Etichetă: Iisus

Românii vechi erau înțelepți (01) Scoaterea oaselor la 7 ani

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Christos a înviat!

Mă întreabă cineva – și nu cu bunăvoință – „de ce Românii își dezgroapă morții la 7 ani”?

Voi răspunde la întrebare amintind în primul rând trei lucruri uitate:

1) În trecut Românii se întindeau, cu sau fără suprapunere cu alte etnii, din Alpi la marginile Caucazului, de la Marea Baltică până în Asia Mică (aici fiind și astăzi Români uitați de Patria și Națiunea lor).

2) Natura era în trecut mult mai puternică în raport cu oamenii decât este acum.

3) Aproape oriunde ar fi fost, Românii aveau parte de o mulțime de persecuții religioase, atât de la păgâni, cât și de la felurite erezii (de la Arianism ori Iconoclasm până la Papism).

Întinderea despre care am amintit este un element important aici deoarece înseamnă că mulți dintre Români au trăit în condiții aspre.
Iar dacă punem acest lucru în legătură cu raporturile vechi cu natura, se poate zugrăvi o pictură amănunțită a ceea ce a fost.

Dar ne vom mulțumi să amintim de Sfântul Dimitrie din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor, și de felul în care mormântul său a ajuns în râu.
Prăvălirile de dealuri sau munți, alunecările pământului, închiderea râpelor din pricina apelor sau cutremurelor, înmlăștinirea locurilor, iată doar câteva dintre fenomenele naturale ce amenințau locurile de veci în trecut. Și, de fapt, cel puțin pe alocuri, chiar și astăzi.
Dacă mai adăugăm fiarele ce puteau dezgropa morții dacă îngroparea nu era bine făcută, înțelegem și mai mult că locurile bune de înmormântare erau mult mai puține decât am crede astăzi.

Mai mult, Românii trăiau și în țări sau ținuturi în care asemenea locuri erau și mai puține.
În bălți, de pildă, mai fiecare bucată de pământ este amenințată de ape.
În locurile pietroase, îngroparea este o provocare; și, din nenorocire, se putea face bine doar în acele puține locuri potrivite pentru grădinărit sau plugărit.

În sfârșit, au fost și sunt păgâni care nu s-au sfiit să pângărească mormintele și cimitirele creștinilor.

Față de toate aceste lucruri, străbunii noștri au gândit mai multe căi de apărare a celor trecuți la Domnul.

Una dintre ele, paradoxal, a fost arderea celor îngropați. Aceasta nu se făcea pe loc, pentru că ar fi stat împotriva legii creștine pentru înmormântare. Deci întâi avea loc îngroparea, iar după o vreme se făcea o dezgropare urmată de ardere.
Astfel rămâneau oasele, care se puneau într-un vas ori într-un sac, făcându-se loc pentru alt trup.
Locurile bune de îngropare deveneau, astfel, refolosibile într-un timp destul de scurt. Iar vitregiile vremii sau răutățile năvălitorilor nu mai puteau atinge trupurile celor dragi plecați în Veșnicie.

De la această practică veche vin acele locuri de veci sau cimitire care uimesc pe arheologii necunoscători ai istoriei Bisericii: cu artefacte și urme creștine, dar cu urme de incinerare.

Totuși, arderea celor adormiți, chiar și după îngropare, nu este o practică plăcută Bisericii.
Este ca și cum ai arde o biserică veche fără să ridici alta în loc – ceea ce, desigur, nu este cu putință omului pentru cei adormiți.

Ca urmare, obiceiul cel mai răspândit la Românii – și preluat și de o parte dintre împreună locuitorii cu ei – a fost acela al scoaterii oaselor.
De obicei la trei ani sau la șapte ani, după felul locului.
Adică, atunci când carnea devenea țărână mai repede, se făcea scoaterea oaselor la trei ani.
Atunci când revenirea cărnii la țărână dura mai mult, se făcea scoaterea oaselor la șapte ani.
Și un colț al mormântului familiei devenea, de fapt, osuar.

Dar cum se făcea scoaterea oaselor?

Înainte merită amintit că după vechea Lege Română (Românească) scoaterea oaselor se făcea doar la cei trecuți în Veșnicie întru Credință.
Pentru cei care muriseră rușinos – de pildă, năvălitori de orice religie –, asemenea lucrare nu se făcea.
Pentru că scoaterea oaselor este mai mult decât un obicei practic, menit să lase liber mai repede locul bun de îngropare.

Scoaterea oaselor este o lucrare sfântă, cu adânci și bogate înțelesuri creștine și românești.

Astfel, în primul rând se mărturisește prin ea credința în Învierea cea de Obște.

Și să ne rușinăm aici, pentru că Românii vechi cunoșteau Sfintele Scripturi, unii dintre ei chiar pe de rost.
Știind, de pildă, vedenia oaselor uscate, refacerii trupurilor și Învierii Obștești de la Iezechiel 37:1-14.

Ca urmare, scoaterea și îngrijirea oaselor – după cum vom vedea mai departe – este lucrarea vie a credinței în învierea promisă de Domnul – la Iezechiel 37:1-14, Ioan 5:24 și 6:40 etc.

În al doilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește legătura dintre suflet și trup.

Această mărturie se arată prin aceea că dacă legătura între suflet și trup este ruptă cu totul la moarte, trupul mort nu mai înseamnă nimic.
Deci făcând slujba de înmormântare și toate cele cuvenite, precum și îngrijind oasele atunci când trupul s-a topit, mărturisim că într-adevăr sufletul se mântuiește în trup și cu trupul, ori se osândește în și cu acesta.

În al treilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește eternitatea iubirii și datoriei față de înaintași.

Căci, într-adevăr, chiar de crede cineva în Învierea de Obște și în toate cele ale Bisericii lui Christos, de ce s-ar osteni cineva cu îngroparea și scoaterea oaselor?
Căci sunt acestea lucrări destul de grele și care sunt departe de a fi plăcute.

Dar dragostea toate le rabdă și toate le face după cuviință, cuprinzând, adică, și datoria față de Dumnezeu și oameni.

Iar cel care are iubire pentru Dumnezeu va avea iubire și pentru oameni, începând cu cei care i-au dat viață, cu frații și surorile, cu toate rudele… desigur, dacă aceștia toți nu s-au purtat ca dușmani adevărați ai omului acela.
Prin urmare, grija de înmormântare, pomeni, parastase și scoaterea oaselor este o mărturie a iubirii, a împlinirii datoriei față de oameni și Dumnezeu.

În al patrulea rând, scoaterea oaselor este o mărturie a credinței celui trecut în Eternitate.

Căci, după cum am arătat, scoaterea oaselor – ca și celelalte slujbe mari și mici pentru adormiți – nu se fac la cei morți în afara Credinței.
Iar scoaterea oaselor se face cu aceeași rânduială a scoaterii moaștelor, turnându-se pe oase untdelemn și vin, făcându-se slujba Parastasului, dându-se pomeni.

Se mărturisește, astfel, că cel adormit (cea adormită) se numără cu sfinții lui Iisus Christos – cu care să ne numere și pe noi Dumnezeu Bunul!

Este, desigur, și o scoatere a oaselor utilitară, făcută fără slujbă și pomenire, numai pentru a goli locul de îngropare. Să ne păzească Dumnezeu de a fi vrednici de așa ceva!

În al cincile rând, scoaterea oaselor arată și crugurile vremilor, sau rânduiala firii.

Căci așa cum părinții lasă toate copiilor, așa și cei adormiți mai înainte lasă locul de odihnă pentru cei care vin după ei.

Este o vreme pentru toate lucrurile de sub Cer, spun Scripturile, dar este o vreme și pentru toate cele cerești.
Aici, la scoaterea oaselor, bătrânii fac loc celor tineri; este și o lucrare a dragostei, și o lucrare a datoriei.

Dar, va zice cineva, unde este dragostea celor mai înainte adormiți, de vreme ce scoaterea oaselor se face de către cei în viață?

Răspunsul, ușor de văzut, este acesta:
Prin faptul că ei și-au învățat urmașii să facă scoaterea oaselor, știind că va veni rândul lor să lase mormântul pentru urmași.

Este aici o puternică mărturie a iubirii lucrătoare, ce privește cu încredere în Dumnezeu și schimbările aduse omului de trecerea timpului, și schimbările aduse lumii de vremuri.
Este aici o asumare a acestor schimbări întru Dumnezeu, cale a Vieții Veșnice și pentru cel care își asumă, și pentru urmașii care învață de la el asumarea.

Căci este vreme să trăiești și este vreme să mori; este vreme să înmormântezi și este vreme să fii înmormântat; este vreme să faci scoaterea oaselor înaintașilor și este vreme ca urmașii să facă scoaterea oaselor tale.
Și Românul pune toate vremurile sub și întru Dumnezeu, câștigând Veșnicia.

În al șaselea rând, scoaterea oaselor arată împreună locuirea sfinților și veșnicia legăturilor pecetluite de Credință.

Căci oasele scoase acum se pun alături de oasele mai vechi.
Se adună, adică, împreună oasele celor din același neam și din aceeași Credință.
Așa cum și aceștia se adună împreună în Ceruri.

Aici se cuvine să spunem că în trecut erau cimitire sătești care aveau osuar, loc în care se așezau toate oasele scoase la șapte ani.
Așa cum și mânăstirile vechi aveau – și unele încă au – osuarele lor.

În toate aceste osuare – de familie sau de obște – sunt împreună cei trecuți la Domnul acum șapte ani, opt ani, optzeci de ani, opt sute de ani etc.
Am un străbunic – Monahul Paisie – în osuarul Mânăstirii Cernica.
Nu știu care sunt oasele lui din mulțimea de oase de aici. Dar nici nu îmi trebuie să știu, căci pentru toți se cuvine să mă rog și la toți se cuvine să mă rog să se roage pentru mine.

Iată, Credința ne unește dincolo de viață și de moarte, dincolo de tărâmuri și vremi.
Iar scoaterea oaselor este o mică faptă din această unire și din această Credință lucrătoare.

În al șaptelea rând, scoaterea oaselor este creștere a celor care o săvârșesc.

Prin împlinirea datoriei față de cei adormiți, prin contactul nostru cu vremelnicia vieții în această lume, prin rânduielile Bisericii lui Dumnezeu, creștem întru Christos Iisus.

Căci acolo unde există dragoste darul îmbogățește pe cel care îl dă, jertfa este un câștig pentru cel care o face.

Întru Credința lui Iisus Christos, fiecare împlinire a datoriei ne așează mai bine pe Calea Vieții și ne înaintează către Împărăția Cerurilor.
Deci lucrările pentru cei adormiți – slujbe, pomeni și altele asemenea – sunt o îmbogățire a celor care le lucrează.

În același timp, apropierea de cei adormiți, contactul cu ei, sunt o trezire din amăgirile acestei lumi.
Căci lumea supusă răului face ca cele trecătoare să pară veșnice, momind oamenii în fugărirea iluziilor și despărțirea de Dumnezeu, Unicul Izvor al binelui, împlinirii, fericirii.
Dar la înmormântare, la pomeni și parastase, la scoaterea oaselor, ne aducem aminte că trupul – pe care îl slujim fanatic, adică orbește și nebunește – se duce. Și că sufletul – pe care îl părăsim și disprețuim la fel de fanatic, adică orbește și nebunește – este cel care rămâne.

În fața golului morții Dumnezeu este singura scăpare. Fără El nu putem nimic!
Iar ascultarea față de rânduielile iubitoare, înțelepte și mântuitoare ale Acestuia, ne învață binele, ne așează pe Calea Vieții, ne întărește împotriva ispitelor, ne apără de cei răi, ne duce în Împărăția Cerurilor și la desăvârșire.

=============================================================

Am arătat, iată, de ce fac Românii scoaterea oaselor la șapte ani. Și cele spuse o să pară multor cititori desprinși de realitate niște vorbe – frumoase ori ba, după sufletul fiecăruia. Căci, înrobiți de realitatea virtuală în care trăiesc, ei văd cu greutate faptul că toate cele pe care le-am arătat mai sus sunt fapte.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Trăirea în Christos este cale, vindecare, lumină, viitor

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Christos a înviat!

Am primit de la Mihai următoarea întrebare plecată de la eseul Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine, precum cea sovietică:

Vă mulțumesc tare mult pentru răspuns. Foarte luminător cum descrieți că esența problemei este infinita distanța dintre trăirea Credinței și mărturisirea trăirii Sfinților, pe de o parte, și cohortele de laureați cu diplome, titluri și prestigiu, pe de alta. Între mândria antiromânească ca reacție față de propria nevrednicie și asumarea aceleiași nevrednicii ca temei în adorarea Sfintei Treimi.

Dacă înțeleg bine, diferența de grafie este încă o manifestare a trădării intelectualiste care de secole ne infectează patria, cum spune Mihai Eminescu: “cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut și fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoșilor (…) au rupt fir cu fir toate tradițiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufletești și materiale a poporului românesc”.

Credeți, Părinte, România fiind aproape complet înstrăinată de gândirea creștină adevărată, e înțelept să tragem paralelele cu prăbușirea Imperiului Roman de Vest, pe care le trage MacIntyre? Putem spune că instituțiile morale și culturale ale modernității nu mai pot fi reformate din interior, pentru că nu sunt recipiente neutre care ar putea fi umplute cu un conținut mai bun, ci sunt ele însele structurate după logica care a respins adevărul?

O răscruce a venit la vremea aceea, când oamenii de bună credință, urmând Sfântului Cuvios Benedict, s-au întors de la sarcina de a sprijini Imperiul Roman, au încetat să identifice continuarea civilizației cu menținerea lui și au construit în schimb forme noi de comunitate în care au trăit Credința prin noile epoci de barbarie.
Iar în cazul nostru, barbarii nu mai așteaptă dincolo de graniță, ei ne guvernează de destulă vreme.

Vă mulțumesc încă o dată pentru răspunsul luminător! Sărut mâna, Părinte, să ne trăiți!

Voi începe amintind că pentru o gândire sănătoasă trebuie să știm foarte bine înțelesul cuvintelor și numelor pe care le folosim.
Ce înseamnă România?

Frate Mihai, chiar în răspunsul tău ai folosit expresia „trădarea intelectualistă care ne infectează patria”.
Asta înseamnă că patria noastră este altceva decât patria lor, chiar dacă geografic și administrativ se suprapun.

Deci, avem Români, care iubesc pe Dumnezeu și moștenirea sfinților noștri strămoși, precum și Românofoni. Aceștia din urmă vorbesc o limbă oarecum română, dar sunt străini de sufletul națiunii noastre.

În același fel, avem România Creștină, care trăiește din România Străveche, și România Creolă, care este sclavă unor gândiri și trăiri străine Învățăturii lui Christos.
Sau, altfel spus, România Barbară, condusă de acei „barbari (care) ne guvernează de destulă vreme”.

Ce avem noi de făcut?
Să trăim în toate după Iisus Christos, Împăratul nostru, Arhiereul nostru cel Mare și Marele Învățător al nostru.

Dar, concret, trebuie să luptăm pentru ca Republica România, neocomunistă, să fie cât de cât, sau cât mai mult, creștină?
Ori să luptăm pentru a avea obștile/comunitățile noastre creștine române, în care să păstrăm și să creștem moștenirea sfinților înaintași?

Da!
Trebuie să le facem pe amândouă, după puteri.

Căci așa poruncește Domnul:

Pe acestea trebuia să le faceți, și pe acestea să nu le lăsați! (Matei 23:23)

Și, de asemenea, Duhul Sfânt ne poruncește,

Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți! (I Corinteni 10:31) Și toate să le faceți fără cârtire și fără de îndoială, căci Dumnezeu este Cel care lucrează în voi (Filipeni 2:12-16)

Se cuvine deci, fiind sfânta noastră datorie, să trăim întru Christos Iisus totdeauna, plângând toate căderile noastre și slăvind harul lui Dumnezeu care ne ridică și ne ține.
Iar trăirea întru Iisus Christos în primul rând în dragostea de frați se arată, căci acela care nu iubește pe fratele lui, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să Îl iubească! (I Ioan 4:20)

Și cine sunt frații noștri?
Aceia care caută sincer să facă voia lui Dumnezeu! (Matei 12:48-50)

Dar ceilalți?
După cum spune Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului,
pe unii, șovăitori, mustrați-i, pe alții, smulgându-i din foc, mântuiți-i; de alții, însă, fie-vă milă cu frică, urând și cămașa spurcată de pe trupul lor! (Iuda 1:22-23)

Ca urmare, ne vom aduna în jurul preoților care cu sinceritate Îl caută și Îl slujesc pe Domnul.
Și vom fi frați și surori, lucrând împreună spre binele comunității, Bisericii, neamului.

Comunitatea noastră fiind în primul rând cei care suntem copiii aceluiași părinte duhovnicesc, apoi toți cei credincioși dintr-o localitate sau dintr-un cartier, apoi toți cei din episcopie, regiune, Țară, națiune.
Și iată cum dragostea de frați ne duce la dragostea de națiune și de Țară.

Dar ceilalți? – va întreba Românul, mereu îngrijorat de ceilalți, până la a uita, nepotrivit, de sine.
Cea mai bună mărturie este trăirea creștină.
Căci iată ce spune Mântuitorul nostru Iisus Christos:

Cel ce crede în Mine, izvoare de apă vie vor curge din pântecele lui. (Ioan 7:38)

Iar cum pântecele este locașul celor mai lumești nevoi și funcții ale omului, cuvântul arată că la cel care crede cu adevărat în Iisus Christos fiecare gest ajunge să fie izvor de har luminător, vindecător, curățitor, întăritor, mântuitor și sfințitor.
Așa cum au văzut, de altfel, aceia care au stat pe lângă sfinți.
Căci izvora har neîncetat din făptura unora ca Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, iubitorul de Dumnezeu Valeriu Gafencu, Sfântul Sofian Boghiu, cel între sfinți Iustin Pârvu și mulți alții asemenea.
După cum și eu am văzut la unii ca aceștia, dar și mai mult au văzut mulți alții.

Ca urmare, primul pas pentru binele celor de aproape și de departe, primul pas pentru binele Bisericii și al națiunii, este trăirea întru Dumnezeu.

Să ne deschidem sufletul înaintea Sfintelor Scripturi, pe care să le citim însetați de Dumnezeu zi de zi.
Să ne deschidem sufletul înaintea cuvântului proorocesc mai întărit (II Petru 1:19), adică a Sfintei Predanii – Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Omilii la Matei a Sfântului Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan a Sfântului Chiril al Alexandriei, Pidalionul și toate celelalte. Și să citim și din acest cuvânt proorocesc mai întărit zi de zi.
Să ascultăm Sfintele Scripturi și tâlcuirea lor în fiecare slujbă la care luăm parte.
Dar, mai mult decât atât, să măsurăm fiecare gând, cuvânt și faptă prin ceea ce am citit din Sfintele Scripturi și din Sfânta Predanie.
Doar muncind să împlinim cele citite sau auzite învățăm cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu și ajungem să Îl cunoaștem.
Aceasta este România cea adevărată, și cei care trăiesc astfel sunt Românii adevărați.
Români pentru care Duhul Sfânt a proorocit că vor înfrunta Iadul până la A Doua Venire. După cum este scris în Epistola către Filipeni, Filipenii fiind Traco-Romanii creștinați în Filipi, adică primii noștri strămoși deplini:

Sunt încredințat de aceasta, că Cel ce a început în voi lucrul cel bun, îl va duce la capăt până în Ziua lui Christos Iisus (Filipeni 1:6)

Ca urmare, știm că Românii vor fi în Ziua lui Iisus Christos.
Că vor fi puțini sau mulți, că vor avea Țara la vedere sau că aceasta va trăi – ca sub ocupațiile ungurească, austriacă, rusească ori otomană – prin Românii care o păstrează în sufletul și viața lor, nu știm.
Dar știm că este datoria noastră să fim Români, să păstrăm și înflorim Credința și roadele cele frumoase ale acesteia născute de trăirea strămoșilor.

Și dacă instituțiile se pot reforma, se vor reforma prin trăirea noastră întru Domnul.
Iar dacă nu se vor reforma, se vor prăbuși de la sine, iar din trăirea noastră în Domnul se vor reface acelea românești.

Dar merită să spun că singurele state care au propriile instituții morale sunt cele rătăcite, ca să nu spun satanice. Pentru că orice stat moral își trage moralitatea din Biserica lui Dumnezeu.

Deci, să ne zidim în Credința noastră întru Duhul Sfânt, ferindu-ne de orice înfățișare a răului, cercetând toate – și în primul rând duhurile – ca să păstrăm ce este bun. Să ne încredințăm harului lui Dumnezeu, care poate să ne păzească de toată ispita și să ne însoțească în lucrarea noastră de înaintare, prin noi începuturi către noi începuturi, în Lumina Învierii lui Christos.
Și prin Dumnezeu, toate se vor lămuri.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre perceptorii Noului Testament. Sau despre dragostea adevărată

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În Evanghelia după Matei, printre altele, Mântuitorul ne învață că iubirea adevărată este mult mai cuprinzătoare decât poate gândi omul. Și, printre altele, ne zice:

Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și perceptorii același lucru? (Matei 5:46)

Că această dragoste nu este oarbă ci, dimpotrivă, înțeleaptă, se vede chiar în Predica de pe Munte, de unde este și versetul de mai sus. Căci Domnul ne cere să nu fim ca fățarnicii (Matei 6:2, 5 și 16), să nu trăncănim ca păgânii și să nu ne asemănăm păgânilor (Matei 6:7-8 și 31-32), să ne păzim de proorocii mincinoși și să știm să îi (re)cunoaștem (Matei 7:15-20) etc. Toate aceste învățături și porunci ale Mântuitorului – dar și altele asemenea – ne arată că iubirea este adevărată dacă stă întru adevăr.
Căci nu poate să existe adevăr fără iubire, nici iubire fără adevăr – după cum am arătat de nenumărate ori.
Am mai zis și repet, iubirea fără adevăr este patimă oarbă. Iar adevărul fără iubire este minciună trufașă.
Căci Dumnezeu este iubire (I Ioan 4:8 și 16) și este și adevăr (Ioan 14:6), așa încât cele două nu se pot despărți fără a se distruge.

Însă nu atât despre acestea e cuvântul de față, ci despre strângătorii (de dări) sau perceptorii amintiți la Matei 5:46.
Cuvântul folosit în versetul amintit în originalul vechi-grecesc este τελῶναι (telonai), pluralul lui τελώνην (telonen), care înseamnă strângător de taxe. Deci τελῶναι (telonai) este strângători de taxe.
Cuvântul împământenit de mai multe secole în limba română pentru această îndeletnicire – alături de strângător (de dări, impozite, taxe etc.) sau dăjdiar – este perceptor.
Ca urmare, cei amintiți atât la Matei 5:46, cât și în alte locuri, sunt perceptorii.

Da, Zaheu este mai marele perceptorilor (Luca 19:2) și perceptorii au venit la Ioan Botezătorul cerând cuvânt pentru mântuire (Luca 3:12).
Iar versetul de la Matei 9:9 este, tradus drept, acesta:

Și plecând Iisus de acolo, a văzut un om care stătea la perceptură, numit Matei, și i-a zis lui: Urmează-mă! Și ridicându-se, a mers după El.

Cuvântul folosit aici în original este τελώνιον (telonion), care înseamnă perceptură (locul unde se înregistra primirea taxelor și impozitelor) sau casierie.
Deci Matei, înainte de a deveni apostol și sfânt, a fost perceptor, după cum însuși amintește la Matei 10:3.

Și perceptori sunt și aceia de care Mântuitorul se apropie – ca și de ceilalți oameni! – spre a-i chema la viața veșnică (Matei 9:10, Marcu 2:15, Luca 5:29).
Perceptori sunt, adică, și cei pentru care se sminteau Fariseii, refuzând să accepte că Dumnezeu îi poate chema la Sine și pe aceia; pricină pentru care Îl învinuiau pe Iisus Christos (Matei 9:11, Marcu 2:16, Luca 5:30).
Din această rătăcire a Fariseilor a venit și orbirea lor față de încercările de trezire ale Mântuitorului. Căci atunci Acesta le arăta că perceptorii și desfrânatele, știindu-și căderea și având pocăință, sunt mai deschiși către Dumnezeu; astfel încât Fariseii să se poată și ei pocăi. Însă Fariseii vedeau în cuvintele Domnului doar o insultă la adresa lor, cei care se vedeau mai buni decât toți (Matei 21:31-32 și 45-46). Căci mândria îi orbea și nu voiau să vadă cum se pocăiesc și îndreaptă perceptorii (Luca 7:29 și 15:1), ca să se poată îndrepta și ei.

”Dar”, va zice cu dreptate cititorul, ”în toate locurile indicate aici eu găsesc scris vameș sau vameși ori vameșilor sau vamă, iar nu perceptor, perceptori, perceptorilor sau perceptură!”
Da, iubite cititorule, pentru că s-a făcut o mare greșeală de traducere.
Și poate nu atât o greșeală.
Căci și în Israelul secolului I, dar și în Țările Române din secolele XVII-XIX, când se publică primele traduceri integrale ale Bibliei, perceptorii erau adesea departe de Dumnezeu.
Strângerea de dări – de taxe și impozite – era drept făcută doar sub domnitori puternici și buni. Sub cei care se voiau buni, însă erau slabi, căpătau putere dregătorii corupți. Sub domnitorii răi, dregătorii cei răi erau doriți de Domnie.
Atât dregătorii corupți, cât și domnitorii corupți, voiau să strângă de la boierii mici și restul poporului cât mai mult, oricât de nedrept. Prin cine?
Prin perceptori.

Ca urmare, erau rari perceptorii buni, iar cei răi sau corupți erau des întâlniți.
Și, ca să nu fim nedrepți, amintim și faptul că mulți dintre birnici sau dăjdiari – plătitorii de taxe și impozite, adică – erau învățați și ei cu corupția.
Adică de multe ori își ascundeau veniturile, turmele, stupii, stavele etc., își îngropau bunurile sau le piteau pe cine știe unde, ca să pară sărăciți cu totul. Și să fugă, astfel, de plata dărilor, chiar dacă acestea erau drepte și cuvenite.
Asemenea experiențe îi făceau pe perceptori să devină nemiloși, ajungând să nu îi mai creadă nici pe cei cu adevărat scăpătați.

Ca urmare, se pare că traducătorii sau cei care conduceau traducerea – de obicei oameni din familiile politice – s-au temut de felul în care erau arătați perceptorii în Biblie.
Poate că, iarăși, nu le-a picat bine și porunca Duhului Sfânt prin Ioan Botezătorul pentru perceptori: (să nu luați) Nimic mai mult peste ce vi s-a rânduit să strângeți! (Luca 3:13)1.

Oricum, dintr-o pricină sau alta, ori din mai multe, au schimbat perceptor cu ”vameș”.
Vameșii fiind puțini în vremea aceea, iar nedreptățile lor privindu-i în primul rând pe străini, apoi pe negustorii bogați – pe care mulți îi invidiau.
Era, adică, un termen mai convenabil politic.
Și, din păcate (la figurat, dar și la propriu), traducerea greșită a rămas până astăzi.

Atunci când ÎPS Bartolomeu Anania a scos Biblia în traducerea sa, am văzut cu părere de rău că a păstrat traducerea greșită, vameș(i). Deși în nota la Matei 5:46 (nota 11 în cuprinsul Evangheliei după Matei) spune că vameșii sunt

„Perceptori de impozite, faimoși prin corupția, abuzurile și raptul cu care-și practicau meseria. În limbajul biblic, oameni păcătoși.”

L-am întrebat, ajuns prin voia lui Dumnezeu în Cluj-Napoca, de ce nu a folosit cuvântul adevărat, de perceptor(i). Mi-a răspuns „Așa s-au obișnuit oamenii…”
M-am oprit acolo, pentru că am înțeles că sentimentele nu lăsau loc de lămurire: în alte locuri din versiunea Sfinției Sale nu se sfiise să facă schimbări radicale.
Mai probabil, în loc de „Așa s-au obișnuit oamenii…” era un „Așa m-am obișnuit”.

Totuși, dincolo de inconsecvență – oameni suntem! – să reținem explicația clară dată de notă: perceptori.
Și să ne aducem aminte că este datoria noastră să îndreptăm ceea ce înaintașii, oricât de vrednici, nu au putut să îndrepte.
E vremea – deși s-ar putea spune că totdeauna a fost – să ne întoarcem la originalul biblic.
Și să înțelegem că perceptorii sunt cei pe care Mântuitorul îi dă ca pildă de egoism și perceptorii sunt cei pe care Mântuitorul îi dă ca pildă a pocăinței.
Că Sfântul Apostol Matei a fost, înainte de chemarea Domnului, perceptor, lucrând la perceptură.
Că Zaheu a fost mai marele perceptorilor.
Și că dragostea față de înaintași cuprinde și datoria sfântă de a îndrepta, după puteri, greșelile lor.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

  1. Textul original aici este ὁ δὲ εἶπεν πρὸς αὐτούς Μηδὲν πλέον παρὰ τὸ διατεταγμένον ὑμῖν πράσσετε (ho de eipen pros aiutus meden pleon para to diatetagmenon hiumin prasete). Care, aproape literar, spune Și zis-a pentru ei: Nimic mai mult peste ce vi s-a rânduit să colectați. ↩︎

Legenda lui Moș Crăciun

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Moș Crăciun
legenda românească
sau
Istoria cea veche a lui Moș Crăciun auzită de la moși și de la moașe

Aceasta este legenda românească a lui Moș Crăciun și a darurilor ce se aduc de Nașterea Domnului copiilor din întreaga lume. Înainte de a o începe, amintim că la Români se folosesc pentru eroul legendar numele de Crăciun, Cărciun, Cârciun, Crăcion, Cărcion sau Cârcion, căci limba română are multe graiuri și dialecte. Fiecare cu rostirea sa.

Atunci când s-a hotărât recensământul, Dreptul Iosif a plecat cu Fecioara Maria, însărcinată cu Pruncul Sfânt, către Betleem. Iosif era văduv, iar copiii din prima căsătorie destul de mari, Iacob deja cu familie, așa că aceștia au mers singuri. Se zice că erau și rușinați că tatăl lor, bătrân, s-a apropiat de o tânără nevinovată, cum era Maria. Căci ei nu știau că Maria a rămas însărcinată de la Dumnezeu, prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar Iosif și Maria nu puteau spune aceste lucruri, căci nu era vremea potrivită.

Ca urmare, Iosif și Maria au călătorit singuri. Și încet, căci nu se puteau mișca repede, Fecioara fiind însărcinată iar Iosif înaintat în vârstă.

De aceea, au ajuns la Betleem târziu, când toate locurile din casele așezării fuseseră umplute de cei veniți pentru recensământ. Așa că, prin noaptea tot mai rece, au înaintat către una dintre ieșirile Betleemului, înspre răsărit. Aici avea casă o rudă de-a lor îndepărtată, numită Crăciun.

Acest Crăciun era și el dincolo de a doua vârstă și lipsit de copii. Dar el se bucura de asta, căci era de o mare zgârcenie. Și vedea copilul, ca orice zgârcit, doar ca pe o cheltuială. Căci zgârcenia acoperă dragostea, așa cum o face și risipirea – căci toate patimile sugrumă iubirea. Deci Crăciun era zgârcit, dar și cam mânios de felul lui – pentru că patimile rănesc sufletul și durerea izbucnește tot pătimaș. Soția lui, însă, era foarte bună. Și nu doar că suferea că nu avea copii, dar și pentru că, foarte bogați fiind, cu greu putea să dea milostenie. Pentru Crăciun orice pomană, orice ajutor dat cuiva, adică, era o durere: i se părea că pierde mereu ceva.
Și vă veți întreba: de ce îl mai ținea Dumnezeu?

Pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și pe cei mai răi oameni Domnul îi cheamă să se întoarcă, pocăindu-se, pentru ca să ajungă în lumea iubirii, Raiul, și nu în cea a egoismului și răutății, Iadul.

Și pe Crăciun l-a chemat la El, de multe ori, Dumnezeu. Prin rudele sărace care aveau nevoie de sprijin. Prin rudele bogate care le-au ajutat pe cele sărace și nu au sărăcit, ci mai mult au sporit. Prin copiii de pe stradă, care îi aminteau că dragostea rodește și răceala este stearpă. Prin cei care se stingeau și îi arătau că viața trece și bogățiile lumești nu pot fi luate dincolo.

Dar Crăciun își întărea inima pentru zgârcenie și egoism, respingând chemările Domnului.

De aceea, când i-au bătut la ușă Iacob și Maria, le-a răspuns urât, cu dispreț și batjocură.
– Cerșetorilor, plecați de aici! Nu este loc în casa mea pentru cerșetori murdari ca voi! Afară!

Și a trântit ușa, mulțumit că și-a vărsat supărarea pe ei. Supărare ce venea chiar din răutatea lui, dar el nu voia să știa asta.

Soția lui, însă, prinsă de milă față de fata aceea tânără și însărcinată, de bătrânul care o însoțea, a zis:
– Bârr! – și și-a frecat umerii de frig. Bărbate, tare rece e noaptea aceasta! Oare ne-or ajunge lemnele ca să nu înghețăm?
Căci, fiind bogați, se încălzeau cu lemne, nu cu paie sau alte materii sărace, ca ceilalți.

Crăciun și-a dat seama că într-adevăr îi cam înghețase fața. ”Din cauza cerșetorilor ăia!”, a dat iar vina pe Iosif și Maria.
– Da, e cam rece – a recunoscut el. Du-te și mai adu niște lemne.

Bucuroasă, femeia a ieșit din casă și a fugit după Dreptul Iosif și Fecioara Maria. Care, mergând încet, nu ajunseseră prea departe.
– Stați! – le-a zis ea. În casă nu pot să vă primesc, dar avem aici o peșteră în care ținem vitele. Nu este un loc demn de oaspeți, dar cel puțin nu bate vântul și e mai plăcut. Ba chiar călduț, căci fiind vitele înlăuntru se mai încălzește de la ele.

Și i-a dus până la staulul vitelor. Care, într-adevăr, era într-o peșteră, nu un grajd. Vacile și boii s-au uitat cu uimire la Fecioara Maria, căci simțeau valurile de har ce se răspândeau dinspre ea. Și au început să sufle ca să o încălzească, în timp ce soția lui Crăciun și dreptul Iosif pregăteau un fel de așternut de paie curate în care să stea Fecioara.

Dar tot atunci Maria a zis:
– Nasc!

Și, înainte ca cei doi să își dea seama ce se întâmplă, apăru pe paie un băiețel, cu toate cele ale unui nou născut lângă el. Fără ca Maica Domnului să fi cunoscut durere sau sângerare, Pruncul Sfânt S-a născut. Și Crăciunița – cum i se mai spunea soției lui Crăciun – s-a apucat să-L șteargă și să Îl înfeșe cu șorțul ei, căci altceva nu avea, înainte să Îl dea în brațe Fecioarei.

Dar între timp, Crăciun, care se așteptase ca femeia să îi vină în câteva clipe cu lemnele, ieșise după ea. Și, din obișnuință, își înfipsese la brâu o secure pentru despicat scurtături1. Locul lemnelor era la câțiva pași de casă. Acolo, nici urmă de soție!

– Nu se poate! – își zise el furios. Să nu îmi spui că netrebnica a adus cerșetorii ăia la noi, pe undeva!

A fugit la hambar, dar acolo nu era nimeni.

– La staul! – își dădu el seama, ajutat și de diavolii care îi sporeau mereu furia.

Și, înnebunit de mânie, alergă la staul – adică la peștera în care țineau ei vitele.

Acolo văzu, de cum intră, pe Iosif îngenuncheat lângă Maica Sfântă, pe aceasta ținând Pruncul pe care i-L dădea Crăciunița, tot îngenunchiată.

Crăciun văzu negru înaintea ochilor și, înainte să își dea seama, furia îi izbucni: smulse din brâu securea și o aruncă orbește în soția lui, cu toată puterea.

Iar securea, izbind cu multă forță, îi reteză Crăciuniței brațele. Sângele începu să curgă șiroaie, în timp ce Crăciunița se uită, copleșită, la brațele ei și la soțul încremenit de groază. Căci doar acum își dăduse seama Crăciun ce răutate fără margini a făcut. Și începu să își dea seama cât de rău este! Doar că… ce mai putea să facă?

Crăciunița însă, care văzuse Nașterea cea minunată, cum nu se pomenise niciodată la nimeni, știa că Pruncul este Mesia, iar Maica Sa, Mireasa lui Dumnezeu. Deci ridică ochii spre Fecioara Maria:
– Măicuță Sfântă, ajută-mă! – zise ea.

Și Maica Domnului, uitându-se la Pruncul Sfânt, a întins mâna și s-a atins de una din mâinile căzute jos. Iar acestea, ridicându-se, dintr-o dată au fost lipite la loc de o putere nevăzută. Încât doar urma albă a tăieturii se vedea pe brațe.

Și în timp ce Crăciun se prăbușea în genunchi, plângând de durere și uimire, plângându-și păcatele și mila și răbdarea Domnului, tavanul peșterii s-a deschis. Și Cerurile s-au deschis cu el, iar îngerii au apărut cântând imnuri, de o frumusețe la care nici gândul nu se poate sui.

Cuceriți de cântările îngerești, nici nu și-au dat seama când au venit păstorii, pe care îngerii îi înștiințaseră că s-a născut Christosul, adică Mesia.

Dar când îngerii s-au retras, Crăciun s-a ridicat și plecându-se Maicii, Pruncului și Dreptului Iosif, i-a poftit în casă. Și a împărțit daruri păstorilor. Dar aceștia nu au vrut să le primească. Pentru că erau copleșiți de minunile văzute și nici nu înțelegeau de ce ar primi daruri de la Crăciun – ce oricum era vestit pentru zgârcenie.

– Pentru copiii voștri! –a zis Crăciun.

Și a plâns iar, căci abia acum înțelesese că ferindu-se să aibă copii Îl respinsese pe Dumnezeu.

Deci i-a adus în casă pe cei trei, spre fericirea soției lui.

Din această pricină i-au găsit în casă pe Pruncul Sfânt, Maica Sa și Dreptul Iosif cei trei crai de la răsărit.

Craii – adică împărați sau regi mari – tocmai din Persia veniseră. Pentru că văzuseră acolo, pe cer, o stea mișcătoare.

La început au crezut că este o cometă și că, după cum apăruse, vestește nașterea unui rege – se credea la ei că aceste comete prevestesc lucruri despre regi, după partea cerului în care apăreau și cum se mișcau. Doar că steaua coborâse foarte jos și părea că le arată un drum. Iar ei, care erau și mari regi, dar și cercetători ai cerului și vrăjitori – adică magi – au urmat steaua. Căci, după știința lor, le arăta drumul către un împărat mare, căruia trebuiau să i se supună.

Au sosit astfel la Ierusalim. Oraș obișnuit cu cei care pretindeau că ar fi Mesia ori că știu unde este Mesia. Dar niciodată nu văzuseră vreun rege mare, cu atât mai puțin trei, care să Îl caute pe Mesia. Așa că tot Ierusalimul s-a tulburat de căutarea lor. Dar craii, ca să nu mai piardă vremea cu oamenii speriați și care vorbeau vrute și nevrute, au mers la conducătorul țării.

Și au ajuns la Irod, un om foarte rău și foarte prefăcut.

Irod, temându-se de puterea lor, nu a cutezat să le facă nimic. Altfel, i-ar fi băgat în temniță și i-ar fi chinuit până scotea tot de la ei. Așa, Irod s-a prefăcut că are același păreri ca și ei. Le-a spus că a înțeles și el că steaua vestește un Împărat al împăraților. Și că vrea și el să i se închine. Astfel, a aflat de la ei când li s-a arătat lor steaua. Ceea ce, după cum se zice, s-ar fi întâmplat în noaptea în care Duhul Sfânt a umbrit Fecioara și Dumnezeu Fiul S-a întrupat, făcându-Se om. Adică în urmă cu ceva mai mult de nouă luni.

Apoi, Irod a chemat pe bătrânii Iudeilor, ca să spună unde ar fi să se nască Mesia, Împăratul împăraților. Căci se gândea că, în afară de vreun fiu al lui care să îi ia locul, doar Acela putea să fie pricina minunii nemaivăzute a stelei călăuzitoare. Bătrânii, care știau Scripturile dar nu credeau în ele, i-au spus că la Betleem trebuie să se nască Mesia. Nu au ascuns aceasta, nici nu au plecat la Betleem cu magii, pentru că ei nu credeau în Scripturile pe care le știau pe de rost.

Deci au plecat craii și la ieșirea din Ierusalim iarăși s-a arătat steaua. Care i-a călăuzit către sud, iar apoi către răsărit, până la casa unde stătea pruncul. Arătând astfel că era un înger care, în chip de stea, îi chemase pe cei trei la Mântuitorul lumii, Iisus Christos.

Au intrat deci în casa lui Crăciun, unde era Pruncul Sfânt. Și fiecare i-a adus daruri: unul aur, altul smirnă și altul tămâie, toate curate și prețioase. Iar înțelegând de la Fecioara Sfântă și Dreptul Iosif adevărurile despre Dumnezeu și răutatea vrăjitoriilor, s-au lepădat îndată de păcate și s-au îndreptat. De aceea Dumnezeu le-a descoperit în vis că trebuie să meargă pe altă cale către țara lor, ceea ce au și făcut.

Crăciun era fericit că Îl găsise cu adevărat pe Dumnezeu și dragostea Lui. Dar după ce au plecat cei trei crai, Iosif a primit în vis poruncă:

– Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica Lui și fugi în Egipt! Și stai acolo până îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să Îl ucidă!

Și sculându-se Iosif, a făcut așa.

Deci venind trimișii lui Irod în Betleem, nu au putut afla nimic. Pentru că păstorii nu știau nimic despre cei trei crai, decât că trecuseră prin Betleem și au stat în casa lui Crăciun. Crăciun care nu avea copii și nu primea pe nimeni în gazdă, căci era foarte zgârcit.

Crăciun, știind că sunt puși să găsească Pruncul să Îl ucidă, i-a primit cu răceală.
– Nu am copii! – le-a zis el. Și nu am vrut niciodată să am! – a adăugat.
Deși durerea că fusese rătăcit ardea în inima lui.

Trimișii au plecat mai departe, pe urmele magilor, până ce au ajuns la hotarele Iudeii – peste care stăpânea Irod.

– Nu am putut să găsim urmă de Cel pe care Îl căutau craii! – i s-au plâns lui Irod. Poate nici nu L-au găsit, poate nici nu este și a fost doar o înșelare a lor!

