Despre genii şi talentele de curte

Se spune că în (Republica) România geniile sunt preţuite doar după ce mor. Artiştii de curte, intelectualii de curte şi alţii asemenea acoperă cu îndârjire orice talent real (mai ales liber). Chiar şi atunci când au parte de ceva recunoaştere în viaţă aceasta este totdeauna umbrită de gloria celor protejaţi (şi promovaţi) de politicieni.
Dovezi ale acestei realităţi se găsesc mereu.
Eminescu a murit sărac, internat pe motive politice şi asasinat (accidental sau nu…).
Caragiale a fost persecutate politic (pe motiv de… naţionalism).
Coşbuc a fost persecutat politic (printre altele pentru poezia „Noi vrem pământ”).
Toţi trei au avut parte de felurite campanii de calomniere, atât în viaţă, cât şi după moarte. Printre acuzele comune sunt unele ca: „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”.
La un secol (şi ceva) depărtare, cei trei rămân unele dintre cele mai mari genii ale Românimii. Doi, poeţi excepţionali, unul, dramaturg excepţional, unul, analist (politic şi nu numai) de excepţie, toţi trei patrioţi adevăraţi.
Comparaţi sprijinul pe care l-au avut cei trei din partea statului cu premiile, bursele şi alte ajutoare de stat acordate unor „promiţătoare” nulităţi. O să vedeţi în epocă felurite recenzii literare, premii şi felicitări aduse unor opere cel mult mediocre. Şi, revin pentru că este nevoie, nenumărate atacuri la care au fost supuşi cei trei.
Astăzi politicul sprijină – şi a sprijinit – o mulţime de literaţi şi intelectuali de curte. Scriitori cel mult mediocri – mereu în alergare după premii -, poeţi pe care nu îi apreciază decât rudele şi feluriţi cointeresaţi, filosofi fără filosofie etc., etc.
Talente mari, chiar uriaşe, de la Radu Gyr şi Nicolae Steinhardt la Demostene Andronescu şi Bartolomeu Anania sunt îngropate în uitare; dacă nu în atacuri şi calomnii (precum „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”).
Se pare că unele dintre cerinţele esenţiale pentru a fi politician de frunte este imbecilitatea: indivizii de astăzi nu conştientizează că peste veacuri vor fi priviţi cu aceeaşi scârbă totală, istorică, precum corupţii secolelor trecute.
Iar geniile, talentele, oamenii de valoare vor fi recunoscuţi ca atare. Volens, nolens.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Christos, Cristos ori Hristos?

troita veche 01

De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lansare de carte la Ploieşti. Părinţii mei duhovniceşti

Carte Parintele Iustinian 01.png

 

        Joi de la ora 16:00, în sala Marea Unire din cadrul Bibliotecii județene Nicolae Iorga din Ploieşti, va avea loc lansarea cărţii „Părinţii mei duhovniceşti, Arsenie Papacioc şi Petroniu Tanase, mărturii şi trăiri„, scrisă de monahul Justinian Stoica, fostul econom al Schitului athonit Prodromu. Invitat, Părintele Amfilohie Brânză de la Mânăstirea Diaconeşti.  Intrarea libera.
 Vă aşteptăm cu drag!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

„Cum luptau Românii?” Pagini din carte

constantin-cel-mare - b

După ani de documentare şi pregătire, se apropie tot mai mult de tipar lucrarea „Cum luptau Românii?„, din care dăm câteva pagini pentru doritori. „Cum luptau Românii?” este o scurtă sinteză de istorie şi spiritualitate marţială românească, o deschidere pentru viitoare lucrări largi pe acest subiect.

Cum luptau Românii?
Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.
Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.
Cum luptau Românii?

Simpla – poate fi simplă? – suprapunere prezentată mai sus naşte firesc această întrebare. De la acţiunile piratereşti ale Turcilor Islamişti din secolele XII-XIV şi până la atacurile mârşave de la Nistru ale Sovieticilor în secolul XX, de la jafurile şi genocidurile Cruciaţilor împotriva Românilor şi Slavilor Ortodocşi până la genocidul Austriecilor împotriva Românilor din Moravia (tot la îndemul Papalităţii), de la războaiele fratricide între Ţările Române mari şi mici sau între triburi şi alte formaţiuni româneşti până la Românii aflaţi în trupele a numeroase state străine – de la Austria la Rusia ori Imperiul Otoman – avem o cuprindere uluitor de mare de fapte de arme, de viaţă militară.
Este mai mult decât evident că lupta a însoţit istoria Românilor neîncetat. Cum luptau Românii?

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în
Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe
Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)

„Ca să înţelegem absurditatea acestor afirmaţii să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti ci, se înţelege, „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hoc” de succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? Nu prea? Decât dacă nimereşte printre ei un rezervist care a făcut acum 25-35 de ani armata? Păi ce mai ştie el, ce face el încurcat de ceilalţi cinci? Îi poate instrui în câteva ore din ce îşi mai aduce aminte? Poate să obţină o victorie, cu rămăşiţele din instrucţia de acum câteva decenii, având drept colegi cinci nepricepuţi, împotriva a trei militari profesionişti cu experienţă? Nu? Dar dacă punem zece contra trei? Dar treizeci contra trei? Se împuşcă între ei – dacă reuşesc să tragă – sau izbutesc să mai împuşte şi duşmanii? Ori fug, ba chiar se predau, la primele focuri? Sau scapă grenadele din mână, aruncându-se în aer împreună cu camarazii?

Imaginea este greu de dus, nu-i aşa? Este de-a dreptul ridicolă! Cetăţeanul român de astăzi este de prea multe ori un total nepriceput în mânuirea armelor, un total neştiutor în privinţa ostăşiei reale. Din asemenea oameni ar fi alcătuite „contingente militare ad-hoc”. Ce rată de succes ar avea?

Sau, dacă e să devenim trişti, să ne amintim de felul în care s-au împuşcat între ei, la Revoluţia din Decembrie 1989, ostaşii foarte slab pregătiţi… Iar aici vorbim de oameni care nu ar fi avut nici măcar această pregătire slabă. Şi care s-ar fi luptat (s-au luptat!) cu cine?

Trupele turceşti amintite se pregăteau de luptă între opt şi optsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, adesea de la 6-8 ani. Aveau între 8 şi 10 ani de pregătire în clipa în care intrau în războaiele propriu-zise (mai luau parte, până atunci, la unele acţiuni de jaf, de pedepsire a unor răsculaţi etc., obişnuindu-se cu uciderile, jafurile, violurile). Trupele poloneze ori ungureşti aveau o pregătire mai puţin riguroasă, dar cei mai mulţi dintre ostaşi aveau între patru şi opt ore de antrenament zilnic, cel puţin patru zile pe săptămână. Ani şi ani de zile înainte de a intra în luptă. Artele marţiale practicate de Turci, Unguri şi Polonezi cuprindeau forme de scrimă – luptă cu spada, sabia şi alte asemenea arme –, de tragere cu arcul, de folosire a praştiei, de luptă cu lancea şi toporul, de luptă fără arme etc., etc. (fără a mai vorbi despre maşinile de luptă, fortificaţii şi altele asemenea).

Trupele turceşti au bătut repetat forţele poloneze ori maghiare. Ungaria a fost practic desfiinţată, supravieţuind prin câteva bucăţi înhăţate de Austria – care şi-a atribuit astfel „moştenirea ungurească” – şi prin visele naţionaliste ale Ungurilor din Transilvania (alt rasism aici, şi nu doar anti-românesc). Polonia a devenit stat tributar Turcilor! Da, aşa este, deşi de obicei se ocultează această realitate, Polonia a ajuns să plătească tribut Turcilor! A pierdut şi unele cetăţi, cedate Turcilor, dar şi Zaporojia – întinsă de la Bug la Doneţ – care revine, la cererea localnicilor, Moldovei. (Oricum nu puteai fi hatman în Zaporojia dacă nu te înrudeai cu boierii din Moldova!) Deci, pe scurt, două super-puteri ale timpului, având între 8 şi 10 milioane de locuitori fiecare, o mare putere economică – ce le asigura şi trupe de mercenari din întreaga Europă – sunt zdrobite de Turci. Una fiind îmbucăţită (inclusiv în paşalâcuri – de Buda, de Timişoara, de Oradea etc. –) iar alta pierzând peste 150.000 de km2 şi devenind tributară Imperiului Otoman. Toate cele trei puteri fiind nu doar extrem de eficiente economic – pentru acea vreme –, dar şi posesoarele unor tradiţii marţiale de foarte înalt nivel.”

Mihai-Andrei Aldea

„1Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Amintiri de pe „Drumul spre Vozia”, de Răzvan Ursuleanu

Pe harta literaturii fantastice românești există câteva poteci pe care toată lumea le cunoaște. Nu te poți rătăci, marcajele sunt clare, pleci din cetatea Eminescu, cea de peste codri, treci prin poiana cu nouăsprezece trandafiri a lui Mircea Eliade și ajungi în rezervația de zimbri a lui Vasile Voiculescu. Mai sunt poate câțiva care cunosc și drumul spre Țara lui Vam, acolo unde Vladimir Colin oferea cândva zâmbete și autografe călătorilor, dar sunt în continuare zone întinse despre care foarte puțini mai știu câte ceva, porțiuni mari de hartă unde rar se mai aventurează câte un cititor.

Mihai Andrei Aldea a adăugat pe această hartă nu doar un drum, cel spre Vozia, ci o întreagă pădure. Cu aproape zece ani în urmă se întâmpla acest lucru și între timp “Drumul spre Vozia” a devenit o trilogie minunată, dar pe mine gândurile mă duc mereu către primele aventuri, momentul acela magic în care eroii se hotărăsc să plece “there” și, cu puțin noroc, “back again”.

Până să citesc această carte eram foarte sigur că frăția din care făceau parte Tolkien, George Martin și Robin Hobb era de ajuns pentru orice expediție în fantastic. Mi se întâmplă foarte rar să leg prietenii cu personajele dintr-o carte, așa că Bilbo Baggins, Gandalf, Frodo, John Snow și FitzChivalry formau deja un grup pe alesesem să îl consider închis. Scriitorul Mihai Andrei Aldea mi-a oferit nu numai un drum nou și o întreagă pădure, dar și trei noi camarazi de suflet pe care îi tot rog de atunci să nu uite să-mi spună și mie atunci când pleacă într-o nouă călătorie… 

continuarea aici

Răzvan Ursuleanu

Razvan Ursuleanu 02.jpgRăzvan Ursuleanu

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă