Adevăr zguduitor: de la sărăcie sub ocupaţie la bogăţie în România

Romania-Mare-Harta-Administrativa-Basarabia-Bucovina.Info_

Rasismul imperialist germano-austro-ungar face de multă vreme o propagandă anti-românească mizerabilă, plină de minciuni neruşinate.
Printre acestea, afirmaţia despre „ce bine era sub Ungaria/Habsburgi/Austro-Ungaria şi ce rău sub Români/România„. O afirmaţie total mincinoasă, dar preluată de toate slugile coloniştilor străini şi crezută de mulţi. Mulţi dar prea puţin inteligenţi. Pentru că o cercetare simplă astăzi – secolul XXI, totuşi! – i-ar fi lămurit:
Sub Ungaria, Habsburgi şi Austro-Ungaria şi provinciile româneşti şi Românii au fost subiectul unei ocupaţii răuvoitoare, extremist-rasiste, genocidare. Sub Ungaria, Habsburgi şi Austro-Ungaria s-a practicat genocidul cultural, religios şi etnic îndreptat împotriva culturii române, a Ortodoxiei şi a etnicilor Români. S-au interzis şi distrus cărţile româneşti – cu excepţia celor care predicau deznaţionalizarea şi/sau apostazia. S-au interzis şi distrus tradiţiile româneşti – ca singur exemplu, vânătorii români au fost oprimaţi sistematic, excepţie făcând cei care erau trecuţi în slujba nobililor şi regilor maghiari. Banatul, de pildă, a fost subiectul unui continuu genocid religios şi etnic sub Ungaria. Întrerupt de ocupaţia otomană, genocidul etnic a fost reluat sub Austrieci. Zeci de sate româneşti au fost masacrate de „civilizatorii” austrieci. În schimb au fost colonizaţi Şvabi (Germanici), apoi feluriţi Slavi din toate părţile, dar mai ales Sârbi. Toată regiunea majoritar sârbească de astăzi este rezultatul genocidului austriac, în cele două faze: uciderea sau izgonirea Românilor şi colonizarea străinilor. Asemenea, trei sferturi din populaţia ungurească din Judeţul Mureş este rezultat asimilării religioase şi etnice forţate practicată de Unguri în secolele XVIII-XX. Altfel spus, peste 75% din Ungurii din Judeţul Mureş sunt români apostaţi şi maghiarizaţi; Străbunii lor, la 1700, erau Români ortodocşi. Etc., etc.

Ei, dar vine rasismul imperialist germano-austro-ungar cu altă aberaţie: „poate erau unele nedreptăţi [unele? să te judece Dumnezeu după adevărul spuselor tale!], dar a fost o bunăstare economică şi culturală adevărată, prăbuşită în primitivism şi sărăcie sub Regăţeni„. O afirmaţie la fel de mincinoasă – ca să nu zic total dementă -, însă la fel de crezută de slugile coloniştilor străini şi alţi oameni fără discernământ. Pentru că, iarăşi, o cercetare simplă astăzi – secolul XXI, din nou! – i-ar fi lămurit:

  1. Românii erau oprimaţi cultural şi economic sub Ungaria, Austria şi Austro-Ungaria la un nivel pe care Vechiul Regat nu l-a visat decât în coşmarurile cu unii Fanarioţi.
  2. Transilvania, Banatul, Bucovina, Maramureşul şi Crişana erau printre cele mai sărace provincii austro-ungare.

Dezvoltarea acestor provincii în perioada interbelică a fost uluitoare. Chiar Ungurii din aceste părţi au trăit mai bine – şi economic, dar şi cultural – sub conducerea Bucureştiului decât sub conducerea Vienei şi/sau Budapestei. Iar în clipa de faţă aceste provincii sunt la un nivel la care sub Viena şi/sau Budapesta nici nu ar fi putut visa. Adică au trecut de la sărăcie – chiar sărăcie cruntă! – sub ocupanţi la bogăţie în România (Mare). Vă vine greu să credeţi?
Iată, aveţi într-un rezumat Activenews prezentarea făcută de Prof. Petrişor Peiu, pe baza documentelor oficiale ungureşti şi austro-ungare. Vedeţi la Activenews pe scurt, sau în Ziare.com articolul complet (cu titlul 101 ani de România, mai mult decât 1000 de ani de regate şi imperii). Şi vă lămuriţi. A, să nu uit: în articolul original aveţi sursele, ca să puteţi verifica personal informaţiile.

Puteţi constata astfel că sursa dispreţului faţă de Bucureşti, România Mare şi „mitici” nu este în realitatea faptelor, ci în minciunile propagandei duşmane.
Pe care politicienii – UDMR, PSD, PNL, USR – o propagă aproape continuu, cu puţine excepţii. Ceea ce arată foarte clar că nu sunt în slujba adevărului, nici a României, ci a unor puteri duşmane.
Treziţi-vă, Români! Că aţi dormit destul!

Mihai-Andrei Aldea

Tricolorul

P.S. Pentru cine nu a înţeles, subliniez că se poate da click pe textul subliniat spre a se ajunge la articolele amintite. Ca să fie şi mai simplu, le redau şi aici:
rezumat Activenews pentru prezentarea făcută de Prof. Petrişor Peiu
în Ziare.com articolul complet, adică 101 ani de România, mai mult decât 1000 de ani de regate şi imperii

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Despre Vânătorii români – Cum luptau Românii?

Vânătorii au fost totdeauna o elită de luptători. Erau rezistenţi, buni cunoscători ai codrilor, ai munţilor şi bălţilor, ai întinderilor de stepă, învăţaţi cu greutăţile şi primejdiile. În luptele din 1848-1849 din Munţii Apuseni, Vânătorii au dovedit priceperea şi eroismul lor de nenumărate ori, ca să dăm numai acest exemplu. Cu timpul, Vânătorii din ţinuturile mai joase – de baltă, de stepă, de codru etc. – au fost trecuţi în rândurile pedestrimii, dând Cercetaşii de astăzi (şi alte unităţi speciale). Au rămas Vânătorii de Munte, elită respectată a Armatei Române.

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă vânătorii – cândva, la noi, şi păzitori ai vânatului – o să dăm cuvântul unui străin (poate aşa va fi băgată în seamă spusa lui):

În cariera mea de magistrat mi-a fost dat să condamn la muncă silnică peste 1.000 de oameni. Bărbaţi, femei, tineri. Şi nu am găsit încă un adevărat criminal care în tinereţea lui să fi fost învăţat să iubească natura şi viaţa în natură. Învăţaţi copiii să vâslească, să pescuiască, să vâneze, să facă excursii în natură şi când vor ajunge să fie bărbaţi îi veţi găsi între juraţi şi nu în faţa juraţilor!” (Judecător Leon McCord1)

Vânătorii au alcătuit în trecut frăţiile lor, mult mai stricte decât şi-ar închipui unii. Departe de ura nemărginită a vânătorului apusean faţă de răpitoare, Vânătorii Români Vechi aveau respect şi faţă de lup – decretat în vremea Fanarioţilor plagă (după model apuseană), pecete infamă păstrată până de curând. Rânduielile vânătoreşti erau multe şi stricte, pentru că cel care le încălca făcea rău tuturor vânătorilor, nu doar sie-şi. Cunoaşterea intimă a naturii, rezistenţa şi agilitatea, răbdarea, iscusinţa în punerea curselor şi mânuirea armelor, disciplina tagmei şi multe alte calităţi au făcut din Vântătorii Români, luptători de înaltă clasă. De la prinderea limbilor – adică a unor ostaşi duşmani pentru a fi interogaţi – şi până la susţinerea prin tragere de precizie a pedestraşilor, în toate misiunile avute de-a lungul veacurilor, aceştia şi-au dovedit îndemânarea, bărbăţia şi patriotismul. Înainte de “franţuzire”, legătura Vânătorilor cu restul Românilor era strânsă, iar Credinţa lor puternică. În vremea interbelică, încă îi vedem cinstind Naşterea Domnului deschis şi fără şovăire; exista chiar obiceiul colindului vânătorilor («Carpaţii», nr. 12/1933, p. 1 şi 40). Sub Comunism lucrurile s-au schimbat, iar astăzi avem şi vânători credincioşi, dar şi vânători fără Dumnezeu, precum şi pe cei care se clatină între cele două laturi – ca să nu-i mai pomenim pe vânătorii populari, adesea doar braconieri… dar nu totdeauna.

1Cf. Revista «Carpaţii», nr. 5/1933, p. 18.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Înlăturaţi prejudecăţile! – Cum luptau Românii?

„[…]să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti, se înţelege, ci „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hocde succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? […]

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ţăranii ca pietre de temelie – Cum luptau Românii?

Apa trece, pietrele rămân; iar pietrele – cuvânt cu adânc înţeles creştin, pierdut de comentatorii moderni – erau Ţăranii, adică Românii: ostaşii Romaniei (devenită România), ostaşii lui Christos1. Fie că erau oieri sau văcari, porcari sau stupari, pescari sau vânători, crescători de cai sau negustori, grădinari sau făurari, călugări sau mireni, aşezaţi ori călători sau orice altceva, toţi erau Ţărani, erau oamenii Ţării, erau Românii, pietrele Ţării şi ale Neamului.2 Erau poporul, erau neamul, erau oastea. Şi erau nobili, pentru că fiecare dintre ei era ostaş liber (adică ceea ce Apusenii numeau cavaler). Până în secolul al XIX-lea găsim identitatea dintre Ţăran şi ceea ce astăzi numim „cetăţean” (Tudor Vladimirescu, de pildă, vorbeşte despre „averile rău agonisite ale ţăranilor boieri”, adică ale boierilor pământeni, ale boierilor din Muntenia, ale boierilor români).

1Deosebirile fonetice regionale – (A)Român, (A)Râmân, (A)Rumân, România, Rumânia etc. – sunt secundare şi nu schimbă sensul noţiunii.

2Credem că trebuie amintit aici un fapt esenţial pentru Cultura Română Veche. Exista o zicere: cu vitele scoate omul sărăcia din casă. Imaginea Românului plugar ca definitorie pentru Românii din vechime este una falsă. Ea se naşte, de fapt, în secolele XVIII-XIX, când Fanarioţii şi următorii lor au dezvoltat agricultura extensivă, urmată de agricultura intensivă (în paralel cu primele defrişări masive, încercările de exterminare a lupilor, urşilor şi râşilor etc.). Studiile istorice serioase au dovedit amănunţit că în economia Munteniei şi Moldovei în secolele XIV-XVIII cultivarea cerealelor a fost o ocupaţie secundară, pe primul loc în exporturi, dar şi în viaţa internă, fiind creşterea vitelor (oi, vaci, bivoliţe, porci), creşterea albinelor (dovedite astăzi ca îndeletnicire esenţială pentru bunăstarea Românilor de atunci), pescuitul şi vânătoarea (care furnizau uriaşe cantităţi de blănuri, carne, piei, peşte afumat şi multe alte produse). Centrarea vieţii ţărăneşti pe plugărit este, repetăm, o practică târzie. De altfel şi cea mai elementară logică arată că agricultura ca îndeletnicire esenţială ar fi fost imposibilă în vremea unor migraţii şi invazii permanente (în vreme ce vitele şi albinele puteau fi oricând puse la adăpost).

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă