Etichetă: Biserica

De când se spovedesc copiii? Între canon și abuz

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am întâlnit repetat întrebări privind vârsta obligatorie pentru Spovedanie.
Întrebarea are un răspuns foarte clar în istoria și practica Bisericii. Dar acest răspuns este acoperit de abuz, adică de încălcarea legalității și legității creștine.
Abuzul în cauză vine adesea din superstiții și tradiții lumești, dar în unele forme este instituit și promovat de Administrația Bisericească.

Vârsta creștină pentru Spovedanie

Prin vârstă creștină se înțelege vârsta la care creștinește omul are nevoie de Spovedanie pentru a trăi întru Christos1 Iisus.
Deci, care ar fi această vârstă?
Conform Canonului 18 Timotei al Alexandriei,2 vârsta creștină pentru Spovedanie este

„în funcție de cunoașterea și înțelegerea fiecăruia, de obicei de la 10 ani”.

Canonul în cauză a fost primit, adică pecetluit a fi de la Duhul Sfânt, de Sinodul Trulan (691-692)3 și pecetluit universal, iar, la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) și la Sinodul al VIII-lea Ecumenic sau al Sfântului Fotie (879-880).

Conform amintitului canon, atunci când omul ajunge la acea cunoaștere și înțelegere prin care este limpede că deosebește binele și răul în ce face și ce i se întâmplă, putând comunica, este vremea să înceapă să se spovedească.
Foarte folositor este că Duhul Sfânt l-a inspirat pe autor să amintească obiceiul vremii și locului, pentru a arăta că NU asemenea obișnuințe sunt criteriul, ci acela al înțelegerii și cunoașterii.

Abuzurile

Ai crede că după ce Sinoadele Ecumenice s-au pronunțat orice Biserică locală va asculta.
Totuși în Biserica Ortodoxă Română există o serie de curente ale neascultării față de Capul Bisericii, față de Duhul Sfânt care a dat Învățătura Dumnezeiască oamenilor, față de Sinoadele Ecumenice care au pecetluit-o de câte ori nu a fost înțeleasă.

O primă rătăcire apare în Evul Mediu.
Pravila Mare4, absolut necanonic, dă în Capătul (Glava5) 3216, ca vârste pentru Spovedanie… 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți.
Este de apreciat oglindirea faptului că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Însă rămâne problema faptul că fixarea unei vârste este în contradicție cu Învățătura și Rânduielile Bisericii lui Dumnezeu.
Mai trist, și extrem de ilogic, dacă s-ar merge pe principiul unei vârste fixe, aceasta ar fi trebuit să fie aceea de 10 ani din Canonul 18 al Sfântului Timotei Alexandrinul.
Altfel spus, chiar și prin ignorarea principiului fundamental – după cunoașterea și înțelegerea fiecăruia – nu se poate justifica o asemenea prevedere.
Dar să vedem Capătul 321 din Îndreptarea Legii (1652, Târgoviște) – notat mai departe și C. 321/1652 –, cu îndreptarea ortografiei7:

”Sfântul [Sfințitul n.n.]8 Ioan Chitrul poruncește că copiii partea bărbătească după 14 ani să se ispovedească la părinți duhovnici de păcatele lor, iar partea muierească, după 12.
Și tuturor ne trebuie să ne pocăim: arhierei, episcopi, popi, călugări, călugărițe, bărbații, muierile, mirenii; și nice unul să nu se despartă sau să fugă de pocanie [pocăință n.n.] și de la Spovedanie, pentru că toți greșim ori cu cuvântul, ori cu lucrul, ori cu vederea, ori cu gândurile; ce trebuie să ne pocăim. Pentru că și Mântuitorul nostru zice, și al lui Botezătorul Ioan, dumnezeieștile predanii9: Pocăiți-vă că se apropie Împărăția Cerurilor. Și David: Aproape e, zice, tuturor celora ce cheamă pre Dânsul. De aceea grăiesc eu tare și strig tuturor cu mine pentru darul Mântuitorului nostru, să ne pocăim ca să ne spăsim. Că și sfințiților, și mirenilor de treabă le este spovedania și pocania. Și mărturisește de aceasta apostolul: Spovediți-vă unul altuia greșelile și vă rugați unul pentru altul ca sa va tămăduiți. De întru aceasta arata apostolul ca trebuie sa se răscumpere tot omul de celea ce-au greșit, că nimenea nu este fără de păcate, fără numai singur Domnul nostru Iisus Christos, Carele fără de păcate se-A Întrupat și sfințește s-A născut și A trăit și A murit pentru toți, Izbăvitorul; și dacă Au înviat trăiește și este, singur fiind fără de păcate.”

Primul șoc pentru cel care cunoaște viața clerului și care citește în întregime Capătul 321/1652 este obligația tuturor de a se spovedi; și nu oricum, ci cu pocăință.
Căci mulți clerici petrec în mare lipsă de acestea.

Interesant este și faptul că Administrația Bisericească, în lucrările acceptate sau formulate drept manuale de seminar, cursuri de facultate (de Teologie Ortodoxă), cursuri și examene de capacitate preoțească etc. pune între excepțional și deloc accent pe aceste prevederi.
Chiar dacă invocă același Capăt 321/1652 strict pentru vârsta creștină a Spovedaniei.
Este interesant pentru că dintre seminariști și studenții teologi ies viitorii episcopi. Așa că se impune o educare a elevilor și studenților în domeniu. Fie și pentru a înțelege când episcopul are dreptate sau greșește în viața și lucrarea sa. Căci dacă nu pot înțelege asta, cum ar putea să îl ajute și să îi fie alături în cele bune, sau să îl ajute prin fiască învățătură îndreptătoare când greșește? Sau cum ar putea să prețuiască un episcop bun și să fugă de unul rău, după cum cer canoanele?
Dar să ne întoarcem la tema noastră, vârsta creștină pentru Spovedanie, mai precis la abuzurile existente în Biserica Ortodoxă Română în privința acestei vârste.

Am văzut cum C. 321/1652 vine cu o stranie precizare a vârstei aflată în contradicție cu Sinoadele Ecumenice – care au primit și pecetluit amintitul Canon 18 al Sfântului Timotei Patriarhul Alexandriei.

Care este motivația – și, poate, chiar argumentul – acestei contradicții?
Mitropolitul Ștefan I al Munteniei deschide fraza prin apelul la ceea ce, zice el, ”poruncește Sfințitul Ioan Chitrul”. Acesta fiind un canonist celebru de secol XIII, niciodată canonizat și niciodată cu autoritate egală cu a Sinoadelor Ecumenice.
Avem aici o slăbiciune a Mitropolitului Ștefan I față de un Grec celebru – o slăbiciune care, față de multe feluri de străini, domină numărul clericilor de la noi, indiferent de treaptă.

Dar stă aici Mitropolitul Ștefan I?
Se limitează Îndreptarea Legii, 1652 la această poziție, din prima frază (așa cum induce părerea citarea de către Administrația Bisericească exclusiv a acestei fraze)?

Ei bine, următorul Capăt, 322, introduce noțiunea de Spovedanie „cu tot sufletul de în bună voie”10.
Poate să nu pară mare lucru, dar puțin mai departe, la Capătul 324/165211, se discută „Pentru de în ce vârstă se socotesc la Dumnezeu păcatele omului”.
O problemă organic legată de cea a vârstei creștine pentru Spovedanie de la C. 321/1652!
Căci dacă se socotesc păcatele, e nevoie de Spovedanie!

Iar C. 324/1652 spune:

„Sfinții Părinți și alți învățători zic că e după cum e mintea și înțelepciunea omului, așa se socotește: sau de în 12 ani, sau înainte de 12 ani12; pentru că vei afla copii de 12 ani de vor avea minte mai multă decât omul ce este de 50 de ani, și iară așa vei afla oameni de 25 de ani și de 30, și mai sus, care vor fi având mai puțină minte decât copilul acela. Ce însă Dumnezeu nu socotește pe cei ce fac păcatele pre anii cari-i au, ce după cum e mintea și înțelepția omului, cum am zis.”

După cum se vede, Mitropolitul Ștefan I al Țării Românești exprimă în Capătul (Glava) 324 exact învățătura Bisericii, sau a Sinoadelor Ecumenice.
Contrazicând, implicit, prima frază din C. 321, atât de citată de lucrările Administrației Bisericești (din pricini, desigur, cu totul tainice).

Dar, se va mira cineva, de ce această plecare în fața unui episcop străin, numai pentru a o corecta trei capete mai departe?
Dumnezeu știe!
Poate că a fost un reflex de adulație pe care nu l-a conștientizat; poate că a folosit surse care aveau această greșeală și nu a îndrăznit să o îndrepte; poate că Patriarhul de Constantinopol sau altă mărime pe care o respecta (sau de care se temea) avea părerea din prima frază a C. 321/1652; poate…
Pe scurt, sunt multe ipoteze, iar sursele prea puține. Și, de fapt, nici nu este preocuparea noastră.

Ceea ce este grav este că în materialele, cărțile, studiile etc. promovate de Administrația Bisericească se invocă prima frază din C. 321/1652, dar nu și restul Capătului (Glavei) în cauză, nici C. 324/1652.
Asta și pentru că în aceleași lucrări se dă ca rânduială a BOR vârsta de 7 ani ca vârstă creștină a Spovedaniei – desigur, nu chiar cu aceste cuvinte, dar cu același înțeles.
Termenul în cauză fiind chiar impus ca parte a examenului de capacitate preoțească…

Prin urmare, anumiți exponenți ai Administrației Bisericești s-au folosit de această prevedere necanonică – despre care nu am cercetat dacă a fost formulată de Sfântul Sinod sau face parte din folclorul teologic-administrativ. S-au folosit de ea, mi s-a spus repetat, pentru a sancționa duhovnici care spovedeau copii sub 7 ani de zile și destul de deștepți, inteligenți și/sau cunoscători pentru Spovedanie. S-au folosit de ea pentru a sancționa duhovnici care nu spovedeau copii de peste 7 ani care, datorită Sindromului Down sau altor afecțiuni nu aveau încă nivelul de înțelegere necesar pentru Spovedanie.

Încheiere în câteva puncte

※ Este evident că

vârsta creștină pentru Spovedanie este vârsta de la care omul (copilul) înțelege și poate exprima binele și răul.

※ Este evident că în zilele noastre copiii intră mult mai devreme în contact cu lucruri (foarte) rele.
Mărturiile a sute de părinți despre copiii lor expuși la pornografie în grădinițe ar trebui să fie de ajuns pentru oricine.
Și este evident că apărarea și curățirea pe care Spovedania le aduce copilului, conștientizarea răutății păcatului și nevoia pocăinței sunt o necesitate puternică.

※ Iarăși, este evident că nu orice preot poate spovedi copii.
Răbdarea și puterea de a înțelege gândirea și exprimarea unui copil, de a-i citi limbajul mimico-gestual spre a-l asculta dincolo de exprimarea verbală, iată doar câteva dintre abilitățile necesare acestei mântuitoare lucrări.

※ Iarăși, este evident că programa seminariilor și facultăților de teologie ortodoxă din România este supra-încărcată. Sau hiper-încărcată, după caz.
Asta și pentru că există și în aceste instituții ale Bisericii din România practica ce îngroapă învățământul național: ”Bagă cât mai multă materie, poate se alege ceva!”. Dar, desigur, este un subiect prea vast ca să ne oprim mult asupra lui.
Cu adâncă smerenie, așa cum cere să formulăm Administrația Bisericească, am încerca să sugerăm o reformă a învățământului teologic de la noi.
În care să se învețe mai concentrat și principial Dogmatica, la fel Morala, și mult mai puțin minunatele dar specialele materii Istoria Vechiului Testament, Istoria Noului Testament, Patristica, Bizantinologia, Istoria Bisericii etc. Lăsându-se mai mult loc pentru studiul real, direct și efectiv al Sfintelor Scripturi, pentru studiul real al Pastorației și Misiunii, până la urmă esența reală a lucrării preoțești.
Și, ca să nu fim înțeleși greșit din vina noastră, amintim cu smerenie faptul că teza noastră de licență a fost în Bizantinologie și s-a soldat cu nota 10 (zece), prin mila lui Dumnezeu. Adică iubim și acele materii pe care pare că le vrem lăsate de-o parte; doar că visăm la secții specializate în cadrul Domeniului Teologie Pastorală, secții care să apară din anul II și să meargă pe Studiu Biblic Avansat, Studiu Patristic, Studiu Liturgic Avansat etc.

※ Și, dacă tot am amintit de vise, l-am adăuga și pe acela al conformării Administrației Bisericești cu principiul fundamental al oricărei Biserici locale: supunerea deplină față de Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice. Cu înlăturarea grabnică a prevederilor ce se dovedesc a fi scăpări de condei.

Dumnezeu să ne împlinească toate visele cele bune după Legea Sa!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

※ ※ ※

Bibliografie selectivă

  1. – Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., București, 2004
  2. – Îndreptarea Legii…, Mitropolitul Ștefan al Munteniei, Târgoviște, 1652, prezentă și online (click pentru accesare) pe platforma digitală Restitutio a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, București
  3. *** Îndreptarea Legii 1652, Adunarea Izvoarelor Vechiului Drept Românesc Scris VII, Editura Academiei R.S.R., București, 1962
  4. Darrouzès, Jean (1973) Les réponses canoniques de Jean de Kitros, in Revue des études byzantines, Bd. 31, 1973, p. 319–334, disponibil, firește, pe Persée, aici (click pentru accesare)
  5. Floca, Ioan N. (1993) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Tip. Polsib S.A., Sibiu
  6. Ivan, Iorgu D. (1952) Pravila mare de-a lungul vremii, «Studii Teologice», nr. 9-10/1952, pp. 580-609
  7. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea (1991) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, E.I.B.M.B.O.R., București
  8. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea (1994) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, E.I.B.M.B.O.R., București
  9. Păcurariu, Pr. Prof. Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane, «BOR», XIII (1975), p. 322-356
  10. Psarev, Deacon Andrei (2007) The 19th Canonical Answer of Timothy of Alexandria: On the History of Sacramental Oikonomia, in St Vladimir’s Theological Quarterly, No. 51:2-3 (2007), p. 297-320, online, ca articol, la ROCOR Studies (click pentru accesare), și online pdf tot la ROCOR Studies (click pentru accesare)
  11. Stan, Liviu (1952) Importanța canonică și juridică a Pravilei de la Târgoviște, «Studii Teologice», nr. 9-10/1952, pp. 561-579

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Pentru forma corectă în limba română a supranumelui Mântuitorului, Christos, a se vedea materialele Christos, Cristos ori Cristos? (2019; click pe titlu pentru accesare), Cum se pronunța litera X în primele secole creștine. Surse (2026; click pe titlu pentru accesare), Iar despre Christos, Cristos și Hristos (2024; click pe titlu pentru accesare); și Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine precum cea sovietică (2026; clic pe titlu pentru accesare). ↩︎
  2. Sfântul Timotei a fost Patriarhul Alexandriei, primul cu acest nume, în secolul IV d.Chr. A luat parte la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), preluând președinția acestuia după retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz. Trece la Domnul în 841. ↩︎
  3. Numit și Sinodul Cinci-Șase Ecumenic ori Sinodul Quinisext. ↩︎
  4. Este vorba despre Îndreptarea Legii sau Pravila Mare de la Târgoviște din 1652. Tipărită „cu cheltuiala lui Ștefan, Mitropolitul Târgoviștei și Exarh al Plaiului și a toată Ungrovlahia” (Mitropolitul Ștefan I, 1638-1653 și 1655-1668). Este numită și Pravila lui Matei Basarab. ↩︎
  5. Termenul slavon Глава (Glava) înseamnă, ad-litteram, căpățână sau cap (de om). În slavona scrisă a devenit termenul pentru fiecare secțiune mai mică a unei lucrări, numită Capăt în română, mai târziu, în funcție de context, Articol sau Paragraf. ↩︎
  6. La p. 295-296 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  7. În 1962 se folosea masiv î pentru aproape toate cuvintele – o vreme s-a folosit chiar și pentru România sau Român, scrise la indicațiile Sovieticilor drept Romînia și Romîn, așa cum tot Sovieticii au impus în loc de Cristos ori Christos forma Hristos. ↩︎
  8. Ioan în cauză este un episcop de secolul al XIII-lea care nu a fost canonizat. Deci titlul i s-a dat după tipicul folosit pentru clerici, cum se vede și mai jos în aceeași glavă, unde se spune „și sfințiților, și mirenilor”. ↩︎
  9. Cuvântul predanie reprezintă în limbajul teologiei creștine învățătura sau cunoașterea adevărului ce se lasă pentru trăire și pază Bisericii până dincolo de Sfârșitul Lumii – evident, prin Biserică se înțeleg toți cei care cred în Învățătura lui Iisus Christos, adică o trăiesc (nu cei care formal, aparent, dar fără credință lucrătoare, apar ca fiind în structurile denumite lumește Biserica). ↩︎
  10. La p. 296 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  11. La p. 299 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  12. Autorul folosește formula „sau de 12 ani înainte”, care este un calc grecesc (bizantin) în locul exprimării românești „sau înainte de 12 ani”. ↩︎

Către Sfântul Sinod

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Aflu că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a avut o mare ședință pe 29 Octombrie 2026. Ieri, adică.
Ar fi multe de spus despre hotărârile de ieri.

