Primăvara – un cântec minunat al Formaţiei Noroc (mai apoi „Contemporanul”)

În 1967 pe scenele de concerte şi spectacole din U.R.S.S., mai târziu chiar şi pe stadioane, izbucnea cu o tainică şi nesfârşită putere formaţia Noroc.
În plină prigoană sovietică, în plin genocid cultural şi fizic, oameni cu suflet românesc dăruiau celor zdrobiţi de Comunism cântec şi poezie,
nu doar alinându-i, ci arătându-le că dimensiunea mistică a lumii este vie şi nemuritoare.
Ca sufletul românesc.

Iată aici un cântec de o mare frumuseţe muzicală şi poetică, având versuri de o mare adâncime. După cum bine a spus marele Mihai Eminescu,
Limba română este floarea sufletului românesc„.
Atâta vreme cât printre Românofonii de azi vor mai fi şi Români această floare va înflori mereu, minune între minunile lumii.

 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

Violetele de Parma şi Violetele Africane

Violetele de Parma şi Violetele Africane

Există Violete de Parma şi există Violete Africane. Şi unele, şi celelalte, au flori foarte frumoase şi o istorie interesantă. Violetele de Parma sunt flori europene, parte din familia Violete, ştiinţific Viola. Violetele Africane sunt flori… africane, da, aţi ghicit, crescute în Europa în apartamente şi sere.

Deci nu sunt aceleaşi flori?
Nu.
Hai să ne lămurim!

a) Violetele Europene şi Violeta de Parma

Violetele, sau Viorelele1, sau Toporaşii, sau Colţunii-popii, sau Trei fraţi pătaţi, sau Micşunelele sunt, toate, denumiri româneşti pentru plante din flora spontană a României. Toate fac parte din Genul Viola al Familiei Violaceae (de care aparţin şi Panselele). Denumirile populare se schimbă de la o regiune la alta. În unele locuri Viola odorata este numită Violetă, în altele Micşunea, în altele Toporaş. În unele locuri Viola silvestris este denumită Viorea, în altele Colţunul-popii, în altele Micşunea. Cu toate că floarea Trei fraţi pătaţi este mai uşor de deosebit între membrii acestui gen, are şi ea multe denumiri: Tămâioară (denumire ce în alte locuri este folosită pentru Viola odorata!), Barba împăratului, Panseluţă, Floarea (sau Iarba, sau Buruiana) de nouă daruri (pentru puterile vindecătoare ale plantei2), Floarea Domnească, Panseluţă sălbatică etc., etc.

Oricum le-am spune, aceste flori sunt parte din cultura romană străveche, deci şi din cultura românească, dar şi a întregii Europe.

Pe de-o parte, calităţile lor medicale sunt cunoscute încă din Antichitate.
Pe de altă parte, frumuseţea înfăţişării lor este însoţită de frumuseţea unei arome în acelaşi timp delicată şi persistentă.
În sfârşit, sunt comestibile, fiind adăugate la diferite mâncăruri – din pricini rituale, gastronomice sau chiar… snoabe.

viola-silvestris-711412_1280Viorele, Micşunele sau Colţunii-Popii, adică Viola silvestris după numele ştiinţific

(Imagine de BOLESŁAW POLARCZYK de la Pixabay)

Violetele – mai ales Viola odorata şi Viola silvestris, dar şi altele – sunt prezente în folclorul antic european.

Aici sunt privite ca fiind produsul iubirii adevărate – de aceea fiind socotite simbol al dragostei sincere, eterne şi curate. Dar şi ca rezultatul unui miracol în care curajul şi vitejia unui sau unor eroi sunt răsplătite prin apariţia Violetelor, acestea având puteri izbăvitoare, eliberatoare, vindecătoare. Amândouă liniile de înţelegere spirituală a Violetelor s-au păstrat până astăzi în multe culturi europene, inclusiv în folclorul românesc (a se vedea şi legenda florii Trei fraţi pătaţi).

Plinius cel Bătrân, născut la Novum Comum (azi Como), fruntea naturaliştilor romani, va prezenta în Istoria naturală şi Violeta, în primul rând ca plantă medicinală3.

În Evul Mediu Viola tricolor – cea denumită la noi Floarea Domnească, Tămâioară, Trei fraţi pătaţi etc. – este privită în religia catolică drept Herba Trinitatus, adică Iarba Treimii, în unele părţi ale Ortodoxiei având denumirea echivalentă de Floarea Domnească. Şi la Ortodocşi, dar şi la Catolici, ea este folosită pentru a împodobi curţile mânăstirilor şi schiturilor, florile culese fiind puse la icoane sau raclele cu moaşte. Nu puţini erau cei care împodobeau şi mormintele celor dragi cu Viorele (Violete), ca mărturie a legăturii de iubire dintre cei trecuţi în Veşniciei şi cei încă rămaşi în lume. La Români – şi nu numai – Violeta sau Vioreaua era văzută şi ca Floarea Maicii Domnului, exact pentru calităţile de smerenie şi putere, delicateţe şi izvor de sănătate, aparentă fragilitate şi rezistenţă ale plantei.

Una din proprietăţile mistice ale Violetelor este aceea de a produce valuri de aromă. În apropierea unui pâlc – sau câmp – de Violete, călătorul simte un parfum dulce-blând (pentru unii chiar trist), minunat. După care se estompează şi dispare. Cel care zăboveşte va primi peste câteva minute un alt val de parfum, urmat apoi de estompare. Aceste valuri de aromă sunt de fapt o iluzie produsă de ionină, un component al parfumului Violetelor care „scurtcircuitează” senzorii de miros ai omului. Efectul este cel deja descris.

Încă din Antichitate s-a încercat păstrarea şi folosirea acestei arome. În dulciuri şi salate, în haine – presărându-se flori de violete printre ele. Mai apoi a început extragerea parfumului de violetă. Şi cum există nu doar mai multe specii, dar şi varietăţi regionale, parfumul în cauză avea şi un element comun, dar şi un anume specific, după locul de producţie şi florile folosite.

Acesta este fundalul pe care în secolul al XVI-lea se iveşte în Italia, în regiunea Parma, un noi soi de Violetă: Violeta de Parma.

Se presupune astăzi că Violeta de Parma ar fi rezultatul unei miraculoase încrucişări între Viola odorata (Violetă numită şi Tămâioară, Toporaş sau Micşunea) şi respectiv Viola alba (numită la noi şi Toporaş alb, Albişoară, Alba, Luminiţă, Viorea albă etc.)4.

Dincolo de originea încă învăluită în taină, esenţial este faptul că noua varietate de Violetă s-a răspândit sub numele de Violetă de Parma şi că avea un parfum excepţional, mai puternic decât al celorlalte Violete. Ca urmare, a început folosirea ei atât în industria parfumurilor din Italia – mai târziu şi din Franţa şi Anglia –, dar şi în industria dulciurilor. Deja în secolul al XVII-lea bomboanele cu aromă de Violetă de Parma erau binecunoscute. Se foloseau diferite amestecuri de flori zdrobite, miere sau zahăr (dizolvate în apă), făină, apă de trandafiri sau de fructe etc. Încep să se răspândească şi băuturi alcoolice cu Violete de Parma, de la cidruri la lichioruri sau gin. Se realizează un fel de „pastile de gură”, de fapt tot bomboane, cu această aromă. Începutul secolului XX va aduce şi ciocolata cu Violete de Parma, lansarea bomboanelor englezeşti numite chiar Parma Violet (Violetă de Parma) etc., etc.

La Români florile din familia Viola au fost totdeauna preţuite. Nume precum Viorel, Viorela, Violeta sau Viorica le sunt datorate. În popor Violeta sau Vioreaua este simbolul dragostei curate şi puternice. În zona livrescă a secolelor XIX-XX, până la venirea Comunismului, Violeta de Parma are un statut special, de floare nobilă ce mărturiseşte sentimente profunde, serioase, nobile. De la celebra Cofetărie Capşa până la bucătăriile casnice nenumărate sunt locurile în care aceste flori împodobeau mesele ori făceau parte, pur şi simplu, din compoziţia cofeturilor sau băuturilor. Şi nu numai! Dulceaţă de Toporaşi, Violete de Parma glasate, torturi decorate sau aromatizate cu Violete de Parma, parfum cu sau de Violete de Parma, chiar apă de colonie cu asemenea aromă, bomboane cu aromă de sau chiar incluzând flori de Violetă de Parma, iată doar câteva din produsele epocii. E drept, o bună parte dintre ele scumpe şi greu de atins de omul obişnuit. Care îşi permitea, totuşi, reţetele făcute în casă (a se vedea şi articolul Violetele şi toporaşii de pe minunatul blog Ierburi uitate!).