Irod, însă, nu se putea liniști.
– Poate nu L-au găsit, dar asta nu înseamnă că nu este. Sau poate este ceva ce ne scapă nouă.

Și, într-adevăr, le scăpa faptul că Dumnezeu a rânduit lucrurile spre mântuirea lumii, iar împotrivirea lor îi osândea.

Irod era însă măcinat de lăcomie, ură și mândrie. Voia să fie sigur că nu se ridică nimeni care să îi ia tronul, deși el însuși era bătrân.
– Să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos din Iudeea! – a poruncit el, nebunește.

Și a început cu uciderea propriului său copil. De unde s-a zis că e mai bine să fii porcul lui Irod – căci nu mânca el porc – decât copilul lui.

Se zice că 14000 (paisprezece mii) de copii au fost uciși atunci în Iudeea, afară de cei care au apucat să fugă peste hotare. A fost un masacru în care au fost uciși până și părinții care își apărau copiii. Cum a spus Domnul prin Proorocul Ieremia, Glas în Rama s-a auzit, bocet și tânguire amară: Rahela (adică mamele din Iuda) își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu mai sunt.

Crăciun, îngrozit de cele întâmplate, a înțeles mai bine ca oricând unde duc egoismul, răutatea, însingurarea, zgârcenia și celelalte patimi. Și, în fiecare an, din averea lui împărțea daruri copiilor din Betleem și împrejurimi, de ziua Nașterii Domnului.

Iar acest obicei a fost păstrat de cei credincioși până astăzi, ca să își învețe copii să fie darnici și să se păzească de zgârcenie și egoism. Dar și ca să arate lui Dumnezeu că știu că fiecare copil este trimisul Lui și că cine primește un copil, pe El Îl primește.
Și în fiecare an, de Nașterea Domnului, casele se împodobesc, oamenii se spovedesc și împărtășesc, iar copiii primesc daruri. Dacă au fost cuminți!
După cum făcea Crăciun cel bătrân.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. Am adunat aici, repovestite, cele istorisite despre Moș Crăciun și craii/magii de la Răsărit de bătrâni, în șoaptă, în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. În șoaptă, căci nu era voie pe atunci să vorbești despre Christos, Dumnezeu sau Crăciun. Am ascultat aceleași istorisiri la bătrâni din Carpați de-a lungul deceniilor. Și dau înapoi, în forma în care m-am priceput să povestesc, cele primite. Așa erau cândva învățați copiii despre Crăciun, fără minciunile care fac de rușine pe cei mari în fața celor mici. Și cred că este adevărată această povestire, mai ales că am întâlnit Evrei care încercau să mă convingă de faptul că și cuvântul Crăciun este de origine ebraică. Ceea ce corespunde, în fapt, cu tradiția românească.

P.P.S. Această istorie sau poveste poate fi preluată cu două condiții: păstrarea grafiei și indicarea sursei. Toți bătrânii ce mi-au dăruit acestea spuneau Cristos ori Christos și așa se cuvine să rămână.

1Scurtături = bucăți de lemn de foc destul de scurte ca să intre bine în vatră, sobă, șemineu.

Discernământ vs. propagandă. Exemplu: Rusia ca țară ortodoxă

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Discernământ vs. propagandă. Exemplu: Rusia ca țară ortodoxă

Am revăzut1 de curând o vorbă pe care am tot auzit-o de-a lungul vremii:
„Rusia, țară ortodoxă”
Acum, dacă vorba era aruncată de un oarecare la cârciumă, era trist; dar se putea pune pe seama băuturii. Însă odată adusă ca argument, ba chiar premisă, în discuții serioase, trebuie lămurită. Măcar pentru a vedea cât adevăr este în această fixație a propagandei ruse în România, că „Rusia e țară ortodoxă”.

Și, pentru că doar așa se lămuresc bine lucrurile, să o luăm pas cu pas!

1. Ce înseamnă ortodox?

În acest context, ortodox este cel/cea care trăiește în Biserica lui Dumnezeu, după Învățătura lui Dumnezeu, așa cum este ea înfățișată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție (aceasta din urmă fiind obligatoriu cea pecetluită de cele șapte sinoade ecumenice și de cele locale primite de acestea2).

Merită subliniat faptul că, spre deosebire de Catolicism și Protestantism, Biserica vede continuitatea de credință și slujire cu Apostolii Domnului ca esențială pentru ea.3

2. Ce înseamnă țară ortodoxă?

Social și sociologic, poate să însemne
2.1. Țară în care majoritatea populației este ortodoxă.

Ortodox – și acest punct ar trebui să însemne cel mai mult într-o asemenea discuție –,
2.2. Țara ortodoxă este țara care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu.

3. Este Rusia o țară ortodoxă după definiția de la sub-punctul 2.1.?

Declarativ, da, pentru că în 2024 sunt declarați de religie ortodoxă 61.8%4 dintre cetățenii Federației Ruse. Cel puțin 21.2% sunt atei sau nu au o religie anume. 9.5% țin de religiile islamice. Ș.a.m.d.
Dar este aceasta o majoritate reală?

Trebuie să ne amintim că în 1991 61% dintre cetățenii Federației Ruse s-au declarat atei sau fără religie. Respectiv, 31% s-au declarat Ortodocși în același an 1991. Dublarea numărului de Ortodocși declarați s-a făcut în contextul unei foarte mari proporții de clerici (foști) membri în sinistrele servicii secrete sovietice. Adică pe un fundal de pastorație și misiune de foarte proastă calitate. Ca urmare, nu trebuie să ne mire, de pildă, datele oferite de Serghei Filatov și Roman Lunkin în 20065. Se poate vedea acolo că pentru o mare parte dintre Ruși, Ucraineeni6, Bieloruși, Ciuvași, Mordvini, Carelieni etc. apartenența la Ortodoxie este în primul rând un construct etnic: ei trebuie să se declare ortodocși ca parte a identității etnice. În abordarea Învățăturii Bisericii7 se văd clar urmele îndoctrinării sovietice, apoi haosul anilor care au urmat dezmembrării URSS. Ca urmare, mulți Ortodocși Ruși (în amândouă înțelesurile) au o credință prea puțin ortodoxă. Cât de puțin ortodoxă? Ei bine, să luăm studiul făcut în 1996 de D. Furoman – adică într-o vreme în care uriașa majoritate a Ortodocșilor din Federația Rusă era alcătuit din cei rămași ortodocși în vremea Uniunii Sovietice. Furoman a constatat că Rușii ”Ortodocși” care se declară ca atare, se roagă des și cred într-un Dumnezeu care este și persoană (nu doar „energie”) este de 4%. Ceilalți aveau alte răspunsuri, neortodoxe, la cel puțin una dintre aceste întrebări. Trist este că și din cei 4% mulți au de asemenea idei eterodoxe față de Înviere, Învierea Obștească, suflet ș.a.a.
Prin urmare, dincolo de aparenta majoritate ortodoxă ne izbim de falsificări. Pentru că definind Ortodoxul fie și doar prin cunoașterea și mărturisirea Crezului, se ajunge la un procent care este 2% doar cu extrem optimism. Dacă am dubla sau tripla ori chiar împătri procentele pentru o ecumenistă acceptare drept Ortodocși a celor cu mari abateri față de Învățătura lui Dumnezeu? Tot se ajunge la cel mult 12% (luând cel mai mare procent!).

Desigur, cei doritori să fugă de adevăr nu vor conștientiza problema. Și vor începe să spună că „și în România (sau altă țară) e la fel”. Da, este – poate nu chiar la fel, dar nici foarte departe, cu excepția violenței etnice8. Dar problema este că nu există nicio politică de stat în România prin care să se pună acțiunile de stat și politica de stat pe seama Ortodoxiei!9 Iar cei care pretind că România este (altceva decât trebuie să fie!) „țară ortodoxă” sunt foarte puțini.10 În sfârșit, noi cercetăm aici valoarea de adevăr a pretenției propagandei ruse după care Federația Rusă ar fi o „țară ortodoxă”.

Așa că, revenind la subiect, trebuie să recunoaștem că ideea că Rusia ar fi o țară ortodoxă este foarte greu de susținut dacă ne referim la credința populației. Pentru că în uriașă majoritate credința populației este străină Ortodoxiei.

4. Este Rusia o țară ortodoxă după definiția de la sub-punctul 2.2.?

a) cum vedem dacă o țară este ortodoxă?

O țară care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu are acest principiu, clar și categoric, în legea fundamentală. Vedem asta limpede în istoria Bisericii.
De pildă, Codul lui Iustinian11 – numit și Codex Justinianus/Justiniani/Justinianeus – începe astfel:

„In nomine Domini nostri Iesu Christi”12

adică

„În numele Domnului nostru Iisus Christos”.

Iar prima prevedere din Codex Justinianus, mai precis din Instituții sau Institutionum, I.1, este:

„lustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuens. Iuris prudentia est divinarum at- que humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia.”

adică

„Justiția (Dreptatea) este voința constantă și perpetuă de a da fiecăruia dreptul său. Practica dreptului (juridică) este cunoașterea lucrurilor divine și omenești [s.n.], cunoașterea justiției și injustiției13.”

În lucrarea din care cităm termenul dumnezeiesc sau divin – cu formele sale – apare de 33 (treizeci și trei) de ori. Christos (în formele sale) apare de 8 (opt) ori. Etc. Faptul că lucrare este o așezare a Dreptului Roman – în unele privințe foarte haotic din pricina schimbărilor politice – pe un calapod creștin a fost observat de mai toți comentatorii. Altfel spus, caracterul creștin al legislației iustiniene este mai mult decât evident.

Leon cel Înțelept (866-912)14 a încheiat eforturile tatălui său, Împăratul Vasile I, de simplificare a legilor romane sintetizate de Iustinian cel Mare (482-565). Temelia a fost lucrarea Epanagoge (Ἐπαναγωγή), adică „Întoarcerea la început/punct”, numită și Eisagoge (adică „Introducere”, cu înțelesul de introducere în Drept). Eisagoge sau Epanagoge este o lucrare al cărei mare organizator, supraveghetor și prefațator este Sfântul Fotie al Constantinopolului (815-893). Urmarea acestei munci grele, de generații, a fost Împărăteasca (Lege), adică Basilika. Și aceste coduri de legi sunt închinate lui Dumnezeu. Ele sunt axate pe principiul dreptății divine a legilor, în lipsa căreia acestea sunt incorecte. De asemenea se practică simphonia, adică efortul de a armoniza statul cu Biserica. Primul episcop al țării este locțiitorul Domnitorului în caz de vacantare. Etc.

Principatele Române Moldova și Muntenia s-au condus multă vreme după aceste legi creștine. Vin apoi ocupațiile ruse, care impun Regulamentul Organic (Органический регламент ), care înlătură principiile creștine ale Dreptului Românesc din cele două țări.15 Este un text ateu, tipic gândirii cetățenilor ruși care l-au impus.

Dar, ca să venim în adevărata modernitate, trebuie să mergem la Alexandru Ioan Cuza. Care încearcă să schimbe Principatele Unite după model francmason, dar păstrând aparența respectului față de Legea pământului (adică Legea Românească, adică trăirea Evangheliei).
Ca urmare, Constituția lui Cuza din 1864 începe cu formula

„Cu mila lui Dumneđeu și voința Națională, Domnu Principatelor Unite…”

La fel, Constituția lui Cuza din 1866 începe cu formula

„Din grația lui Dumneđeu și prin voința națională Domn al Românilor…”

Deși aceste legi fundamentale nu sunt ortodoxe, nici creștine, ele se deschid cu formulă creștină. Mai mult, se prevede că „Numai streinii de rituri creștine pot dobândi împământenirea” (Art. 7/1866). Și mai mult, se prevede că

„Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea cultelor este garantată întru cât însă (doar în măsura în care n.n.) celebrațiunea lor nu aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a răsăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericei Ortodoxe Române se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericei ortodoxe române sunt aleși după modelul ce se dă prin o lege specială”. (Art. 21/1866)

Vedem aici o aparentă (de fațadă) continuare a legislației de tip Împărăteasca (Basilika): Împăratul și Biserica lucrează împreună. Tradiție încă din vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (272-337)16 care se socotea și era recunoscut17, ca împărat creștin, „episcop pentru treburile din afară ale Bisericii”. Desigur, această continuitate este mai mult declarativă: Alexandru Ioan Cuza a fost, real, împotriva Bisericii.18 Dar tocmai de aceea păstrarea aceasta a aparenței creștine devine foarte importantă în discuția de față!
Pentru că această prezentare ne arată criteriile reale și concrete după care vedem dacă o țară este ortodoxă real. Adică vedem criteriile care ne arată că acea țară încearcă, măcar, să se conducă după Învățătura lui Dumnezeu.

Vedem că simpla menționare a lui Dumnezeu ori a Bisericii este insuficientă.
Este nevoie de o conformitate între valorile creștin-ortodoxe și valorile juridice.

Prin urmare, acesta este criteriul prin care putem vedea dacă „Rusia este o țară ortodoxă” sau nu.

b) Rusia îndeplinește condițiile pentru a fi o țară ortodoxă?

Pentru aceasta trebuie să consultăm Constituția Federației Ruse ori Constituția Rusiei, cum i se mai zice – chiar aceasta specifică, în Art. 1, identitatea între ”Rusia” și ”Federația Rusă”. Evident, Constituția Federației Ruse este legea fundamentală a țării. Deci este cel mai important loc pentru principiile conducerii țării. Dar sunt ele creștine?
Pentru doritori, se poate consulta documentul actualizat pe http://duma.gov.ru/news/48953/ în rusă ori engleză (plus traducerea oferită de browserul Brave).19 Textul, fiind oferit chiar de Federația Rusă, constituie cea mai obiectivă sursă pentru analiza noastră.

Vom sublinia că nu ne referim la Constituția Federației Ruse din 1993, care este numită și Constituția lui Elțân (Elțîn, Yeltzyn). Aceasta, realizată la puțin timp după căderea Uniunii Sovietice, are scuza procentului scăzut de Creștini declarați (31%). Ne referim la cea actuală, amendată repetat și mai ales în 2020 (sub Vladimir Putin); încât unii comentatori au denumit-o chiar Constituția lui Putin.

Vedem cum Constituția Federației Ruse cuprinde un preambul, neprecizat ca atare, 147 de articole în Secțiunea I și ”Dispoziții finale și tranzitorii” în Secțiunea II.
Art. 1 are două puncte, primul care declară „Federația Rusia – Rusia este un stat federal democratic, cu o formă republicană de guvernare”, al doilea privind identitatea termenilor Federația Rusă și Rusia.
Nici preambulul, nici alt text din Constituția Rusiei 2020 nu cuprinde nici cea mai mică referire la respectarea Învățăturii lui Dumnezeu; nu cuprinde nicio referire la Învățătura lui Dumnezeu, nu cuprinde nicio referire la Ortodoxie.
Art. 19, pct. 2 afirmă că statul garantează libertatea religioasă; nimic mai mult.

A existat o mare zarvă în Rusia privind menționarea lui Dumnezeu în Constituția Rusiei – ca parte din amendamentele aduse în 2020, care au adus numele de Constituția lui Putin pentru noua variantă. Încă din discuții s-a subliniat că mențiunea nu se face din perspectivă creștină. De fapt s-a declarat foarte clar și repetat că este vorba doar despre o recunoaștere a rolului „credinței în Dumnezeu” pentru istoria Rusiei. Care credință, nu contează, iar mențiunea are un caracter strict onorific. După cum s-a spus clar,

„Dar includerea în Constituție a unei consemnări a credinței în Dumnezeu, potrivit judecătorilor, nu pune deloc cetățenii într-o poziție inegală în funcție de prezența unei astfel de credințe și subliniază doar necesitatea ca statul să ia în considerare rolul socio-cultural semnificativ istoric pe care componenta religioasă l-a jucat în formarea și dezvoltarea statalității rusești.” 20

Consemnarea aceasta apare în Art. 67.1, pct. 2, care sună astfel:

„Federația Rusă, unită de o istorie de o mie de ani, păstrând memoria strămoșilor săi care ne-au transmis idealurile și credința în Dumnezeu, precum și continuitatea în dezvoltarea statului rus, recunoaște unitatea de stat stabilită istoric.”21

Trebuie observat faptul că acest text a fost aprobat fără probleme de Musulmani, Mozaici, feluriți Animiști etc. Ea nu are, deci, caracter specific ortodox. De asemenea, mențiunea este, după cum se poate vedea, fără nicio acoperire practică. Mai mult, pentru că lucrurile trebuie judecate în context, să vedem punctul 1 al aceluiași Articol 67.122:

„Federația Rusă este succesorul legal al URSS23 pe teritoriul său, precum și succesorul legal al URSS în ceea ce privește apartenența la organizații internaționale, organele acestora, participarea la tratate internaționale, precum și în legătură cu obligațiile și bunurile URSS stipulate de tratatele internaționale în afara teritoriului Federației Ruse.”

Ce înseamnă atunci când un stat este succesorul legal al altui stat? Înseamnă că este aceeași țară, dar având altă formă de guvernare.
De pildă, Principatul este succesorul Republicii Romane, iar Dominatul succesorul Principatului, așa cum și Republica Romană a fost succesoarea Regatului Roman, la rândul său succesorul uniunii de triburi latine de pe Tibru. Similar, Republica România este succesoarea Republicii Socialiste România. Este aceeași țară, dar forma de guvernare s-a schimbat.

Prin urmare, pct. 1 din Art. 67.1 declară identitatea țării, cu schimbarea regimului. Lipsind însă absolut orice condamnare a regimurilor comuniste, a principiilor comuniste etc. Desigur, o uriașă majoritate politică și militară are o puternică filiație comunistă. Însuși Președintele Rusiei, Vladimir Putin, este, ori a fost, Kaghebist24. Există expresia „Nu există fost membru KGB”, atribuită lui Vladimir Putin; care de altfel a avut grijă să își aducă tovarășii din KGB în felurite poziții cheie în întreaga Federație Rusă.25 Practic aceleași forțe ale URSS conduc Rusia de astăzi – după luptele și epurările intestine foarte asemănătoare unor fenomene interbelice sovietice.
Ceea ce anulează pretențiile de ortodoxie ale Federației Ruse!

Revenind la textul Constituției Rusiei, ce constatăm?
Uniunea Sovietică a fost primul stat fundamentalist ateu și a rămas așa până la desființare. De asemenea a fost un stat fundamentalist anti-creștin, dincolo de genocidul împotriva Bisericii fiind implicată în multiple acțiuni și tratate internaționale anti-creștine (inclusiv și neexclusiv în Internaționala Comunistă sau în parteneriate cu alte state comuniste).
Însă Rusia porclamă constituțional asumarea continuității legale, administrative, juridice etc. cu Uniunea Sovietică. Fără delimitare de politica fundamentalist atee și anti-creștină a URSS. După care proclamă că „păstrează memoria strămoșilor care au transmis idealurile și credința în Dumnezeu”. Avem, deci, proclamarea păstrării unei amintiri și, respectiv, continuitatea juridică și practică, pe toate planurile, cu Uniunea Sovietică atee și anti-creștină (în afara unor aspecte economice). Este absolut elementar faptul că „amintirea” are o valoare cel mult simbolică. Și că esența valorii concrete a unui text juridic este aplicabilitatea prevederilor (în acest caz, constituționale). Între cele două puncte ale Art. 67.1, singurul cu aplicabilitate reală – și chiar extrem de vastă și puternică – este pct. 1. Adică faptul că Federația Rusă este continuare Uniunii Sovietice, cu unele retușări economice.26

Deci nu se poate pretinde rațional că legea fundamentală a Rusiei are vreun oarecare caracter ortodox.
Rusia ca țară ortodoxă poate fi un vis frumos, dar nu este realitate astăzi.

5. În ce măsură este Rusia continuatoarea URSS?

Este aceeași țară, așa cum România este aceeași țară cu Regatul României, chiar dacă a avut parte de schimbări teritoriale și de regim politic.

Unul dintre exemplele clare și invincibile ale faptului că Rusia este Uniunea Sovietică puțin retușată îl constituie Transnistria. Armata a 14-a Sovietică, așezată acolo, devine Armata a 14-a Rusă, dar rămâne tot acolo și continuă politica sovietică în zonă până astăzi! Inclusiv cu implicarea directă a unor generali sovietici recunoscuți.

Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură interetnică a fost continuată de Rusia în toate zonele de frontieră.

Politica Uniunii Sovietice de dispreț față de țările mai mici a fost continuată de Federația Rusă până astăzi.

Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură față de „dușmanii tradiționali” a fost continuată de Rusia până astăzi.

Politica Uniunii Sovietice de negare a crimelor și imperialismului Rusiei, Uniunii Sovietice și Federației Ruse a devenit o adevărată obsesie a politicii Moscovei. Nicio schimbare în bine aici.27

Magic, toate crimele făcute sub conducerea Moscovei sau Petrogradului sunt fie declarate „născociri”, fie puse pe seama altora – ca și cum aceștia nu erau conduși de la Moscova. Mai mult, toate crimele de război și ocupație făcute de Ruși dovediți ca atare sunt negate cu o nerușinare de-a dreptul satanică. Federația Rusă de astăzi apără cu îndârjire reputația Uniunii Sovietice – fără să își dea seama că astfel și-o distruge cu totul pe a sa și dovedește contrariul în privința URSS.

Rusia nu a recunoscut faptul că ocuparea teritoriilor românești a fost un act de agresiune gratuită. Nu a recunoscut genocidul anti-românesc practicat între 1940 și 1991. Nu a recunoscut vinovăția sa – fie și doar ca urmaș al URSS – pentru Fântâna Albă sau alte masacre. Nu a recunoscut implicarea Uniunii Sovietice în Fenomenul Pitești, în torturile bestiale executate din ordinul Moscovei în pușcăriile și lagărele din România. Nu a recunoscut aceasta, deși zeci de mii de Sovietici au fost puși în funcții de conducere în România ocupată, ei fiind cei care au ordonat și coordonat aceste crime împotriva umanității. Violarea bestială de către soldații sovietici a unor fete de 16 și 14 ani și mai jos, de multe ori cu omorârea lor, violarea bestială de către soldații sovietici a soțiilor în fața soților, uciderea femeilor care nu se lăsau violate, uciderea soților, logodnicilor sau fraților care le apărau, toate sunt negate de Rusia, chiar și acolo unde există acte sovietice care le dovedesc! Ceea ce arată clar că Federația Rusă va aplica aceleași tactici de teroare în cazul ocupării sau reocupării unor teritorii românești. Căci fără recunoaștere nu există pocăință, fără pocăință nu există îndreptare.28

Pe scurt, politicile sovietice au mers mai departe în Federația Rusă de la 1992 încoace. Excepțiile sunt de multe ori temporare sau minore. Chiar problema deosebirii de regim economic este înșelătoare: faptul că în R.P. China s-a adoptat formula „o țară, două sisteme”, prin care în unele orașe s-a permis economia capitalistă nu a transformat statul comunist într-unul liber. La fel, în Rusia, schimbările economice doar susțin structurile ce le duc mai departe pe cele sovietice. După cum a spus chiar Președintele Vladimir Putin, repetat.

Revendicarea de la Uniunea Sovietică din Constituția Rusiei, art. 67.1 pct. 2 se face – prin referendum! – în 2020, nu în 1992 sau 1993. Este, adică, o asumare conștientă și actuală, nu o racilă a unei țări abia ieșită din Comunism.

Prin urmare, continuitatea între URSS și Rusia este extrem de clară și puternică; vorbim despre o singură țară, care și-a schimbat mai puțin guvernarea, dar mai mult economia.

6. A fost Rusia țară ortodoxă în anii dinainte de Revoluția Bolșevică?

În 1918 Rusia a intrat având ca lege supremă Legile de Stat Fundamentale ale Imperiului Rus (o sursă online la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1.html). Găsim aici Capitolul 7. Despre credință29 pe care îl aici integral, în limba română:

„66 Credința primară și predominantă în Imperiul Rus este Credința Creștin Ortodoxă Universală a Confesiunii Răsăritene.
67 Împăratul care ocupă Tronul Tuturor Rușilor nu poate mărturisi nicio altă credință decât cea ortodoxă.
68 Împăratul, în calitate de Suveran creștin, este Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor Credinței predominante și este Păstrătorul purității Credinței și al întregii bune ordini din lăuntrul Sfintei Biserici.
69 În administrarea Bisericii, Puterea Suverană acționează prin Preasfântul Sinod Guvernator, pe care l-a instituit.
70 Toți supușii nativi și naturalizați ai Imperiului Rus care nu aparțin Bisericii predominante, precum și străinii care lucrează sau locuiesc temporar în Rusia, sunt pretutindeni liberi să-și respecte propria credință și închinare în conformitate cu riturile sale.
71 Libertatea de religie este acordată nu numai creștinilor de confesiuni străine, ci și evreilor, musulmanilor și păgânilor; pentru ca toate popoarele care locuiesc în Rusia să-L slăvească pe Dumnezeu Atotputernic în diferite limbi, conform legilor și confesiunilor strămoșilor lor, binecuvântând domnia monarhilor ruși și rugând pe Creatorul universului să sporească bunăstarea (națiunii) și să întărească puterea Imperiului.
72 Problemele bisericești ale confesiunilor creștine străine și ale altor confesiuni din Imperiul Rus sunt gestionate de conducătorii lor spirituali și de administratorii special desemnați de Puterea Supremă.”

Dacă primele două capete sunt ortodoxe, în schimb următoarele două sunt eterodoxe, iar răutatea lor crește prin ultimul capăt.

În Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă e mărturisit limpede că Mântuitorul a încredințat conducerea sau călăuzirea omenesc-duhovnicească a Bisericii Apostolilor și urmașilor lor (episcopii) în unire. Statutul Bisericii Ortodoxe Române mărturisește clar comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mânăstiri, precum și conducerea sinodală ierarhică. Sfintele Scripturi, prin Noul Testament, arată limpede că de la început Biserica a avut conducere sinodală în cadrul căreia glasul fiecăruia era ascultat, pentru că totdeauna Capul Bisericii este Christos Iisus, Dumnezeu și Om, Biserica fiind Trupul Său. „Biserica este un eu uman comunitar în Christos ca Tu, dar în același timp eu-ul ei este Christos”, arată Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. „Christos zidește Biserica din pietre inteligibile”, arată Sfântul Chiril din Alexandria. Este o organicitate arătată clar în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, dar nu una achefală, ci una în care Fiul Întrupat este Izvorul de viață și har, este Capul din Care și prin Care trăiește și crește Biserica. Și Domnul Însuși a făgăduit „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor!” (Matei 28.20).

Ca urmare,

Singurul Conducător Suprem și Unic al Bisericii este Dumnezeu Fiul, Iisus Christos!

Și de aceea Catolicismul este erezie, căci pune un om locțiitor al Fiului lui Dumnezeu, mărturisind astfel că nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu, căci dacă Îl avea nu Îi punea locțiitor. Mai ales știind că Iisus după Înviere este totodată cu Luca și Cleopa pe drumul spre Emaus, dar și cu Simon, în Ierusalim (Luca 24.34), în fapt cu toți cei care cred în El – adică omniprezent. Deci nu există nevoia unui locțiitor al lui Christos decât la cei care nu Îl au, căci l-au părăsit.

Și de aceea țarismul este erezie, de la Petru I până la Nicolae al II-lea și la toți cei care îl susțin în forma aceasta anti-ortodoxă: căci după model eretic, anglican, s-a pus „Țarul Rusiei cel dintâi în Biserica Rusiei”.

Afirmația că el este „Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor” este atât de anti-ortodoxă încât e cutremurătoare. Faptul că el își atribuie autoritatea supremă în treburile interioare ale Bisericii este la fel de îngrozitor: cel mai mare dintre împărații creștini ai lumii, Sfântul Constantin cel Mare, se declară episcop pentru treburile din afară ale Bisericii. Căci pentru grija de treburile din lăuntrul Bisericii sunt rânduiți de Dumnezeu clericii și harismaticii (I Corinteni 12.1-31), iar nu cizmarii, aviatorii sau împărații. Care au alte daruri și chemări de la Dumnezeu.

Prin urmare, în amintitele capete din Legile Fundamentale ale Imperiului Rus este pecetluită cu autoritatea de stat a Rusiei Imperiale o radicală erezie, o radicală învățătură și practică anti-ortodoxă.

Evident, Rusia dinainte de Revoluția Bolșevică NU este o țară ortodoxă.

7. Este vreun chip prin care Rusia poate fi drept văzută ca țară ortodoxă?

Da: atunci când ne uităm la Biserica Triumfătoare Rusă, respectiv la Rușii care merg spre ea. De la mujicul ce murmura Crezul și respingea beția și curvia majorității până la Sfântul Serafim de Sarov și mucenicii creștini ruși din toate timpurile. O minoritate eroică, minunată, ce alcătuiește până la urmă Rusia Cerească, singura adevărată și eternă. La fel cum se întâmplă și cu celelalte națiuni: cei buni, puțini și prigoniți, sunt adevărata națiune, adevărata țară. Ca și în România, țara ortodoxă este alcătuită din cei care cinstit și hotărât Îl urmează pe Dumnezeu. Adică dintr-o minoritate ortodoxă adevărată.

Rusia Ortodoxă, ca și România Ortodoxă ori Bulgaria Ortodoxă, ca și Grecia Ortodoxă ori Serbia Ortodoxă ș.a.m.d. se poate referi, adevărat, doar la acei oameni și acele comunități care Îl au ca Mare Împărat, Mare Arhiereu și Învățător Absolut pe Iisus Christos. Cei care îi pun în funcții ca „Apărător Suprem” sau altele similare pe oameni stau împotriva lui Dumnezeu Fiul, al Tatălui Care L-a trimis, a Duhului Sfânt Care îi cheamă la Adevăr. Stau împotriva Ortodoxiei.

Cei care stau cu frică de Dumnezeu în Biserica Sa, adorându-L deplin pe Dumnezeu și prin El iubindu-și Neamul și Țara, aceștia sunt Țara Ortodoxă.

Dar acest înțeles este aproape de neînțeles pentru cei mai mulți.

Și, cu siguranță, nu este cel folosit în discuțiile și discursurile despre care vorbim.

Concluzie:

a. la temă

Federația Rusă de astăzi este altă formă a Uniunii Sovietice, care este o formă comunistă a Imperiului Rus. Cel puțin de la Petru I și până astăzi Rusia nu a fost niciodată o țară ortodoxă în cele două înțelesuri comune ale cuvântului. Rusia Ortodoxă a fost și este o minoritate prigonită, pentru că Îl pune pe Dumnezeu mai presus de conducerea omenească – și mereu eterodoxă ori pseudo-ortodoxă – a statului rus.

Folosirea sintagmei „Rusia, țară ortodoxă” în raport cu statul rus este o înșelare și o înșelăciune.

b. în gândirea și trăirea creștină

După cum am arătat de multe ori, încrederea Creștinului este în Dumnezeu, nădejdea Creștinului este în Dumnezeu, modelul Creștinului este Dumnezeu Întrupat.
Se desparte de Dumnezeu acela care își pune încrederea sau nădejdea în puteri lumești – Rusia, Ungaria, America, Franța, China, Germania sau oricare alta.

Creștinul are dreptul și datoria de a ierta ceea ce i se greșește lui. Creștinul nu are dreptul să ierte ceea ce se greșește altora și mai ales Bisericii, Națiunii și Țării sale. Precum Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin cel Mare ș.a.m.d. el trebuie să stea împotriva relelor ce se abat peste Biserica, Națiunea și Țara lui. Am lămurit în Ortodoxia și artele marțiale că aceasta este o datorie sfântă a Creștinilor – pecetluită ca atare de Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice, de Sfânta Tradiție în general.

În raporturile cu alte țări nu există prieteni. Cel mult există aliați. De ce? Pentru că fiecare are datoria de a urmări interesul națiunii și patriei sale.

Desigur, interesul suprem este trăirea Evangheliei lui Christos.

Dar clasele politice nu înțeleg asta, pentru că își folosesc propriile patimi drept criteriu moral și politic. Prin urmare, covârșitoarea majoritate a regimurilor politice se află în afara Bisericii și Credinței. Adică împotriva lui Dumnezeu.

Credința oarbă într-o ortodoxie statală a Greciei, României sau Rusiei este la fel de irațională ca încrederea în Satana.

Credința fără fapte moartă este, ne spune Duhul Sfânt! (Iacob 2.20, 26)

La fel și pretenția unui stat că este ortodox în lipsa legislației și acțiunilor ortodoxe.

Ceea ce trebuie să facă fiecare este să fie samuraiul lui Christos. Cuvântul samurai vine de la verbul nipon saburu, care înseamnă a sluji.30 Ca urmare, samurai este cel care își slujește prin toată viața lui stăpânul.31 Care pentru noi este Iisus Christos. Împăratul și Dumnezeul nostru.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Micul studiu poate fi descărcat în format pdf (gratuit) de pe academia.edu (click pe link)

Note (și în loc de bibliografie)

1 La niște comentarii pro-ruse de pe o rețea de socializare.

2 Ne ferim în aceste rânduri de disputele românești privind existența sau nu a Sinoadelor Ecumenice VIII și IX. Este o temă străină discuției de față. Principiul este același, iar acest lucru ne interesează aici.

3 Catolicismul vede o continuitate de slujire, dar a modificat repetat Credința Catolică. În Protestantism nu există continuitate de credință și/sau slujire. Singurul element comun majorității religiilor protestante este Biblia, dar și aceasta modificată radical la unele grupări protestante.

4 Folosesc notația în care virgula desparte numerele din aceeași categorie (sute, zeci, mii, sute de mii etc.) iar punctul numerele din categorii diferite (întregii și zecimalele).

5 Statistics on Religion in Russia: The Reality behind the Figures, de Serghei Filatov și Roman Lunkin, în Religion, State & Society, 34 (1), Routledge, 2006, p. 33-49. Se poate vedea și sinteza pe același subiect de la https://www.pewresearch.org/religion/2014/02/10/russians-return-to-religion-but-not-to-church/

6 Este vorba despre cei care trăiesc în Rusia.

7 Învățătura lui Dumnezeu și Învățătura Bisericii sunt, în Ortodoxie, aproape identice, iar în context, identice.

8 În timp ce Românii suferă mai ales de monahomanie și etnofobie (ura/disprețul față de propriul neam), în Rusia domină etnofiletismul extrem. Un exemplu este canonizarea total necanonică a ultimilor țari ruși.

9 Și asta deși, spre deosebire de Constituția Rusiei, legea fundamentală a Republicii România conține referiri la credința în Dumnezeu! Ceea ce arată că nici măcar o asemenea realitate nu determină caracterul creștin al unei țări. Mai depinde.

10 Aceștia sunt, cel mai des, teziști împotriva Ortodoxiei, care folosesc înstrăinarea de Biserică a majorității pentru o propagandă anti-creștină. Până și sociologic termenul de ”țară ortodoxă” este extrem de impropriu pentru România.

11 A se vedea pentru Împăratul Iustinian și mihaiandreialdea.org/2019/11/13/imparatul-iustinian-cel-mare-este-roman/

12 În Corpus Iuris Civilis, Volumen Primum, compilat și tradus de Paulus Krueger și Theodorus Mommsen, Berlin, 1889

13 Iusti atque iniusti scientia se poate traduce și drept „cunoașterea celor drepte și nedrepte”, dar aici sensul este juridic și mi s-au părut mai potrivite formele justiție, ca dreptate juridică, și injustiție, ca nedreptate juridică. Sensul este însă deosebit de apropiat la origine și în forma cu „drepte și nedrepte”, căci principiul ius/jus deja a fost definit în Codex Juistinanus ca ființial legat de drept.

14 Dăm anii vieții, nu doar pe cei ai domniei. Leon cel Înțelept este al doilea în Dinastia Macedoneană (867-1056) după Vasile I Macedon și înainte de Alexandru și Constantin al VII-lea Porfirogenetul – cel care vorbește despre Românii din Împărăția Romană, denumiți de alte surse, grecești, drept Vlahi, arătând că sunt urmașii direcți ai vechilor cetățeni romani. Dinastia Macedoneană și-a revendicat drept antecesori istorici pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Străromân din Dacia Aureliană și pe Regele Arsacid al Armeniei – rudă cu Arsacizii Partiei. Altfel spus, a revendicat o origine româno/romano-armeană.

15 Trecem aici peste genocidul condus de Jeltuhin și continuat de Kiseleff, pe care până astăzi propaganda rusă îl acoperă și îl declară „modernizare” sau „modernizare dureroasă” a Românilor – implicit rasă inferioară în această viziune satanică.

16 Pentru acest împărat a se vedea și https://mihaiandreialdea.org/2017/05/21/iubitul-nostru-imparat-i/

17 Afirmația este făcută de acesta la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), iar sinodalii – episcopi, preoți, teologi, călugări – o primesc fără șovăire și o pecetluiesc pentru eternitate.

18 În fapt, articolul citat și alte legi au fost folosite doar pentru a da clasei politice privilegiate un cât mai mare control asupra Bisericii. Procesul se accentuează grav în Constituțiunea României din 1923 (Art. 22), dându-se ca momeală privilegiul prezenței în Parlament a episcopilor (Art. 72, lit. d), o prezență fără nicio valoare reală.

19 Site-ul aparține Dumei de Stat a Federației Ruse, fiind prin urmare o sursă de maximă validitate pentru textul studiat. O altă sursă oficială la https://www.mid.ru/en/foreign_policy/fundamental_documents/1750525/

20 Cf. https://www.vedomosti.ru/politics/articles/2020/06/21/833103-konstitutsii. În original citatul este „А включение в Конституцию указания на веру в Бога, по убеждению судей, отнюдь не ставит граждан в неравное положение в зависимости от наличия такой веры и лишь подчеркивает необходимость учета государством «исторически значимой социально-культурной роли, которую религиозная составляющая сыграла в становлении и развитии российской государственности”.

21 În original „Российская Федерация, объединенная тысячелетней историей, сохраняя память предков, передавших нам идеалы и веру в Бога, а также преемственность в развитии Российского государства, признает исторически сложившееся государственное единство.”

22 Dăm aici textul original pentru doritori: „Российская Федерация является правопреемником Союза ССР на своей территории, а также правопреемником (правопродолжателем) Союза ССР в отношении членства в международных организациях, их органах, участия в международных договорах, а также в отношении предусмотренных международными договорами обязательств и активов Союза ССР за пределами территории Российской Федерации.” Cf. Статья 67.1, Конституция Российской Федерации (принята всенародным голосованием 12.12.1993 с изменениями, одобренными в ходе общероссийского голосования 01.07.2020), respectiv cf. „Constituției Federației Ruse (adoptată prin vot popular la 12.12.1993 cu amendamente aprobate la votul întregii Rusii din 07.01.2020)”.

23 Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, cunoscută și ca Uniunea Sovietică, stat angajat în nenumărate acțiuni criminale, inclusiv de distrugere statală, dezmembrare teritorială și genocid împotriva Românilor și României, dar și a multor alte popoare și state. Uniunea Sovietică a fost un stat fundamentalist ateu și anti-creștin.

24 Adică membru al echivalentului sovietic al Securității din România (înființată și organizată de Sovietici).

25 Cf și https://www.politico.eu/article/vladimir-putin-resurrects-the-kgb-moscow-security/

26 Conducerea URSS, inclusiv prin Stalin, a folosit Biserica Rusă de câte ori i-a convenit, ca pe o unealtă pe care o scotea din cutie când avea nevoie de ea și o arunca înapoi atunci când i se părea nefolositoare. Această atitudine este vizibilă și în Rusia de astăzi, căci nu am putut detecta, oricât mi-aș fi dorit, nicio primenire a Bisericii, nicio lepădare de abaterile etnofiletiste, comuniste, etatiste etc. Canonizarea Țarilor Ruși este, dimpotrivă, o pecetluire a acestei politici în care Biserica este doar o unealtă a statului rus. Vom reveni la următoare întrebare.

27 În urmă cu ceva vreme Naționaliștii Ruși (cine or fi fost) au trimis o scrisoare deschisă „naționaliștilor români” in corpore, propunând o colaborare cu Românii. În tăcerea asurzitoare ce a urmat, am răspuns arătând că Rusia ar trebui să recunoască ce greșeli a făcut față de România, practic: prin școli de limbă română pentru milioanele de Români din Federația Rusă, adesea deznaționalizați până la pierderea limbii; prin posturi de radio și televiziune pentru aceștia; prin cler și biserici de limbă română pentru ei; prin recunoașterea drepturilor istorice ale României asupra ținuturilor dintre Carpați și Bug (Buh). Rusia a schițat câteva gesturi mărunte, dar dătătoare de speranță (cărți de istorie românească, o școală de limbă română la Moscova) după care a dat înapoi. Aici putem invoca și teribila inabilitate a diplomației românești – o constantă sinucigașă prezentă de sute de ani – dar mai ales biruința gândirii extremiste, rasiste, anti-românești, în politica Moscovei. Ceea ce a întărit impresia întunecată a Rusie îmtre Români. Dar a și dovedit, iarăși, păstrarea racilelor imperialiste, etnofiletiste, din Imperiul Rus și URSS în Rusia de azi.

28 Prin comparație, amintim de faptul că Guvernatorul Alexianu al Transnistriei a fost singurul guvernator al Axei din teritoriile (fost) sovietice achitat de Tribunalul Popular Sovietic: populația a mărturisit în favoarea lui. Prin urmare, Moscova l-a trimis în România fiind asasinat aici de ocupantul sovietic. Ceea ce dovedește contrastul abisal între omenia românească și bestialitatea ruso-sovietică. Și nu spunem că nu poate exista îndreptare, ci că aceasta nu este dorită de conducătorii Federației Ruse.

29 Online, în limba engleză, la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1/447.html. Pentru cunoscătorii de limbă rusă interesați de istoria Dreptului, https://www.prlib.ru/en/node/358578. Alte traduceri în limba engleză la http://eng.history.ru/content/view/122/0/ sau https://www.russianlegitimist.org/the-fundamental-laws. Etc.

30 Cf. și https://www.etymonline.com/word/samurai

31 În timp ce samuraiul se pregătea mereu să trăiască dar și să moară oricând pentru Japonia, Împărat sau stăpânul său, ceilalți oameni își dedicau mult din viață altor rosturi. De aceea samuraiul era cel mai deplin și înalt slujitor. O statură ce presupune înlăturarea deplină a egoismului și egotismului, o dăruire deplină. Desigur, aici este vorba despre o viziune idealistă. Dar este o viziune ce devine posibilă integral și practică în Ortodoxie, pentru că aici Duhul Sfânt plinește cele nedesăvârșite și deschide căi altfel de neatins.