De exemplu, despre faptul că s-a
”aprobat proiectul de text al Codului pastoral de comunicare responsabilă în Biserica Ortodoxă Română, prin care sunt reunite și sistematizate prevederile statutare și hotărârile sinodale referitoare la responsabilitatea și disciplina comunicării publice a clericilor.”

O exprimare stufoasă, în limbajul de lemn tipic birocrației de Stânga, în care se ascund curse sufletelor noastre.
Căci ”prevederile statutare” și ”hotărârile sinodale” încalcă, de prea multe ori, Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, hotărârile dogmatice și canonice ale Sinoadelor Ecumenice, într-un cuvânt, exact Învățătura lui Dumnezeu pe care ar trebui să o exprime și păzească.

Sau, alt exemplu, ar fi multe de spus despre faptul că Sfântul Sinod
”A luat act cu preocupare de evoluția grupărilor eretice și schismatice, pretins „ortodoxe”, care desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe…”

Iarăși o exprimare birocratică de Stânga în veșmânt liturgic.
Menită să acopere faptul că politica imoralității în BOR, promovată de Administrația Bisericească sub complicitatea episcopilor constituie cauza proliferării grupărilor eretice și schismatice.
Simonia este osândită încă în Noul Testament, și osândită cumplit. Mercantilismul religios este osândit încă în Noul Testament, și osândit cumplit; de fapt este interzis de Sinoadele Ecumenice să existe comerț în biserici, dar pangarele tronează în foarte multe biserici, furând spațiul liturgic și mercantilizând viața Bisericii, pentru că așa cer superiorii administrativ-bisericești. Trufia este osândită încă în Noul Testament, și osândită cumplit. Etc.

Dar cea mai mare problemă actuală, și pentru care așteptam și aștept un cuvânt ortodox de la Sfântul Sinod, este problema uriașă a imoralității sexuale din clerul BOR.

Circulă pe internet filmări și fotografii, tot mai multe, cu apropiați ai unor episcopi care se dedau sexului necanonic. Nu doar sexului extraconjugal, ceea ce oricum ar fi pricină de caterisire. Ci se dedau sexului apropiați ai episcopilor care sunt știuți și declarați călugări!
Mai rău, nu doar că asemenea clerici se dedau sexului extramarital sau deși sunt călugări, dar se dedau unor perversiuni puternic osândite de Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, de Canoanele Bisericii Universale.

Dumnezeu dorește nu moartea păcătosului, ci întoarcerea sa prin pocăință, care îl face viu.
Dumnezeu arată că pentru asemenea păcate întoarcerea are ca prim pas ieșirea din cler.
Nu petrecerea în preajma episcopilor, la masă cu ei și în palatele lor. Nu petrecerea în funcții în Administrația Bisericească, de unde să abuzeze alți clerici.

Dragi episcopi din Sfântul Sinod, lumea știe ce se întâmplă!
Încercarea voastră de a pune pumnul în gură celor din Biserică pe asemenea subiecte este ceea ce duce la apariția grupărilor schismatice și eretice.
Dacă vă uitați bine, ele sunt inițiate de obicei de persoane care s-au izbit de imoralitatea Administrației Bisericești, de orgiile demoniace din unele mânăstiri sau parohii. Dar mai ales de complicitatea pe care Sfântul Sinod o dovedește ascunzând totul sub preș, ba chiar pedepsind pe nevinovați și promovând pe vinovați.

În zadar încercați prin măsuri birocratice să astupați găurile din corabie!
Hârtia nu poate opri năvălirea apelor!

A fost înnoită, acum vreo zece ani cred, condamnarea Masoneriei. Un act lăudabil, căci nu poți fi și ortodox și mason; pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpâni (Luca 16:13), mai ales când sunt doi stăpâni care cer, fiecare, ascultare absolută.

Și totuși, Părinte Patriarh și Membri Sinodali, până la urmă Masoneria este o problemă externă, pe când imoralitatea este o problemă internă. Și o problemă internă structurală.

Acum, în naivitatea mea, aș putea propune unele soluții.
Așa cum am propus unor episcopi, dinainte de 2000 și până prin 2014, hirotonirea întru episcopi a mărturisitorilor creștini din Prigoanele Comuniste.
Și, la fel ca atunci, aș bate la uși închise (de păcat, zice cântecul).

Totuși aș propune realizarea unui centru de retragere și reculegere duhovnicească, la Barcelona sau în Alpi, ori în niște insule oarecare. Unde să se poată retrage clericii căzuți în anumite practici, astfel încât să înceteze sminteala în Biserica Ortodoxă Română.
Acolo se pot pocăi în liniște, sau se pot destrăbăla gălăgios, cum îi îndeamnă conștiința. Dar fără a-și adăuga pe suflet celelalte multe păcate pe care le săvârșește împătimirea pentru clericul slujitor.

La fel, aș propune cu smerenie înlocuirea tuturor protopopiatelor prin episcopii și ridicarea fiecărui centru județean la rangul firesc de mitropolie (episcopia metropolei!). Desigur, mitropoliile provinciale de astăzi vor deveni arhiepiscopii – care, canonic, sunt superioare onorific mitropoliilor.
În acest fel episcopul va fi mult mai aproape de clerici și de credincioși. Împlinindu-se totodată obligațiile canonice de organizare a Bisericii în funcție de organizarea locală a statului – obligații călcate în picioare în Țările Române de peste cinci sute de ani.

Aș mai propune și revenirea la firescul hirotonirii episcopilor căsătoriți, așa cum cer și Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, dar și Canoanele Sinoadelor Ecumenice.
Știu că aici se va invoca un pogorământ dat pentru Provincia Africa a Imperiului Roman ca și cum pogorământul abrogă rânduiala.
Dar voi sublinia, alături de consecvența canonică, faptul că cele mai mari căderi ale episcopilor căsătoriți (canonic) vor fi, asemenea celor mai mari căderi ale preoților căsătoriți (canonic) în limitele unui firesc ce pare astăzi aproape un ideal de urmărit.

Aș mai propune și altele, la fel de sănătoase pentru Biserica Ortodoxă Română și viața întru Dumnezeu.

Dar mă întorc la două adevăruri esențiale:
1. În zile noastre nu se mai pot ascunde sub preș imoralitățile clerului înalt.
2. Dacă o biserică locală încearcă rezolvarea imorală a problemei imoralității rezultatul va include totdeauna distrugerea acelei biserici locale.

Dixit et salvavi animam meam

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Din ispitirea Bisericii. Călugării împotriva unirii soților. Două cazuri

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Ispitirea Bisericii

Încă de la începuturi diavolul a lucrat împotriva Bisericii, începând cu lupta împotriva Capului Bisericii, Iisus Christos.
Iar după Pogorârea Duhului Sfânt (la Cincizecime) lucrarea dracilor împotriva Bisericii, lupta lor împotriva Creștinilor, a devenit tot mai îndârjită.
Istoria primelor veacuri creștine, ca și a următoarelor – până astăzi –, ne arată un fenomen pe care l-am putea numi curios: ispitirea Bisericii din afară i-a făcut totdeauna mult mai puțin rău decât ispitirea din lăuntru.

De pildă, pe măsură ce se întăreau persecuțiile împotriva Creștinilor, numărul acestora creștea. De unde și expresia o sămânță este sângele Creștinilor (semen este sanguis Christianorum).

Dar pierderi mari ale Bisericii, foarte greu de reparat, au fost prin rătăciri precum Montanismul, Arianismul, Macedonianismul, Iconoclasmul și altele asemenea.

Ca urmare ispitirea Bisericii din lăuntru, oricare i-ar fi chipul, este prima asupra căreia trebuie să veghem. Nu pentru că ar păți ceva Dumnezeu prin aceste ispitiri, ci pentru că noi înșine putem oricând să cădem din pricina lor1.

De aceea am scris rândurile de față: pentru așezarea întru adevăr a noastră, a tuturor.
Voi sublinia aici faptul că și eu am preluat și am crezut ca adevărate multe dintre ”micile rătăciri” care circulă în Biserică.
Și nu au cum să nu circule, nu doar pentru că este rânduit să fie, ci și pentru că prea mulți dintre clerici suntem prea mult administratori și prea puțin duhovnici, prea mult birocrați și prea puțini trăitori și mărturisitori ai Credinței.

Și această atmosferă îi atinge chiar pe cei mai buni dintre noi, chiar și pe sfinți.
Căci, până la urmă, și prietenii lui Dumnezeu greșesc și chiar păcătuiesc, după cum s-a văzut de nenumărate ori – și în Vechiul Testament, și la noi, în Noul Testament.

Trufia călugărească

Am auzit această sintagmă (trufia călugărească), de la mari preoți-călugări, precum Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Iustin Pârvu etc. – o parte dintre ei deja canonizați.
Este o ispită a înălțării datorită apartenenței la cinul monahal (din pricina hainei, se zicea cândva); care, dacă prinde, îl face pe cel ispitit să se vadă mult peste ceilalți. Viziune care duce la lansarea de rătăciri sub acoperirea poziției, nu a izvoarelor canonice.
Desigur, asemenea ispitiri ale trufiei există pentru toate stările omenești.
Însă rar au atâta înrâurire asupra Bisericii ca trufia călugărească.
Și vom vedea îndată două exemple tragice.

Două cazuri de intrare a călugărilor unde nu au voie

Titlul acesta este susceptibil multor interpretări – slavă lui Dumnezeu pentru limba română! – și aceasta este și dorința mea.
Dar din toate interpretările cu putință, mă opresc astăzi la două intrări aflate în unele Îndreptare de spovedanie sau lucrări despre spovedanie (de obicei ale unor călugări, sau preluate de la aceștia):

  • Este (mare) păcat să se unească soții mai mult de o singură dată în 24 de ore.

  • Este (mare) păcat să se unească soții ”în alte poziții”, precum animalele.

A doua ”acuzație” am auzit-o de la începuturile venirii mele la Biserică. Și m-a făcut să râd în hohote, pentru că eram foarte pasionat de biologie: practic nu există poziție în care să se unească soții și care să nu fie folosită de vreo specie de animale. Urșii, de pildă, practică frecvent ”poziția misionarului”, astfel că – după rătăcirea citată – cei care se unesc astfel o fac ”precum animalele”.
Dincolo de iraționalul frazei, mai mulți duhovnici mari erau supărați de nerușinarea acelor călugări care intră acolo unde nu se cuvine.
Într-adevăr, unul dintre lucrurile care m-a făcut să râd în hohote a fost imaginea unui călugăr ce pândește soții ca să le verifice pozițiile.
Dar este de râs? Ori este de plâns?
Vom vedea puțin mai departe.

Primul exemplu dat este al unui păcat absolut aparținând creatorului (creatorilor) și răspânditorilor textului.

NU există în Învățătura Bisericii nicio limitare a numărului de uniri dintre soți într-un timp anume.

Ceea ce, evident, face din fraza respectivă o rătăcire, pentru că NU este după Învățătura Bisericii.

Dimpotrivă, Dumnezeu poruncește:

Se va uni bărbatul cu femeia sa și vor fi amândoi un singur trup. Și ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să NU despartă! [subl.n.] (Matei 19:5-6; Marcu 10:6-9)

Ca și cum nu ar fi de ajuns aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt mărturisește prin Sfântul Apostol Pavel, despre unirea trupească a soților:

Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. (I Corinteni 7:4)

Astfel încât în tot Noul Testament se găsește obligația soților de a se uni între ei după nevoia și dorința lor, dar NU se găsește nicio limitare cantitativă standard2.

Altfel spus, și aici a intrat cineva acolo unde nu avea voie să intre. Și iar putem avea imaginea călugărului care se uită pe gaura cheii să vadă de câte ori se unesc cei doi soți.

Este de râs?

E bine dacă putem râde și îndrepta lucrurile – ridendo castigat mores. Dar adevărul e că avem de-a face cu două rătăciri de origine catolică, unde au fost preluate din erezia catară.

Există această rătăcire fundamentală, după care unirea trupească este, chiar și între soți, ceva rușinos, ceva care ține de păcat și de cădere.

Însă unirea soților este ceva intim, nu rușinos în sensul de indecent. Este ceva între cei doi, rușinoasă fiind încălcarea hotarelor puse de Dumnezeu3.

Căci, da, duhovnicul trebuie să vegheze, mai ales în zilele noastre, ca între soți să nu apară unirea peste fire (perversiunile). Și nu pentru că vrea el, ci pentru că așa a rânduit Dumnezeu – fiind rânduite de Duhul Sfânt severe canoane pentru acelea. Și întrebarea se pune cu măsură, fără iscodiri ce echivalează cu uitatul pe gaura cheii.
Dar cât de des ori în ce poziții se unesc soții este ceva care ține de ei. Dumnezeu le-a lăsat aici libertate. Primejdia exagerărilor – mai ales în veacul nostru sexualizat – există. Dar la fel există și ispita despărțirii soților, ascezei trufașe sau altora asemenea.
Ca urmare, duhovnicul adevărat nu se poate amesteca în asemenea aspecte decât dacă i se cere ajutorul de către cei doi sau de către unul dintre ei. Dacă se întâmpla asta, însă, e un caz particular și fără legătură cu încadrarea la păcate a unor lucruri firești.

Pentru că este firesc, dacă soții vor, să fie împreună de mai multe ori într-o zi. Mai ales când, mulți dintre ei, au destule zile în care nu pot, așa că le face bine să dea și primească mai mult tandrețe atunci când e vreme și loc. Iar cum sunt ei împreună, Dumnezeu a rânduit așa: în orice fel le place câtă vreme respectă rostul organelor, adică atâta timp cât nu cad în nefiresc.

Și va fi cel puțin un cititor care va zice:

Părinte, nu este rușine să scrieți despre asta, mai ales pe un site public?

Într-adevăr, mulți dintre cei care nu se pot opri de la ocheade către femeile mai mult dezbrăcate de pe stradă ori din mass-media devin ”profesori de pudoare” în fața Bisericii și a preoților.
Mulți dintre ei, între prieteni sau și în public, nu se rușinează să folosească cel mai spurcat limbaj. Dar sunt atinși la sensibilitate și devin teribil de pudici dacă un preot spune adevărul despre asemenea lucruri.

Totuși, voi recunoaște că nu îmi place să scriu despre asemenea lucruri. Așa cum nu îmi place să scriu despre niciuna dintre ispitele care ne încearcă, despre niciuna dintre răutățile noastre. Dar este nevoie să scriu despre ele, căci sunt medic de suflete, iar asemenea boli se vindecă doar prin tratarea cu adevărul.

Ca să concluzionăm, vedem că cele două așa-zise păcate sunt păcate doar pentru promotorii lor.
Ele sunt străine Învățăturii lui Dumnezeu și fac parte dintr-o rătăcire de tip catar ce disprețuiește căsătoria și unirea dintre soți.
Aici intră și indicații foarte străine adevărului, precum „oprirea de la împreunare” în zilele de Luni, Miercuri, Vineri, Sâmbătă și Duminică, proclamată ca obligație pentru Creștini (și chiar pentru cei care nici măcar nu se pot împărtăși!)4.

Roadele otrăvite ale opririi unirii soților

Încălcarea poruncilor dumnezeiești în privința unirii soților, practicată de unii preoți-călugări – și chiar de admiratorii lor mireni – duce la multe distrugeri ale armoniei în familie, și chiar la divorțuri. Căci după ce că sunt atâtea greutăți și ispitiri din afară ale familiei, este greu să mai reziste după ce este otrăvită cu ispite din lăuntru – venite chiar de unde ar trebui să vină întărirea și luminarea.

Pentru că nu există canoane care să le sprijine ideile catare (montaniste), pentru că nu există texte biblice care să le susțină pozițiile amintiții practicanți de despărțire a soților de la fireasca unire au trei mijloace de convingere:

  • ascunderea născocirilor catare (montaniste) în mijlocul unor texte sau liste ortodoxe, astfel încât să treacă cu turma;

  • apelul la autoritate (trufie călugărească) prin care oamenii sunt forțați să accepte ideile în cauză fără să raționeze – încălcându-se total porunca lui Dumnezeu de la I Tesaloniceni 5:21

  • însăilarea unor false argumentații, în care cazuri excepționale – mai ales din Vechiul Testament – sunt prefăcute irațional și imoral în ”regulă”, ignorându-se poruncile lui Dumnezeu privind unirea soților și interdicția despărțirii lor.

După cum se poate vedea cu ușurință, toate roadele unor asemenea învățături rătăcite sunt otrăvite.
De aceea și marii duhovnici ai României au luptat împotriva acestor înclinații catare sau montaniste – oricum eretice.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

1 Pentru cei care nu cunosc acest fapt, menționăm pe scurt câteva exemple: (a) ridicarea mai marilor lui Israel împotriva lui Mesia, astfel încât să Îl trădeze lui Irod, renumit criminal față de oricine ar fi putut să pară că i-ar amenința tronul (Marcu 1:4-5); (b) instigarea lui Irod în uciderea tuturor pruncilor din stăpânirea sa „de doi ani și mai în jos” (Marcu 1:16-18); ispitirea Fiului lui Dumnezeu de către Satana (Marcu 2:1-11); instigarea fariseilor, cărturarilor, fariseilor, irodianilor etc. împotriva Sa – de pildă la Ioan 8:2-7ș.cl. Vedem în aceste exemple faptul că diavolii au atacat pe cei care ar fi trebuit să fie ai Bisericii (precum arhiereii, preoții și cărturarii lui Israel), încercând distrugerea din lăuntru a Poporului lui Dumnezeu. Iarăși, că au întărit mândria și răutatea celor care ar fi trebuit să fie mirenii aleși, adică cei mai buni din popor în afara clerului. Și, la fel, că au încercat ispitirea personală a Celui care stătea bine – în loc să se ia după rătăcirile răspândite în Israel.

2 După cum bine a predicat Sfântul Ilie Cleopa, ispitele – deci și ispitirile – se pot împărți în șase chipuri: de dreapta, de stânga, de sus, de jos, din față și din spate. Ispitele de dreapta sunt cu facerea necugetată (nepricepută) a binelui (a se întinde mai mult decât îi este pătura; au râvnă dar le lipsește priceperea; binele nu este bine dacă nu este bine făcut). Ispitele de stânga sunt cu răutatea, cu facerea voită a răului. Ispitele de sus sunt cu înălțarea de sine (adică toate formele de trufie, inclusiv cele pseudo-duhovnicești) și cu transformarea bunătății lui Dumnezeu în pretext pentru păcate (eu știu mai bine – decât oricine – ce este rău și ce este bine; Dumnezeu trebuie să mă ierte). Ispitele de jos sunt cu nerecunoștința față de darurile primite, complexele (care sunt o formă foarte rea de trufie, inversată, în care omul face rău celorlalți pentru că îi invidiază), deznădejdea. Ispitele din față sunt cu închipuirea dulceții păcatului (ce bine va fi când voi face acest lucru – chiar dacă este rău). Ispitele din spate sunt cu uitarea răului adus de păcat și aducerea aminte doar a plăcerii aduse de el.

  1. Să ne amintim că erezia Filioque, care anulează realitatea unimii treimice a lui Dumnezeu a apărut ca reacție la altă erezie, Arianismul. Deci rătăcirile ne pot otrăvi și prin ele însele, dar și prin reacții exagerate la ele – adesea plecate din bune intenții. ↩︎
  2. Limitarea este dată de alte rânduieli ale lui Dumnezeu, de asemenea firești, precum a nu face rău celuilalt și a nu transforma unirea trupească într-o patimă – problemă delicată, de obicei rezolvată de la sine atunci când cei doi muncesc, dar foarte greu de vindecat dacă unul dintre ei nu muncește. ↩︎
  3. Pentru cine nu înțelege acest fapt, putem da exemplul spălării intime. Este un act firesc și sănătos, o necesitate. Dar este un act intim, nu unul public. ↩︎
  4. Am spus „chiar și pentru cei care nu se pot împărtăși” pentru că se dă explicația ”genială” a ”nevoii” de ”a sta curat” înainte și după Împărtășire. Ceea ce înseamnă că se crede că unirea dintre soți, poruncită de Dumnezeu, este necurată. Adică se pretinde că Dumnezeu este izvor de necurăție – evident, în numele evlaviei! Față de această blasfemie, pare și neînsemnat să mai subliniem că oprirea în cauză pentru cei care nu se Împărtășesc este absurdă. Totuși, o facem, mai ales că unii autori de îndrumare de spovedanie au găsit și o motivație și mai ”genială” pentru despărțirea soților în zilele de Sâmbătă, Duminică și Luni: pentru ”a sta curați” înainte și după Sfânta Liturghie, altfel fiind nevrednici de a participa la aceasta. Adică în mintea acestora unirea soților poruncită de Dumnezeu ar fi atât de spurcată încât depășește toate celelalte păcate în afară de erezie și altele similare. Căci pentru niciun păcat nu există oprire de la Sfânta Liturghie decât pentru erezie și altele de același calibru. Și ne întoarcem iarăși la faptul elementar că Dumnezeu a poruncit unirea soților și la consecințele gândirii catare. ↩︎

Viața în Christos și mediul academic (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

(prima parte)

punctul de plecare

Întreabă un abonat (Mihai):  

În condițiile în care instituțiile al căror rol era să păstreze moștenirea istorică a neamului sunt astăzi compromise ideologic, credeți că, în general, efortul Creștinesc ar fi mai roditor îndreptat pe alte căi decât cele convenționale, sau încă mai are rost intrarea în mediul academic – la Facultatea de Teologie, Facultatea de Istorie și așa mai departe?

Este o întrebare adâncă, de la un om de cultură și cu gândire adâncă, deci răspunsul trebuie să fie pe măsură.
Poate că e prea mult pentru mine, însă încerc.
Și s-ar putea să fie dureros pentru cititor.

În prima parte am arătat faptul că prima instituție care are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este familia.

A doua instituție care are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este obștea sau comunitatea locală.

obștea sau comunitatea locală (la Români)

Atunci când un om actual aude termeni precum obște ori comunitate locală i se activează clișeele mentalului colectiv (actual). Și, după caz, ori ”vede” în închipuirea sa un grup de țărani medievali sau antici, ori feluritele texte ale limbajului de lemn al sociologiei și birocrației contemporane.

Față de avalanșele de informații false și manipulatoare pe subiect ar putea fi scrise în replică tratate întregi. Pe care, evident, nu le-ar citi aproape nimeni – și le-ar înțelege și mai puțini.
Ca urmare, în loc de replică, voi arăta cititorului în câteva rânduri obștea sau comunitatea locală după Legea Românească.

După Legea Românească,

obștea este o familie spirituală.

După caz, obștenii pot să fie rude sau nu.
Însă indiferent dacă sunt ori nu înrudiți după trup ori prin încuscrire, obștenii se privesc, TREBUIE să se privească, totdeauna, ca o familie spirituală: își țin spatele unii altora.

Obștenii au proprietăți personale și proprietăți1 comune (în devălmășie).
De pildă, apartamentele sunt personale, dar scările și palierele sunt comune; sau casele cu curțile lor sunt personale, însă căile și islazurile, plus unele păduri, sunt comune. Etc.

Totuși, aceleași tipuri de proprietate există și în cazul unor ”comunități” care nu există ca atare decât dintr-o perspectivă cel mult exterioară – sociologică, birocratică, politică.
Sunt, adică, multe scări de bloc unde oamenii abia dacă se cunosc, ori se cunosc dar sunt puternic dezbinați.
Sunt, la fel, ulițe și străzi, ori sate și cartiere întregi, unde au loc aceleași fenomene – dacă nu unele mai rele.
În toate aceste cazuri nu există obștea sau comunitatea locală amintite mai sus, nu există obștenii.
Ce deosebește, prin urmare, asemenea ”comunități” geografic-administrative de obște (de comunitatea locală reală și vie)?

La Români, în primul rând, biserica și preoții ei. Respectiv, statutul asumat de mireni a celorlalți din comunitate. Și, mai departe, rostul fiecărei stări.

Căci fiecare stare înființată de Dumnezeu ori de oamenii Săi are, desigur, rostul ori rosturile sale.

Astfel, pe de-o parte, mirenii fiecărei obști se împart în stările vârstei: prunci, copii, feciori (flăcăi) și fecioare, tineri, maturi, bătrâni, moși (babe).
Pruncii sunt cei până în doi ani, copiii între doi ani și doisprezece (sau chiar paisprezece), feciorii și fecioarele între treisprezece (cincisprezece) și nouăsprezece, tinerii între douăzeci de ani și treizeci și doi, maturii de la treizeci și trei de ani până la patruzeci și nouă de ani, bătrânii de la cincizeci de ani până la șaizeci și nouă, moșii (babele) de la șaptezeci de ani în sus.

Pe de altă parte, mirenii fiecărei obști se împart în bărbați2 și femei/muieri3 (la prunci sau copii băieței și fetițe, la feciori și fecioare băieți/bărbați și fete, apoi bărbați și femei/muieri).

În sfârșit, mirenii se mai împărțeau după priceperi și îndemânări. Sau, cum am spune astăzi, după expertiză și abilități.

Erau, prin urmare, ierarhii de vârstă pe fiecare gen (sex), însoțite de ierarhii mai complexe, date de domeniul de activitate.

Spre deosebire de oamenii de astăzi, Românii Vechi înțelegeau că în bună parte bărbații și femeile, ca și vârstele sau îndeletnicirile, au multe preocupări, deci interese, diferite.
Ca urmare, rânduielile obștii, sau structurile comunitare, urmărea atât interesele particulare cât și pe cele comune.

Astfel, feluriți istorici, etnologi, folcloriști etc., ca și feluriți scriitori, au menționat ca structuri ale vechilor obști românești Sfatul Bărbaților, Sfatul Muierilor/Femeilor, Sfatul Bătrânilor, Sfatul Vitejilor/Luptătorilor, Sfatul Moașelor și altele asemenea.
Mai rar s-a dat atenție frățiilor și surățiilor, cu toate că acestea erau o permanență a vieții românești.
Și mai puțin s-a dat atenție filiației duhovnicești, sau legăturilor creștine intracomunitare. Altfel spus, vieții de parohie.

Căci, lucru sistematic ocultat, aproape fiecare obște bine rânduită era în primul rând o familie întru Christos, era o parohie adevărată – spre deosebire de multe dintre cele de astăzi, care sunt jalnice simulacre administrative ale unor realități (cândva) duhovnicești4.

O obște românească va lupta totdeauna pentru a avea un păstor sau niște păstori care (a) să Îl iubească sincer pe Dumnezeu, deci (b) să caute sincer să Îi cunoască și trăiască învățăturile, și (c) care să înțeleagă specificul obștii, astfel încât să o ajute să ducă mai departe și să înmulțească moștenirea sfântă a Înaintașilor.

Este aici un cerc virtuos: alegând un păstor bun (sau niște păstori buni) obștea își garantează păstrarea și chiar creșterea virtuții.
Care, la rândul său, duce la urmași cel puțin la fel de buni, dacă nu mai buni.
Care, la rândul lor, vor dori să înlocuiască păstorii îmbătrâniți ori trecuți la Domnul prin alții cel puțin la fel de buni.

părțile obștilor române

O lozincă modernă care era împlinită de obștile române este unitate în diversitate.

Românii Vechi se vedeau cu o sinceritate care astăzi poate să pară de multe ori crudă sau nepoliticoasă, dar care era în fapt condiția fundamentală a iubirii creștine.
Căci nu te iubește adevărat acela care te vede mai bun decât ești, ci acela care te iubește văzându-te cu lipsurile, păcatele și patimile tale.
Românii Vechi știau că lingușeala aduce moarte: să pretinzi că un nepriceput la vânătoare este un vânător iscusit înseamnă să îl osândești la moarte sau schilodire – pe el, și pe cei care se bizuie pe el. La fel, să pretinzi că un nepriceput în răsucirea spatei este priceput, să pretinzi că un împiedicat aleargă iute, să pretinzi că unul care nu se pricepe la ciuperci este potrivit să le culeagă și gătească etc., etc.
Ancorarea în practică a Străbunilor era și este esențială pentru a scăpa de fățărnicia pe care unii o denumesc, înșelător, politețe.
Politețea este bună dacă nu devine fățărnicie cu obștenii – poate să fie fățărnicie cu străinii, atunci mai numindu-se și diplomație.
În fapt, această ”politețe” cu obștenii se numea bună cuviință, fiind cu totul altceva decât acoperirea sentimentelor și gândurilor rele într-un ambalaj lucitor (cum este pentru mulți politețea de astăzi).

Revenind, să înțelegem că Românii Vechi înțelegeau că morărița ori morarul puteau să fie cu toane, ori puteau să fie lacomi, ori să aibă alte lipsuri.
Și țineau seama de ele, astfel încât să poată lucra cu aceștia dacă nu săreau calul, dacă nu făceau lucruri peste măsură, adică necuviincioase – căci păcate și patimi avem toți, totul este să nu le idolatrizăm, să nu ajungem să le impunem celorlalți, și mai ales drept ”normalitate”.

Aceeași gândire exista față de vecini, față de fierar, față de rotar, sau față de orice alt om din obște. Chiar și față de preot, care tot om fiind, avea și el slăbiciunile sau patimile lui.

Asemenea înțelegere era șlefuită în familie, în obște (cătun, sat, uliță, stradă etc.), dar mai ales în frăție/surăție.
Pentru că de când era mic omul trebuia să se înțeleagă într-un fel sau altul cu părinții, cu frați și surorile, cu copiii din jur și părinții acestora, cu verii, verișoarele, unchii și mătușile sau alte cumetrii. Trebuia să scoată păsările la păscut cu nuiaua, cât era copil mai mic, apoi să meargă la păscut cu vitele sau/și caii. Trebuia să muncească la grădină, să își ajute mama sau tatăl la treburi. Trebuia să dea o mână de ajutor prietenelor/prietenilor care aveau nevoie. Trebuia să ceară ajutor prietenilor atunci când el/ea avea nevoie.

Astfel încât, pe scurt spus, obștea este un sistem de sisteme, în care fiecare își are sau își găsește un loc, atâta vreme cât aduce valoare5.
Între aceste sisteme fundamentală erau: familia sau casa (casa lui Ion Almariei, casa lui Aldea, casa lui Basarab etc.), urmată de rudenie (sau trib); îndeletnicirea cutare (oier, văcar, stăvar6, grădinar, vânător, pomar, vindecător, vier – cu i lung –, lemnar, țapinar, fierar, argintar, aurar, făurar, olar etc., sau, cea mai tristă, plugar7); rostul în obște (preot, maică, moș, duce sau voievod, comite sau conte (cneaz, jupân), învățătoare – de obicei preoteasa –, moașă, ajutoare de moașă, căpitan de oaste, căpitan de frăție, nene, nană etc.).

Poate merită subliniat – ceea ce pentru Românii Vechi era evident – că ierarhiile se schimbau după treabă, timp și loc.
De pildă, voievodul sau căpitanul de oaste porunceau în pregătirea de luptă, în fața unei năvăliri sau a unei lovituri a tâlharilor. Dar o moașă ori un vindecător îi porunceau voievodului sau căpitanului de oaste în cele privind sarcina, nașterea ori sănătatea.
Nu se gândea un bărbat să poruncească în legăturile femeii, nici o femeie în sculele bărbatului.
Un preot era părintele obștii, dar nu putea deschide gura în cele în care nu se pricepea – oricare ar fi fost acestea.
Etc.
Altfel spus, fiecare conducea în dreptul lui și era condus în celelalte.

Atunci când nu se înțelegea bine – ori nu se primea de către unii – ce ierarhie se aplică într-o anume împrejurare, se folosea sfatul. Întâi al mirenilor – fie că era de obște sau mic –, iar dacă acesta nu limpezea lucrurile, sfatul părintelui.

Și dacă am amintit de părțile obștii care țineau de specificul uman, e bine să amintim și de părțile comune ale obștii, precum biserica, moșitul, sfatul, claca, șezătoarea, hora etc.
Fiecare dintre acestea implica într-un fel sau altul toți oamenii obștii (comunității) care nu erau la altă datorie.

o complexitate bogată

Poate cititorul este deja copleșit ori amețit de atâtea structuri și rânduieli ale obștii tradiționale române.
Obștea este, e drept, o realitate foarte complexă.
Dar, merită reținut, este o complexitate firească, vie, organică: cei din fiecare obște se știau o familie mai mare, legată prin multe fire veșnice – Credința, Biserica, Națiunea, Străbunii etc.
Astfel încât este o complexitate bogată, în care fiecare parte aducea și producea, nu doar consuma – așa cum, de pildă, face clasa politică, care doar consumă, niciodată nu produce8.

Între obște și parohie în acea vreme exista o singură deosebire, în afară de cea lingvistică: preotul nu era musai implicat în viața de luptă armată – fie aceasta pregătire sau mai mult.
Am spus musai, pentru că de foarte multe ori ajungea preot un bătrân, adică un veteran, care devenea și conducătorul pregătirii de luptă. Și nu de puține ori au fost preoții ortodocși aceia care au condus luptele de apărare ale poporului împotriva năvălitorilor.

Dezrădăcinarea sătenilor9, pentru întărirea – nu sănătoasă a – orașelor, a adus pentru prima sau primele generații nevoia obștii, nevoia aducerii de valoare.
Am arătat un asemenea exemplu în micul șir de eseuri De la Grivița în toată țara…, dar fenomenul este comun pentru toate străzile, cartierele sau mahalalele în care au fost adunați sătenii dezrădăcinați.
Din păcate, și prin străduința plină de succes a clasei politice, legăturile dintre oameni sau obștile urbane au fost sistematic distruse. În paralel, și cele rurale.
Astfel încât, de cele mai multe ori, satul este astăzi doar o mahala rurală.

Ceea ce a dus la pierderea următoarelor structuri esențiale pentru viața în Christos.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

1Voi trece repede peste faptul că în societățile de Extremă-Stânga, precum statul zis român în care trăim, termenul proprietate este golit de sensul său real. Prin nenumărate legi și reglementări ”proprietarul” este în fapt, în societățile de Extremă-Stânga, un chiriaș ori arendaș cu o denumire pompoasă, dar golită de atribuțiile reale de proprietar. Fără să ajungă la statutul de nud proprietar, el nu este, totuși, departe de acesta. Impozitul pe proprietate sau taxa pe proprietate este un exemplu clar al anulării dreptului de proprietate: dacă plătești impozit sau taxă pe ceva, nu mai ești proprietar, ci chiriaș sau arendaș, proprietarul real fiind cel căruia îi plătești – și care îți va lua ”proprietatea” dacă nu poți plăti sau nu vrei să plătești, ca în cazul oricărei închirieri sau arendări. După cum am spus, trecem peste această realitate – de care oamenii refuză să fie conștienți – și vom folosi termenul proprietate ca și cum ar mai avea sensul său real.

2Cuvântul bărbat vine din străvechime, în latină având forma barbatus, care la rândul său vine din barba = barbă. Altfel spus, bărbatul este cel care are (sau poartă) barbă. Este foarte interesantă această definire descriptivă și foarte biologică a persoanei umane de gen masculin pentru Româna Veche. Cuvântul constituie o pereche foarte interesantă cu muiere și semantica acesteia (a se vedea în nota următoare).

3Muiere înseamnă femeie (persoana umană de gen feminin) încă din latina cea mai veche (latinul mulier). Cuvintele muian sau muie înseamnă față, chip; sensul indecent răspândit astăzi în creolo-română este rezultate preluării inculturii crase a celor mai mizerabile zone argotice de către populația deznaționalizată (creolizată) de Comunism. Altfel spus, pentru Româna Veche muiere însemna fățăoasă, adică frumoasă. În folclorul vechi românesc existau unele principii mult folosite de Românce, care ziceau „muierea este frumoasă, bărbatului îi ajunge să fie puțin mai puțin urât decât dracul”. Logica ideii este mai greu de înțeles astăzi, dar era izbitoare atunci: bărbatul harnic și viteaz avea multe urme de răni (cicatrici), inclusiv pe față; a căuta un bărbat ”frumos”, adică fără cicatrici, însemna a căuta o putoare fricoasă. Astăzi, când rănile sunt tot mai rare pentru majoritatea bărbaților, din nefericire, astăzi când luxul domină viețile, frumusețea fizică a devenit un criteriu mult mai important decât frumusețea sufletească. Ceea ce duce la nenumărate suferințe, despărțiri, depresii, răutăți, sinucideri etc. Lucruri ce fie nu existau, fie erau trecute cu demnitate în vremea în care doar muierea trebuia să fie frumoasă, pentru că bărbatul trebuia să fie harnic și curajos.
Femeie vine din cuvântul latinesc familia, care înseamnă… familie. Limba română manifestă aici un fenomen excepțional, extrăgând din același cuvânt strămoșesc două care, deși înrudite, sunt totuși semnificativ diferite. Este, vom repeta cuvântul, excepțional, frumos și înălțător, faptul că Româna Veche a echivalat muierea, adică femeia, cu familia. Desigur, se poate explica acest lucru prin faptul că mulți bărbați mureau în accidente de muncă (de la scos lemn din codru sau piatră din munte până la căderi de pe acoperișul pe care îl reparau), mureau în lupta cu fiarele (bouri, zimbri, urși, mistreți, lupi etc.), mureau în luptele cu tâlharii sau năvălitorii etc. Astfel încât nu de puține ori familia era dusă mai departe de vădană, adică de femeie. Doar că această explicație ar fi dat aceleași sensuri și în limbile germanice, însă nu s-a întâmplat acest lucru. Așa cum nu s-a întâmplat nici în alte limbi latine. Francezul femme nu este legat de latinul familia, ci de latinul femina (femeie). În Portugheză este mulher, din același cuvânt latinesc mulier ce a dat muiere în română. La fel stau lucrurile cu spaniolul mujer. În italiană găsim donna, însă, care se apropie foarte mult de românescul femeie din punctul de vedere al înțelesului: donna este domina, adică stăpâna casei (= familiei). Totuși în italiană donna este o funcție în cadrul familiei (ca origine semantică), pe când în română femeia este însăși familia, sau esența acesteia.

4În trecut alegerea preoților obștii era văzută ca de mai mare greutate (importanță) decât alegerea oricăror alți conducători: preotul este părintele obștii.
Astăzi preoții sunt adesea numiți după interese cu totul străine obștii pe care ar trebui să o păstorească. Și, dacă nu corespund corupției locale, sunt primiți cu multă dușmănie, făcându-se eforturi pentru îndepărtarea lor spre a fi aduși în loc exponenții clericali ai corupției.
O pildă tragică și paradigmatică a acestui proces este Părintele Dumitru Stăniloae, astăzi recunoscut oficial ca sfânt și mucenic al Bisericii lui Dumnezeu. Dar care, în toată viața sa petrecută în București, nu a fost socotit niciodată vrednic să fie paroh, să conducă o obște creștină, de către Administrația Bisericească. Ceea ce ar trebui să spună totul, zic eu, despre fenomenul tragic amintit.

5Acest aduce valoare ține totdeauna de sistemul de valori al obștii. Pentru o obște creștină oaspetele aducea valoare prin faptul că dădea prilejul la binefacere, la ospitalitate și ospeție. Dar netrebnicul, care încerca să stea sau să ”trăiască” pe spinarea altora, nu aducea valoare. Pentru că există o măsură în toate. Bolnavul aducea valoare – ajungându-se până la bolnițe, spitalele obștilor creștine – prin prilejul de înmulțire a binelui prin slujirea aproapelui aflat în neputință. Dar și prin priceperea câștigată în această lucrare, prin pregătirea construită, astfel încât altul care cădea bolnav să fie tot mai bine îngrijit.
Am dat aceste două exemple pentru a se înțelege că valoarea pe care o aducea un om într-o obște română era sau putea să fie foarte deosebită de valorile la care se gândesc oamenii de astăzi.
Și, de asemenea, că exista o măsură în toate.
De pildă, la un bolnav sau câțiva, mai ales care nu boleau îndelung, un cătun ori un sat făceau față singuri. Dar atunci când erau prea mulți – de exemplu în urma războaielor – se împărțea lucrarea cu mai multe sate, ori cu mânăstirile – care, nu de puține ori, aveau bolnițe ca parte a muncii cuvenite călugărilor/călugărițelor.

6Stăvarul este ceea ce în creolo-română se numește, turcește, herghelegiu (sau, românește dar nu chiar propriu, crescător de cai). Stăvarul este însă mai mult decât un simplu crescător, așa cum este și păstorul.

7Cuvântul rob desemna în Româna Veche pe cineva atât de sărac încât nu poate trăi prin propriile resurse, ci viața lui și mai ales a familiei lui ține de altul – care are pământ și i-l arendează, care are han sau atelier și îl plătește să lucreze aici etc.Sluga era plătită, dar avea și proprietatea sa (v. nota 1).Interesant este că după această definiție cam 90% dintre cetățenii Republicii România sunt robi. În trecut, însă, robi sau aproape robierau socotiți și toți plugarii – chiar dacă aveau ceva pământ (adică atât de puțin încât nu puteau trăi de pe el). Fiind o radicală deosebire între cel care ară câteva brazde (pentru nevoile casei sale) și acela care își câștigă existența din plugărit. Ultimii erau socotiți de plâns și robi sau aproape robi pentru că aveau de arat foarte mult ca să se poată întreține, și mai totdeauna lucrau (și) pe pământul altora – altfel nu se ajungeau. Căci niciun Român care avea pământ nu s-ar fi gândit atunci să își rupă șalele la plugărit: cu vitele scoate omul sărăcia din casă, zice Cultura Română Veche. Sau cu via, ar fi sărit vierii (crescătorii de vii și făcători de vinuri), sau cu pomii, ar fi sărit pomarii, sau cu meșteșugul, ar fi sărit meșteșugarii. Dar niciodată cu plugăria. Mai târziu sătenii au fost păcăliți, mai ales la câmpie și în dealurile scunde, să lase pomăritul, vieritul și păstoritul, ori alte lucrări bune, și să se țină doar din plugărit – ceea ce i-a sărăcit tot mai mult. Astăzi sunt și siliți la aceasta.

8Deși, evident, își asumă meritele pentru ceea ce produc oamenii și își atribuie cele produse – făcând din oamenii obișnuiți sclavii lor.

9Pentru deosebirea dintre sătean și țăran în Cultura Română Veche (= adevărată), a se vedea Țăranul, sufletul Țării…

Iubirea mincinoasă și homosexualitatea

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Iubirea mincinoasă și homosexualitatea

Spune cineva – pe care mândria îl face mult mai puțin inteligent și mult mai puțin bun decât se crede – că:

Dacă aș avea un copil gay l-aș iubi. Nu i-aș spune că îl așteaptă Iadul dincolo.

Deci nu își iubește copilul, pentru că îl minte într-un lucru esențial pentru viața lui.
Dacă îți iubești copilul, dacă iubești pe cineva, îi vei spune atunci când merge pe un drum greșit; și mai ales dacă acel drum duce în Iad.
Dacă îi ascunzi acest lucru, dar cu atât mai mult dacă îl minți că e bine să facă răul, iubirea ta este mincinoasă. Adică este o formă de răutate pretențioasă, care se pretinde iubire.

Prin mila lui Dumnezeu, am avut la sfătuire și spovedanie zeci de persoane din zona LGBT. Și mai ales gay.
Toți au trecut prin abuzuri care contribuiseră mult la alegerea lor.
Și toți cei care au primit Învățătura Bisericii, și cu ea harul lui Dumnezeu, s-au vindecat.

Sunt cel puțin treizeci de oameni care au familii împlinite astăzi și care au trecut prin acest proces de vindecare.
Proces de vindecare ce începe totdeauna cu adevărul.
Adevăr spus cu blândețe, cu iubire dacă putem, cu grijă pentru binele celuilalt – căci binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Îmi aduc aminte de un domn care venise la biserică să mă întrebe (nu să se spovedească):
– Părinte, încerc să fiu un bun creștin. Citesc Biblia, merg la biserică, mă rog, fac milostenie, încerc să urmez calea lui Christos. Nu vreau să calc nimic din cuvintele lui Dumnezeu. Dar ce pot să fac dacă m-am născut homosexual? Așa sunt dintotdeauna: niciodată nu m-au interesat fetele, am fost atras doar de bărbați.
Am dat din cap a înțelegere:
– Eu am fost totdeauna atras de fete. Dar până m-am căsătorit nu m-am culcat cu niciuna.
Se uită la mine încercând să înțeleagă ce vreau să zic.
Îl ajut:
– Dacă Dumnezeu mi-ar fi spus că este greșit să am de-a face cu o femeie, aș fi rămas în abstinență toată viața.
Se luminează și se miră:
– Genial! Nu m-am gândit la asta! Da, este o soluție bună.

De atunci domnul în cauză a revenit periodic la biserică pentru un sfat.

Și, în feluritele discuții, amintind eu de marile mele iubiri de copil, și-a adus aminte de cum a fost și el îndrăgostit în primară de o fată așa și pe dincolo.
Deci l-am întrebat:
– Ce s-a întâmplat în vacanță, de v-ați schimbat atracția de la fete la bărbați?
A rămas încremenit.
Și, pe măsură ce își amintea, se albea la față.
Pe scurt, fusese abuzat de o rudă. Doar că până la această discuție își ștersese cu totul întâmplarea din memorie.
Și de la aceste amintiri (fata iubită, abuzul) a început vindecarea sa.

Este un exemplu paradigmatic: de fiecare dată vindecarea începe cu recunoașterea adevărului lui Dumnezeu și, respectiv, a adevărului răutăților din propria viață.

Este ca și cum cineva ar avea probleme de mișcare, iar alții i-ar spune, din „iubire” (mincinoasă) „asta te face deosebit” sau „ești minunat pentru că te miști altfel decât ceilalți”.
Și vine cineva care chiar are dragoste și îi spune: Mișcările bune și firești sunt altfel. Ai undeva o problemă, hai să o căutăm și să o vindecăm. La Dumnezeu se poate.
Și se găsește o rană ascunsă, o traumă uitată și acoperită de piele, care produce problemele de mișcare.
Desigur, aceasta este iubirea adevărată.

Doar că iubirea mincinoasă vine din trufie, din orgoliul bolnav de a declara bun drumul cel rău pe care merge pretinsul iubitor.
Este o formă de orgoliu extrem, în care hoțul îi vrea pe toți hoți ca să pretindă că este cinstit să fi hoț. Sau în care coruptul îi vrea pe toți corupți, la fel, ca să spună că e normală corupția.

De mai multe ori am fost întrebat de oameni ai zilelor noastre:

De ce este Biserica împotriva homosexualilor?

Și de prima dată și până astăzi am dat același răspuns:

Cine v-a spus asta v-a mințit, fie dinadins, fie că a fost și el mințit. Biserica a fost și este și va fi totdeauna de partea homosexualilor. A spune că Biserica este împotriva homosexualilor este ca și cum ai spune că medicina și spitalele sunt împotriva bolnavilor. Medicina și spitalul au rostul de a ușura suferințele celor care nu se pot vindeca, respectiv de a-i face pe bolnavi să nu mai fie bolnavi, ci sănătoși. Biserica are rostul de a ușura suferințele celor păcătoși sau pătimași care nu se pot vindeca, respectiv de a-i face să nu mai fie păcătoși sau pătimași, ci sfinți.

Aceasta este iubirea adevărată.

Așa cum tot iubire adevărată este să spui, cu durere, celui care stă împotriva lui Dumnezeu și cuvintelor Sale:

Dacă te oprești, te poți mântui; dacă nu, despărțirea de Dumnezeu va fi veșnică, iar acesta este Iadul.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea