Etichetă: Mesia

Despre bucuria lui Dumnezeu și omul. De la un cuvânt din Cartea lui Neemia (II Ezdra)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre lecțiile dureroase și încurajatoare ale Cărții lui Neemia este greutatea întoarcerii la bine după căderile mari.

La o primă vedere ne izbim de un truism: este evident că o despărțire mai mare de Dumnezeu înseamnă un urcuș mai lung pentru revenirea la starea dinaintea căderii.
Dar una este să ai o idee teoretică despre ceva, și alta să înfrunți practic greutatea urcușului.

De aceea lungul drum al întoarcerii Evreilor din Exil, în amândouă înțelesurile – fizic și spiritual –, este de mare ajutor pentru orice Creștin care vrea să se ridice din patimi și păcate.

Un fapt limpede în cele două cărți Ezdra este foarte puțina cunoaștere a istoriei și a Legii lui Moise de către Evreii aflați în exil.
Ca urmare, ei văd vremea lui David și a Judecătorilor ca un illo tempore: un timp aproape mitic, în care Dumnezeu (cu cât mai necunoscut, cu atât mai respectat și temut) lucra împreună cu Străbunii (și ei văzuți prin neguri luminoase).
Contrastul cu starea lor tristă este evident și dureros.
Ca urmare, Evreii se îndreaptă către cei câțiva care încă Îl caută și Îl iubesc, dar mai ales Îl cunosc pe Dumnezeu.
Și îi ascultă!

Lucrarea lui Ezdra și Neemia este o pildă pentru toți cei care, vrut sau nu, ajung să conducă poporul întru Domnul.
Despărțirea de influențele străine otrăvitoare, despărțirea de corupția internă, însușirea școlii muncii și, în același timp, însușirea școlii luptei, iată repere ale ridicării din cădere.
Sfântul Apostol Iacob spune credința fără fapte moartă este (Iacob 2:17).
La Ezdra și Neemia vedem cum credința se limpezește și zidește prin fapte.

Căci

– întoarcerea din Exil într-o țară pustiită,
– munca pentru refacerea ei,
– lupta politică împotriva neamurile dușmane,
– ascultarea de conducătorii buni,
– recunoașterea și înlăturarea corupției interne,
– rezidirea Templului și refacerea zidurilor și porților Ierusalimului,
– asumarea faptului că protecția regelui și oamenilor acestuia nu poate înlocui propria capacitate de apărare în fața dușmanilor, deci înarmarea și pregătirea de luptă,
– neîncetata priveghere a lucrărilor dar și față de atacurile celor răi,

sunt, toate, lucrări, șiruri de fapte, de fiecare zi, care duc la recuperarea Cărții lui Moise și întoarcerea la Dumnezeu.

Procesul acesta de vindecare a Evreilor întorși din exil este identic procesului de vindecare pentru Creștinii care se izbăvesc de patimi.

Căci și ei

  • trebuie să se întoarcă în realitatea pustiirii pe care patimile și păcatele o aduc,
  • trebuie să muncească pentru refacerea cugetului, minții, inimii și sufletului,
  • trebuie să lupte diplomatic împotriva oamenilor din jur care sunt, cel mai adesea inconștient, dușmani ai eliberării
  • trebuie să facă ascultare de conducătorii buni (de la duhovnic sau cunoscuții mai îmbunătățiți până la Sfinții lui Dumnezeu de azi și de ieri)
  • trebuie să rezidească Templului lui Dumnezeu din inima lor și să își dezvolte apărarea și discernământul1
  • trebuie să își asume faptul că ocrotirea lui Dumnezeu și a oamenilor Săi nu poate înlocui propria capacitate de apărare în fața dușmanilor, astfel că trebuie să se înarmeze și să se pregătească de luptă
  • trebuie să câștige trezvia, adică neîncetata priveghere a lucrărilor de îndreptare și zidire în bine, ca și neîncetata priveghere față de atacurile celor răi (ispite).

Vedem astfel că cele două cărți amintite ori, ca sinteză, cartea Neemia (II Ezdra) sunt mărturii directe ale lucrării de întoarcere de la moarte la viață, din anatemă în binecuvântare, din patimă în virtute.

Este o lecție dureroasă, pentru că fiecare îndreptare cere muncă și suferință. Este o lecție dureroasă, pentru că fiecare îndreptare mărturisește răutatea căderii.
Și este o lecție încurajatoare.

Este o lecție încurajatoare pentru că ne arată că se poate străbate această greutate și durere – se pot străbate aceste greutăți și dureri –, ajungându-se la unirea cu Dumnezeu.

Este o lecție încurajatoare pentru că ne arată că greutățile și durerile pe care le întâlnim în îndreptarea noastră sunt și firești, dar și o mărturie a îndreptării.
Căci nu poți să obosești ori să suferi că te îndrepți decât pentru că te îndrepți!

Astfel încât lecția din cele două cărți este o alungare atât a mândriei, cât și a deznădejdii.

Și, totuși, pe măsură ce înaintăm în lupta cu patimile, în munca grea a eliberării de păcate, crește în noi o altă durere: a răutății și rușinii pe care le-am săvârșit prin despărțirea de Dumnezeu – fie ea și oricât de inconștientă.
Iar această durere crește sau am putea spune chiar că explodează atunci când conștientizăm mai bine Istoria Mântuirii.

Căci vedem atunci cum ne-am făcut, nebunește, dușmanii adevărurilor celor mai evidente; cum ne-am făcut părtași lui Cain, Edom, Core și altora asemenea, despre care, totuși, ne scârbim când citim.
Vedem contrastul izbitor și infinit între bunătatea luminoasă și curată a lui Dumnezeu și întunecimea spurcată în care ne scăldăm.

Acestea le-au simțit și Evreii întorși din exil după ce, refăcând Ierusalimul și Templul, au ascultat citindu-se Cartea lui Moise (Tora).

Și ne oprim aici, ca să ne aducem aminte cum ne-a pus înainte Mesia bucuria lui Dumnezeu pentru întoarcerea oii pierdute și a fiului risipitor (Matei 18:11-14; Luca 15:11-32 ș.cl.).
La Neemia vedem această bucurie, căci atunci când poporul auzea Cartea lui Moise, citită și tâlcuită de preoți și leviți, a fost cuprins de durerea și rușinea amintite mai sus.
Iar atunci Neemia le-a zis:

„Ziua aceasta [a deplinei reveniri la Legea lui Dumnezeu n.n.] este închinată Domnului Dumnezeului vostru: Să nu fiți triști, nici să plângeți!”
Căci tot poporul plângea, auzind cuvintele Legii.
„Ci mergeți de mâncați carne grasă și beți vin dulce”, adăugară ei, „și trimiteți parte și celor care nu au nimic gătit, căci ziua aceasta este sfințită Domnului nostru. Nu fiți triști, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră!” (Neemia 8:9-10)

Da, pentru cei care se pocăiesc mare bucurie are Dumnezeu.
Da, pentru cei care se pocăiesc, bucuria Domnului va fi puterea lor.
Da, pentru cei care însetează de cunoașterea cuvântului dumnezeiesc, mare bucurie are Dumnezeu.
Da, pentru cei care însetează de cunoașterea cuvântului dumnezeiesc, bucuria Domnului va fi puterea lor.

Și vor venii necurații ispititori, teologii Iadului, cu întrebări sterpe și stârpitoare despre cum este cu putință și în ce fel se bucură Dumnezeu, despre preștiință și neschimbare și alte aiureli pentru rătăcirea celor care îi ascultă.

Dar cei care vor ziduri tari și porți puternice, portari iscusiți și apărători viteji pentru sufletul lor, vor sta neclintiți în cuvântul lui Dumnezeu, și bucuria Domnului va fi puterea lor.
Căci dacă noi nu pricepem lucrările lui Dumnezeu este firesc; iar dacă pentru că nu pricepem le negăm suntem proști și păcăliți de cel rău.

Așa că ne vom păzi de gândurile și întrebările încâlcite ale celor care niciodată nu ajung la Adevăr.
Și, ascultând de Sfintele Scripturi, vom lucra neîncetat pocăința.
Căci la ce ar folosi cunoașterea teologică, dacă nu ar aduce lucrarea binelui?
Poate doar ca să fim și mai mult osândiți.

Să stăm bine: nu este om care să fie viu și să nu greșească.
Biserica ne arată, după cuvântul lui Dumnezeu, că și Sfinții au păcate.
Deci, nevoie de pocăință avem toți.

În cele două cărți ale lui Ezdra, ori, sintetic, în primele opt capitole din Neemia, vedem practic lucrarea îndreptării – căci lucrarea îndreptării este singura pocăință adevărată2.
Precum și faptul că trebuie ca bucuria întoarcerii la Dumnezeu să fie (mult) mai mare decât tristețea căderii.

Și mai vedem că Noul Testament este prezent în Vechiul Testament, fiind numai acoperit de și pentru răutatea oamenilor și a diavolilor.

Răutate care începe, pentru fiecare, cu ceea ce este în el.
Și tot de aici începe îndreptarea.
Iar pentru oricine vrea să se îndrepte, singur încercarea de îndreptare este bucurie la Dumnezeu, iar bucuria Domnului va fi puterea lui.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Dumnezeu a rânduit ca în II Ezdra să se stăruie atât asupra refacerii zidurilor cât și a refacerii porților Cetății Ierusalim. Aceasta pentru că o cetate bună știe pe cine lasă să intre și să iasă, așa cum știe pe cine oprește afară. Și pentru a-i ține pe aceștia afară, are nevoie de ziduri puternice, de porți tari, de portari iscusiți și de apărători viteji. ↩︎
  2. Am spus lucrarea îndreptării, iar nu îndreptarea. Căci lucrarea îndreptării ni s-a dat să o putem face, dar îndreptarea însăși este darul lui Dumnezeu. Deci să se păzească de demonii deznădejdii acela care vede că încă nu a căpătat îndreptarea, deși lucrează să o câștige: știe Domnul când este vremea potrivită pentru dar, ca să nu se facă mai rele cele de pe urmă ale omului decât cele dintâi. ↩︎

Despre post și mântuire

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Tocmai trecurăm de Postul Sfinților Apostoli, un post destul de puțin justificat teologic și mult mai mult prin obișnuințe tainice.
Așa că m-am trezit astăzi (30 Iunie) cu o mustrare părintească de la o tânără doamnă:

Să știți că noi ar trebui să postim trei zile pe săptămână, că două posteau și Fariseii.

Deși am mai auzit această legătură supraliminală (sic!), am întrebat:

– Care este legătura?

– Cum care?! – se miră dânsa de neștiința mea (vinovată?). Păi Domnul Iisus a spus că dacă nu va prisosi dreptatea noastră mai mult decât a Fariseilor nu vom intra în Împărăția Cerurilor.

– Adevărat că a zis asta Domnul, recunosc eu. Dar ce legătură are cu postul?

Tot mirată, doamna are bunăvoința să mă lămurească

– Păi și Fariseii posteau două zile. Deci noi trebuie să postim mai mult.

Las aici schimbul de idei, și mă opresc la faptul că sunt lucruri pe care le-am mai auzit. Și nu doar eu!
Afirmația cu trebuie să postim trei zile pe săptămână și cu apelul la Matei 5:20 drept justificare apare și în cărțile unor părinți pe care îi iubesc și îi respect.
Dar, cum amico Plato, sed magis amico veritas1, trebuie să spunem că amândouă sunt greșite: atât afirmația, cât și justificarea ei.

Și pentru că din Sfintele Scripturi trebuie să avem mărturie pentru toate, încep cu acel cuvânt al Mântuitorului de la Matei 5:20.

Da, a spus Domnul nostru Iisus Christos

Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor (Matei 5:20).

Doar că acest cuvânt, parte din Predica de pe Munte, nu are nicio legătură cu numărul zilelor de post!
Nicăieri în Predica de pe Munte nu spune Mântuitorul că dreptatea ar sta în numărul zilelor săptămânale de post. Mai mult, nicăieri în Predica de pe Munte nu zice Mântuitorul despre numărul zilelor de post.
Ne poruncește acolo să fim lumină a lumii, să ne iubim vrăjmașii, să ne iubim și răbdăm frații, să fim milostivi și darnici. Ne poruncește în aceeași predică să ne rugăm folosind (și) Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), să fim smeriți în faptele bune pe care le facem, inclusiv în post. Ne mai poruncește să ne ferim de proorocii mincinoși, să cunoaștem oamenii după faptele lor, să nu ne grăbim a osândi – mai ales când încă nu ne-am îndreptat pe noi –, să înțelegem că fără fapte drepte nu este mântuire. Dar mai ales ne arată că în tot ce facem trebuie să fim în ascultare de Dumnezeu. Sau risipim și ne risipim.

După cum se vede, nu se dau repere cantitative: atâtea ore de rugăciune pe zi, atâtea zile de post pe săptămână sau an, atâția bani dați milostenie.

Iar această lipsă a standardului cantitativ este esențială pentru Învățătura Mântuitorului. Și este unul dintre principiile fundamentale ale Ortodoxiei: banul văduvei este ceea ce poate dărui fiecare dintre noi.
Iar cine crede că se poate bizui pe bogăția lui – fie că este în bani, în zile de post sau în ore de rugăciune ș.a.a. – este deja înstrăinat de Domnul.

Da, dreptatea noastră trebuie să prisosească mai mult decât a cărturarilor și Fariseilor criticați de Iisus Christos: pentru că aceștia făceau faptele credinței pentru oameni, iar nu pentru Dumnezeu. Astfel încât nu puteau face bine binele și se întorceau ușor către rău.

Dreptatea nu stă în numărul zilelor de post, ci în felul în care trăim acele zile și pe toate celelalte.
Dreptatea este a încerca cinstit, cu toată puterea, să Îl asculți pe Dumnezeu.
Cu numărul zilelor de post se lăudau și cărturarii și Fariseii.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Bun și folositor este postul, dacă este ținut pentru Domnul și întru Domnul; dacă este ținut pentru fală este otravă, ca tot ceea ce este făcut pentru patimi. Și pentru o bună înțelegere a postului adevărat, vă rog, pentru Dumnezeu, citiți capitolul 58 de la Isaia.
Să ne fie spre mântuire!

Note

  1. Amicus Plato, sed magis amico veritas = Prieten (mi-e) Platon, dar mai prieten adevărul; expresie prin care se arată că adevărul trebuie spus chiar dacă nu convine unor oameni dragi sau/și respectați. ↩︎

Cine știe Biblia, câștigă!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mi se plânge un cunoscut despre faptul că „nu știe cum să răspundă” unui ”prieten” care îi atacă mereu credința. Cunoscutul fiind, să-mi fie iertată expresia, un fel de ortodox ori un ortodox parțial (critică pe care și-a asumat-o cu frumoasă modestie):
– crede în Dumnezeu după Învățătura Ortodoxă, spune el,
– se roagă,
– nu postește,
– nu merge la biserică.
De asemenea, are o părere proastă despre preoți în general – conform declarației lui, fiind numai „câțiva preoți în care are încredere”… dar nu se spovedește la niciunul dintre ei.
Este un tipar foarte comun, o treaptă intermediară în reușita Satanei de a despărți omul de Biserica lui Dumnezeu – o despărțire de Dumnezeu pe care mulți nu o disting astfel.

Revenind, omul mi-a relatat câteva ”mari probleme” ridicate de așa-zisul prieten. Voi reda patru dintre ele, cu răspunsuri și o Încheiere pentru toți.
Adăugând faptul că sper ca același cunoscut să îmi spună în curând că s-a spovedit și a început să citească Biblia.

Deci, care sunt marile probleme care „l-au încuiat”?

1. Că Iisus s-ar fi născut cu 4 ani mai devreme decât anul 0, adică al Nașterii Domnului.

Răspuns:

Aceasta este o falsă problemă, deoarece nu există nicio dogmă privind anul Nașterii Domnului.
Un sfânt român, Dionisie cel Smerit (Exiguul), din Dicia (Dobrogea, pe atunci Dicia sau Sciția Mică), a făcut calendarul confruntând mărturiile evanghelice cu documentele existente la Roma.
Se pretinde modern că a greșit, pentru că Irod cel Mare (Matei 2:3 ș.cl.) ar fi murit cu trei sau patru ani înainte de anul 0 (anul 753 AUC1, față de 750 anul atribuit modern morții lui Irod).
Este evident că problema în cauză ține de cronologie și istorie, fiind lipsită de semnificații teologice.

2. Că nu se știe câți frați și surori a avut Christos, dar a avut.

Răspuns:

Această minciună este legată de confuzia între frate (frați) și frate biologic.
În limba română frate poate să însemne
– frate biologic
– frate vitreg
– frate de cruce
– camarad de arme
– frate adoptiv
– prieten bun
etc.
Cam la fel este și în greaca veche, limba din care se traduce de obicei Noul Testament în română sau alte limbi europene.
Mai mult, ne izbim și de faptul, uitat de mulți, că textul vechi-elin al Evangheliilor este în cea mai mare parte o traducere din ebraica veche și/sau aramaică!
Iar în ebraică se folosea termenul אָח, adică ach, pentru toate rudeniile apropiate de același gen. Ach (אָח) erau și frații biologici, și verii de aproape sau de departe, ba chiar și unchii uneori!2
Și, atunci, cum ne dăm seama dacă frații lui Iisus Christos din Noul Testament sunt frați biologici sau altceva?
Simplu, din ceea ce spun Sfintele Scripturi!

De exemplu, la Matei 1:25 se spune foarte clar că Iisus este UNICUL3 fiul al Fecioarei Maria.
Afirmație repetată și la Luca 2:7.
Și care nu poate fi contrazisă rațional atât din pricina mărturiei tuturor celor care L-au cunoscut pe Iisus – care au creat prin mărturiile lor Sfânta Tradiție –, cât și dintr-un motiv de logică elementară și absolută: dacă Iisus este Unul-Născut înseamnă că nu are frați prin naștere4.
Ceea ce înseamnă că este imposibil ca frații lui Iisus să aibă aceeași mamă cu el.

O evidență absolut clară a singurătății lui Iisus ca Fiu este prezentat la Ioan 19:26-27. Vedem acolo că Iisus o dă pe Fecioara Maria în grija Apostolului Ioan, un act foarte logic dacă ea nu avea alți copii care să aibă grijă de ea, dar imposibil (sau cel puțin imposibil fără mari tulburări) dacă ar fi avut. Amintim că și atunci, ca și până astăzi, Evreii practică un adânc respect față de părinți și consideră o adevărată crimă neglijarea lor. 

Ca urmare, este evident că ei sunt fie fii ai lui Iosif – din căsătoria sa mai veche, dinainte de logodna cu Fecioara Maria –, fie veri ai lui Iisus.5
Primii, prin adopția lui Iisus de către Dreptul Iosif, sunt îndreptățiți să fie numiți frații Domnului, dar prin alianță, nu biologic.
Oricum, este evident că nu există vreo sursă care să ateste vreun frate biologic al lui Iisus, cu atât mai puțin vreo soră.

Deci, se știe foarte clar că Iisus Christos nu a avut frați sau surori biologici/biologice.

3. Că nu se știe unde a fost Iisus până la maturitate, deci se poate să fi fost în Persia ori/și India și să fi preluat de acolo ideile pe care le-a propovăduit.

Răspuns:

După aceeași ”logică” am putea spune și că Iisus “a fost ”se poate să fi fost în Rai învățând de la Dumnezeu ideile pe care le-a propovăduit”.
Ceea ce, de fapt, este în parte adevărat, deși nu așa cum cred materialiștii6.

Dar, ca să răspunde la minciuna fundamentală, se știe unde a fost Iisus toată viața sa: în Statul Clientelar Iudeea7 al Imperiului Roman, cu o scurtă călătorie în Egipt puțin după naștere.
Lucrul acesta este arătat clar în Biblie8 și poate cineva înșela pe temă doar pe cei care nu o cunosc.
De pildă, ni se spune

Și a venit în Nazaret, unde fusese crescut (Luca 4:16)

Până și cei răzvrătiți împotriva Mântuitorului nu spuneau „acesta a adus învățături din străinătate”; ci, dimpotrivă, îl disprețuiau pentru că „îl știau de unde este” (Ioan 7:25-28).

Ca urmare, ideea după care ar fi o perioadă ”necunoscută” din viața lui Iisus este total falsă.
Iar interpretarea ideii drept ”argument” pentru o ”inițiere” străin a lui Iisus Christos, absolut absurdă.

4. Că titulatura lui Iisus ar fi contradictorie, unele Evanghelii numindu-L Mesia ori Christos, altele Fiul Omului.

Răspuns:

Ce spun, de fapt, Evangheliile?

Supranumele Mesia este folosit pentru Iisus de El Însuși la Matei 24:23 , de Apostolul Andrei la Ioan 1:40-41, de Iisus, femeia samarineancă și alții la Ioan 4:25-26 și 40-42.
Acest ultim verset (Ioan 4:42) este foarte folositor pentru cei care vor să înțeleagă problema denumirilor: el arată identitatea dintre termenul Mesia, întrebuințat de Samarineancă, și termenul Christos, folosit de Samarinenii din cetate.
Căci, într-adevăr, Christos este forma grecească pentru Meșaiah, adică Mesia, adică Unsul (lui Dumnezeu).

Iar supranumele Christos apare în toate Evangheliile.

În sfârșit, supranumele Fiul Omului este folosit adesea de Iisus Christos și apare în toate Evangheliile (și în Faptele Apostolilor).

Deci, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Mesia ori Christos, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Fiul Omului.

De asemenea mai este denumit și Mântuitor (Luca 2:11; Ioan 4:42; Fapte 5:31 și 13:23 etc.), Învățător (Matei 9:11; 10:24-25; 17:24; 19:16; 23:8 și 10; Marcu 2:16; 5:35; 14:14; Luca 8:49; 18:18; 22:11; Ioan 3:2; 11:28; 13:13-14 etc.), Lumina lumii (Ioan 1:4-9; 3:19-20; 8:12 etc.), Răsăritul cel de Sus (Luca 1:78) etc.

Toate aceste denumiri evanghelice descriu o parte din lucrarea lui Iisus și sunt în deplină armonie între ele.

Încheiere

Aceste patru așa-zise probleme, ca și celelalte ridicate, sunt foarte ușor de dezlegat pentru cine citește cu drag Sfintele Scripturi.
Dar, totodată, sunt o piatră de poticnire, sau cel puțin rămân fără răspuns, pentru cei care nu cunosc Biblia.
Și, de asemenea, pentru cei care nu știu să întrebe pe cei care știu.

Mântuitorul ne-a prevenit:

rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22:29; Marcu 12:24)

Dar nu o spune pentru osândire, ci pentru mântuire, chemându-ne la cunoașterea adevărului:

Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei; și veți cunoașteți adevărul, iar adevărul vă va face liberi! (Ioan 8:31-32)

Se arată astfel că Iisus ne previne asupra neștiinței noastre în cele ale adevărului. Care se poate cunoaște prin citirea și trăirea Sfintelor Scripturi – căci doar prin munca de trăire a adevărului se învață puterea și lucrarea lui Dumnezeu.

Deci, iubiți cititori, citiți Sfintele Scripturi cu sete și dor, ca să aveți viață.
Uitați-vă la mai marii noștri, adică la Sfinții lui Dumnezeu care bine și-au trăit viața și au urmat Credința Domnului. Vedeți că toți aceștia au iubit cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva, și astfel au câștigat Cuvântul lui Dumnezeu, și cu el Sfânta Treime, adică tot ceea ce înseamnă ceva.
Citiți Biblia, și citiți felul în care a fost înțeleasă și trăită de Sfântul Ambrozie al Mediolanului, de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Chiril al Alexandriei, de Sfântul Vasile cel Mare etc. Și, mai ales, încercați să urmați toată învățătura cea bună înfățișată acolo, și să vă feriți de tot răul.9

Astfel ispitirile cu ”probleme” ca cele amintite mai sus vă vor părea o joacă.
Dar, mai ales, veți câștiga pacea lui Christos, care aduce cu ea împlinire și așteptarea vieții veșnice.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. AUC = Ad Urbe Condita, adică De la Întemeierea Cetății, adică timpul de la întemeierea Romei. Era cel mai constant calendar al Romanilor până la Sfântul Dionisie cel Smerit (Exiguul). ↩︎
  2. Să ne amintim de faptul că Avraam îl numește pe Lot frate (ach / אָח), deși acesta îi era nepot de frate (Facerea 13:8 și 14:14). ↩︎
  3. Termenul vechi-grecesc folosit aici este πρωτότοκον. Din care πρωτό poate însemna primul, cel dintâi sau unicul. În cazul de față atât contextualitatea biblică, dar și Sfânta Tradiție, arată fără echivoc faptul că înțelesul este de Unicul, adică πρωτότοκον = Unicul Născut. O evidență logică este faptul că lipsește orice mențiune a unei alte nașteri (deși este evident că un frate biologic al lui Iisus ar fi fost extrem de important și ar fi fost menționat). Desigur, argumentum ex silentio are o validitate limitată de context. Însă în acest caz contextul este mărturisirea prin Evanghelii a adevărului mântuitor. Mărturisire ce arată foarte clar lipsa unor alți fii ai Fecioarei Maria, după cum se poate vedea în feluritele argumente privind acest subiect prezentate la Lumina adevărului Sfinții. Maica Domnului (click pentru accesare). ↩︎
  4. Amintesc aici de o afirmație protestantă, care proclamă, absolut fără niciun temei biblic, ideea că Iisus ar fi fost „Unul-Născut” după naștere, dar nu și mai târziu. Eroarea logică este ușor de demontat, dacă ne amintim faptul că Evangheliile sunt scrise după Învierea lui Iisus, nu la Nașterea Acestuia. Altfel spus, termenul „Unul-Născut” este un termen aplicat după încheierea vieții pământești a Mântuitorului, având astfel validitate absolută. ↩︎
  5. A se vedea faptul că la Răstignire, alături de Maria Magdalena și deosebi de Fecioara Maria se află „o altă Marie”, mama lui Iacob și Iosif – cei prezentați drept ach / אָח sau adelfoi / αδελφοί în Evanghelii. Se vede astfel foarte clar că au altă mamă (soția lui Cleopa) decât Iisus Christos. Cf. Matei 27.56, Marcu 15:40, Ioan 19:25… ↩︎
  6. Iisus, ca Dumnezeu, era și întrupat pe pământ, și pe tronul ceresc, precum și dincolo de tot ceea ce se poate știi. Creșterea lui Iisus Christos în înțelepciune și har (Luca 2:52) se produce pentru Omul Iisus Christos atât prin cele ale lumii („la oameni”), cât și prin unirea deplină cu Dumnezeu („la Dumnezeu”). Acestea sunt mai greu de înțeles, pentru că oamenii sunt doar oameni, pe când Iisus Christos este și a fost și Dumnezeu și Om. De aceea El a lucrat cele omenești, dar dumnezeiește, și cele dumnezeiești, dar și omenește. Cea mai apropiată stare o putem vedea la sfinții îndumnezeiți (precum Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Justin Pârvu). ↩︎
  7. Statut similar cu al Daciei înainte de Decebal și în timpul său până la atacurile sale peste Dunăre care declanșează războaiele cu Traian. ↩︎
  8. Matei 2:1-23; Luca 2:1-52 arată foarte clar faptul că după Fuga în Egipt Maica și Iosif au venit cu Iisus în locul de origine al Dreptului Iosif, Nazaret (Luca 2:4 și 2:39; Matei 2:19-23; Luca 2:51-52; Ioan 1:45 etc.). ↩︎
  9. În gândirea protestantă și neoprotestantă se pretinde că raportarea la tâlcuirile Sfinților lui Dumnezeu este o rătăcire; că trebuie folosită Biblia și doar Biblia. Doar că aceste pretenții sunt scrise în cărțile autorilor protestanți și neoprotestanți, iar nu în Biblie. Ceea ce anulează total pretențiile în cauză. Pentru cei ai Bisericii lui Dumnezeu este limpede că însăși Scripturile poruncesc asemenea raportare: Și avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre. Aceasta știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1:19-21). Vedem că Apostolul Petru numește, în Duhul Sfânt, proorocii cuvintele Sfintei Scripturi și cuvânt proorocesc ceea ce Sfinții lui Dumnezeu lămuresc din Scripturi. Deci aceasta este porunca lui Dumnezeu, ca aceia care vor să citească Biblia să nu încerce să o tâlcuiască după voia lor, ci să ia aminte la tâlcuirile Sfinților. ↩︎

Păcatul își poate schimba natura? (II)

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Cel mai mare păcate este cel pe care îl am.
Pentru că acesta mă desparte de Dumnezeu.
Mihai-Andrei Aldea

Cu întârziere, răspund unui mesaj și unor întrebări din acest mesaj adresate de Mihai.
Mesajul a fost postat de d-sa acum vreo șapte zile, la micul eseu Între desacralizare și sfințire, născut tot din întrebările sale.
Una dintre pricinile pentru care am răspuns cu întârziere este încercarea unui răspuns serios. Ca urmare, este destul de lung și l-am împărțit în două.
Aici este partea a doua.
Să fie cu folos!

(prima parte)

Iar C.S. Lewis spunea că „procesul istoric nu îngăduie o întoarcere simplă; că Europa nu poate ieși din Creștinism pe aceleași uși pe care a intrat și să se regăsească acolo unde era. Nu acesta este felul în care se întâmplă lucrurile. Omul post-creștin nu este un păgân, tot atât de bine ai putea crede că o femeie măritată își recapătă fecioria prin divorț.”

Mi se pare limpede că primele două fraze sunt corecte, iar ultima radical greșită. Și, totodată, văd lipsa oricărei atestări a spuselor lui G. K. Chesterton în rândurile lui C. S. Lewis. Dar asupra acestui fapt voi reveni mai departe. Acum repet faptul că primele două fraze prezintă o realitate concretă.

Desigur, nu există posibilitatea resetării istoriei.
Europenii nu cunosc real formele europene antice ale păgânismului. Ceea ce cunosc ei sunt doar urmele păstrate, urme a căror interpretare este în mare parte subiectivă sau limitată.
Mai mult, culturile din care vin Europenii sunt puternic diferite față de cele antice.
Sunt, toate acestea, elemente care garantează o diferență radicală de preluare.

Ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat!
Pentru că Renașterea este, în fapt, dorita Renaștere a păgânismului greco-roman, cu toate aspectele sale – cunoscute medieval. Doar că dorința nu s-a putut materializa, construindu-se un produs care combină elemente păgâne reinventate, paradigme păgâne pe care Anticii nu le-ar putea recunoaște și accepta și altele asemenea.
Ceea ce face din Renaștere un fenomen care își poate revendica păgânismul greco-roman doar și exclusiv doar ca punct de inspirație. Pentru că, din toate punctele de vedere este radical diferit de acesta.

La fel stau lucrurile și cu acele caricaturi numite „păgânism celtic britanic”, „păgânism galic”, „păgânism dacic” etc.
Nici măcar denumirile nu corespund religiilor antice!
Căci acelea erau păgâne – adică străine învățăturii Scripturilor –, nu își ziceau așa!
Iar în lipsa oricăror surse cât de cât solide privind acele religii, feluriți obraznici pretind să le „redescopere”, bineînțeles, „magic”. Doar că descoperirile lor sunt atât de moderniste încât în raport cu vechile culturi sunt perfect ridicole.

Deci, da, factual, primele două fraze sunt corecte.

A treia, însă, este radical greșită, aplicând termeni păgâni unei viziuni care fie fiind creștină, fie încercând să fie de un obiectivism total, nu poate folosi acei termeni.

Fecioară este, pentru Creștin, cultura creștină (sau, înainte de Venirea Domnului, veterotestamentară) a unei comunități – fie aceasta cătun, sat, comună, târg, cetate, oraș, plai, județ, comitat, țărișoară, țară etc.
Păgânismul este, definitoriu din punct de vedere creștin, adulter (Ieremia 3:1-13 este doar un exemplu din multe care arată acest lucru).

Iar dacă este să ne uităm la fenomenul istoric, o comparație ar fi cu o femeie care a fost desfrânată și apoi s-a pocăit. Dar după câteva decenii, speriată de îmbătrânire și poftind din nou plăcerile tinereții, lasă Credința și se aruncă iar în desfrânare. Fiind apoi mirată că nu mai este atrăgătoare pentru tineri și că o mustră conștiința mai mult ca în tinerețe. Și dând vina pe Credința Creștină pentru aceasta.

Din punctul de vedere al obiectivității reci, comparația ar fi cu o femeie care după mai multe relații se căsătorește. Și, după câteva decenii, se hotărăște să redevină necăsătorită – atenție, nu divorțată – și să își refacă vechile relații. Fiind șocată să constate că dintre foștii amanți unii au murit, alții s-au căsătorit și recăsătorit, alții sunt măcinați de BTS-uri, dar, mai ales, toți au îmbătrânit și s-au schimbat. Astfel încât nu mai poate avea relațiile din trecut nici cu ei, nici cu alții.

Dar, dincolo de analiză, sunt încă nelămurit în ce fel ar putea fi aplicate rândurile lui C. S. Lewis textului inițial sau întrebărilor finale.

Credeți, Părinte, că păcatul (“mai binele”) modern se deosebește de cel antic printr-o diferență de natură, nu doar de grad? Că există o diferență în orientarea voinței: spre un bine dezordonat, în cazul celui antic, față de o împotrivire directă față de Binele însuși, față de Dumnezeu, în cazul apostaziei moderne?

Așa cum vedem în Sfintele Scripturi, așa cum vedem în Sfânta Tradiție, păcatul este o neascultare de Dumnezeu – conștientă sau nu.

Pentru a înțelege natura păcatului, cred că este de folos să vedem, în primul rând, felul în care apar primele păcate.

Aici, desigur, trebuie să mergem la Adam și Eva.
Dumnezeu i-a făcut, le-a dat rânduială și nenumărate daruri. Printre acestea se numără existența, conștiința de sine, voința și liberul arbitru, sănătatea deplină, puterea de abstractizare etc.
Mai mult, le-a dat sub stăpânire (adică în grijă părintească) toată Creația Materială, adică tot Universul (așa cum era înainte de Cădere).
Ca să îi ajute, le-a făcut o grădină ca lecție despre îngrijirea cu dragoste înțeleaptă și înțelepciune iubitoare a celorlalți.
Mai mult, a lăsat îngeri să îi ajute și El Însuși venea să îi învețe.
Pentru atâtea daruri – și altele pe care nu le-am mai amintit – le-a cerut un singur lucru: să nu mâncați din pomul X. Și, mai mult, i-a prevenit: pentru că dacă veți mânca din el veți muri negreșit.

Acel pom se numea Pomul cunoașterii binelui și răului.
Am subliniat și răului deoarece feluriți înșelători – și înșelații care îi urmează – folosesc denumirea mincinoasă „pomul cunoașterii”.
Însă
(a) cunoașterea s-a dat omului de la început și a fost primită mai departe, atât prin lucrarea harului cât și prin transmitere directă.
și
(b) pomul în cauză are alt nume, pe acela de Pomul cunoașterii binelui și răului.
Deci nu era un pom al cunoașterii în general, ci un pom al cunoașterii specifice: a binelui și răului.

Dacă stăm să ne gândim puțin, vedem că denumirea corespunde izbitor felului în care ne trăim viața: amestecând binele cu răul!
Și tocmai această duplicitate, tocmai această purtate adulterină, este cea asupra căreia Dumnezeu previne pe om de la început: dacă vei gusta din aceasta vei muri negreșit.

Toate acestea erau cunoscute de Adam și Eva.
Și totuși au ales să asculte de Satana, făcând neascultare de Dumnezeu, ajungând chiar să se ascundă de Dumnezeu.

Supunerea lor față de Satana a fost necondiționată.
Ceea ce înseamnă supunere totală.

Atunci când o cetate se supunea necondiționat orice atrocitate era posibilă. Cei cărora cetatea se supusese necondiționat putea săvârși orice bestialități, inclusiv asupra copiilor, bolnavilor, bătrânilor.
În același fel, când Adam și Eva s-au supus necondiționat Satanei au dat Satanei pe copiii lor până în veac.

Mă opresc la această realitate îngrozitoare, cumplită, feroce, ca să întreb:

Care dintre păcatele acestea, ale lui Adam și Eva, este „cult al Rodniciei”?

Dimpotrivă, toate păcatele făcute de Adam și Eva sunt fugă de rodnicie pentru iluzia unor drumuri mai ușoare către înălțimi!

Și acestea sunt primele păcate din istorie!

Pot să arăt și faptul că în crima lui Cain asupra blândului Abel nu există nici urmă de „cult al Rodniciei”.
Așa cum nu există nici în purtarea femeii lui Lot, în răutatea Regelui Saul, în închinarea la idoli sau în nenumărate alte păcate străvechi.

Amintea Giuseppe Cocchiara despre unul dintre miturile politice care au parazitat și parazitează etnologia, folcloristica și, mai apoi, sociologia și antropologia: mitul bunului sălbatic (the noble savage), cum a fost tradus în română.
Mitul vine din Renaștere, fiind unul dintre roadele corcite și mincinoase ale încercării de revenire la păgânismul greco-roman: de la mitul Arcadia la mitul bunului sălbatic este un salt uriaș, pe care doar disprețul de realitate îl poate face.
Anticii nu au putut gândi așa ceva, pentru că erau în contact cu barbarii și nu puteau asimila faptele acestora ca bune în scara de valori proprie.
Nici Vest-Europenii nu au făcut asta în mod real, fiind șocați de contactul cu „sălbaticii” – de unde și lozinca îngrozitoare un Indian bun este un Indian mort –, dar au avut plăcerea să se prefacă a crede în mitul bunului sălbatic.
Pentru cei mai mulți era o simplă fandoseală, un mijloc de a se pretinde buni și toleranți.
Pentru unii, însă, era și este o imagine prea frumoasă pentru a nu fi adevărată.

Se pot spune foarte multe pe temă, dar esențial este că din punctul meu de vedere Chesterton urmează exact mitul bunului sălbatic. Și face asta ignorând mărturiile clare ale istoriei, mărturiile clare ale Dumnezeieștilor Scripturi.

Revenind la Adam și Eva, merită să subliniem faptul că ei știau.
Ei știau că Dumnezeu a creat totul.
Ei știau că Dumnezeu i-a făcut din iubire înțeleaptă.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi cunoaște deplin.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi poate călăuzi ca să ajungă la desăvârșire, la îndumnezeire.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singura cale a libertății, a deplinătății personale, a fericirii.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singurul izvor al rodniciei.

Știind toate acestea, au ales, liber, să asculte de Satana. Necondiționat.

Ceea ce a supus Satanei Universul ce le fusese supus, cu tot cu toate odraslele – minerale, biologice, ideatice, virtuale ș.a.m.d. – care urmau să apară în el.

Și din nou se arată iubirea înțeleaptă a lui Dumnezeu, care folosește vina lor față de El pentru a-i salva și a ne salva!

Căci Dumnezeu nu a negat libertatea lor de a alege, respectându-le supunerea față de cel rău.
Dar, pentru că încălcaseră înțelegerea dintre ei fără dreptate, avea dreptul să îi pedepsească.
Și a dat acele legi pe care păcatul le privește drept blestemul strămoșesc, blestemul lui Adam, blestemul lui Adam și Eva etc.
Doar că prin acel „blestem” Dumnezeu a pus zăgaz Căderii, a limitat puterile diavolilor asupra oamenilor și lumii, a dat viitor omenirii și, mai ales, L-a făgăduit pe Mesia, Iisus Christos.
Blestemul ca binecuvântare este o taină a lucrării harului în lume pe care, cândva, Românii o înțelegeau. Dar pe care cei mai mulți au ignorat-o și o ignoră.

Vedem astfel că rodnicia vine tot de la Dumnezeu, și înainte, dar și după Cădere.
Deci nu poate să fie rodnicie – și nici un cult al acesteia – în afara ascultării de Dumnezeu.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum este atunci când cei răi se înmulțesc și își închipuie că sunt binecuvântați, doar pentru a ajunge singuri în Iad.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum a fost la bogatul căruia i-a rodit țarina.
Sunt însă minciuni, iar nu rodnicie adevărată.
Aceasta există doar în ascultarea de Dumnezeu, Singurul care face să fie mai mulți copiii celei sterpe decât ai celei cu multe nașteri. (sic!)

Ca să răspund la întrebare,

natura păcatului este aceeași de la început și până la A Doua Venire.

Ceea ce se schimbă este, uneori, fie aparența păcatului, fie (uneori!) discursurile și/sau pretextele justificative.

Însă în natura sa tot păcatul, dintotdeauna și pentru totdeauna, este despărțirea de Dumnezeu, neascultarea de Dumnezeu, răzvrătirea de Dumnezeu etc. (toate fiind expresii pentru aceeași atitudine).
Așa cum toată virtutea, dintotdeauna și pentru totdeauna, este ascultarea de Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Legenda lui Moș Crăciun

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Moș Crăciun
legenda românească
sau
Istoria cea veche a lui Moș Crăciun auzită de la moși și de la moașe

Aceasta este legenda românească a lui Moș Crăciun și a darurilor ce se aduc de Nașterea Domnului copiilor din întreaga lume. Înainte de a o începe, amintim că la Români se folosesc pentru eroul legendar numele de Crăciun, Cărciun, Cârciun, Crăcion, Cărcion sau Cârcion, căci limba română are multe graiuri și dialecte. Fiecare cu rostirea sa.

Atunci când s-a hotărât recensământul, Dreptul Iosif a plecat cu Fecioara Maria, însărcinată cu Pruncul Sfânt, către Betleem. Iosif era văduv, iar copiii din prima căsătorie destul de mari, Iacob deja cu familie, așa că aceștia au mers singuri. Se zice că erau și rușinați că tatăl lor, bătrân, s-a apropiat de o tânără nevinovată, cum era Maria. Căci ei nu știau că Maria a rămas însărcinată de la Dumnezeu, prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar Iosif și Maria nu puteau spune aceste lucruri, căci nu era vremea potrivită.

Ca urmare, Iosif și Maria au călătorit singuri. Și încet, căci nu se puteau mișca repede, Fecioara fiind însărcinată iar Iosif înaintat în vârstă.

De aceea, au ajuns la Betleem târziu, când toate locurile din casele așezării fuseseră umplute de cei veniți pentru recensământ. Așa că, prin noaptea tot mai rece, au înaintat către una dintre ieșirile Betleemului, înspre răsărit. Aici avea casă o rudă de-a lor îndepărtată, numită Crăciun.

Acest Crăciun era și el dincolo de a doua vârstă și lipsit de copii. Dar el se bucura de asta, căci era de o mare zgârcenie. Și vedea copilul, ca orice zgârcit, doar ca pe o cheltuială. Căci zgârcenia acoperă dragostea, așa cum o face și risipirea – căci toate patimile sugrumă iubirea. Deci Crăciun era zgârcit, dar și cam mânios de felul lui – pentru că patimile rănesc sufletul și durerea izbucnește tot pătimaș. Soția lui, însă, era foarte bună. Și nu doar că suferea că nu avea copii, dar și pentru că, foarte bogați fiind, cu greu putea să dea milostenie. Pentru Crăciun orice pomană, orice ajutor dat cuiva, adică, era o durere: i se părea că pierde mereu ceva.
Și vă veți întreba: de ce îl mai ținea Dumnezeu?

Pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și pe cei mai răi oameni Domnul îi cheamă să se întoarcă, pocăindu-se, pentru ca să ajungă în lumea iubirii, Raiul, și nu în cea a egoismului și răutății, Iadul.

Și pe Crăciun l-a chemat la El, de multe ori, Dumnezeu. Prin rudele sărace care aveau nevoie de sprijin. Prin rudele bogate care le-au ajutat pe cele sărace și nu au sărăcit, ci mai mult au sporit. Prin copiii de pe stradă, care îi aminteau că dragostea rodește și răceala este stearpă. Prin cei care se stingeau și îi arătau că viața trece și bogățiile lumești nu pot fi luate dincolo.

Dar Crăciun își întărea inima pentru zgârcenie și egoism, respingând chemările Domnului.

De aceea, când i-au bătut la ușă Iacob și Maria, le-a răspuns urât, cu dispreț și batjocură.
– Cerșetorilor, plecați de aici! Nu este loc în casa mea pentru cerșetori murdari ca voi! Afară!

Și a trântit ușa, mulțumit că și-a vărsat supărarea pe ei. Supărare ce venea chiar din răutatea lui, dar el nu voia să știa asta.

Soția lui, însă, prinsă de milă față de fata aceea tânără și însărcinată, de bătrânul care o însoțea, a zis:
– Bârr! – și și-a frecat umerii de frig. Bărbate, tare rece e noaptea aceasta! Oare ne-or ajunge lemnele ca să nu înghețăm?
Căci, fiind bogați, se încălzeau cu lemne, nu cu paie sau alte materii sărace, ca ceilalți.

Crăciun și-a dat seama că într-adevăr îi cam înghețase fața. ”Din cauza cerșetorilor ăia!”, a dat iar vina pe Iosif și Maria.
– Da, e cam rece – a recunoscut el. Du-te și mai adu niște lemne.

Bucuroasă, femeia a ieșit din casă și a fugit după Dreptul Iosif și Fecioara Maria. Care, mergând încet, nu ajunseseră prea departe.
– Stați! – le-a zis ea. În casă nu pot să vă primesc, dar avem aici o peșteră în care ținem vitele. Nu este un loc demn de oaspeți, dar cel puțin nu bate vântul și e mai plăcut. Ba chiar călduț, căci fiind vitele înlăuntru se mai încălzește de la ele.

Și i-a dus până la staulul vitelor. Care, într-adevăr, era într-o peșteră, nu un grajd. Vacile și boii s-au uitat cu uimire la Fecioara Maria, căci simțeau valurile de har ce se răspândeau dinspre ea. Și au început să sufle ca să o încălzească, în timp ce soția lui Crăciun și dreptul Iosif pregăteau un fel de așternut de paie curate în care să stea Fecioara.

Dar tot atunci Maria a zis:
– Nasc!

Și, înainte ca cei doi să își dea seama ce se întâmplă, apăru pe paie un băiețel, cu toate cele ale unui nou născut lângă el. Fără ca Maica Domnului să fi cunoscut durere sau sângerare, Pruncul Sfânt S-a născut. Și Crăciunița – cum i se mai spunea soției lui Crăciun – s-a apucat să-L șteargă și să Îl înfeșe cu șorțul ei, căci altceva nu avea, înainte să Îl dea în brațe Fecioarei.

Dar între timp, Crăciun, care se așteptase ca femeia să îi vină în câteva clipe cu lemnele, ieșise după ea. Și, din obișnuință, își înfipsese la brâu o secure pentru despicat scurtături1. Locul lemnelor era la câțiva pași de casă. Acolo, nici urmă de soție!

– Nu se poate! – își zise el furios. Să nu îmi spui că netrebnica a adus cerșetorii ăia la noi, pe undeva!

A fugit la hambar, dar acolo nu era nimeni.

– La staul! – își dădu el seama, ajutat și de diavolii care îi sporeau mereu furia.

Și, înnebunit de mânie, alergă la staul – adică la peștera în care țineau ei vitele.

Acolo văzu, de cum intră, pe Iosif îngenuncheat lângă Maica Sfântă, pe aceasta ținând Pruncul pe care i-L dădea Crăciunița, tot îngenunchiată.

Crăciun văzu negru înaintea ochilor și, înainte să își dea seama, furia îi izbucni: smulse din brâu securea și o aruncă orbește în soția lui, cu toată puterea.

Iar securea, izbind cu multă forță, îi reteză Crăciuniței brațele. Sângele începu să curgă șiroaie, în timp ce Crăciunița se uită, copleșită, la brațele ei și la soțul încremenit de groază. Căci doar acum își dăduse seama Crăciun ce răutate fără margini a făcut. Și începu să își dea seama cât de rău este! Doar că… ce mai putea să facă?

Crăciunița însă, care văzuse Nașterea cea minunată, cum nu se pomenise niciodată la nimeni, știa că Pruncul este Mesia, iar Maica Sa, Mireasa lui Dumnezeu. Deci ridică ochii spre Fecioara Maria:
– Măicuță Sfântă, ajută-mă! – zise ea.

Și Maica Domnului, uitându-se la Pruncul Sfânt, a întins mâna și s-a atins de una din mâinile căzute jos. Iar acestea, ridicându-se, dintr-o dată au fost lipite la loc de o putere nevăzută. Încât doar urma albă a tăieturii se vedea pe brațe.

Și în timp ce Crăciun se prăbușea în genunchi, plângând de durere și uimire, plângându-și păcatele și mila și răbdarea Domnului, tavanul peșterii s-a deschis. Și Cerurile s-au deschis cu el, iar îngerii au apărut cântând imnuri, de o frumusețe la care nici gândul nu se poate sui.

Cuceriți de cântările îngerești, nici nu și-au dat seama când au venit păstorii, pe care îngerii îi înștiințaseră că s-a născut Christosul, adică Mesia.

Dar când îngerii s-au retras, Crăciun s-a ridicat și plecându-se Maicii, Pruncului și Dreptului Iosif, i-a poftit în casă. Și a împărțit daruri păstorilor. Dar aceștia nu au vrut să le primească. Pentru că erau copleșiți de minunile văzute și nici nu înțelegeau de ce ar primi daruri de la Crăciun – ce oricum era vestit pentru zgârcenie.

– Pentru copiii voștri! –a zis Crăciun.

Și a plâns iar, căci abia acum înțelesese că ferindu-se să aibă copii Îl respinsese pe Dumnezeu.

Deci i-a adus în casă pe cei trei, spre fericirea soției lui.

Din această pricină i-au găsit în casă pe Pruncul Sfânt, Maica Sa și Dreptul Iosif cei trei crai de la răsărit.

Craii – adică împărați sau regi mari – tocmai din Persia veniseră. Pentru că văzuseră acolo, pe cer, o stea mișcătoare.

La început au crezut că este o cometă și că, după cum apăruse, vestește nașterea unui rege – se credea la ei că aceste comete prevestesc lucruri despre regi, după partea cerului în care apăreau și cum se mișcau. Doar că steaua coborâse foarte jos și părea că le arată un drum. Iar ei, care erau și mari regi, dar și cercetători ai cerului și vrăjitori – adică magi – au urmat steaua. Căci, după știința lor, le arăta drumul către un împărat mare, căruia trebuiau să i se supună.

Au sosit astfel la Ierusalim. Oraș obișnuit cu cei care pretindeau că ar fi Mesia ori că știu unde este Mesia. Dar niciodată nu văzuseră vreun rege mare, cu atât mai puțin trei, care să Îl caute pe Mesia. Așa că tot Ierusalimul s-a tulburat de căutarea lor. Dar craii, ca să nu mai piardă vremea cu oamenii speriați și care vorbeau vrute și nevrute, au mers la conducătorul țării.

Și au ajuns la Irod, un om foarte rău și foarte prefăcut.

Irod, temându-se de puterea lor, nu a cutezat să le facă nimic. Altfel, i-ar fi băgat în temniță și i-ar fi chinuit până scotea tot de la ei. Așa, Irod s-a prefăcut că are același păreri ca și ei. Le-a spus că a înțeles și el că steaua vestește un Împărat al împăraților. Și că vrea și el să i se închine. Astfel, a aflat de la ei când li s-a arătat lor steaua. Ceea ce, după cum se zice, s-ar fi întâmplat în noaptea în care Duhul Sfânt a umbrit Fecioara și Dumnezeu Fiul S-a întrupat, făcându-Se om. Adică în urmă cu ceva mai mult de nouă luni.

Apoi, Irod a chemat pe bătrânii Iudeilor, ca să spună unde ar fi să se nască Mesia, Împăratul împăraților. Căci se gândea că, în afară de vreun fiu al lui care să îi ia locul, doar Acela putea să fie pricina minunii nemaivăzute a stelei călăuzitoare. Bătrânii, care știau Scripturile dar nu credeau în ele, i-au spus că la Betleem trebuie să se nască Mesia. Nu au ascuns aceasta, nici nu au plecat la Betleem cu magii, pentru că ei nu credeau în Scripturile pe care le știau pe de rost.

Deci au plecat craii și la ieșirea din Ierusalim iarăși s-a arătat steaua. Care i-a călăuzit către sud, iar apoi către răsărit, până la casa unde stătea pruncul. Arătând astfel că era un înger care, în chip de stea, îi chemase pe cei trei la Mântuitorul lumii, Iisus Christos.

Au intrat deci în casa lui Crăciun, unde era Pruncul Sfânt. Și fiecare i-a adus daruri: unul aur, altul smirnă și altul tămâie, toate curate și prețioase. Iar înțelegând de la Fecioara Sfântă și Dreptul Iosif adevărurile despre Dumnezeu și răutatea vrăjitoriilor, s-au lepădat îndată de păcate și s-au îndreptat. De aceea Dumnezeu le-a descoperit în vis că trebuie să meargă pe altă cale către țara lor, ceea ce au și făcut.

Crăciun era fericit că Îl găsise cu adevărat pe Dumnezeu și dragostea Lui. Dar după ce au plecat cei trei crai, Iosif a primit în vis poruncă:

– Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica Lui și fugi în Egipt! Și stai acolo până îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să Îl ucidă!

Și sculându-se Iosif, a făcut așa.

Deci venind trimișii lui Irod în Betleem, nu au putut afla nimic. Pentru că păstorii nu știau nimic despre cei trei crai, decât că trecuseră prin Betleem și au stat în casa lui Crăciun. Crăciun care nu avea copii și nu primea pe nimeni în gazdă, căci era foarte zgârcit.

Crăciun, știind că sunt puși să găsească Pruncul să Îl ucidă, i-a primit cu răceală.
– Nu am copii! – le-a zis el. Și nu am vrut niciodată să am! – a adăugat.
Deși durerea că fusese rătăcit ardea în inima lui.

Trimișii au plecat mai departe, pe urmele magilor, până ce au ajuns la hotarele Iudeii – peste care stăpânea Irod.

– Nu am putut să găsim urmă de Cel pe care Îl căutau craii! – i s-au plâns lui Irod. Poate nici nu L-au găsit, poate nici nu este și a fost doar o înșelare a lor!

Irod, însă, nu se putea liniști.
– Poate nu L-au găsit, dar asta nu înseamnă că nu este. Sau poate este ceva ce ne scapă nouă.

Și, într-adevăr, le scăpa faptul că Dumnezeu a rânduit lucrurile spre mântuirea lumii, iar împotrivirea lor îi osândea.

Irod era însă măcinat de lăcomie, ură și mândrie. Voia să fie sigur că nu se ridică nimeni care să îi ia tronul, deși el însuși era bătrân.
– Să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos din Iudeea! – a poruncit el, nebunește.

Și a început cu uciderea propriului său copil. De unde s-a zis că e mai bine să fii porcul lui Irod – căci nu mânca el porc – decât copilul lui.

Se zice că 14000 (paisprezece mii) de copii au fost uciși atunci în Iudeea, afară de cei care au apucat să fugă peste hotare. A fost un masacru în care au fost uciși până și părinții care își apărau copiii. Cum a spus Domnul prin Proorocul Ieremia, Glas în Rama s-a auzit, bocet și tânguire amară: Rahela (adică mamele din Iuda) își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu mai sunt.

Crăciun, îngrozit de cele întâmplate, a înțeles mai bine ca oricând unde duc egoismul, răutatea, însingurarea, zgârcenia și celelalte patimi. Și, în fiecare an, din averea lui împărțea daruri copiilor din Betleem și împrejurimi, de ziua Nașterii Domnului.

Iar acest obicei a fost păstrat de cei credincioși până astăzi, ca să își învețe copii să fie darnici și să se păzească de zgârcenie și egoism. Dar și ca să arate lui Dumnezeu că știu că fiecare copil este trimisul Lui și că cine primește un copil, pe El Îl primește.
Și în fiecare an, de Nașterea Domnului, casele se împodobesc, oamenii se spovedesc și împărtășesc, iar copiii primesc daruri. Dacă au fost cuminți!
După cum făcea Crăciun cel bătrân.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. Am adunat aici, repovestite, cele istorisite despre Moș Crăciun și craii/magii de la Răsărit de bătrâni, în șoaptă, în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. În șoaptă, căci nu era voie pe atunci să vorbești despre Christos, Dumnezeu sau Crăciun. Am ascultat aceleași istorisiri la bătrâni din Carpați de-a lungul deceniilor. Și dau înapoi, în forma în care m-am priceput să povestesc, cele primite. Așa erau cândva învățați copiii despre Crăciun, fără minciunile care fac de rușine pe cei mari în fața celor mici. Și cred că este adevărată această povestire, mai ales că am întâlnit Evrei care încercau să mă convingă de faptul că și cuvântul Crăciun este de origine ebraică. Ceea ce corespunde, în fapt, cu tradiția românească.

P.P.S. Această istorie sau poveste poate fi preluată cu două condiții: păstrarea grafiei și indicarea sursei. Toți bătrânii ce mi-au dăruit acestea spuneau Cristos ori Christos și așa se cuvine să rămână.

1Scurtături = bucăți de lemn de foc destul de scurte ca să intre bine în vatră, sobă, șemineu.