Astăzi există studii tot mai complexe asupra Violetelor (precum acest studiu croat). Patru state nord-americane (Illinois, New York, Rhode Island şi Wisconsin) au Violeta ca floare naţională5. O provincie canadiană (New Brunswick) şi un judeţ englezesc (Lincolnshire) au Violete ca simbol (din specii diferite). Dar, bineînţeles, Violeta de Parma a rămas cumva cea mai cunoscută dintre Violete.

b) Violetele Africane

Ştiţi acele flori de apartament (în România) cu frunze cărnoase şi pufoase? Cu flori mai ales violete, dar şi albastre, roz, roşii etc.? Având de obicei cinci petale? Cu un pistil cu două capete galbene, uşor de văzut, în mijlocul florii?

Sunt Violete Africane, mai numite şi Violetele Sfântul Pavel sau Violete Saintpauli.În limba germană ele mai poartă şi numele de Usambara Violet (voi reveni). Denumirea ştiinţifică a acestor flori este Saintpaulia ionantha.

Ele nu sunt, atenţie, nu sunt „Violete de Parma”!

Deşi, da, chiar pe site-urile producătorilor şi vânzătorilor de flori, specialişti în domeniu, se face această confuzie ruşinoasă (pentru un specialist; noi, amatorii, avem dreptul să fim derutaţi de vreme ce specialiştii nu îşi fac treaba!).

Aceste plante de apartament sunt Violete Africane, denumire primită deoarece au fost descoperite în Africa.

Mai exact, în vremea în care o parte din Tanzania era sub ocupaţie germană, a existat un guvernator (evident, german) cu numele Walter von Saint Paul-Illaire (1860-1940). Călătorind prin Munţii Usambara, aflaţi la sud-est de Lacul Victoria, Guvernatorul Walter a văzut nişte flori albastru-violet, cu o pată galbenă în mijloc (pistilul), în mijlocul unor frunze păroase verde-închis. I-au plăcut, aşa că a luat o parte din ele, cu tot cu rădăcini, pentru grădina sa. Probabil în vara lui 1892 va trimite seminţele acestor flori tatălui său, în Germania. Deoarece culoarea lor îi amintise de violetele europene, le denumise, evident, Violete Africane. Tatăl său, Baron Ulrich von Saint-Pauli Illaire, mareşal al curţii, era un grădinar amator foarte pasionat. Şi a cultivat seminţele primite de la fiul său cu mult succes (la locuinţa sa din Fishbach). Încântat de ele, trimite în toamna aceluiaşi an (1892) câteva seminţe şi exemplare de plantă unui prieten. Dar nu oricui, ci lui Herman Wendland, Maestru Grădinar al Serelor Herrenhaus. Expertul Herman Wendland va descrie în anul următor această plantă, nouă pentru Europa, în anul următor (1893). Prezentările sale vor fi tipărite în almanahul Gartenflora, Berlin 1893, şi în Möllers Deutsche Gärtner-Zeitung, Erfurt, în 20 Mai 1893.

În cinstea celui care o descoperise, Herman Wendland va da Violetelor Africane denumirea ştiinţifică pe care am amintit-o mai sus: Saintpaulia ionantha. Primul nume fiind, bineînţeles, al familiei Saint Paul-Illaire, iar ionantha fiind un cuvânt compus (din greaca veche) ce înseamnă „floare violetă”.

african-violet-290097_1280
Violetă Africană, Violeta Sfântului Pavel numită ştiinţific Saintpaulia ionantha

Prezentată la A Cincea Expoziţie Florală a Serelor Herrenhaus, în16-25 Aprilie 1893, Violeta Africană, denumită şi Violeta Usambara (după munţii în care a fost găsită), ori Violeta Sfântul Pavel, respectiv Floarea Sfântul Pavel (Saintpauli), a avut un succes uriaş. Pe de-o parte, originea sa era exotică, fapt foarte căutat (şi) pe atunci. Pe de altă parte, evident, planta este de o mare frumuseţe, combinând prezenţa aspră a frunzelor cu delicateţea catifelată a florilor. Ca urmare, s-a răspândit tot mai mult.

Între 1900 şi 1964 cercetătorii Burtt, Engler şi Roberts aveau să descopere încă 23 de specii de Violetă Africană, crescând numărul speciilor de Saintpauli-a la 24.

Putem să observăm că în afară de o apropiere a culorii florii şi a faptului că amândouă sunt fanerogame, cele două feluri de plante (Violeta de Parma şi Violeta Africană) sunt categoric diferite.

c) Încurcătură şi descurcătură

Cum s-a ajuns la confuzia între Violeta de Parma şi Violeta Africană?
Comunismul!
După 1948 ocupanţii bolşevici au urmărit, printre altele, distrugerea a tot ceea ce socoteau a fi „cultură burgheză”. Oricât de iraţional ar părea, aici au intrat şi ramuri ale industriei alimentare, textile etc., eliminându-se „produsele burgheze”. Cofetăriile particulare au fost distruse ori au fost transformate în cofetării de stat (adesea cam acelaşi lucru). Şi, ca urmare, au trecut la producţia comunistă, adică a unor dulciuri după model sovietic. Respectiv de proastă calitate. Produsele rafinate, precum dulciurile cu Violete de Parma, băuturile cu Violete de Parma ş.a.a. nu au fost pe gustul limbilor şi gâturilor bătucite de samahoancă şi vodcă. Prin urmare, au fost alungate ca „mofturi burgheze”6.

În acelaşi timp agricultura a fost industrializată pe model sovietic. Mii şi mii de soiuri de flori, legume, zarzavaturi, fructe au fost pierdute. Aşa cum au pierit şi multe rase de păsări şi animale româneşti (aşa cum se stinge chiar în zilele noastre, prin „grija” neocomuniştilor din Parlament şi Guvern, sura de stepă, o rasă tezaur).

După retragerea trupelor sovietice vizibile, în 1956-1957, a început o discretă dar puternică revenire a tradiţiilor gastronomice româneşti. Caşa rusească nu se putea compara nici măcar cu mămăliga sau pâinea, cu atât mai puţin cu drobul de miel, mici, sarmalele şi alte bunătăţi tradiţionale româneşti. Dar, desigur, această revenire s-a făcut în limitele produselor de pe piaţă şi cu ferirea de „produse burgheze”. Una dintre soluţiile găsite de ceea ce putem numi „rezistenţa moale anti-comunistă” a fost aceea de a publica fragmente gastronomice din scrierile unor autori recunoscuţi de Comunism.

Ca să nu mai lungesc povestea, trec la încheiere: până în ziua de astăzi bucătăria românească nu a revenit la bogăţia de preparate dinainte de 1940. Şi, în toată această perioadă bolşevică şi neocomunistă din 1948 şi până astăzi, Violeta de Parma a fost uitată ca plantă şi produs şi reţinută ca nume. Violetele Africane, prezente în apartamentele epocii – de, ca plante africane nu puteau fi burgheze! – au început să fie supra-numite Violete de Parma.

Din nenorocire, confuzia a fost preluată şi perpetuată de feluriţi producători şi comercianţi de flori. Deşi aveau datoria de a face lumină în această privinţă, continuă să înşele cumpărătorii vânzându-le Violete Africane sub numele de Violete de Parma.

Rămâne ca cititorii să încerce să iasă din această încurcătură de sorginte comunistă. Doar soldatul românesc se descurcă, nu-i aşa? Şi fiecare dintre noi este ostaşul războiului vieţii lui.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Articolul acesta mi-a fost inspirat de tatăl meu, om de cultură pasionat (şi) de floricultură, crescător de Violete Africane (şi nu numai) de o viaţă întreagă. O menţiune de onoare merită Adina Dosan pentru articolul prea puţin citit Violetele Africane nu sunt Violete de Parma. Publicat de mai bine de şase ani, articolul ar fi trebuit să trezească deja reacţii de îndreptare. Dacă nu de la Protecţia Consumatorilor (nu e voie să vinzi un produs sub denumirea altui produs!) măcar de la comercianţii care se fac de râs în faţa oricui ştie adevărul.


1 Subliniez aici două fapte: (a) numele de Viorea este dat mai multor flori albastre ori violete din specii, genuri şi chiar familii diferite; (b) aici folosesc numele de Viorea doar în înţelesul de Violetă.

2 Trei fraţi pătaţi este folosită pentru stimularea activităţii rinichilor, împotriva bolilor de piele, împotriva alergiilor, împotriva răcelilor şi gripelor cu expectoraţie, împotriva febrei, împotriva reumatismului, ca sprijin pentru ficat şi împotriva bolilor hepatice, împotriva constipaţiei, împotriva intoxicaţiilor şi pentru întărirea celor care se îmbolnăvesc des (adică pentru întărirea sistemului imunitar). După cum se poate vedea sunt mai mult de nouă daruri

3 Unele amănunte privind poziţia Violetelor în cultura greco-romană şi vest-europeană pot fi găsite în articolul sintetic publicat de Societatea Americană a Violetelor în Ianuarie 2000, sub semnătura lui John Reismiller.

4 De obicei Violeta de Parma, deşi de culoare viorie, este încadrată la specia Viola alba (de culoare albă), mai exact au denumirea Viola alba Besser subsp. dehnhardtii.

5 Conform lui Annabele Rice (Violets as State Flower Simbols) este vorba despre speciile Viola sororia (Viorea în română) pentru Illinois şi New Jersey, Viola palmata pentru Rhode Island şi Viola papilionaceae pentru Wisconsin. Ultimele două sunt tot varietăţi ale Viola sororia (cf. şi Missouri Botanical Garden).

6 Nu discut aici de cazuri particulare ale câte unui cofetar sau bucătar de calitate păstraţi pe ascuns de câte o familie sau un grup de nomenclaturişti cu înclinaţii gastronomice. Vorbesc aici despre practica de masă.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Din cuvintele tale te voi judeca. Studiu de caz – „Hotel California” de Eagles

Din cuvintele tale te voi judeca. Studiu de caz Hotel California de Eagles

Introducere

Eseul acesta face parte dintr-un proiect mai vechi. Încă din 2002 îmi propusesem o analiză a unor cântece binecunoscute în lumina celebrei sintagme Din cuvintele tale te voi judeca!” (Luca 19.22). De multe ori m-am gândit la această frază şi mi-am dat seama că, de foarte multe ori, dincolo de toată făţărnicia noastră – şi cine nu ştie că o are se află într-o auto-înşelare extremă – atunci când vorbim „ne dăm pe faţă” (ca să folosesc un cuvânt popular foarte potrivit). Căci din prisosul inimii grăieşte gura1, într-adevăr. O întâmplare petrecută, cred, în 2005 mi-a întărit această dorinţă. Însă, având mult prea multe de făcut, nu am izbutit să mă ocup serios de proiect. Am izbutit, iată, o primă parte. Nădăjduiesc să vină şi alte câteva. Chiar şi acest prim eseu este, din punctul meu de vedere, foarte neşlefuit. Dar m-am gândit că dacă nu îl arunc în apă, nu învaţă să înoate… Altfel spus, eventualele critici, sugestii şi observaţii mă vor ajuta să-l şlefuiesc. Mulţumesc anticipat!

Rostul acestei lucrări este ajutorarea cititorului în înţelegerea adevărului ce străbate prin măştile păcatului. Nu există, în această epocă, nicio societate creştină – din câte cunosc eu. Toate societăţile contemporane sunt dominate de culturi materialiste, (neo)marxiste, consumeriste, în cel mai bun caz clasic-capitaliste – dar şi acestea, de obicei, puternic infectate de teologia tâlhăriei şi lenei numită şi ideologie de stânga. Şi, ca urmare, există o puternică lucrare de justificare a păcatului şi patimilor – de la perversiuni şi avort la tâlhăria motivată, pervers, prin egalitarism.

Cântecele sunt roadele acestor societăţi. Şi adeseori promovează exclusiv curvia şi perversiunile sexuale, drogurile, beţia – într-un cuvânt, exact patimile cele mai distructive.
Totuşi, paradoxal la prima vedere, pentru cine este atent la cuvintele acestor cântece adevărul iese la iveală. Căci din prisosul inimii grăieşte gura…

Voi mai adăuga faptul că această înţelegere duhovnicească a societăţii şi manifestărilor ei face parte din Teologia Istoriei aplicată. (Este vorba, desigur, despre Teologia Ortodoxă a Istoriei.)

rock formation
Photo by Arnie Watkins on Pexels.com

Studiu de caz, Hotel California de Eagles

Hotel California este un cântec – melodie şi text – lansat de formaţia americană Eagles în Februarie 1977. Melodia a fost compusă de Don Felder, textul este creaţia lui Glenn Fray, voce Don Henley (în forma originală, există şi alte versiuni), chitară electrică Don Felder şi Joe Walsh. După mai multe mărturii textul a fost, totuşi, retuşat cu ajutorul lui Don Henley şi Don Felder.

Hotel California a fost şi este un succes uriaş. Dincolo de premiile primite (de multe ori prea puţin semnificative pentru valoarea unei opere), există o receptare uriaşă a cântecului – una din reinterpretările celebre fiind realizată de Gipsy Kings – şi nenumărate traduceri. Din SUA până în Coreea şi din România în Mexic, Argentina ori Africa de Sud, întreaga lume a ascultat – şi mulţi au fredonat – Hotel California.

În înţelegerea textului există, desigur, două abordări.

Prima este aceea a înţelegerii intenţiei creatorului.
A doua este a încercării de a înţelege ce spune textul dincolo sau independent de intenţia creatorului.

Dacă vrem să vedem lucrurile din punctul de vedere al creatorului – sau, aici, al creatorilor – ne izbim de o mare problemă: punctul lor de vedere s-a schimbat.

De la început şi până prin 2012 Glenn Fray şi ceilalţi au spus, repetat, că sensul cântecului este acela de critică a materialismului şi exceselor – jocuri de noroc, desfrânare, beţie, droguri – pe care le-au văzut în California, şi mai ales în Los Angeles.

Desigur, Glenn Fray a mai spus – şi merită ţinut minte – că „ne-am hotărât să creăm ceva straniu, doar să vedem dacă putem”. Fraza nu poate fi luată ca atare şi absolutizată, aşa cum a încercat în 2018 o prezentare BBC. Pentru că, dincolo de această idee iniţială – dacă şi cât a existat – se află o muncă prelungită, în care s-au retuşat sistematic muzica şi textul. Pe o anumită linie.

Totuşi, este adevărat, fraza lui Glenn Fray are o anumită valoare de adevăr: opera iese adeseori de sub controlul creatorului, ajungând să fie altceva decât a vrut sau a crezut cel care a făcut-o. Dar, repet, în acest caz chiar Glenn Fray acceptă, alături de ceilalţi, că dincolo de dorinţa „de a crea ceva straniu” se află întâmplări ale vieţii lor, experienţa lor, înţelegerea lor faţă de lume şi de toate cele trăite.

În esenţă, este un cântec despre întunericul interior al visului american şi despre excesele din America, lucruri despre care noi ştim o grămadă”, spunea Don Henley într-un interviu din 2002.

Don Felder va confirma această interpretare şi în 2012, într-un interviu pentru Songfacts. A vorbit atunci pe larg despre clipa în care ei – cei care nu erau din Statul California – se apropiau prin deşert, noaptea, de Los Angeles. Erau la peste 100 de mile (170 km) de oraş, dar deja luminile mişcătoare ale acestuia se reflectau pe cer (anii ’70 ai secolului XX). Au simţit energia oraşului, chiar de la acea distanţă uimitor de mare, energie care s-a materializat în mintea lor sub chipul vedetelor de cinema, stelelor de pe Bulevardul Hollywood, plajele, bikinii, palmierii etc. Mirosul plantelor din deşert le-a rămas în memorie – şi a creat mai târziu sintagma celebră mirosul cald de colitas ridicându-se în aer. Ulterior toate acestea s-au cristalizat subconştient sub impresia creată de oraş direct, prin viaţa de zi cu zi. Au găsit aici o lume în care excesele deveneau dependenţă, până la nivelul de a fi impuse tuturor. Şi, chiar dacă înţelegeai cumva că nu este bine, erai cumva prins într-un angrenaj din care nu puteai să ieşi. De aici, de pildă, şi termenul de colitas folosit pentru plantele din deşert. Acestea aveau, în noapte fierbinte în care Don Felder se întrepta către Los Angeles, „un fel de miros înţepător, aproape supărător”. Mai târziu, într-o seară la hotel, când, se pare, au încercat experienţe de fumat ameţitoare, Joe Walsh avea să ajungă să spargă pereţii, într-un moment în care i se părea că nu mai găseşte ieşirea. Dincolo de nota de plată (de 28.000 de dolari), experienţa mirosului acelor… ţigări avea să se unească, într-un fel, cu ideea dezmăţului, dar şi cu aroma puternică şi neplăcută a plantelor din deşertul californian. Termenul colitas este de inspiraţie mexicană, fiind folosit ca termen vulgar sau sexual pentru imaginea văzută din spate a bazinului femeilor (acei „bikini” amintiţi de Don Felder sunt o sinteză eufemistică reuşită a termenului). Termenul mai este folosit tot în înţeles sexual, pentru altă parte (foarte) intimă a femeii. Altfel spus, după Eagles (cel puţin până în 2012) Hotel California este despre capcana excesurilor tipice pntru California – droguri, sex, beţie, lăcomie, lene etc. Şi, foarte important, despre şarpele ce se ascunde în aparenţe atrăgătoare pentru a-i ucide pe cei care, cuceriţi, îşi pierd discernământul şi intră în capcană2.

În 2013, însă, interpretarea se schimbă.
Don Henley spune, dintr-o dată, că este „un cântec despre o călătorie de la inocenţă la experienţă”. Exprimarea este atât de corectă politic încât dezamăgeşte.
Dar, după cum am amintit, BBC va aranja lucrurile şi mai bine pe o linie corectă politic pretinzând că, de fapt, versurile nu au niciun înţeles anume, nu s-a intenţionat nimic, şi orice interpretare este corectă.
Este o versiune pe care cei din Eagles care mai trăiau după 2013 au început să o susţină repetat.
„Am încercat să dăm cât mai multe înţelesuri”, spunea Glenn Frey (2016), de pildă, iar Don Felder susţine şi astăzi varianta lipsei de intenţie şi de înţeles.

Desigur, se poate spune că cei care au creat Hotel California se tem de potenţiala ofensivă a veşnic ofensaţilor stângişti. Şi de aceea au renunţat la interpretările, variantele şi explicaţiile date din 1977 până în 2013.
Dar, de asemenea, se poate spune şi că s-au maturizat şi, în loc să braveze pretinzând felurite intenţii şi interpretări, au curajul să spună că ce a ieşit a fost strict întâmplător.

Chiar dacă mie mi se pare puţin credibilă a doua variantă, poziţia mea este, evident, subiectivă. Nu am fost acolo atunci când au compus şi au lansat piesa (aveam 3, respectiv 4 ani numai, ca să nu mai spun că eram în alt stat, de pe alt continent, în celălalt bloc politic al vremii). Dacă nu am fost acolo, nu pot pretinde că am o dovadă absolută a ceea ce a fost realitatea – s-a intenţionat o critică a dezmăţului şi excesului devenite normalitate şi ideal în cultura de stânga americană, sau a fost o producţie muzicală şi poetică întâmplătoare, fără altă intenţie anume decât de a realiza „ceva ciudat” şi „interpretabil”.

Dar nici nu are prea mare însemnătate care dintre cele două ziceri este adevărată!

De ce?
Pentru că, aşa cum am amintit, chiar şi atunci când artistul sau artiştii pleacă de la un plan, de la dorinţa de a exprima ceva etc., se întâmplă să iasă cu totul altceva.
Dacă a fost cu intenţie sau nu, dacă declaraţiile de ambiguitate ideatică ţin de laşitate sau de curaj, este un fapt care, până la urmă, ţine de oamenii formaţie, nu de cântec.

Valoarea cântecului este dată de ceea ce exprimă el, cu sau fără voia creatorilor. (Desigur, aici apare şi un impact asupra vieţii acestora, mai ales după moarte, ceea ce de obicei se uită ori se trece sub tăcere.)

city buildings and trees during golden hour
Photo by Roberto Nickson on Pexels.com

Hai să vedem textul cântecului!

Hotel California – textul

Limba Engleză

Limba Română

[Prima strofă]

On a dark desert highway
Cool wind in my hair
Warm smell of colitas
Rising up through the air
Up ahead in the distance
I saw a shimmering light
My head grew heavy and my sight grew dim
I had to stop for the night.
There she stood in the doorway
I heard the mission bell
And I was thinking to myself
„This could be Heaven or this could be Hell”
Then she lit up a candle
And she showed me the way
There were voices down the corridor
I thought I heard them say


[Refren 1]

„Welcome to the Hotel California
Such a lovely place (Such a lovely place)
Such a lovely face
Plenty of room at the Hotel California
Any time of year (Any time of year)
You can find it here”


[Strofa a II-a]

Her mind is Tiffany-twisted
She got the Mercedes Benz
She got a lot of pretty, pretty boys
She calls friends
How they dance in the courtyard
Sweet summer sweat
Some dance to remember
Some dance to forget
So I called up the Captain
„Please bring me my wine”
He said, „We haven’t had that spirit here since 1969”
And still those voices are calling from far away
Wake you up in the middle of the night
Just to hear them say

[Refren 2]

„Welcome to the Hotel California
Such a lovely place (Such a lovely place)
Such a lovely face
They living it up at the Hotel California
What a nice surprise (what a nice surprise)
Bring your alibis”

[Strofa a III-a]

Mirrors on the ceiling
The pink champagne on ice
And she said: „We are all just prisoners here
Of our own device”
And in the master’s chambers
They gathered for the feast
They stab it with their steely knives
But they just can’t kill the beast
Last thing I remember, I was
Running for the door
I had to find the passage back
To the place I was before
„Relax,” said the night man
„We are programmed to receive
You can check out any time you like
But you can never leave!”

[Solo chitară]

[Prima strofă]

Pe o autostradă în deşertul întunecat
Vântul răcoros în părul meu
Miros cald de colitas
Ridicându-se prin aer
Înainte, în depărtare,
Am zărit pâlpâind o lumină
Capul mi se îngreuia şi privirea mi se întuneca,
Trebuia să mă opresc peste noapte.
Iat-o stând la intrare!
Am auzit clopotul misiunii
Şi m-am gândit în sinea mea
„Ăsta poate să fie Rai sau poate să fie Iad”.
Apoi a aprins o lumânare
Şi mi-a arătat drumul.
Erau voci slabe pe coridor
Am crezut că le aud zicând

[Refren 1]

Bun venit la Hotel California!
Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)
O faţă aşa de atrăgătoare
E plin de camere la Hotel California
În orice parte a anului (În orice parte a anului)
Poţi găsi una aici.

[Strofa a II-a]

Mintea ei era sucită de Tiffany
Ea obţinuse Mercedes Benz-ul
Ea obţinuse o mulţime de drăguţi, drăguţi băieţi
Ea îi numea prieteni.
Cum dansau ei în curtea interioară
Dulcea verii transpiraţiei
Unele dansuri de reamintit
Alte dansuri de uitat.
Deci l-am chemat pe Căpitan:
„Te rog, adu-mi vinul meu!”
El spune „Nu am mai avut acest spirit aici din 1969!”
Şi încă acele voci chemau de departe,
Trezindu-te în mijlocul nopţii
Doar să le auzi zicând

[Refren 2]

Bun venit la Hotel California!
Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)
O faţă aşa de atrăgătoare
Ei trăiesc sus la Hotelul California
Ce surpriză plăcută! (Ce surpriză plăcută!)
Adu-ţi alibiurile.

[Strofa a III-a]

Oglinzi pe tavan,
Şampania roză la gheaţă
Şi ea spune: „Noi toţi suntem doar prizonieri aici
Prin propria noastră vrere.”
Iar în camerele stăpânului
Se adunaseră pentru ospăţ
L-au înjunghiat cu cuţitele lor oţelite
Dar totuşi n-au putut ucide fiara.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, eram
Fugind să găsesc uşa,
Trebuia să găsesc trecerea
Către locul în care fusesem înainte
„Relaxează-te”, a spus omul nopţii
„Suntem programaţi să primim,
Poţi să-ţi faci cerere de ieşire oricând vrei
Dar nu poţi să pleci niciodată!”

[Solo chitară]

Analiza propusă de mine este a ceea ce exprimă textul.

Primele opt versuri zugrăvesc o imagine tipică a vremii:

Americanul tânăr, aventurier, călătorind pe largile şi lungile drumuri americane pe motocicletă sau în maşina decapotabilă, ori în camioneta cu geamurile larg deschise. Deşertul a fost totdeauna o teamă şi o atracţie pentru americani, prezenţa lui se încadrează în tiparul clasic. Dar prezenţa lui aici, în contextul dorinţei finale „trebuia să găsesc trecerea/ către locul în care fusesem înainte”, arată că înţelesul este dublu. Deşertul – în care se ridică aroma caldă a ispitelor – este lumea obişnuită, dinainte de Hotelul California. O lume de care mulţi sunt nemulţumiţi, care li se pare seacă (deşertică) şi în care ispitele sunt (erau!) mai mult o aromă decât o prezenţă constantă.

Aici trebuie amintit că majoritatea membrilor Formaţiei Eagles au o origine simplă şi sănătoasă, în clasa de mijloc americană. Clasă care, în anii ’60-’70 ai secolului XX era subiectul nemulţumirii şi atacurilor tinerilor. Era prea cuminte, prea decentă, prea tradiţionalistă. Tinerii – manipulaţi de propaganda bolşevică începută încă în perioada interbelică – voiau „libertatea” de a se lăsa duşi de pofte, patimi, ispite. Voiau să urmeze „aromele”, erau obosiţi de viaţa cuminte, li se părea că această viaţă le limitează gândirea, spiritualitatea. Cine cunoaşte epoca ştie că aceste lucruri îi sunt pur şi simplu caracteristice. Mişcarea Hippy, mare succes sovietic, este lansată în 1960, iar în 1970 era deja o parte a realităţii cotidiene. Vom vedea mai încolo încă o dovadă categorică a acestor legături între text şi realitatea revoluţionară (flower-power & Co.) a vremii.

Dorinţa de a te retrage pentru a te odihni peste noapte este la fel de firească precum dorinţa ieşirii din „cotidianul banal” al clasei de mijloc în ethosul tineretului american de atunci.

Merită observat că în acea vreme dormitul în deşert sub cerul liber, în sau pe maşină, ori pe o pătură aşezată pe pământ/piatră, era ceva firesc. Dar…

Dar în depărtare eroul cântecului vede pâlpâind o lumină. Ideea de a opri acolo i se pare dintr-o dată atrăgătoare. Evident, cine refuză puţin lux dacă îl poate avea?

Şi vine şocul, alarma, schimbarea de tonalitate, cum vreţi să-i spunem.

Iat-o stând la intrare!/ Am auzit clopotul misiunii / Şi m-am gândit în sinea mea/ „Ăsta poate să fie Rai sau poate să fie Iad”.”

Textul atrage atenţia asupra ei, al doilea personaj al cântecului. Pentru ca prezenţa ei să aibe un asemenea impact, evident, este de presupus că era spectaculoasă în sensul obişnuit al tinerimii vremii: adică sexy. Versurile următoare confirmă categoric această interpretare.

Fac aici o paranteză necesară: e limpede că termenul de sexy este insultător. El înseamnă, ad-literam „de făcut sex” ori, puţin extins „bun/bună pentru sex”, „de vrut pentru sex”. Este absolut clar că este un termen ce reduce persoana căreia îi este aplicat la valoarea sexuală cea mai vulgară. Este absolut clar că folosirea lui presupune dorinţe şi imagini sexuale legate exclusiv de aspectul şi/sau trupul persoanei ţintă. Şi reduce relaţia dintre cel/cea care foloseşte termenul şi ţinta exprimării la „sex” în cel mai animalic înţeles. A spune cuiva „eşti sexy” este totuna cu a-i spune „vreau să facem sex” (ori ceva şi mai vulgar, după nivelul vorbitorului). A crede că este un compliment să ţi se spună „eşti sexy” este totuna cu a crede că este un compliment să ţi se spună că eşti o jucărie sexuală.

Acest termen şi această gândire au provocat sute de milioane de abuzuri sexuale şi violuri. Cu cât termenul „sexy” este mai folosit şi privit ca normal, crezut compliment, cu atât vulgarizarea, deci implicit abuzurile, se înmulţesc. Eforturile disperate ale multor femei de toate vârstele de a-şi expune agresiv părţile sexuale secundare3 fac parte din această cultură, în care femeia „trebuie să fie sexy”. Delicat spus, în această cultură şi cu acest termen, femeia devine o păpuşă gonflabilă vie, bărbatul un vibrator viu. Dacă imaginea vi se pare vulgară sau şocantă, da, este, dar asta este cultura – sau kitsch-ul – care consideră bună gândirea perversă ce transformă insulta sexy în compliment.

Evident, nu discut aici despre discuţiile dintre soţi, care în mod normal nu afectează societatea. Dar, dacă atingem acest subiect, voi sublinia că centrarea căsătorie pe sex duce totdeauna la eşecul căsătoriei. Toate artificiile promovate de mass-media (neo)comunistă – gen „cum să trezeşti dorinţa partenerului într-o relaţie lungă” – sunt aberaţii totale. Şi nu fac decât să prelungească boala, dar nu să împiedice decesul. Întâlnirea dintre bărbat şi femeie este o minune tocmai pentru că presupune dăruirea totală – un concept total străin egoismului contemporan. Iar o dăruire totală este ireversibilă. Într-o asemenea legătură vie, partea sexuală poate să fie sublimă, dar va fi totdeauna secundară, pentru că cei doi se iubesc unul pe celălalt. Spre deosebire de adepţii gândirii sexy, care iubesc doar formele şi caracterele sexuale secundare.

Veţi vedea mai jos că acestă paranteză nu este fără rost. Dimpotrivă, este foarte importantă pentru a înţelege mesajul cântecului.

Şi, revin pentru subliniere, trebuie să ţinem minte că ea este zugrăvită ca una dintre femeile care au renunţat la moralitate pentru plăceri, modă şi avere.

Ca să fie limpede acest lucru, fac un salt la versurile care o descriu, primele opt din a doua strofă.

Ea are mintea „sucită de Tiffany”. Tiffany & Co. este, pentru cei care nu ştiu acest lucru poate cea mai reprezentativă marcă americană de bijuterii „la modă”. Textul este aici clar: ea a devenit sclava modei şi bijuteriilor.

Eaobţinuse Mercedes Benz-ul”. Textul nu foloseşte expresia „She had the Mercedes Benz”, adică „avea Mercedes Benz-ul”. Ca urmare, accentul nu cade numai pe posesie, ci şi pe obţinere. Este, iarăşi, un element tipic al vremii. Să obţii hainele de la o anumită firmă, un anume tip de maşină etc. erau victorii glorioase pentru toţi cei dependenţi de modă. Forma „Mercedes Benz-ul” arată că este vorba despre acea maşinămaşina şmecheră, cum s-ar spune în mahalalele noastre – care „îţi dă clasă”, „îţi arată valoarea”. Ea reprezintă o lume în care valoarea nu mai este dată de ceea ce eşti şi de binele pe care îl poţi săvârşi, ci de ceea ce poţi cumpăra. A cumpăra devine, dacă ceea ce cumperi este de marcă, o victorie, o dovadă a valorii tale. Consumerismul este religie.

Este de reţinut aici şi faptul că un Mercedes Benz era în SUA apanajul celor cu foarte mulţi bani. Costa mult să-l cumperi şi te costa mult orice reparaţie cu piese originale. Altfel spus, ea, deşi la prima vedere o recepţionistă, are foarte mulţi bani peste ceea ce ar fi normal. De unde?

Eaobţinuse o mulţime de drăguţi, drăguţi băieţi”. Am ales această traducere deoarece originalul sugerează valoarea de „păpuşei” a băieţilor în cauză. Termenul „pretty” are totdeauna şi un înţeles diminutiv, alintător. Pentru un bărbat bărbătos (manly man), termenul este nepotrivit. Dar, deşi ea este, evident, femeie matură, ei sunt… băieţi. Sau, pe româneşte, păpuşei.
Pe scurt, ea este înfăţişată ca atrăgătoare (sexual), lacomă (de bani şi produse de marcă), dependentă de produse de marcă şi foarte disponibilă.

Această prezentare pe care am făcut-o este, cumva, un spoiler, o dezvăluire a ceea ce urmează. Deci poate să pară extracontextuală. Dar să ne dăm seama că pentru oricine ascultă cântecul de mai multe ori imaginea se aşează în (sub)conştient. Cu această imagine în minte, să ne întoarcem la versurile

Iat-o stând la intrare!/ Am auzit clopotul misiunii / Şi m-am gândit în sinea mea/ „Ăsta poate să fie Rai sau poate să fie Iad”.”

Ea pare să emane o personalitate atât de puternică încât devine cel puţin la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât stabilimentul pe care îl reprezintă. Misiunea.

Aţi observat, probabil, că am pus un accent pe cuvântul misiune.

Acest cuvânt este folosit aici într-unul din înţelesurile spaniolo-americane, înţeles definind o casă de oaspeţi ţinută de o mânăstire, o biserică sau un centru misionar (catolic). Pe atuni camerele aveau Rozariul sau altă carte de rugăciuni catolică la dispoziţie, un Crucifix pe perete şi preţuri foarte bune. De asemenea misiune se mai foloseşte în mexicană şi pentru centrele misionare – ele putând să fie biserici, mânăstiri sau chiar aşezări misionare – dar şi pentru activitarea propriu-zisă misionară.

Termenul de misiune a rămas în uz şi în engleza americană (dar nu numai) cu înţelesul de clădire aparţinând unei misiunii, unui centru dedicat răspândirii unei religii. (Trec aici peste sensurile comune ale cuvântului.)

În clipa în care ea este cea care deschide calea spre interiorul misiunii, întrebarea „este Rai sau Iad?” nu doar importantă, ci chiar absolut necesară.
Asta cu atât mai mult cu cât „erau voci slabe pe coridor”!
El însă o urmează pe cea care îl conducea, fără să asculte cu adevărat acele voci.

Ajungem astfel la refren, care, în numele vocilor, spune

Bun venit la Hotel California!/ Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)/ O faţă aşa de atrăgătoare/ E plin de camere la Hotel California/ În orice parte a anului (În orice parte a anului)/ Poţi găsi una aici.

Vocile acestea care par să fac reclamă hotelului conţin, totuşi, o prevenire, o atenţionare: „O faţă aşa de atrăgătoare”. Omului i se spune, prin aceste cuvinte, că locul este frumos la suprafaţă. Dar cine caută să vadă dincolo de suprafaţă?

Strofa a doua începe, aşa cum am arătat deja, cu descrierea ei. El este, se pare, la masă, urmărind cumva spectacolul oferit. Pentru că, dincolo de mintea ei sucită de Tiffany, dincolo de Mercedes-ul ce îi marchează succesul social, statutul superior, ea încă este dependentă de acei „drăguţi, drăguţi băieţi”, adică de sex. Ca urmare, au loc dansurile, unele de reamintit – presupus decente –, altele de uitat – evident, murdare. Toate aceste versuri o transferă din poziţia iniţială de recepţioneră în aceea de animatoare sau chiar de prostituată – mijloc de legare a clienţilor de hotel…

Urmărind ceea ce se întâmplă – dulcea sudoare de vară [sugestia sexuală este evidentă] şi dansurile [unele, iarăşi, foarte indecente] – el, eroul principal, nu se retrage, nu se scârbeşte, nu fuge. Cere să i se aducă vinul lui. Şi cere aceasta căpitanului.

În contextul de faţă cuvântul poate avea trei înţelesuri.

Pe acela de şef de sală – dar şeful de sală nu ia comenzile, acestea sunt luate de chelneri, iar aici nu apare niciun chelner. Pe acela de căpitan propriu-zis, termen militar, ofiţer, termen care într-o misiune ca centru religios catolic poate avea sens – şi transformă Hotel California într-o instituţie într-adevăr cultică. Şi, respectiv, pe acela de şef de bordel, o situaţie întâlnită adeseori în cultura păgână romană şi în cea catolică şi protestantă (vest-europeană)4. Avem aici o congruenţă interesantă între termenul de misiune ca centru misionar şi acela de căpitan ca şef de bordel, pentru că într-o serie de culte vechi-păgâne şi, respectiv, new-age, prostituţia este o obligaţie religioasă, un mijloc de atragere a adepţilor şi a veniturilor. Vom vedea îndată că această congruenţă, ce poate să pară incidentală la o primă vedere, corespunde textului.

Căpitanul este încântat de reacţia clientului la spectacol, declarând

nu am mai avut aici acest spirit din 1969”.

Pentru mulţi Români anul 1969 are cel mult o semnificaţie personală – atunci s-au căsătorit ei sau părinţii lor, atunci s-au născut ei sau părinţii lor, atunci au absolvit părinţii sau bunicii facultatea etc. Pentru Americani în general şi pentru Californieni în special anul 1969 are două semnificaţii esenţiale binecunoscute.

Pe de-o parte, este anul în care multe culte sataniste din SUA au spus a doua oară că „a venit vremea lor”, „a venit stăpânirea Satanei” etc. Prima dată a fost în 1966. Pentru amândoi anii răsturnarea cifrei 9 duce la obţinerea numărului „666”, simbolul lui Antichrist. La nivelul intelectual al sataniştilor, asta este o mare chestie (deşi, biblic, nici măcar anul 666 nu are nicio valoare şi nicio legătură cu antihrist, cu atât mai mult aceste forme chinuite). Dar pentru ei, repet, lucrurile stau altfel. Şi, mergând pe acest principiu, pentru Anton LaVey 1966 este anul în care îşi înfiinţează oficial cultul satanist, iar 1969 este anul în care îşi publică doctrina sub numele Satanic Bible. Este un fel de ieşire în public a unor culte şi tendinţe sataniste până atunci ascunse ori discrete. Această ieşire va provoca un şoc în societatea americană. Unii vor alerga spre „exotismul satanismului” alţii vor fi înspăimântaţi până la teroare de ideea că în mod oficial şi public se poate spune bine răului cel mai brutal şi evident. Iar unele fapte ale sataniştilor au dat girul adevărului acestei spaime.

Pentru că, pe de altă parte, 1969 este anul în care un cult satanic de cca. 100 persoane, desprins dintr-o ramură ieşită din Biserica Scientologică, va organiza un şir de patru atacuri ucigaşe, sub conducerea şefului cultului, Charles Manson. Cultul purta denumirea Manson Family. A rămas celebră fraza unuia dintre ucigaşi, atunci când o victimă, trezită din somn, l-a întrebat „Cine eşti? Ce faci aici?”. Răspunsul a fost „Sunt diavolul şi sunt aici să fac lucrarea diavolului.”.

Băutura, drogurile, violenţa şi desfrânarea au fost practicate masiv de Manson Family şi considerate un lucru bun. Tiparul este consacrat ca parte a ritualurilor satanice moderne de Aleister Crowley. Dar asta este de fapt doar o redescoperire în mediul sfertodoct apusean a unei realităţi străvechi, numită şi magie (evident, nu în sensul de scamatorie). O realitate prin care răul este numit rău dar considerat bun. O realitate ce defineşte desfrânarea şi perversiunile ca formă de venerare sau adorare a demonilor. Identificând, adică, supunerea faţă de patimi demonismului. Poziţie negată, manipulativ, de propaganda bolşevică a desfrâului, însă recunoscută ca atare şi de cultele sataniste, dar şi de cercetătorii obiectivi precum Ioan Petru Culianu.

Conştient sau nu, prin fraza „nu am mai avut aici acest spirit din 1969” (ce va fi întărită prin conţinutul strofei a III-a), textul descrie desfrânarea, beţia şi drogurile ca mecanisme prin care Satana pune stăpânire pe om. Practicându-le, practici un cult satanic – adică exact ceea ce misiunea promova. Vom vedea mai jos confirmarea acestui înţeles.

Mai trebuie adăugat aici faptul că a lăuda pe cineva şi a spune că are un spirit excepţional pentru că a comandat vin la masă într-un local public este absurd. Dar, dincolo de faptul că este genul de laudă sub-infantilă al generaţiei hippy, devine logică în contextul în care comanda confirmă aderenţa nou-venitului la valorile cultului.

Însă peste lauda şi confirmare se ivesc iarăşi, în al doilea refren, avertismentele, chiar dacă slabe – avertismente ce sunt, iarăşi, reclamă şi prevenire. Ceva mai puţin prevenire, mai mult reclamă şi chiar iniţiere. Ele se aud slab „de departe”, dar izbutesc, totuşi, să-l trezească „în mijlocul nopţii” pe cel care le aude. Textul este schimbat în a doua parte a refrenului faţă de prima formă:

Bun venit la Hotel California!/ Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)/ O faţă aşa de atrăgătoare/ Ei trăiesc sus la Hotelul California/ Ce surpriză plăcută! (Ce surpriză plăcută!)/ Adu-ţi alibiurile.

Pentru primele trei versuri înţelesul este păstrat. Apoi apare o schimbare ce marchează iniţierea nou-venitului. „Ei trăiesc sus la Hotelul California” cine sunt ei nu se înţelege din textul de până aici, dar următoarea strofă sugerează că este vorba despre supuşii sau ucenicii stăpânului (master). Trăirea „sus” are aici trei înţelesuri ce se potrivesc în context.

Întâi acela de poziţie înaltă în ierarhie (ierarhia religioasă a cultului, ierarhia bandei).

Al doilea este acela de nivel social înalt (care consonează cu mintea sucită de Tiffany şi „Mercedes Benz-ul” care dă statutul high society).

Al treilea este sensul de ameţeală provocată de droguri. Cuvântul consacrat este „high”, dar folosirea lui ar fi fost şi prea evidentă, şi prea directă. „Up” se pretează, evident, la un poli-semantism ce acoperă toate înţelesurile adunate anterior.

Dar care este, în acest context, „surpriza plăcută”? Singura explicaţie oferită de conţinut este exact faptul că Hotel California este în realitate un templu al plăcerilor. Această sintagmă [templu al plăcerilor] acoperă şi înţelesul implicit religios al termenului misiune, şi tot contextul de promovare a patimilor sub incidenţa doctrinelor sataniste (reamintesc, explicit invocate prin „spiritul anului 1969”, an dominat categoric de Familia Manson şi alte culte asemănătoare).

Îndemnul „adu-ţi alibiurile” poate fi tradus foarte bine şi „adu-ţi justificările”. Este o chemare la construirea unor motivaţii, în realitate incorecte, dar suficiente spre a acoperi greşeala alegerii drumului patimilor. Desigur, expresia poate fi înţeleasă şi ca „îţi aduc(e) alibiurile/justificările”, prin care s-ar înţelege că însuşi Hotelul California îţi crează – îţi aduce – alibiurile sau jusificările spre a urma drumul patimilor.

Ajungem astfel la a treia şi ultima strofă.

Scena care începe este tipică unor bordeluri: oglinzi pe tavan, şampanie roză la gheaţă şi, desigur, ea. Dar este, totodată, tipică şi unor faze de „iniţiere prin sex” practicată de o serie de culte. În acest context, ea devine chiar unul dintre misionarii misiunii în care ei se află, iar păpuşeii par să devină fie instrumente ale propagandei (puterea turmei), fie convertiţi. Şocant este că tot ea, dintr-o dată, spune

Noi toţi suntem doar prizonieri aici/ Prin propria noastră vrere.

Textul se potriveşte clipelor de sinceritate „de după” care, uneori, duc la dezvăluiri neintenţionate.
Şi marchează, totodată, acea justificare ce îşi schimbă atât de mult înţelesul după cine, când şi de ce o spune: „a fost/este vrerea mea” sau „a fost/este vrerea ta„, după caz. Cine vrea să-şi apere păcatul spune „aşa vreau eu„, de parcă asta îl face bun şi anulează relele şi suferinţele provocate. Când diavolul l-a prins pe om îi spune „tu ai vrut„, încercând să ascundă manevrele nesfârşite de înşelăciune şi atragere, adică propria sa răspundere. La fel fac mulţi oameni care îi ispitesc pe ceilalţi.
De această dată însă exprimarea are şi sensul angajamentului. Noi vrem să fim aici şi să trăim astfel. Cu subînţelesul „şi tu ai ales ca şi noi„. 

Versurile ce urmează acestei afirmaţii au o tentă biblică evidentă şi, totodată, amintesc şi de Aleister Crowley, poreclit din pricina satanismului său Fiara (The Beast), tot în sens apocaliptic. Ele [versurile] confirmă aici congruenţa între mision ca stabiliment şi mision ca centru misionar, în acest caz, evident, al doctrinei sataniste a supunerii totale faţă de patimi (care este, în fapt, supunerea faţă de Satana).

Iar în camerele stăpânului/ Se adunaseră pentru ospăţ/ L-au înjunghiat cu cuţitele lor oţelite/ Dar totuşi n-au putut ucide bestia.

Primul aspect ce trebuie observat este prezenţa stăpânului.
Al doilea, identificarea
stăpânului cu bestia.
Al treilea, prezenţa
lor (conform refrenului 2, ei sunt cei care trăiesc „sus” în Hotel California) în camerele stăpânului, adică în intimitatea lui. Legătura dintre ei este, logic, puternică.
Al patrulea aspect este acela al adunării lor în camerele
stăpânului pentru ospăţ. Acest termen ospăţ sau feast este folosit şi pentru unele ritualuri sataniste în care se practică orgii cumulând mâncarea peste măsură, beţia, drogurile şi perversiunile. Deschiderea satanistă către violenţă face ca uneori aceste ospăţuri sau petreceri să devieze în bătăi şi felurite abuzuri. În cazul de faţă însă, degenerarea este într-o revoltă împotriva stăpânului – ceea ce constituie un al cincile element.
Al şaselea este acela al prezenţei
cuţitelor ca ceva „al lor”. Conectată cu invocarea anului 1969 sintagma duce la cuţitele folosite de membri cultului Familia Manson spre a-şi ucide victimele cu multiple înjungheri (în unele cazuri peste 60!). Dar aminteşte, evident, şi de înjunghierea biblică a fiarei.
Al şaptelea element, evident, este însăşi
încercarea nereuşită de ucidere a Bestiei, care, totuşi a fost înjunghiată… Să vedem şi referinţa biblică:

Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare. Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” (Apocalipsa 13.1-3)

S-ar putea ca unii dintre cititorii de origine română, având în spate deja peste 70 de ani de Comunism şi Neocomunism, să creadă că folosirea unei referinţe biblice în acest context este nepotrivită. Ideea este greşită din patru pricini: pe de-o parte, cultura americană a fost impregnată de prezenţa textului biblic de la începuturi şi până în prezent; pe de altă parte, pentru că însuşi textul face repetat referinţe religioase; în al treilea rând pentru că eseul acesta este o analiză teologică, deci este absolut necesară urmărirea raportării textului la reperele creştine (primul fiind, evident, Biblia); în al patrulea rând, pentru textul şi contextul impun paralela. 

Lămurind acest aspect, să observăm paralela între cultele invocate prin „spiritul din 1969” şi „numele de hulă”, între cele două înjungheri şi „totuşi n-au putut s-o ucidă”, respectiv „rana ei de moarte fu vindecată”. Termenul de fiară este identic în cele două texte, ceea ce deja depăşeşte stadiul paralelei.

Este limpede, ca urmare, că textul identifică stăpânul Hotelului California cu această fiară din Apocalipsă, care este unul dintre diavolii cei mai puternici de sub Satana. Şi dacă pentru cititorii creştini sau atei care nu cunosc această zonă a culturii americane identificarea pare greu de acceptat, trebuie să spunem că sunt numeroase analize americane ce o acceptă. Doar că multe dintre ele ajung să pretindă – datorită acestei simbolistici – că însuşi cântecul ar fi satanist. Rămâne să vedem în ce măsură textul confirmă sau infirmă această idee.

Suntem acum la ultimele versuri, care prezintă două scene esenţiale.

Prima este aceea a trezirii (parţiale?) a clientului devenit iniţiat:

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, eram/ Fugind să găsesc uşa,/ Trebuia să găsesc trecerea/ Către locul în care fusesem înainte

Am lăsat forma „eram fugind”, cu toate că nu sună bine în româna contemporană (mai mult creolo-română…), deoarece exprimă foarte bine înţelesul original (şi e foarte corectă în româna veche…).

Cred că termenul eram are aici valenţe complexe.

Patima duce la nimicire. A fi presupune libertate. Patima este robie şi pierdere a identităţii. Într-adevăr, dacă există un mijloc de a realiza egalitatea între oameni, acesta este acela al înrobirii lor. Nu există oameni mai egali decât sclavii. Patimile îi transformă pe oameni în sclavi. Iar sclavii au o identitate ştearsă, alterată, uneori anulată.

Textul insinuează o contradicţie între eram, la trecut, şi un acum neexprimat, dar care, prin finalul cântecului, pare să ducă spre neant.

Fuga este tipică încercărilor de ieşire din drog, este o fază între trezirea de după „sesiunea de vise” şi sevraj. Este faza în care cei mai mulţi dependenţi se agită într-o luptă pe care o ştiu dinainte pierdută cu nevoia unei noi doze. Este o zbatere cumplită, este o clipă în care omul din nou este, adică are o voinţă separată de a drogului, dar în acelaşi timp este conştient că această stare nu va dura. Şi, de multe ori, vrea, sau încearcă să vrea, să dureze.

Cine nu cunoaşte această stare este un om care fie nu şi-a cercetat niciodată cu adevărat adâncurile sufleteşti în lupta cu o patimă (oricare ar fi ea), fie nu a luptat niciodată împotriva patimilor. Zbaterea aceasta, perioadele tipice dependenţei (satisfacere, amorţeală, ruşine şi luptă împotriva patimilor [aka zbatere], cedarea în căutarea unei noi „doze”, revenirea la satisfacere) sunt aceleaşi indiferent că este vorba despre bârfă, onanie, beţie (alcoolism), plăcerea de a face scandal, invidie, fumat, făcut sex/perversiuni, jocuri de noroc, iarbă, zăpadă sau orice altă patimă.

Ca urmare, după iniţierea prin sex şi, respectiv, dezvăluirea secretelor cultului, tentativa de a fugi este la fel de normală ca dorinţa de a renunţa la băutură după beţie, atunci când mahmureala provoacă dureri cumplite. Dar cât de puternică şi de sinceră este această dorinţă? Este ea o fugă de drog, sau doar o fugă de durerea de după?

Textul spune „trebuia să găsesc trecerea/ către locul în care fusesem înainte”. Deodată, iată, deşertul nu mai pare atât de plictisitor şi de pustiu! Locul dinainte era un loc în care lipsea contactul direct cu patimile, ceea ce îi dădea personajului principal iluzia pustiului. Dar, în fapt, era un loc infinit mai bun decât acela în care omul este supus patimilor.
Această conştientizare, această zbatere, pot duce, într-adevăr la eliberare. Dacă nu există „prieteni” care să închidă calea către eliberare. 

Aici intervine omul nopţii.

Am folosit această traducere deoarece este exactă şi mai apropiată de înţelesul din engleză. Paznic, de exemplu, nu merge. Vigil sau paznic de noapte poate fi ceva mai aproape. Totuşi, atunci când el ajunge la misiune, era deja noapte şi nu era niciun paznic. Era doar ea.

Funcţia de paznic a omului nopţii capătă, prin urmare, în contextul cântecului, mai curând înţelesul de gardian. Dar acest înţeles este sugerat prin vorbele lui, nu prin numele care pare să îl asocieze cu ideea de slujitor al nopţii, adică, implicit, o slugă a diavolului.
Şi acest personaj pecetluieşte înţelesul misiunii ca templu al patimilor, controlat de diavol:

Relaxează-te”, a spus omul nopţii/ „Suntem programaţi să primim,/ Poţi să-ţi faci cerere de ieşire oricând vrei/ Dar nu poţi să pleci niciodată!”

Este evident că termenul „relaxează-te” are aici, privind mai adânc, un înţeles ironic. Descrierea făcută de omul nopţii se potriveşte doar pentru două situaţii sau lumi: închisoarea pe viaţă sau iadul.

O primă interpretare – propusă în SUA – este aceea a identificării personajului principal cu Charles Manson (condamnat la închisoare pe viaţă). Nu se potriveşte, însă. Charles Manson a avut prea puţin „inocenţa copilăriei”, cu atât mai puţin a adolescenţei, trăind într-un mediu nociv şi dur încă de mic. Deci, chiar dacă ar fi existat intenţia ca textul să-i fie dedicat, nu a ieşit aşa. (Formaţia a negat o asemenea intenţie.) 

În ciuda referinţei la spiritul din 1969, prin care se aminteşte de ethosul satanist, sub-animalic, al unor persoane devenite celebre – în sau prin rău –, textul are o adresare mai largă, incluzând elemente ce nu se potrivesc unei singure persoane.

Ca urmare, singurul înţeles fidel textului este acela al Iadului, din care ieşirea este imposibilă.

Concluzie

Pe scurt, cântecul Hotel California este un puternic avertisment împotriva alunecării în patimi. Textul este clar: e foarte uşor să te laşi cucerit de patimi – ajunge o clipă de oboseală, deprimare, slăbiciune, plictis – dar este foarte greu să ieşi din ele. Şi atunci când faci din ele un ritual, există riscul uriaş al intrării pe un drum fără întoarcere – drumul spre Iad.
Acesta este, de fapt, şi înţelesul comun acceptat de membrii trupei iniţial.

Şi, evident, pentru un om care vrea, ştie sau se întâmplă să asculte, cântecul este bun. Poate fi redus, cu puţin umor, la o frază ca: „Feriţi-vă de patimi că altfel vă ia dracu’!„.  

Există însă şi un înţeles ignorat de obicei, legat de numele piesei.

Hotel California este un nume a cărui origine a fost mult căutată. Însă nu mă voi apleca asupra acestei căutări, care nu aduce, de fapt, niciun element surpriză pentru analiza de faţă. Mă voi opri la faptul că într-adevăr Statul California este un fel de „hotel” pentru oameni din toată lumea. Este greu de găsit un stat care să nu aibă oameni în California. Ca să fiu mai exact, mă îndoiesc de existenţa vreunui stat care să nu fi avut, cel puţin, oameni în aceste locuri.
Altfel spus, Hotel California are, într-adevăr, o mulţime de camere.
Şi după cum cântecul a fost iniţiat de contactul cu Los Angeles-ul, la fel şi versurile se potrivesc perfect Californiei care, într-adevăr, este o capitală mondială a patimilor. De exemplu, pornografia a ajuns în acest stat o industrie foarte puternică, producătorii investind în toată lumea şi multe dintre firmele ce par străine fiind, în fapt, „firme fiică” ale celor californiene. Fără a detalia în privinţa laturilor inumane ale acestei industrii, merită amintit că nu este singura de acest fel. California „a dat tonul” la nenumărate reforme conforme revoluţiei sexuale bolşevice, ajunsă acum la nivele patologice greu de închipuit. Incluzând chiar mutilarea copiilor pe baza unui capriciu al acestora şi împotriva voinţei părinţilor5.

Cântecul Hotel California descrie foarte bine California de astăzi – aş spune profetic, dar în sensul Numeri 22.21-33, adică al profeţiei involuntare.

Oamenii nu pot spune că nu au fost preveniţi: de zeci de ani, numai în SUA cântecul Hotel California este reluat de un post sau altul de radio la fiecare 11 minute. Americanii, într-o imensă majoritate, îl cunosc. Dar, se pare, încă nu l-au înţeles. Ori…

Mihai-Andrei Aldea


1Luca 6.45, Matei 12.43, II Corinteni 2.17 etc.

2Don Felder, care va contribui la forma finală a textului alături de Don Henley şi de textierul originar, Glenn Fray, a fost afectat de – şi a exprimat în cântec – o întâmplare zguduitoare prin care au trecut soţia sa şi copilaşul de curând născut. În grădina frumoasă a casei lor din Los Angeles proaspăta mămică se întinsese la soare împreună cu bebeluşul. Când, întorcând capul, îşi dă seama că lângă păturică, foarte aproape de ea şi copil, era un ghem de şerpi cu clopoţei. Şi-a luat uşor copilul şi a fugit în casă, unde şi-a sunat soţul spunându-i în loc de „Bună ziua!” doar „Ne mutăm!”. Răul ascuns ce foloseşte frumuseţea aparentă spre a atrage şi a prinde victimele devine astfel un element important în creativitatea lui Don Felder.

3Pentru cine nu înţelege, trebuie spus că în Anatomie se consideră părţi sexuale principale ovarele şi respectiv testiculele, toate celelate fiind caractere sau părţi sexuale secundare.

4A se vedea şi Prostitution in Medieval Society. The History of an Urban Institution in Languedoc, de Leah Lydia Otis, Chicago and London, 1985, Le soldat et la putain – Histoire d’un couple inséparable, de Christian Benoit, Ed. de Pierre de Taillac, 2013, Villers-sur-Mer, sau, sintetic, A brief history of brothels, de Paul Vallely, în „Independent”, 21 Ianuarie 2006 (https://www.independent.co.uk/news/uk/this-britain/a-brief-history-of-brothels-5336946.html). Situaţia în care un ofiţer conduce sau supraveghează un bordel este comună în Imperiul Roman păgân (ofiţerii de poliţie având această funcţie până la Constantin cel Mare, care începe să desfiinţeze bordelele ca instituţii de stat şi să crească demnitatea femeii – având ca model demnitatea mamei sale, creştină de înaltă trăire, Împărăteasa Elena). De asemenea este comună în Evul Mediu Occidental, în care oraşele puneau ofiţerii pazei orăşeneşti (poliţiei) să controleze instituţiile, în campaniile militare vest-europene şi în formele de bordel aflate sub umbrela unor bande. Chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial există bordele aflate sub controlul oficial sau discret al armatei – fie că este vorba despre Armata Germană, Armata Sovietică, Armata Franceză sau Armata Americană.

5Cazul pe care îl dau trebuie să rămână anonim, dar merită cunoscut pentru fondul ideologic. După şedinţele de îndoctrinare sexuală (zise „educaţie sexuală”, dar la o vârstă în care subiectul nu ar trebui să existe în viaţa copiilor), un băieţel a luat parte, cu clasa sa (I-a primară) la o şedinţă de lectură cu un travestit (bărbat deghizat într-o femeie vulgară, îmbrăcată de prost gust). După acea şedinţă, mai mulţi dintre băieţi s-au gândit că ar fi amuzant să se îmbrace ca fetele şi să imite „exemplul” travestitului. Şi încercau să convingă pe acest băiat să fie primul. Cumva, învăţătoarea a înţeles că băieţelul în cauză ar vrea să devină femeie dar nu are curaj şi a anunţat psihologul şcolii. Care a luat legătura cu autorităţile spre a aranja începerea tratamentului hormonal şi a formalităţilor necesare pentru operaţia de schimbare de sex. După rezolvarea primei etape a actelor, părinţii au fost chemaţi să le semneze. Adică au fost puşi în faţa actului împlinit. Băiatul habar nu avea ce-l aşteaptă. Mama a rămas încremenită, neştiind ce să spună. Spre şocul ei, soţul care încă citea actele a început să râdă. Apoi le-a zis autorităţilor: „Nici nu ne gândim să semnăm aceste acte. Genul este fluid. El se poate hotărî peste câţiva ani să fie gay. Şi atunci, ce facem? Îl operăm iarăşi, ca să-i dăm organele necesare? Sau poate vrea să fie bărbat bisexual. Sau poate vrea altceva! Trebuie să fim deschişi! Trebuie să îi dăm libertatea să aleagă! Genul este un spectru larg şi noi nu vrem să limităm copiii noştri la o singură variantă.” etc. Cu toate că pentru orice om raţional discursul era o aberaţie (în engleză BS), a prins şi tatăl şi-a salvat copilul de la operaţie (şi de la o eventuală instituţionalizare, dacă opoziţia faţă de operaţie ar fi fost argumentată raţional).

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

În curând!

În curând va ieşi de sub tipar volumul de poezii Între vise… şi… dor, de Mihai Gh. Aldea şi Mihai-Andrei Aldea. Picturile sunt de Alexandra Aldea. Cu o prefaţă de Oliviu Crâznic şi o postfaţă a Editurii Evdokimos, care publică această carte. 

IMG-20200224-WA0001

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă