1. Spunea cineva niște vorbe răsunătoare

Cine nu cunoaște istoria riscă să o repete!

Vorbele astea sună la fel de bine ca o absurditate din anii ’80 (secolul XX), care zicea, la fel de ritos,

Biblia spune că „Anul 2000 nici nu va veni, nici nu va trece!”

Deși ateu pe vremea aia, prostia mă indigna teribil (interesantă contradicție). Și de mai multe ori le-am provocat pe madamele ce o emiteau să îmi arate unde scrie în Biblie așa ceva. Că eu înghit Biblia pe loc! Și să își dea seama că este o aberație logică de oriunde ar fi de origine fraza: dacă ceva nu vine, nu are cum să treacă.

Pe același palier de gândire este și afirmația „Cine nu știe istoria riscă să o repete!”. Dacă ar zice „riscă să o repete în tot ce are mai rău” încă ar fi o logică: cine nu cunoaște istoria este la mâna celor care o cunosc; aceștia înțeleg și lumea, și felul în care pot manipula prostimea. Atenție! Prostime = cei care nu cunosc istoria.
Dar adevărul este că sunt mulți care cunosc istoria și vor să o repete!
Recitiți fraza, că este importantă!
Sunt mulți care cunosc Istoria și vor să o repete.
De ce?
Pentru că Istoria cuprinde multe lucruri care plac unora sau altora.
Persecuțiile cumplite împotriva Românilor și Evreilor din „Ardealul de Nord” pot fi un coșmar greu de purtat pentru Români și Evrei; dar dau plăceri orgiastice extremiștilor unguri, comuniști, naziști etc.
Cele două secole de genocid austriac – și apoi austro-ungaro-sârbesc – împotriva Românilor bănățeni pot fi un coșmar greu de îndurat pentru Români; dar dau plăceri orgiastice extremiștilor din Austria, Ungaria, Serbia etc.
Lista poate continua, dar ne oprim la exemplele acestea.
Vedem că și cunoașterea Istoriei nu înlătură dorința ocolirii răutății ei, dorința feririi de marile crime, răutăți, etc. Dimpotrivă, sunt persoane pentru care chiar și cele mai rele pagini de istorie sunt ceva de dorit, ceva care trebuie repetat.
Victimele sunt cei care își închipuie că ascunderea de adevăr îi poate apăra de realitate.
Adevărul este că

Cei care nu cunosc Istoria devin sclavii celor care o cunosc și astfel învață să o conducă.

Și, mai mereu, să o repete. În ce are mai rău.

2. Cineva spune, împotriva Rusiei, Chinei și SUA:

În mintea acestei persoane (oricine ar fi ea, de fapt) există convingerea unei Tartarii (Mongolii) victimă.
Din păcate, adevărul este că istoria relațiilor internaționale tătare/mongole se mărginește la crime, jafuri și răpiri. Tătarii au cucerit, jefuit și ucis nenumărate milioane de oameni în Corea și China, în Tibet, Asia Centrală, Europa, chiar și în Japonia și India, în Iran și Imperiul Otoman. Niciuna dintre țările lovite nu îi atacase și nici nu avea de gând. Niciunul dintre popoarele lovite nu îi atacase și nu avea de gând. Marele Zid Chinezesc este o mărturie a „frumuseții” istoriei Tartariei (Tătariei, cum s-ar zice).
Încă din perioada interbelică URSS a folosit specialiști mongoli care erau denumiți de populație vânători de capete. Aceștia aveau misiunea de a colinda părțile largi, mai puțin populate, ale URSS, spre a găsi orice om fără acte sovietice. Îl puteau ucide pe loc – au făcut-o de multe ori -, îl puteau tortura cât aveau chef – au făcut-o adesea -, îl puteau preda altor autorități, ca să meargă în lagăre, pușcării sau în fața plutonului de execuție (de obicei făceau asta dacă era căutat și primeau ceva samagon sau bani pentru că l-au predat oarecum în viață). Localnicii știau că unde înnoptează vânătorii de capete fetele trebuie să fie gata să le facă toate poftele, fără discuție, sau iese extrem de urât. Potolirea lor s-a produs doar în anii ’80 ai secolului trecut, atunci când Partidul voia o reformă (Glasnosti, Perestroika) și nu dădea bine ca ei să mai fie activi. Au primit decorații, pensii frumoase etc. și povestesc și astăzi nepoților despre vremurile lor de glorie.
Adevărate victime!
Filmele glorioase despre monstrul Genghis Han, care a izbutit să ucidă cu tehnologii de secol XIII mai mulți oameni decât Hitler cu tehnologii de secol XX, fac parte din această ștergere a istoriei Tartariei. Dar nu în sensul dorit de persoana care a emis comentariul amintit mai sus.

P.S. Câte suferințe au adus Tătarii în Istoria Românilor este de neînchipuit. Nenorocirea este că generațiile noi tătărăști privesc nostalgic, nu rușinate, către acel trecut mizerabil.

3. Spunea cineva

Părintele Aldea îndeamnă la violență, iar sfinții îndemnau la blândețe.

Această idee face parte din gândirea victimelor amintite aici la punctul 1. Oameni care nu cunosc Istoria, nu o înțeleg, și astfel devin sclavii celor care vor să o repete în ce a avut mai rău.

Vis pace, para bellum – spuneau Străbunii noștri

Adică, în latina de astăzi, 🙂

Vrei pacea, pregătește războiul

Monștri reali nu dispar dacă îți ascunzi capul sub pernă; bestialitatea și războiul nu dispar dacă pretinzi că nu există.
Istoria ne învață că doar cei pregătiți de război au pace. Elveția și Suedia sunt două exemple clasice: pregătirea lor pentru război a fost atât de bună, încât Hitler a preferat să le lase neutre. Și neutre au fost. România anilor 1930-1940 este tot un exemplu clasic: era atât de prost pregătită de război încât deși voia să fie neutră a ajuns să lupte de ambele părți și să fie lovită, jefuită și violată de toți.
Alături de această Istorie există și Istoria Bisericească.

Istoria Bisericească ne arată că au existat două curente teologice creștine (aici creștin e folosit în înțeles sociologic):
– al implicării sociale
– al detașării sociale

Curentul teologic al detașării sociale a avut un vârf în vremea Apostolilor, atunci când Creștinii s-au apucat să-și pună averile la un loc, încercând să creeze un fel de societate exclusiv teocratică; o societate creștină, despărțită cât mai deplin de societatea umană obișnuită (Faptele Apostolilor 4.32-37, 5.1-11). După ce Sfântul Apostol Petru a ucis prin puterea Duhului pe doi care încercaseră să înșele societatea teocratică înjghebată, aceasta s-a desființat. Nu doar că nu mai apare în Noul Testament, nici măcar drept amintire, dar nici în alte scrieri ulterioare. Decât la unele secte.
Totuși, există oameni care nu învață lecțiile Istoriei. Și avem în Persia, în China, în Nord-Vestul și Nordul Indiei, ba chiar și în Tibet și China, în secolele I-VIII, Creștini adepți ai acestei detașări sociale. Oameni ce fugeau de funcții în administrație, plecau din oaste după convertire, respingeau orice implicare în societatea păgână. De origine apostolică, adică de credință ortodoxă din alte puncte de vedere, au fost total exterminați, au dispărut din Istorie. Au fost înlocuiți de Monofiziți și alte grupări care s-au implicat în „viața cetății”, s-au implicat în societate, și astfel au putut merge mai departe.

Curentul teologic al implicării sociale a avut un vârf tot în vremea Apostolilor, prin lucrarea Sfântului Apostol Pavel. Acest Roman care era și Evreu, născut Roman (FA 22.25-29) și născut Evreu (FA 23.6; II Cor. 11.22) s-a folosit cu iscusință și de instituțiile sociale și statale evreiești, și de cele romane. Astfel încât, fără să se teamă de martiriu, le-a și l-a folosit spre vestirea Evangheliei și creșterea Bisericii.
Lauda lucrării lui înaintea lui Dumnezeu este atât de mare, încât Faptele Apostolilor îi sunt în mare parte dedicate, iar dintre Epistolele Apostolice, paisprezece* din douăzeci și una** îi aparțin.

După cum am arătat, nu toți Creșinii au înțeles pilda negativă a societății teocratice desprinsă de lume și, respectiv, cea pozitivă a lucrării sociale pauline.
Însă în Armenia, Georgia, Mingrelia, Etiopia și Romania (Imperiul Roman) s-a practicat implicarea socială, încă de la începuturi. Nu neapărat de către toți Creștinii, dar de majoritatea lor. Rezultatul a fost că toate aceste țări au devenit majoritar creștine măcar într-o parte a Istoriei lor. Și că Biserica din aceste părți este cea care trăiește până astăzi și pe care se întemeiază Biserica de pretutindeni din zilele noastre.
Adică, pe scurt, Istoria Bisericii pecetluiește implicarea socială, inclusiv implicarea în armată, ca singura cale creștină validă.

Îndeamnă sfinții la blândețe?
Bineînțeles!
Și, cu ei, și eu!
Când este vorba despre probleme personale.
Când este vorba despre probleme obștești, lucrurile se schimbă.
Sfântul Silvestru al Romei, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare și nenumărați alții au binecuvântat folosirea armelor, pregătirea de luptă, și chiar folosirea războiului pentru apărarea Țării în care trăiau. (Sper că adepții ortodoxiști ai blândeții iraționale nu leșină de emoție și frustrare în fața realității!)
Este o realitate teologică limpede, pecetluită de Sinoadele Ecumenice și de toată Biserica.
Restul este rătăcire.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. De ce am dat exemplul de la punctul 2.? Cel cu oftatul unora după „victima” numită Tartaria? Pentru că este o pildă excelentă despre cum ajung necunoscătorii Istoriei sclavii celor care vor să o repete în tot ce a avut mai rău.

---

* (1) Epistola către Romani, (2) Epistola Întâi către Corinteni, (3) Epistola a Doua către Corinteni, (4) Epistola către Galateni, (5) Epistola către Efeseni, (6) Epistola către Filipeni, (7) Epistola către Coloseni, (8) Epistola Întâia către Tesaloniceni, (9) Epistola a Doua către Tesaloniceni, (10) Epistola Întâia către Timotei, (11) Epistola a Doua către Timotei, (12) Epistola către Tit, (13) Epistola către Filimon, (14) Epistola către Evrei.

** (15) Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacob, (16) Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, (17) A Doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, (18) Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, (19) A Doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, (20) A Treia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, (21) Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda.