Etichetă: Biserica

Cine știe Biblia, câștigă!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mi se plânge un cunoscut despre faptul că „nu știe cum să răspundă” unui ”prieten” care îi atacă mereu credința. Cunoscutul fiind, să-mi fie iertată expresia, un fel de ortodox ori un ortodox parțial (critică pe care și-a asumat-o cu frumoasă modestie):
– crede în Dumnezeu după Învățătura Ortodoxă, spune el,
– se roagă,
– nu postește,
– nu merge la biserică.
De asemenea, are o părere proastă despre preoți în general – conform declarației lui, fiind numai „câțiva preoți în care are încredere”… dar nu se spovedește la niciunul dintre ei.
Este un tipar foarte comun, o treaptă intermediară în reușita Satanei de a despărți omul de Biserica lui Dumnezeu – o despărțire de Dumnezeu pe care mulți nu o disting astfel.

Revenind, omul mi-a relatat câteva ”mari probleme” ridicate de așa-zisul prieten. Voi reda patru dintre ele, cu răspunsuri și o Încheiere pentru toți.
Adăugând faptul că sper ca același cunoscut să îmi spună în curând că s-a spovedit și a început să citească Biblia.

Deci, care sunt marile probleme care „l-au încuiat”?

1. Că Iisus s-ar fi născut cu 4 ani mai devreme decât anul 0, adică al Nașterii Domnului.

Răspuns:

Aceasta este o falsă problemă, deoarece nu există nicio dogmă privind anul Nașterii Domnului.
Un sfânt român, Dionisie cel Smerit (Exiguul), din Dicia (Dobrogea, pe atunci Dicia sau Sciția Mică), a făcut calendarul confruntând mărturiile evanghelice cu documentele existente la Roma.
Se pretinde modern că a greșit, pentru că Irod cel Mare (Matei 2:3 ș.cl.) ar fi murit cu trei sau patru ani înainte de anul 0 (anul 753 AUC1, față de 750 anul atribuit modern morții lui Irod).
Este evident că problema în cauză ține de cronologie și istorie, fiind lipsită de semnificații teologice.

2. Că nu se știe câți frați și surori a avut Christos, dar a avut.

Răspuns:

Această minciună este legată de confuzia între frate (frați) și frate biologic.
În limba română frate poate să însemne
– frate biologic
– frate vitreg
– frate de cruce
– camarad de arme
– frate adoptiv
– prieten bun
etc.
Cam la fel este și în greaca veche, limba din care se traduce de obicei Noul Testament în română sau alte limbi europene.
Mai mult, ne izbim și de faptul, uitat de mulți, că textul vechi-elin al Evangheliilor este în cea mai mare parte o traducere din ebraica veche și/sau aramaică!
Iar în ebraică se folosea termenul אָח, adică ach, pentru toate rudeniile apropiate de același gen. Ach (אָח) erau și frații biologici, și verii de aproape sau de departe, ba chiar și unchii uneori!2
Și, atunci, cum ne dăm seama dacă frații lui Iisus Christos din Noul Testament sunt frați biologici sau altceva?
Simplu, din ceea ce spun Sfintele Scripturi!

De exemplu, la Matei 1:25 se spune foarte clar că Iisus este UNICUL3 fiul al Fecioarei Maria.
Afirmație repetată și la Luca 2:7.
Și care nu poate fi contrazisă rațional atât din pricina mărturiei tuturor celor care L-au cunoscut pe Iisus – care au creat prin mărturiile lor Sfânta Tradiție –, cât și dintr-un motiv de logică elementară și absolută: dacă Iisus este Unul-Născut înseamnă că nu are frați prin naștere4.
Ceea ce înseamnă că este imposibil ca frații lui Iisus să aibă aceeași mamă cu el.

O evidență absolut clară a singurătății lui Iisus ca Fiu este prezentat la Ioan 19:26-27. Vedem acolo că Iisus o dă pe Fecioara Maria în grija Apostolului Ioan, un act foarte logic dacă ea nu avea alți copii care să aibă grijă de ea, dar imposibil (sau cel puțin imposibil fără mari tulburări) dacă ar fi avut. Amintim că și atunci, ca și până astăzi, Evreii practică un adânc respect față de părinți și consideră o adevărată crimă neglijarea lor. 

Ca urmare, este evident că ei sunt fie fii ai lui Iosif – din căsătoria sa mai veche, dinainte de logodna cu Fecioara Maria –, fie veri ai lui Iisus.5
Primii, prin adopția lui Iisus de către Dreptul Iosif, sunt îndreptățiți să fie numiți frații Domnului, dar prin alianță, nu biologic.
Oricum, este evident că nu există vreo sursă care să ateste vreun frate biologic al lui Iisus, cu atât mai puțin vreo soră.

Deci, se știe foarte clar că Iisus Christos nu a avut frați sau surori biologici/biologice.

3. Că nu se știe unde a fost Iisus până la maturitate, deci se poate să fi fost în Persia ori/și India și să fi preluat de acolo ideile pe care le-a propovăduit.

Răspuns:

După aceeași ”logică” am putea spune și că Iisus “a fost ”se poate să fi fost în Rai învățând de la Dumnezeu ideile pe care le-a propovăduit”.
Ceea ce, de fapt, este în parte adevărat, deși nu așa cum cred materialiștii6.

Dar, ca să răspunde la minciuna fundamentală, se știe unde a fost Iisus toată viața sa: în Statul Clientelar Iudeea7 al Imperiului Roman, cu o scurtă călătorie în Egipt puțin după naștere.
Lucrul acesta este arătat clar în Biblie8 și poate cineva înșela pe temă doar pe cei care nu o cunosc.
De pildă, ni se spune

Și a venit în Nazaret, unde fusese crescut (Luca 4:16)

Până și cei răzvrătiți împotriva Mântuitorului nu spuneau „acesta a adus învățături din străinătate”; ci, dimpotrivă, îl disprețuiau pentru că „îl știau de unde este” (Ioan 7:25-28).

Ca urmare, ideea după care ar fi o perioadă ”necunoscută” din viața lui Iisus este total falsă.
Iar interpretarea ideii drept ”argument” pentru o ”inițiere” străin a lui Iisus Christos, absolut absurdă.

4. Că titulatura lui Iisus ar fi contradictorie, unele Evanghelii numindu-L Mesia ori Christos, altele Fiul Omului.

Răspuns:

Ce spun, de fapt, Evangheliile?

Supranumele Mesia este folosit pentru Iisus de El Însuși la Matei 24:23 , de Apostolul Andrei la Ioan 1:40-41, de Iisus, femeia samarineancă și alții la Ioan 4:25-26 și 40-42.
Acest ultim verset (Ioan 4:42) este foarte folositor pentru cei care vor să înțeleagă problema denumirilor: el arată identitatea dintre termenul Mesia, întrebuințat de Samarineancă, și termenul Christos, folosit de Samarinenii din cetate.
Căci, într-adevăr, Christos este forma grecească pentru Meșaiah, adică Mesia, adică Unsul (lui Dumnezeu).

Iar supranumele Christos apare în toate Evangheliile.

În sfârșit, supranumele Fiul Omului este folosit adesea de Iisus Christos și apare în toate Evangheliile (și în Faptele Apostolilor).

Deci, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Mesia ori Christos, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Fiul Omului.

De asemenea mai este denumit și Mântuitor (Luca 2:11; Ioan 4:42; Fapte 5:31 și 13:23 etc.), Învățător (Matei 9:11; 10:24-25; 17:24; 19:16; 23:8 și 10; Marcu 2:16; 5:35; 14:14; Luca 8:49; 18:18; 22:11; Ioan 3:2; 11:28; 13:13-14 etc.), Lumina lumii (Ioan 1:4-9; 3:19-20; 8:12 etc.), Răsăritul cel de Sus (Luca 1:78) etc.

Toate aceste denumiri evanghelice descriu o parte din lucrarea lui Iisus și sunt în deplină armonie între ele.

Încheiere

Aceste patru așa-zise probleme, ca și celelalte ridicate, sunt foarte ușor de dezlegat pentru cine citește cu drag Sfintele Scripturi.
Dar, totodată, sunt o piatră de poticnire, sau cel puțin rămân fără răspuns, pentru cei care nu cunosc Biblia.
Și, de asemenea, pentru cei care nu știu să întrebe pe cei care știu.

Mântuitorul ne-a prevenit:

rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22:29; Marcu 12:24)

Dar nu o spune pentru osândire, ci pentru mântuire, chemându-ne la cunoașterea adevărului:

Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei; și veți cunoașteți adevărul, iar adevărul vă va face liberi! (Ioan 8:31-32)

Se arată astfel că Iisus ne previne asupra neștiinței noastre în cele ale adevărului. Care se poate cunoaște prin citirea și trăirea Sfintelor Scripturi – căci doar prin munca de trăire a adevărului se învață puterea și lucrarea lui Dumnezeu.

Deci, iubiți cititori, citiți Sfintele Scripturi cu sete și dor, ca să aveți viață.
Uitați-vă la mai marii noștri, adică la Sfinții lui Dumnezeu care bine și-au trăit viața și au urmat Credința Domnului. Vedeți că toți aceștia au iubit cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva, și astfel au câștigat Cuvântul lui Dumnezeu, și cu el Sfânta Treime, adică tot ceea ce înseamnă ceva.
Citiți Biblia, și citiți felul în care a fost înțeleasă și trăită de Sfântul Ambrozie al Mediolanului, de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Chiril al Alexandriei, de Sfântul Vasile cel Mare etc. Și, mai ales, încercați să urmați toată învățătura cea bună înfățișată acolo, și să vă feriți de tot răul.9

Astfel ispitirile cu ”probleme” ca cele amintite mai sus vă vor părea o joacă.
Dar, mai ales, veți câștiga pacea lui Christos, care aduce cu ea împlinire și așteptarea vieții veșnice.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. AUC = Ad Urbe Condita, adică De la Întemeierea Cetății, adică timpul de la întemeierea Romei. Era cel mai constant calendar al Romanilor până la Sfântul Dionisie cel Smerit (Exiguul). ↩︎
  2. Să ne amintim de faptul că Avraam îl numește pe Lot frate (ach / אָח), deși acesta îi era nepot de frate (Facerea 13:8 și 14:14). ↩︎
  3. Termenul vechi-grecesc folosit aici este πρωτότοκον. Din care πρωτό poate însemna primul, cel dintâi sau unicul. În cazul de față atât contextualitatea biblică, dar și Sfânta Tradiție, arată fără echivoc faptul că înțelesul este de Unicul, adică πρωτότοκον = Unicul Născut. O evidență logică este faptul că lipsește orice mențiune a unei alte nașteri (deși este evident că un frate biologic al lui Iisus ar fi fost extrem de important și ar fi fost menționat). Desigur, argumentum ex silentio are o validitate limitată de context. Însă în acest caz contextul este mărturisirea prin Evanghelii a adevărului mântuitor. Mărturisire ce arată foarte clar lipsa unor alți fii ai Fecioarei Maria, după cum se poate vedea în feluritele argumente privind acest subiect prezentate la Lumina adevărului Sfinții. Maica Domnului (click pentru accesare). ↩︎
  4. Amintesc aici de o afirmație protestantă, care proclamă, absolut fără niciun temei biblic, ideea că Iisus ar fi fost „Unul-Născut” după naștere, dar nu și mai târziu. Eroarea logică este ușor de demontat, dacă ne amintim faptul că Evangheliile sunt scrise după Învierea lui Iisus, nu la Nașterea Acestuia. Altfel spus, termenul „Unul-Născut” este un termen aplicat după încheierea vieții pământești a Mântuitorului, având astfel validitate absolută. ↩︎
  5. A se vedea faptul că la Răstignire, alături de Maria Magdalena și deosebi de Fecioara Maria se află „o altă Marie”, mama lui Iacob și Iosif – cei prezentați drept ach / אָח sau adelfoi / αδελφοί în Evanghelii. Se vede astfel foarte clar că au altă mamă (soția lui Cleopa) decât Iisus Christos. Cf. Matei 27.56, Marcu 15:40, Ioan 19:25… ↩︎
  6. Iisus, ca Dumnezeu, era și întrupat pe pământ, și pe tronul ceresc, precum și dincolo de tot ceea ce se poate știi. Creșterea lui Iisus Christos în înțelepciune și har (Luca 2:52) se produce pentru Omul Iisus Christos atât prin cele ale lumii („la oameni”), cât și prin unirea deplină cu Dumnezeu („la Dumnezeu”). Acestea sunt mai greu de înțeles, pentru că oamenii sunt doar oameni, pe când Iisus Christos este și a fost și Dumnezeu și Om. De aceea El a lucrat cele omenești, dar dumnezeiește, și cele dumnezeiești, dar și omenește. Cea mai apropiată stare o putem vedea la sfinții îndumnezeiți (precum Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Justin Pârvu). ↩︎
  7. Statut similar cu al Daciei înainte de Decebal și în timpul său până la atacurile sale peste Dunăre care declanșează războaiele cu Traian. ↩︎
  8. Matei 2:1-23; Luca 2:1-52 arată foarte clar faptul că după Fuga în Egipt Maica și Iosif au venit cu Iisus în locul de origine al Dreptului Iosif, Nazaret (Luca 2:4 și 2:39; Matei 2:19-23; Luca 2:51-52; Ioan 1:45 etc.). ↩︎
  9. În gândirea protestantă și neoprotestantă se pretinde că raportarea la tâlcuirile Sfinților lui Dumnezeu este o rătăcire; că trebuie folosită Biblia și doar Biblia. Doar că aceste pretenții sunt scrise în cărțile autorilor protestanți și neoprotestanți, iar nu în Biblie. Ceea ce anulează total pretențiile în cauză. Pentru cei ai Bisericii lui Dumnezeu este limpede că însăși Scripturile poruncesc asemenea raportare: Și avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre. Aceasta știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1:19-21). Vedem că Apostolul Petru numește, în Duhul Sfânt, proorocii cuvintele Sfintei Scripturi și cuvânt proorocesc ceea ce Sfinții lui Dumnezeu lămuresc din Scripturi. Deci aceasta este porunca lui Dumnezeu, ca aceia care vor să citească Biblia să nu încerce să o tâlcuiască după voia lor, ci să ia aminte la tâlcuirile Sfinților. ↩︎

Păcatul își poate schimba natura? (II)

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Cel mai mare păcate este cel pe care îl am.
Pentru că acesta mă desparte de Dumnezeu.
Mihai-Andrei Aldea

Cu întârziere, răspund unui mesaj și unor întrebări din acest mesaj adresate de Mihai.
Mesajul a fost postat de d-sa acum vreo șapte zile, la micul eseu Între desacralizare și sfințire, născut tot din întrebările sale.
Una dintre pricinile pentru care am răspuns cu întârziere este încercarea unui răspuns serios. Ca urmare, este destul de lung și l-am împărțit în două.
Aici este partea a doua.
Să fie cu folos!

(prima parte)

Iar C.S. Lewis spunea că „procesul istoric nu îngăduie o întoarcere simplă; că Europa nu poate ieși din Creștinism pe aceleași uși pe care a intrat și să se regăsească acolo unde era. Nu acesta este felul în care se întâmplă lucrurile. Omul post-creștin nu este un păgân, tot atât de bine ai putea crede că o femeie măritată își recapătă fecioria prin divorț.”

Mi se pare limpede că primele două fraze sunt corecte, iar ultima radical greșită. Și, totodată, văd lipsa oricărei atestări a spuselor lui G. K. Chesterton în rândurile lui C. S. Lewis. Dar asupra acestui fapt voi reveni mai departe. Acum repet faptul că primele două fraze prezintă o realitate concretă.

Desigur, nu există posibilitatea resetării istoriei.
Europenii nu cunosc real formele europene antice ale păgânismului. Ceea ce cunosc ei sunt doar urmele păstrate, urme a căror interpretare este în mare parte subiectivă sau limitată.
Mai mult, culturile din care vin Europenii sunt puternic diferite față de cele antice.
Sunt, toate acestea, elemente care garantează o diferență radicală de preluare.

Ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat!
Pentru că Renașterea este, în fapt, dorita Renaștere a păgânismului greco-roman, cu toate aspectele sale – cunoscute medieval. Doar că dorința nu s-a putut materializa, construindu-se un produs care combină elemente păgâne reinventate, paradigme păgâne pe care Anticii nu le-ar putea recunoaște și accepta și altele asemenea.
Ceea ce face din Renaștere un fenomen care își poate revendica păgânismul greco-roman doar și exclusiv doar ca punct de inspirație. Pentru că, din toate punctele de vedere este radical diferit de acesta.

La fel stau lucrurile și cu acele caricaturi numite „păgânism celtic britanic”, „păgânism galic”, „păgânism dacic” etc.
Nici măcar denumirile nu corespund religiilor antice!
Căci acelea erau păgâne – adică străine învățăturii Scripturilor –, nu își ziceau așa!
Iar în lipsa oricăror surse cât de cât solide privind acele religii, feluriți obraznici pretind să le „redescopere”, bineînțeles, „magic”. Doar că descoperirile lor sunt atât de moderniste încât în raport cu vechile culturi sunt perfect ridicole.

Deci, da, factual, primele două fraze sunt corecte.

A treia, însă, este radical greșită, aplicând termeni păgâni unei viziuni care fie fiind creștină, fie încercând să fie de un obiectivism total, nu poate folosi acei termeni.

Fecioară este, pentru Creștin, cultura creștină (sau, înainte de Venirea Domnului, veterotestamentară) a unei comunități – fie aceasta cătun, sat, comună, târg, cetate, oraș, plai, județ, comitat, țărișoară, țară etc.
Păgânismul este, definitoriu din punct de vedere creștin, adulter (Ieremia 3:1-13 este doar un exemplu din multe care arată acest lucru).

Iar dacă este să ne uităm la fenomenul istoric, o comparație ar fi cu o femeie care a fost desfrânată și apoi s-a pocăit. Dar după câteva decenii, speriată de îmbătrânire și poftind din nou plăcerile tinereții, lasă Credința și se aruncă iar în desfrânare. Fiind apoi mirată că nu mai este atrăgătoare pentru tineri și că o mustră conștiința mai mult ca în tinerețe. Și dând vina pe Credința Creștină pentru aceasta.

Din punctul de vedere al obiectivității reci, comparația ar fi cu o femeie care după mai multe relații se căsătorește. Și, după câteva decenii, se hotărăște să redevină necăsătorită – atenție, nu divorțată – și să își refacă vechile relații. Fiind șocată să constate că dintre foștii amanți unii au murit, alții s-au căsătorit și recăsătorit, alții sunt măcinați de BTS-uri, dar, mai ales, toți au îmbătrânit și s-au schimbat. Astfel încât nu mai poate avea relațiile din trecut nici cu ei, nici cu alții.

Dar, dincolo de analiză, sunt încă nelămurit în ce fel ar putea fi aplicate rândurile lui C. S. Lewis textului inițial sau întrebărilor finale.

Credeți, Părinte, că păcatul (“mai binele”) modern se deosebește de cel antic printr-o diferență de natură, nu doar de grad? Că există o diferență în orientarea voinței: spre un bine dezordonat, în cazul celui antic, față de o împotrivire directă față de Binele însuși, față de Dumnezeu, în cazul apostaziei moderne?

Așa cum vedem în Sfintele Scripturi, așa cum vedem în Sfânta Tradiție, păcatul este o neascultare de Dumnezeu – conștientă sau nu.

Pentru a înțelege natura păcatului, cred că este de folos să vedem, în primul rând, felul în care apar primele păcate.

Aici, desigur, trebuie să mergem la Adam și Eva.
Dumnezeu i-a făcut, le-a dat rânduială și nenumărate daruri. Printre acestea se numără existența, conștiința de sine, voința și liberul arbitru, sănătatea deplină, puterea de abstractizare etc.
Mai mult, le-a dat sub stăpânire (adică în grijă părintească) toată Creația Materială, adică tot Universul (așa cum era înainte de Cădere).
Ca să îi ajute, le-a făcut o grădină ca lecție despre îngrijirea cu dragoste înțeleaptă și înțelepciune iubitoare a celorlalți.
Mai mult, a lăsat îngeri să îi ajute și El Însuși venea să îi învețe.
Pentru atâtea daruri – și altele pe care nu le-am mai amintit – le-a cerut un singur lucru: să nu mâncați din pomul X. Și, mai mult, i-a prevenit: pentru că dacă veți mânca din el veți muri negreșit.

Acel pom se numea Pomul cunoașterii binelui și răului.
Am subliniat și răului deoarece feluriți înșelători – și înșelații care îi urmează – folosesc denumirea mincinoasă „pomul cunoașterii”.
Însă
(a) cunoașterea s-a dat omului de la început și a fost primită mai departe, atât prin lucrarea harului cât și prin transmitere directă.
și
(b) pomul în cauză are alt nume, pe acela de Pomul cunoașterii binelui și răului.
Deci nu era un pom al cunoașterii în general, ci un pom al cunoașterii specifice: a binelui și răului.

Dacă stăm să ne gândim puțin, vedem că denumirea corespunde izbitor felului în care ne trăim viața: amestecând binele cu răul!
Și tocmai această duplicitate, tocmai această purtate adulterină, este cea asupra căreia Dumnezeu previne pe om de la început: dacă vei gusta din aceasta vei muri negreșit.

Toate acestea erau cunoscute de Adam și Eva.
Și totuși au ales să asculte de Satana, făcând neascultare de Dumnezeu, ajungând chiar să se ascundă de Dumnezeu.

Supunerea lor față de Satana a fost necondiționată.
Ceea ce înseamnă supunere totală.

Atunci când o cetate se supunea necondiționat orice atrocitate era posibilă. Cei cărora cetatea se supusese necondiționat putea săvârși orice bestialități, inclusiv asupra copiilor, bolnavilor, bătrânilor.
În același fel, când Adam și Eva s-au supus necondiționat Satanei au dat Satanei pe copiii lor până în veac.

Mă opresc la această realitate îngrozitoare, cumplită, feroce, ca să întreb:

Care dintre păcatele acestea, ale lui Adam și Eva, este „cult al Rodniciei”?

Dimpotrivă, toate păcatele făcute de Adam și Eva sunt fugă de rodnicie pentru iluzia unor drumuri mai ușoare către înălțimi!

Și acestea sunt primele păcate din istorie!

Pot să arăt și faptul că în crima lui Cain asupra blândului Abel nu există nici urmă de „cult al Rodniciei”.
Așa cum nu există nici în purtarea femeii lui Lot, în răutatea Regelui Saul, în închinarea la idoli sau în nenumărate alte păcate străvechi.

Amintea Giuseppe Cocchiara despre unul dintre miturile politice care au parazitat și parazitează etnologia, folcloristica și, mai apoi, sociologia și antropologia: mitul bunului sălbatic (the noble savage), cum a fost tradus în română.
Mitul vine din Renaștere, fiind unul dintre roadele corcite și mincinoase ale încercării de revenire la păgânismul greco-roman: de la mitul Arcadia la mitul bunului sălbatic este un salt uriaș, pe care doar disprețul de realitate îl poate face.
Anticii nu au putut gândi așa ceva, pentru că erau în contact cu barbarii și nu puteau asimila faptele acestora ca bune în scara de valori proprie.
Nici Vest-Europenii nu au făcut asta în mod real, fiind șocați de contactul cu „sălbaticii” – de unde și lozinca îngrozitoare un Indian bun este un Indian mort –, dar au avut plăcerea să se prefacă a crede în mitul bunului sălbatic.
Pentru cei mai mulți era o simplă fandoseală, un mijloc de a se pretinde buni și toleranți.
Pentru unii, însă, era și este o imagine prea frumoasă pentru a nu fi adevărată.

Se pot spune foarte multe pe temă, dar esențial este că din punctul meu de vedere Chesterton urmează exact mitul bunului sălbatic. Și face asta ignorând mărturiile clare ale istoriei, mărturiile clare ale Dumnezeieștilor Scripturi.

Revenind la Adam și Eva, merită să subliniem faptul că ei știau.
Ei știau că Dumnezeu a creat totul.
Ei știau că Dumnezeu i-a făcut din iubire înțeleaptă.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi cunoaște deplin.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi poate călăuzi ca să ajungă la desăvârșire, la îndumnezeire.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singura cale a libertății, a deplinătății personale, a fericirii.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singurul izvor al rodniciei.

Știind toate acestea, au ales, liber, să asculte de Satana. Necondiționat.

Ceea ce a supus Satanei Universul ce le fusese supus, cu tot cu toate odraslele – minerale, biologice, ideatice, virtuale ș.a.m.d. – care urmau să apară în el.

Și din nou se arată iubirea înțeleaptă a lui Dumnezeu, care folosește vina lor față de El pentru a-i salva și a ne salva!

Căci Dumnezeu nu a negat libertatea lor de a alege, respectându-le supunerea față de cel rău.
Dar, pentru că încălcaseră înțelegerea dintre ei fără dreptate, avea dreptul să îi pedepsească.
Și a dat acele legi pe care păcatul le privește drept blestemul strămoșesc, blestemul lui Adam, blestemul lui Adam și Eva etc.
Doar că prin acel „blestem” Dumnezeu a pus zăgaz Căderii, a limitat puterile diavolilor asupra oamenilor și lumii, a dat viitor omenirii și, mai ales, L-a făgăduit pe Mesia, Iisus Christos.
Blestemul ca binecuvântare este o taină a lucrării harului în lume pe care, cândva, Românii o înțelegeau. Dar pe care cei mai mulți au ignorat-o și o ignoră.

Vedem astfel că rodnicia vine tot de la Dumnezeu, și înainte, dar și după Cădere.
Deci nu poate să fie rodnicie – și nici un cult al acesteia – în afara ascultării de Dumnezeu.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum este atunci când cei răi se înmulțesc și își închipuie că sunt binecuvântați, doar pentru a ajunge singuri în Iad.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum a fost la bogatul căruia i-a rodit țarina.
Sunt însă minciuni, iar nu rodnicie adevărată.
Aceasta există doar în ascultarea de Dumnezeu, Singurul care face să fie mai mulți copiii celei sterpe decât ai celei cu multe nașteri. (sic!)

Ca să răspund la întrebare,

natura păcatului este aceeași de la început și până la A Doua Venire.

Ceea ce se schimbă este, uneori, fie aparența păcatului, fie (uneori!) discursurile și/sau pretextele justificative.

Însă în natura sa tot păcatul, dintotdeauna și pentru totdeauna, este despărțirea de Dumnezeu, neascultarea de Dumnezeu, răzvrătirea de Dumnezeu etc. (toate fiind expresii pentru aceeași atitudine).
Așa cum toată virtutea, dintotdeauna și pentru totdeauna, este ascultarea de Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Păcatul își poate schimba natura? (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Cel mai mare păcate este cel pe care îl am.
Pentru că acesta mă desparte de Dumnezeu.
Mihai-Andrei Aldea

Cu întârziere, răspund unui mesaj și unor întrebări din acest mesaj adresate de Mihai.
Mesajul a fost postat de d-sa acum vreo șase zile, la micul eseu Între desacralizare și sfințire, născut tot din întrebările sale.
Una dintre pricinile pentru care am răspuns cu întârziere este încercarea unui răspuns serios. Ca urmare, este destul de lung și l-am împărțit în două.
Să fie cu folos!

Părinte, dacă îngăduiți întrebarea, tot Chesterton spunea că: „În un anumit sens, păcatul antic era infinit superior, nemăsurat superior păcatului modern. Toți cei care scriu despre el cad de acord cel puțin asupra unui lucru: că era un cult al Rodniciei. (…) Era cel puțin de partea Vieții. A fost lăsat pe seama ultimilor creștini, sau mai degrabă a primilor creștini pe deplin angajați în a huli și nega creștinismul, să inventeze un nou fel de închinare la Sex, care nici măcar nu este o închinare la Viață. A fost lăsat pe seama celor mai recenți Moderniști să proclame o religie erotică care în același timp preamărește pofta și interzice fertilitatea. Neopăgânismul merită cu adevărat reproșul lui Swinburne, când jelește păgânismul vechi: și nu înalță semnul cel rodnic și nu întinde ospățul cel părintesc. Noii preoți desființează paternitatea și păstrează ospățul pentru ei înșiși. Sunt mai răi decât păgânii lui Swinburne. Preoții lui Priap și ai Cotytto intră înaintea lor în împărăția cerurilor.”

Această părere are un aspect discutabil, precum și mai multe evident greșite.

În primul rând, este discutabil dacă un păcate poate fi superior altuia. Cu adevărat, sunt păcate care pot părea justificate într-o anumită măsură. Sunt păcate ce au consecințe mici – după cât putem vedea –, și de aceea sunt denumite păcate mici sau păcate mai mici decât altele.
Dar asta înseamnă că au vreo superioritate față de celelalte?
Ca să dau un exemplu, dacă un criminal în serie a ucis mai puțini oameni decât altul, înseamnă că prin asta îi este superior aceluia?

Desigur, Chesterton nu despre această diferențiere între păcate vorbește, ci despre ceea ce consideră – el și alții – a fi în spatele păcatului.
Dar face asta păcatul superior, sau dimpotrivă?
Este cu ceva mai bun păcatul având în spate o motivație aparent bună decât cel fățiș rău?

Să ne gândim la Părintele Nicolae Steinhardt și la bunul simț țărănesc: Măi! Din păcatele celor dinainte s-a născut otrava lumii de astăzi? Răspunsul este, evident, Da. Și bunul simț țărănesc va spune: Deci păcatele celor dinainte sunt vinovate în mare parte pentru păcatele de astăzi! Și atunci, prin ce sunt ele superioare celor de astăzi?

Sunt multe care se pot spune pe temă, astfel încât vedem faptul că ideea după care un păcat poate fi superior altuia este departe de a fi demonstrabilă clar.

De aici, adică de la această idee, citatul merge mai departe, însă, din eroare în eroare.

De exemplu, afirmația „Toți cei care scriu despre el cad de acord” este cel puțin hazardată. Și asta doar dacă nu o încadrăm în domeniul gândirii rasiste paradigmatice pentru Vest-Europeni și nu numai.
Care gândire rasistă?

Cea după care „noi suntem totul”. Cea după care „dacă noi am făcut o greșeală au făcut-o toți oamenii”; reflex de gândire care nu este însă aplicat și faptelor considerate pozitive.
Un exemplu tipic este lucrarea pretins teologică și istorică Marea luptă a Elenei Albu din SUA. Lucrare în care se pretinde prezentarea istoriei Creștinismului și a ”Bisericii”, deși sunt ignorate total Biserica Ortodoxă și celelalte biserici din afara zonei vest-europene.

De altfel, am avut prilejul să văd sistematic ignorat restul lumii, ignorate realizările celorlalți de către mii de cărți și zeci de mii de articole, studii sau eseuri vestice.

Ca urmare, afirmația „toți care scriu… cad de acord” este, dintr-o dată, falsificată integral de ignorarea tuturor celor care au scris despre păcatele antice în alte culturi.
De asemenea, am o puternică îndoială în privința consensului în cauză. Dar cum am demonstrat ceea ce era de demonstrat, trec mai departe.

Pretenția și prezumția după care „păcatul antic… era un cult al rodniciei” este radical străină realității.
Bărbații cartaginezi care se îmbrăcau în femei și renunțau la procreare pentru plăceri perverse erau evident străini de orice cult al rodniciei.
Femeile care se culcau cu cât mai mulți bărbați în cinstea demonilor sexului – de la Afrodita la Astarta (Iștar) – erau evident străine în păcatele acestea de orice cult al rodniciei.
Năvălitorii care măcelăreau sate și orașe, ucigând femei și copii, inclusiv femei însărcinate (IV Regi 8:12 și 15:16 sunt doar două exemple) erau evident străini de orice cult al rodniciei.
Și lista poate continua cu exemple din toate neamurile Antichității.

Eroarea aceasta se repetă în următoarea frază, alături de o alta.
Citez:

„A fost lăsat pe seama ultimilor creștini, sau mai degrabă a primilor creștini pe deplin angajați în a huli și nega creștinismul, să inventeze un nou fel de închinare la Sex, care nici măcar nu este o închinare la Viață.” (Gilbert Keith Chesterton, Sex and Property)

Prima sintagmă folosită cuprinde o eroare organică, repetată în reluarea aparent nuanțată a sintagmei în a doua parte a frazei.
Căci, prin definiție, a fi Creștin înseamnă a fi ucenicul lui Iisus Christos.
Ca urmare nu pot fi definiți drept creștini cei care hulesc Creștinismul.
Eroarea este masivă, și nu este ultima!

Căci expresia ultimii creștini folosită pentru atacatorii Creștinismului este eronată nu doar pentru al doilea termen, ci la fel de mult și pentru primul.
Aici ne izbim de aceeași paradigmă vestică „noi suntem totul”.
Chesterton vede că în Vest are loc disoluția Creștinismului, așa că îi vede pe oamenii timpului drept „ultimii creștini”. Doar că are aici o confuzie similară cu cea semnalată de Voltaire (apropo de „Sfântul Imperiu Roman de națiune germană” care, arată el, nu era nici sfânt, nici imperiu, nici roman). La fel, nici oamenii indicați de Chesterton nu sunt nici creștini, nici ultimii.

Creștinii sunt eterni: ei intră în Împărăția Cerurilor, împărtășindu-se de eternitatea Sfintei Treimi.
Pot exista ultimii creștini dintr-un loc, pentru o vreme.
Așa au fost ultimii creștini din Cetatea Giurgiului, măcelăriți sau târâți în robie după ce aceasta a fost cucerită. Doar că, iată, astăzi sunt iarăși creștini în Giurgiu!
Dar la nivelul întregii omeniri nu pot exista ultimii creștini decât într-o singură formă: ultimii creștini trăind pe pământ la A Doua Venire.

În continuare, apare exprimarea „sau mai degrabă a primilor creștini pe deplin angajați în a huli și nega creștinismul”.
Desigur, formula „sau mai degrabă” arată dorința de nuanțare și precizare.
Dar există mai departe mai multe erori.
Una a fost deja arătată și, din păcate, se repetă: eroarea de a-i numi creștini pe dușmanii Credinței Creștine, deși definiția biblică și universală a creștinului exclude total includerea între Creștini a dușmanilor Creștinismului.

A doua greșeală este legată de termenul primii.
Factual, adevărul este că se cunosc încă din vremea Sfinților Apostoli oameni care, fiind Creștini o vreme, au ieșit ulterior din Biserică, manifestându-se ca dușmani ai acesteia.
Ce spune Sfântul Apostol Ioan?

Dintre noi au ieșit, dar nu erau de-ai noștri, căci de-ar fi fost ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toți de-ai noștri, de aceea au ieșit (I Ioan 2:19)

Vedem în acest cuvânt și încă o confirmare a faptului că nu sunt creștini cei care hulesc Creștinismul.
Dar și faptul că este o eroare enorm pretenția că primii hulitori ieșiți dintre creștini ar fi din secolele vizate de Chesterton.
Este o greșeală ce manifestă același exclusivism regionalism – ușor de încadrat la rasism – și aceeași orbire față de alteritate a culturii vestice din secolul al X-lea și până astăzi (cu rădăcini în năvălirile germane păgâne și în influențele nobilimii păgâne romane).

În sfârșit, eroare este și părerea după care „închinarea la Sex” nu este „o închinare la Viață”. Și aici, desigur, mulți cititori creștini ar fi indignați că denumesc afirmația „părere” și „eroare”. Pentru că, desigur, la nivelul cunoașterii și ascultării de Sfintele Scripturi singura închinare la Viață este ascultarea de Dumnezeu. Dar aici autorul nu folosește această definiție, pentru că textul pune în contradicție păgânismul antic și neo-păgânismul. Din acest punct de vedere, însă, afirmația devine ilogică. Și iată de ce!
Dacă prin închinare la Viață se înțelege ascultarea de Dumnezeu, ea nu există nici într-o parte, nici în cealaltă.
Dacă prin închinare la Viață se înțelege poziția culturii păgâne față de viață și urmarea ei, amândouă părțile o efectuează. Căci pentru închinătorii la sex, sexul este viață!

Ca urmare, afirmațiile din citatul lui G. K. Chesterton se dovedesc eronate. Aș putea să demonstrez și mai departe, însă cred că este de ajuns – următoarele fraze reiau aceleași idei, diferind numai formulările.
Ca urmare, să trecem la următorul citat!

Iar C.S. Lewis spunea că „procesul istoric nu îngăduie o întoarcere simplă; că Europa nu poate ieși din Creștinism pe aceleași uși pe care a intrat și să se regăsească acolo unde era. Nu acesta este felul în care se întâmplă lucrurile. Omul post-creștin nu este un păgân, tot atât de bine ai putea crede că o femeie măritată își recapătă fecioria prin divorț.”

a doua parte aici

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Din cartea Ortodoxia și artele marțiale

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Sute de mii, ba chiar milioane, au fost ostașii creștini care, în fiecare generație, i-au urmat pe sfinții împărați ai Romaniei, de la Constantin cel Mare la Constantin Brâncoveanu. I-au urmat în viaţă, dar și în moarte, în drumul pe care acești împărați au urcat – cu atâția pe umerii lor! – către ceruri.
Amintirea domnitorilor aceștia a fost totdeauna sfântă în sufletele Românilor. Și sfântă a fost și amintirea străbunilor ce au ținut armele în mâini pentru acești împărați – fie că erau în această lume sau se mutaseră demult. Această amintire sfântă a însuflețit generație după generație și a ținut aprins focul libertății în inimile Românilor chiar și în vremea celor mai mari și mai rele înfrângeri. [..]

Se cuvine, credem noi, să înțelegem aceasta. Și, desigur, să ne întoarcem la ostășia care ne caracterizează etnic, la ostășia care este nu doar o datorie constituțională ci, mai mult decât atât, o datorie sfântă a fiecărui Român față de Neamul Românesc, din vremea Sfinților Apostoli, ba chiar și mai dinainte1.
Se cuvine ca toți Românii ortodocși să înțeleagă aceasta și să înceteze a-i disprețui sau huli pe aceia care își fac datoria care este obștească. Și, mai mult, să-i prețuiască, să-i sprijine, să-i urmeze. Căci mai sunt și azi urmași ai vechilor ostași. Care, acolo unde sunt, luptă să ducă mai departe moștenirea părintească, să apere măcar un colț sau altul de invazia care ne apasă.

Ortodoxia și artele marțiale,
de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, Ed. Scara, București, 2023

Cartea se poate găsi la Librăriile Sophia (ca aici), la Libris (online aici), la Egumenița (online aici) etc.

Note

  1. Căci legați prin Cristos de Avraam (Romani 9.7-8) suntem urmașii acestuia, și ai părintelui nostru David, ai patriarhilor și proorocilor. Și precum aceștia zideau Ierusalimul cu mâna pe arme, așa am zidit și noi România. Și altfel nici nu o vom putea ține mai departe. ↩︎

Între desacralizare și sfințire

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Cu mila bunului Dumnezeu și îndrumarea Sfinților Închisorilor, am publicat pe 15 Mai 2026, în format electronic, lucrarea Cruci întreite și modele înrudite (click aici pentru accesare).

Am primit la această postare-publicare un comentariu frumos și îndemnător la cunoaștere, pentru care mulțumesc autorului (Mihai):

Sărut mâna, Părinte, vă mulțumim foarte mult! Este o mare bucurie să vă pot citi noua carte.

Cât de frumos ne arătați, prin fiecare cruce de pe o ușă, de pe o ie sau de pe un covor, „întemeierea ontologică a Lumii” despre care vorbea Eliade; cum, în România Străveche, românul își pune și viața și moartea sub luminarea, curățirea, ocrotirea, îndrumarea, izbăvirea și sfințirea Sfintei Treimi.

Părinte, dacă îngăduiți întrebarea: Mircea Eliade spunea că „oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viață profană nu reușește să abolească total comportamentul religios”, ci rămâne „hrănit de mituri decăzute și imagini degradate”.

Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?

Să ne trăiți, Părinte! Sunteți mereu în rugăciunile noastre!

Întrebarea își răspunde sieși, s-ar crede la o primă lectură. Dar este așa?

În primul rând, să înțelegem că termenul de desacralizare are două înțelesuri fundamentale:

a) acela de scădere puternică a prezenței sfințeniei Dumnezeiești (în viață, în societate, într-un obiect sacru etc.) și
b) acela de scădere puternică al sentimentului (clasic) de sfințenie dintr-o societate sau cultură.

Primul termen este definit obiectiv. Al doilea corespunde gândirii și trăirii uriașei majorități omenești (Luca 12:32).

În al doilea rând, să ne amintim faptul că toată cunoașterea noastră este cel puțin mărginită, dacă nu înșelată, cât este despărțită de cunoașterea adevărurilor divine.

Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în prăpastie se potrivește aici deosebit de bine: așa se întâmplă dacă sufletul înstrăinat de adevărurile dumnezeiești se însoțește pe drum cu o cunoaștere înstrăinată de aceleași adevăruri.

Dar trebuie înțelese aici câteva adevăruri:

  • darurile dumnezeiești primite la concepere (talent muzical, simțuri ascuțite, grație, îndemânare, capacități matematice și oricare altele) foarte rar și foarte greu se pierd – și de obicei se pierd prin directă autodistrugere;
  • oricât de înstrăinat de omenie, oricât de satanizat, sufletul tânjește după Lumina pe care a simțit-o în clipa conceperii, când a fost creat de Dumnezeu împreună cu trupul atunci conceput;
  • chemarea la pocăință, la eliberare și curățare, la împlinire și sfințire, este continuă pentru fiecare om.

Ultimele două puncte arată clar de ce nevoia de veșnicie și sacralitate este imanentă sufletului omenesc.
Această nevoie există totdeauna în sufletul omenesc și vor exista totdeauna – fiind una dintre marile fericiri ale Raiului și una dintre arzătoarele torturi ale Iadului.

Dar, va întreba cineva, cum se potrivesc aici ateii?
Ei, care se leapădă de existența lui Dumnezeu, mai au nevoie de veșnicie și sacralitate?

Uitându-ne la adevărurile dumnezeiești vedem porunca de a cunoaște oamenii ca buni sau răi după faptele lor.
Care sunt faptele ateilor în această privință?

Ei bine, unii atei pretind că dețin adevărul absolut; unii atei divinizează personalități omenești și păcătoase – de la marele antisemit și genocidar Karl Marx până la Nicolae Ceaușescu ș.a.a.; unii atei divinizează doctrina de partid, sau nu știu ce filosofie de Stânga, pe care le văd ca adevăruri absolute. Etc., etc.
Mai mult, pentru aceste pretenții și divinizări ateii ridică temple și mausolee, unde slăvesc idei și persoane ca pe niște zei; desfășoară ceremonii pentru ei sacre, în care orice greșeală este văzută și tratată ca un sacrilegiu, ca o blasfemie de neiertat.
Tot aceeași atei scriu cărți în care imaginează un etern viitor veșnic fericit – mereu de un nerealism bolnav, dominat de contradicții ființiale și totdeauna negat de realitate.

Toate aceste fapte – ca și altele pe care nu mai stăm să le înșirăm – sunt credințe și manifestări religioase în cel mai deplin înțeles.

Simplul faptă că un om vrea să creadă că nu există Dumnezeu este, de altfel, un gest real religios.
Un misionar ateu pretindea că poate pune pe același plan discuțiile despre existența lui Dumnezeu cu cele despre unicorni sau farfurii zburătoare.
Din preaplinul inimii grăiește gura, ne arată Mântuitorul, iar psihologia, plagiindu-L, recunoaște că vorbirea omului oglindește involuntar multe gânduri și simțiri ce s-ar vrea ascunse.
Amintesc aceasta deoarece unicornii există, și se numesc astăzi rinoceri, iar farfuriile zburătoare au fost inventate de Henri Coandă… deci există.
Amândouă aceste existențe (unicornii/rinocerii și farfuriile zburătoare) sunt fascinante pentru om, au fost folosite pentru născocirea a nenumărate mituri, sunt ele însele semi-mitice sau chiar mitice, dar mai ales există.
Am arătat aceste fapte pentru ca cititorul să poată vedea că misionarul ateu în cauză se minte intenționat, astfel încât ajunge să nu vadă realitatea (altfel ar fi dat alte exemple).

Putem înțelege astfel că adevărata provocare pentru om este felul în care își întrebuințează nevoia de veșnicie și sacralitate.

Dacă o face în căutarea unor plăceri – fie că sunt sufletești sau trupești –, va fi orb pe orb călăuzind în prăpastie.
Dacă o face în căutarea adevărului, chiar dacă va rătăci uneori și o vreme, va ajunge la Adevăr.

Acum, revenind la întrebare, putem vedea că răspunsul ei este departe de a fi atât de simplu pe cât s-ar crede la prima vedere.

Acțiunile de persecutare a Bisericii au mai multe straturi atât în motivarea individuală, cât și în cea de grup.

I. Lucrarea demonilor

La nivelul cel mai adânc, se află Satana, care dorește prăbușirea în Iad a tuturor oamenilor, pe care îi urăște și invidiază.
Faptul că oamenii pot ajunge în Rai este, pentru draci, de neiertat.
Faptul că oamenii sunt ocrotiți și îndrumați de îngeri este, pentru draci, de neiertat.

Pentru Satana și demonii săi oamenii ar trebui nimiciți. Dar pentru că sufletele sunt create nemuritoare, Satana și dracii vor ”măcar” torturarea oamenilor pentru eternitate. Adică Iadul cât mai adânc.

Pentru aceasta, Satana și diavolii săi folosesc o răsturnare a lucrării de mântuire pe care au desfășurat-o îngerii și oamenii lui Dumnezeu.

Ceea ce la cei buni este m-am făcut tuturor toate ca în orice chip să-i mântuiesc pe unii (= cei care primesc să Îl urmeze pe Dumnezeu),

devine la Satana

mă prefac tuturor toate ca să-i silesc pe toți în Iad, cât mai adânc.

Vedem la primul principiu libertatea de alegere, iar la al doilea lipsa ei.

Însă cum omul este păzit de Dumnezeu să își păstreze libertatea de alegere, anularea ei de către demoni se face prin înșelăciune.
De pildă,

  • celor mai mulți Satana nu le spune cine este și unde îi duce, prefăcându-se că le vrea binele și că le dă lucruri bune, care le sunt de folos (II Corinteni 11:14)
  • pe cei cărora le spune că îi duce în Iad, îi păcălește că acolo vor împărăți cu el, că le va fi bine etc. (cum vedem în viața Sfântului Ciprian al Cartaginei sau în religiile deschis sataniste de secol XIX-XX)

În amândouă formele, Satana și demonii mint.

Iar prima și cea mai continuă minciună este declararea răului drept bine și a binelui drept rău.
Asemenea minciună este și ușor de primit, atâta vreme cât dracii îi spun omului că „ce își dorește rău, își dorește bine”.

Cu adevărat, feministele ce au distrus atâtea miliarde de femei și atâtea sute de milioane de familii sunt convinse că ceea ce fac este bine.
Faptul că ele însele sunt nefericite în feminismul lor, nu le trezește.
Faptul că feminismul a fost inițiat de niște bărbați murdari cu interese murdare și meschine, nu le trezește.
Faptul că prin înseși doctrinele lor declară partea femeiască proastă și slabă, declară toate femeile de până la feminism inferioare bărbaților ș.a.a., nu le face să își dea seama că feminismul este cea mai rasistă ideologie și mișcare (în fapt, cea mai rasistă religie atee) în raport cu femeile.

Voi da aici un exemplu:

Am întrebat o doamnă de ce a devenit feministă, de ce crede că ar fi bine pentru o femeie să fie feministă.
Și a început cu un discurs plin de idei și afirmații copiate din propagandă, fără o picătură de gândire proprie. În esență fiind principiul fundamental al feminismului: femeia este oprimată de bărbat, feminismul o eliberează.
Doctrina „ești oprimat, te eliberăm” este, de altfel, tipică tuturor mișcărilor extremiste în general, dar mai ales celor de Extremă-Stânga (Nazism, Comunism, Fascism, Antifa, Iluminism etc.).
Deci, d-na feministă a umplut discursul cu texte despre „oprimarea femeii”, „patriarhat” și altele asemenea. Am așteptat în zadar o idee proprie.
Atunci când a făcut pauză, foarte mulțumită de discurs, i-am răspuns:

– Doamnă, nu am întâlnit în viața mea pe cineva care să vorbească atât de urât despre femei!
Șocată, s-a holbat la mine:
– Eu nu am vorbit urât despre femei!
– Cum doamnă, când ați spus că până la Feminism toate sau aproape toate femeile au fost incapabile, proaste și lașe?
Foarte indignată:
– Eu nu am spus așa ceva!
– Dvs. ați spus că până la Feminism femeile, care alcătuiau majoritatea populației, erau dominate și oprimate de bărbați, care erau minoritatea. Și ce minoritate! O minoritate care la nivelul adulților era adesea sub 40% și chiar sub 30% din populație. Pentru că bărbații erau mereu plecați cu treburi, mureau în nenumărate accidente de muncă sau din cauza unor infecții provocate de răni aparent minore, plecau mereu la vânătoare, la târg, la război. Prin urmare, în casă bărbații erau mai mult de lipsă decât de față. Și totuși, ziceți dvs., femeile erau atât de proaste și de slabe încât nu puteau să se „elibereze”, nu erau în stare să își crească copiii decât ca să păstreze sistemul!
D-na se blocase, neștiind ce să răspundă.
Așa că am i-am spus și am întrebat-o:
– Femeile de atunci își trimiteau bărbații să se schilodească între ei și să se omoare. Bărbații mureau în chinuri pe câmpul de luptă, sau își vedeau și auzeau prietenii murind în chinuri. Bărbații se prăbușeau sub bușteni sau lespezi de piatră, erau sfârtecați de urși, tigri, lei, hiene, mușcați de vipere, cobre sau alte târâtoare otrăvitoare. Bărbații se scufundau și înecau pe râuri repezi, cu plute sau luntri, ori pe mări. Bărbații se coceau vara în zale, armuri de piele sau din tablă, înghețau iarna în aceleași, erau torturați de apă și noroaie toamna și primăvara. Totul, ca să aducă ceva femeii, acasă, și ca să o apere.
Între timp, soțioarele lor se chinuiau groaznic, stâng iarna pe lângă plită și vara făcându-și treburile la umbră, înconjurate de pacea gospodăriei și de copiii iubiți.
Iar când venea bărbățelul, săreau prâsnel: Iubitule, bărbatul meu drag, ce dor mi-a fost de tine! Ia spune, viteazule, prin de ai trecut? Și bărbatul începea să se laude cu ce a înfruntat și, mai ales, cu ce a adus să pună la picioarele femeii. Și cine crede că bărbatul vota împotriva mamei lui, împotriva surorilor lui sau a soției lui nu știe ce spune!
Asta era femeia de atunci. Femeia de astăzi nu mai are bărbat, în schimb este fufă ieftină, trecută de la unul la altul, sau și mai rău, muncind la serviciu în locul bărbaților și acasă ca femeie, sau acasă doar drogată de electronice, singură și fără viață. Femeile de atunci nu cunoșteau bolile cu transmitere sexuală (BTS), ele apăreau doar în unele bordeluri ale unor mari orașe. Femeile de astăzi sunt pline de herpes, chlamidia și altele asemenea. Femeile de atunci mureau împlinite, înconjurate de nepoți și strănepoți, sărutându-li-se mâinile de toți bărbații. Femeile de astăzi mor singure și nefericite, după o viață singură și nefericită.
Deci, ce părere aveți, cine erau mai deștepte, femeile de atunci, sau femeile de astăzi?

Doamna în cauză a rămas mută și copleșită.
O vreme.
Am plecat și mi-am văzut de treabă. Iar mai târziu am aflat că își continua activitatea feministă, adică distrugerea femeilor.

Iată, deci, că de foarte multe ori oamenii aleg minciuna, oricât adevăr le pui înainte.

Cum ziceau Străbunii: minciuna are picioare scurte și adevărul o ajunge, dar adevărul umblă mereu cu capul spart.

De aici vine

II. Lucrarea oamenilor

Aici avem trei feluri de oameni:

a) cei care țin de grupul de religii ateiste (antropocentriste) ori sataniste
b) cei care țin de felurite alte convingeri religioase
și
c) minoritatea care Îl adoră pe Dumnezeu Cel în Treime slăvit.

Pentru punctul a), sunt, într-adevăr, cei care urmăresc intenționat desacralizarea lumii… conform definițiilor sacrului din religiile lor.

Cine citește texte comuniste precum Așa s-a călit oțelul / Tac zacalialasi stali (Так закалялась сталь) sau Odă lui Stalin (Pablo Neruda, Osip Mandelstam ș.a.a.) va fi atins de strania sacralitate idolatră care le umple.
Pentru că în realitate toate formele de ateism nu fac altceva decât să Îl înlocuiască pe Dumnezeu cu feluriți idoli, totdeauna ridicoli, dar totdeauna adulați de adepți.

Ca urmare, eforturile de desacralizare ale religiilor de tip ateist și satanist sunt, în fapt, eforturi de înlocuire a sacrului real (sfințeniei adevărate) prin sacrul idolatru al acelor religii.

Oamenii din categoria b) se socotesc foarte des ca stând împotriva ideologiilor din categoria a).
Însă aceasta este doar o înșelare, o amăgire prin care diavolii le încețoșează conștiința.

Căci oamenii din categoria b) sunt adepții unor forme de sacru ce poartă aparența unei înclinări spre bine, ca un șir care tinde spre 1 fără să îl atingă vreodată. Deși, de foarte multe ori, nici măcar nu tind (formele de sacru) spre acel Unu, ci simulează că o fac.

Și de aici apare o dihotomie extraordinară: oamenii din categoria b) sporesc desacralizarea lumii în raport cu Dumnezeu cu atât mai mult cu cât sporesc pseudo-sacralitatea religiei lor în lume.

Prin urmare, ar părea că doar oamenii din categoria c), minoritară, păstrează și cresc sacralitatea lumii în sensul propriu, raportat la Singurul Dumnezeu adevărat. Dar…

Dar în realitate mulți, foarte mulți dintre cei din categoria c) au foarte multe neputințe și nepriceperi. Mulți rămân începători în ale Credinței chiar și după zeci de ani de la primirea ei. Ei urcă spre Dumnezeu, dar într-un pas de melc, în care mai mult irosesc darurile primite decât să le înmulțească.

Cultura Veche Românească, pe care tot încerc să o readuc în gândirea și mai ales viața oamenilor, are acest rost: să fie un mediu ce determină folosirea cât mai bună a darurilor primite de începători.
Basme, ghicitori și snoave, balade, cântece de haiducie și altele vitejești, legende, proverbe, zicători, etc. precum și obiceiurile de zi cu zi – de la hore la mărțișor – așează omul pe cale.
Nu și neomul, desigur, dar fiecare își alege drumul.

Deci, răspunsul la întrebarea

Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?

este că cei majoritatea covârșitoare a oamenilor muncește și luptă pentru sacralitatea lor, nu pentru sacralitatea lui Dumnezeu. Și face asta de la Cădere, și o va face până la săvârșitul lumii1.

Aceasta este desacralizarea lumii, care a început cu despărțirea Evei de Adam și ascultarea ei – și mai ales a lui! – de cel rău.

Tragic, deși nu fără a fi și ridicol, este faptul că toți cei care luptă împotriva sacralității – de la Papalitate la Comunism – pretind sistematic a lupta pentru „o sacralitate mai bună”.
Cum spune înțelepciunea populară, mai binele este dușmanul Binelui.

Am scris această zicală într-o formă specifică, deoarece mă opresc aici la un înțeles specific: încercând să producă un „mai bine” decât cel dăruit de Dumnezeu omul devine dușmanul Binelui, adică al lui Dumnezeu, și astfel devine propriul său dușman.
Căci a lupta împotriva lui Dumnezeu înseamnă a te autodistruge.
După cum s-a spus cuiva ce cu multă râvnă lupta împotriva Binelui crezând că luptă pentru Bine: greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă.

Încheiere

Să nu ne mirăm de focul aprins între noi ca de ceva străin!
Știm că în lume necazuri vom avea, căci lumea a fost supusă deșertăciunii și este supusă deșertăciunii prin fiecare neascultare față de Dumnezeu.
Deci suferă și necredincioșii, izbind mereu cu picioarele în țepușe – cu picioarele, cu mâinile, cu capul, cu toată făptura lor, de fapt.
Suferim și noi, izbindu-ne de răutățile în care ne-am obișnuit să stăm și de răutățile celor din jur.

Scris este, cei care voiesc să trăiască evlavios întru Christos vor fi prigoniți.
Și prima prigoană vine din obișnuințele noastre rele.
Dacă pe acestea le biruim prin ascultare de Dumnezeu, răutatea întregii lumi este înfrântă în noi.

Și ajungem astfel la necesara vindecare din amenințarea desacralizării: zidirea noastră ca pietre duhovnicești în Biserica lui Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Expresia săvârșitul lumii (rezervată ca titlu pentru ultimul volum, al șaptelea, din proiectul Drumul spre Vozia) este un cuvânt popular de abisală spiritualitate. Pentru că sfârșitul lumii este și desăvârșirea lumii, căci înseamnă înlăturarea a tot ceea ce a fost nesfânt, înseamnă pecetluirea întru sfințenie a ceea ce devine un cer nou și un pământ nou. ↩︎