care Dumnezeu le-a unit, căci Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Corinteni 14.33), adică al armoniei.

În Biserică sărbătorirea sfinților, oricât de mari, nu se face în Ziua Învierii, ci după acest praznic. În același fel, nu se pot pune Ziua Femeii și Ziua Mamei de Bunavestire, ca să nu se facă neorânduială, ca să nu se dea prilej de răstălmăciri și rătăcire, prin amestecuri neîngăduite.

Și de ce am face asta, când avem Ziua Femeii atât de bine și frumos pusă pe 1 Martie, ca o strălucită sărbătoare creștină, curată de orice aprindere a poftelor, luminată prin post și rugăciune, sfințită și binecuvântată?

Iar pentru Ziua Mamei avem, noi Românii, 8 Martie. Și cred că bine este să rămână așa.

Chiar dacă se pune întrebarea

E bine să fie Ziua Mamei pe 8 Martie, odată ce dușmanii lui Dumnezeu sărbătoresc altceva, opus, în aceeași zi?

În fiecare zi unii sau alții dintre cei care Îl urăsc pe Dumnezeu sărbătoresc ceva. Căci mulți sunt cei care izbesc cu piciorul în țepușă (F.A. 9.5), adică fac și mai ales își fac rău fugind de Iubire și Adevăr (Ioan 14.6; I Ioan 4.8). Nu voi face aici listă cu nenumărații zei care se întâmplă să fie adorați de unii sau alții în aceeași zi cu mari sărbători creștine. Voi spune doar că deosebirea este atât de mare încât Biserica nu s-a împiedicat niciodată de asemenea suprapuneri1. Dar dincolo de această rânduială obișnuită a Bisericii, mai este un argument pentru ziua de 8 Martie.

Cândva, Socialiștii și Comuniștii au pus și promovat pentru 8 Martie sărbătorirea Femeii Socialiste. Apoi au scos adjectivul, și au lăsat doar ideea că este sărbătorirea Femeii; având însă grijă prin alte mijloace să pună ca model pentru această zi… femeile socialiste.

Însă la Români această încercare nu a avut niciun succes.

Deoarece toți Românii cinsteau femeia pe 1 Martie, pe 8 Martie era o repetiție de partid fără nicio priză la public.

În schimb Românii, iubitori de praznice și inventivi, au găsit în această stăruință a dușmanilor lor prilejul pentru o nouă sărbătoare: Ziua Mamei. Încă din interbelic începuseră darurile de buchețele de ghiocei, brândușe, zambile etc. pentru mame, pe 8 Martie. Dacă 1 Martie era ziua tuturor femeilor, părea firesc la o săptămână să fie sărbătorite mamele, acele femei excepționale pentru fiecare om normal. Căci, bărbați sau femei, toți avem o mamă și ar trebui să ne putem bucura de ea… și să o bucurăm.

Venirea Sovieticilor peste România, din 23 August 1944 încolo, a adus la putere, întâi mascat, apoi fățiș, Comuniștii. Care, străini de neam cum erau, au început să impună felurite sărbători. Precum 1 Mai în loc de 10 Mai, pe Moș Gerilă în loc de Moș Crăciun etc. Cu unele au reușit ceva, dar nu ce voiau ei, cu altele nimic.

De exemplu, 1 Mai este sărbătorită și astăzi de Români. Dar nu ca Ziua Muncitorilor, nu ca Ziua Muncii. Pentru Români 1 Mai este Ziua Micilor. Și probabil că așa va rămâne, mai ales în ciuda făinurilor de greieri și muște.

Pe de altă parte, Ziua Mamei a rămas mai departe pe 8 Martie.

Discursurile socialiste și comuniste despre femeia socialistă, femeia bolșevică și femeia comunistă nu au putut prinde și nu au putut să schimbe sărbătoarea. Discursurile răsunau în difuzoarele satelor, apoi în raidouri și la televizor, apăreau în presa socialistă.

Pe felicitări oamenii scriau Ziua Mamei și tot felul de urări și versuri – mai mult sau mai puțin iscusite, dar din suflet.

Ziua Mamei stă în totală opoziție cu Ziua Femeii Socialiste.

Pentru Stânga, femeia trebuie să fie un sclav social, un instrument al statului. Trebuie să fie producătoare. Femeia socialistă este unul dintre activiștii Partidului, este parte a clasei muncitoare. Încă din primii ani ai Comunismului în Rusia – U.R.S.S. – se cerea tovarășelor să fie disponibile către tovarășii doritori. Adică să fie târfele Comunismului; nici măcar prostituate, căci ideea era să se ofere liber către toți doritorii. Se promova „eliberarea femeii de robia maternității”, femeile fiind îndemnate să își încredințeze odraslele Statului și Partidului.

Doar dezastrul demografic provocat de aceste idei a pus o frână Bolșevicilor și a născut ideea „moralei comuniste”: o soluție tranzitorie, strategică, un rău necesar până la cucerirea întregii planete; după care să se revină la femeia socialistă care disprețuiește maternitatea și își lasă copilul de la naștere Statului și Partidului.

În schimb ideile bolșevice originale au fost promovate masiv în Occident: tocmai pentru a provoca prăbușirea demografică a acestuia și a deschide calea către victoria Comunismului.

În acest context mama este ceea ce Comuniștii au urât și urăsc principial – inclusiv cei care, la nivel personal, sunt fericiți că au o mamă.

Original, mama este o femeie liberă să își împlinească visul – visul suprem pentru cam 90% dintre femei, de fapt: acela de a avea și a-și crește copiii.

O lucrare eroică, minunată, glorioasă. Fără de care nu există noi generații, nu există transmiterea culturii, nu există viitor, nu există omenire.

Familia, și respectiv mama, sunt cetăți ale sufletului omenesc; sunt mijloace prin care pruncii, apoi copiii, sunt apărați, pe cât se poate, de răul și răutățile lumii. Sunt cuibul la care se pot întoarce atunci când viața îi lovește. Un cuib care continuă să încălzească sufletele chiar și atunci când mama trece Dincolo, în Veșnicie.

Mai mult, legătura dintre 1 Martie și 8 Martie este evidentă. Nenumărate femei de toate vârstele, de la copile de câțiva anișori (sau chiar luni) până la bătrânele pe pragul Marii Treceri primesc mărțișoare și flori. Apoi, după o săptămână, mamele primesc încă o cinstire, așa cum se cuvine – căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10.7), și plata lui Dumnezeu este după fapta fiecăruia (Apocalipsa 22.12).

Opoziția dintre această îndoită cinstire românească și gândirea comunistă este evidentă. Ca urmare, așezarea de către Români a Zilei Mamei pe 8 Martie mi se pare a fi una dintre cele mai strălucite replici date vreodată propagandei stângiste.

Încheiere

Da, cred că este bine și chiar minunat să avem pe 1 Martie Ziua Femeii și pe 8 Martie Ziua Mamei.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Există o singură excepție: oprirea suprapunerii între Paștile Domnului și Paștile Evreiești. Aceasta vine din aceea că Evreii erau socotiți ca frații mai mari ai Creștinilor, din păcate răzvrătiți împotriva lui Mesia. Ca urmare, era ușor să se facă o amestecare neîngăduită, o confuzie, între Noul Israel, Biserica lui Iisus Christos, și Vechiul Israel, al celor care deși se numesc Mozaici nu Îl primesc pe cel proorocit de Moise, de Isaia și toți proorocii. Însă a crede cineva că un om rațional poate face confuzie între Biserică și Socialiști este nepotrivit și absurd.

Christos, Cristos ori Hristos?

Mihai-Andrei Aldea16 comentarii

troita veche 01

De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un h care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă