Ţinta falsă şi Ţelul adevărat. Sfânta Maria Egipteanca

În valurile politice, deci şi mediatice, ale „Crizei COVID-19”, mulţi şi-au pierdut ţinta… dacă o mai aveau.

Spune Sfântul Apostol Pavel

Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Christos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus” (Filipeni 3.12-14)

Deci, care este ţinta vieţii noastre, dacă nu suntem înşelaţi de diavol?
Răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus.

Şi atunci, „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8.35-39)

Maria Egipteanca, după ce a intrat în pustie, a trăit acolo 47 (patruzeci şi şapte) de ani, întâi luptând 17 ani împotriva patimilor cu cea mai tare voinţă.
Această voinţă nu era însă de ajuns, căci puterea patimilor o aprindea din vreme în vreme; însă ea cădea înaintea lui Dumnezeu şi cu mijlocirea Maicii Domnului stătea în rugăciune până se izgonea aprinderea.
Iar când s-a izbăvit de patimi, după al 17-lea an, a trăit mai departe în pustie încă 32 de ani.
În al 30-lea an i-a fost trimis Părintele Zosima, căruia i s-a spovedit într-o spovedanie publică ce doar cei curăţiţi o pot face. În anul următor l-a revăzut în Joia Mare, când a primit Sfânta Împărtăşanie. Iar în al 32-lea an al nevoinţei sale a plecat în Cerurile de care devenise atât de apropiată.

Înţelegem oare aceste lucruri?
Înţelegem oare viaţa Sfintei Maria Egipteanca?
Înţelegem oare că o desfrânată – ca noi toţi, într-un fel sau altul – a ajuns la o uimitoare plinătate a Duhului Sfânt în această viaţă?
Şi că a fost în Biserică, deşi de 47 de ani nu mai călcase într-o biserică?

Toate trec; şi cele bune, şi cele rele.
Cu adevărat înfrânt este doar cel care se dă bătut; altfel, orice înfrângere şi orice biruinţă sunt trecătoare.
Singura biruinţă veşnică este cucerirea Cerurilor.

Suntem, acum, despărţiţi de biserici, dar nu de Biserică.
De Biserică suntem despărţiţi doar dacă vrem să fim despărţiţi.

Stând aproape de duhovnicul nostru, vom găsi călăuzire atunci când puterile ne vor fi mai slabe decât ale Mariei Egipteanca.
Ea a fost singură cu adevărat, noi putem să vorbim cu duhovnicul nostru, cu preoţii noştri, putem să le ascultăm cuvântul, putem să primim sfat, putem să alergăm la ţintă, la răsplata chemării celei de sus, la Dumnezeu!
Cu Dumnezeu înainte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

  20171210_145045

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Prima Poruncă după Înviere!

Pentru păcatele noastre Fiul lui Dumnezeu a plătit cu viaţa Sa, cu sângele Său, cu durerile pe care noi, oamenii, le-am adus asupra Sa.

Era o glumă potrivită, dar şi cumva tristă, care suna cam aşa:
Au venit extratereştrii pe Pământ pentru prima dată. Şi s-au întâlnit cu toţi liderii politici ai lumii. Printre ei fiind şi Papa (şeful Statului Vatican). Şi, după ce nenumăraţi alţii au pus extratereştrilor întrebări, Papa îi întreabă:
– Îl cunoaşteţi pe Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu? 
– Cum să nu! – spun extratereştrii cu bucurie. E extraordinar! Vine în fiecare an la noi şi ne bucurăm grozav! 
Papa, şocat, crede că nu a auzit bine:
– Vine în fiecare an la voi??!!!??
– Da, bineînţeles. La voi, nu?
– Nu! – răspunde Papa încă uimit. La noi a venit acum 2000 de ani şi o să mai vină la sfârşitul lumii. Nu înţeleg de ce vine la voi în fiecare an şi la noi nu. 
– Poate că nu îi place ciocolata voastră. 
– Ce???!!!!!???? 
– La prepararea dulciurilor, şi mai ales a ciocolatei, ne pricepem cel mai bine. De aceea, când a venit la noi şi ne-A vorbit am fost atât de fericiţi încât I-am adus şi I-am dăruit cea mai bună ciocolată de pe planeta noastră. Voi ce i-aţi dat când a venit la voi? 

Am spus că gluma este şi tristă. Pentru că, într-adevăr, noi I-am adus Fiului lui Dumnezeu multă ură.
Ură ce bântuie până astăzi.
Şi mai ales neascultare.

Neascultarea de Dumnezeu este extrem de răspândită şi printre cei care îşi spun Creştini. (Şi, prin Botez, ar trebui să fie!)
Ar trebui să asculte de Scripturi, şi nici măcar nu le citesc. Sau, dacă le citesc, le citesc doar ca să spună că le-au citit. Ori, şi mai rău, ca să scoată din ele învăţături răstălmăcite după poftele lor.
Ar trebui să fie în Biserică şi ai Bisericii, pentru că fiind al Bisericii eşti al lui Iisus Christos, Cel care este Capul Bisericii. Dar cei mai mulţi îşi fac „bisericuţe”, adică felurite grupuri care se rup de Biserică. Eventual declarându-se „unica biserică adevărată”, cu toate că sunt rupţi de succesiunea apostolică (absolut obligatorie pentru Biserică).
Ar trebui să pună cuvântul lui Dumnezeu mai presus de orice. Pentru că astfel ar fi în Adevăr şi în Dragoste, ar avea pace şi fericire. Dar cei mai mulţi, zicându-şi Creştini, ascultă de lume şi de patimile ei.

Care este prima poruncă dată de Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Christos după Înviere?
Pace vouă!

Această poruncă înnoieşte porunca dată înainte de Răstignire, poruncă ce este, totdeauna la Dumnezeu, un dar nesfârşit de preţios:
Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze! … Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.

Creştinii adevăraţi nu se sperie nici de viaţă, nici de moarte; nici de coronaviruşi, nici de războaie, nici de altele asemenea. Pentru pacea lui Iisus Christos este în inima lor, în sufletul lor, în viaţa lor.
Pace vouă, tuturor!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Groază de moarte?

Groază de moarte?

Nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.
O pot înţelege la Hinduşi sau Budişti – reîncarnarea e o idee oribilă (o să revin asupra reîncarnării).
O pot înţelege la Comunişti şi alţi Atei – neantul, nefiinţa sunt un sfârşit total, dispariţia a tot ce te defineşte ca om; ce rămâne după devine egal cu zero, de vreme ce tu oricum nu mai exişti, nu te mai poţi bucura ori supăra de ce se mai întâmplă; e ca şi cum ar muri cu tine absolut tot ceea ce există.
Pot înţelege groaza de moarte la mulţi oameni, din felurite culturi şi religii.
Dar nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.

Pentru Creştin moartea este intrarea în Veşnicie.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul suferinţelor şi începutul Bucuriei Veşnice.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul oricărui rău şi intrarea în Binele Veşnic.
Pentru Creştin viaţa este pregătirea pentru Veşnicie, iar moartea este împlinirea rostului – adică, după cum am mai spus, intrarea în Veşnicie.
Înţeleg tristeţea pentru despărţirea de cei dragi. Îi iubim, ne lipsesc… cel puţin până îi urmăm.
Însă Creştinul nu se întristează de această despărţire „ca cei care nu au nădejde”, ci cu alinarea că cei plecaţi intră în Veşnicia în care va intra şi el când va fi vremea.
Înţeleg teama pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Însă Jertfa lui Christos ne-a eliberat de păcat. Spovedeşte-te sincer, împărtăşeşte-te cu dragoste şi dor de Dumnezeu, lucrează binele pe cât poţi; mai mult nu ni se cere, este de ajuns pentru mântuire.
Şi astfel groaza este înlocuită de bucuria aşteptării întâlnirii cu Mântuitorul sufletelor noastre.
Pot înţelege teama de durere, amărăciunea slăbiciunii sau neputinţei şi celelalte mâhniri pe care boala sau accidentul le aduc.
Însă orice ucenic al Domnului ştie foarte bine că toate trec. Şi că dincolo de răutăţile acestei lumi străluceşte lumina Împărăţiei Veşnice.

Nu vorbesc vorbe.
Am fost de multe ori în faţa morţii. A morţii altora, a morţii mele.
Am fost diagnosticat de două ori cu cancer. Odată în urma unor analize de markeri tumorali ce au dat un verdict foarte clar. A doua oară în urma unor simptome grave, incluzând anumite dureri şi o rapidă scădere în greutate. Şi de fiecare dată m-am bucurat că Dumnezeu mă cheamă la el!
Nu m-am îngrozit. Cu tot regretul pentru cei rămaşi în urmă, simţeam bucuria întâlnirii cu Străbunii, cu Dumnezeu – prin eliberarea adusă de Mântuitorul meu.
Nu a fost să fie! Încă nu am plecat.

Am avut de două ori şoc anafilactic.
Ajungând în faţa morţii de fiecare dată.
Îmi amintesc de uimirea unei doctoriţe venite cu salvarea. Eram umflat, mă sufocam din această pricină, era foarte greu să mă mişc, prin gâtul sugrumat cuvintele ieşeau ca şoapte. Şi glumeam – pe seama mea şi a aspectului pe care îl căpătase, pe seama înmormântării pe care riscam să o ratez dacă injecţia cu hidrocortizon îşi făcea efectul, pe seama celor care se vor bucura de colivă dacă plec şi vor rămâne fără dacă mai trăiesc… şi tot aşa. Eram foarte bine dispus. Doctoriţa, care îmi căuta vena prin gâlmele roşii-vineţii ce-mi acopereau trupul, şocată, m-a întrebat:
– Cum mai puteţi glumi în starea asta?
– Sunt spovedit şi împărtăşit, doamnă. Dacă am intrat în lume plângând – cu voie sau fără de voie –, prin Iisus Christos pot să ies din ea râzând. Sunt Creştin.

A înţeles, oare?
Dar tu, care citeşti, înţelegi?
Ce am simţit eu este firesc pentru oricine este Creştin.
Şi ţine chiar de esenţa Învăţăturii Creştine. (I Cor. 15.1-58)

Să luăm aminte!
Acela care spune că este Creştin, ori crede în Învăţătura lui Iisus, ori minte.
Creştin înseamnă ucenicul lui Christos.
Şi cum ai putea să fi ucenicul cuiva în a cărui învăţătură nu crezi? Este, desigur, imposibil.
De aceea nu pot înţelege groaza de moarte la Creştini.
Pentru Creştini moartea este poarta Împărăţiei Cerurilor.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Christos, Cristos ori Hristos?

troita veche 01

De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă