Ce s-a întâmplat
Pe 24 Mai 2025 am primit pe mail un mesaj intitulat Cerere de retragere a scrierilor Aposolului Pavel din Biblie / Request for the Removal of the Writings of the Apostle Paul from the Bible, semnat de o doamnă D.B.
Am citit mesajul și am considerat că este bine să primească un răspuns din partea mea.
Răspunsul este în format pdf, atașat mai jos.
Poate fi descărcat, citit, printat sau răspândit liber, ca atare.
Să ne fie spre mântuire!
Prostia care smintește. Zgârcenia anti-patriotică (II)
În eseul trecut am amintit despre cei care se poartă ca și cum izvoarele istorice pe care le-au găsit ar fi proprietate personală.
Foarte departe nu sunt nici aceia care, declarându-se patrioți sau naționaliști, se străduiesc până la absurd să își „păzească” operele de copiatori.
Am spus copiatori și nu plagiatori, chiar dacă adesea copiatorii își însușesc ceea ce au copiat ca și cum ar fi operă proprie.
Dar este, oare, aceasta, o răutate de care trebuie să ne păzim?
Aici vin la cuvintele Sfântului Apostol Pavel privitoare la misiunea sa, de vestire a lui Iisus:
„Voiesc ca voi să știți, fraților, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în așa fel că lanțurile mele, pentru Christos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul și tuturor celorlalți.
Și cei mai mulți dintre frații întru Domnul, îmbărbătați prin lanțurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu.
Unii, e drept, vestesc pe Christos din pizmă și din duh de ceartă, alții însă din bunăvoință.
Unii o fac din iubire, știind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalți, însă, – din zavistie – vestesc pe Christos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanțurile mele.
Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din fățărie, fie în adevăr, Christos se propovăduiește și întru aceasta mă bucur. Și mereu mă voi bucura.” (Filipeni 1.12-18)
De ce se bucura Apostolul Neamurilor de vestirea lui Christos, fie și din invidie sau duh de ceartă?
Pentru că Îl iubea pe Christos și voia să fie cunoscut.
La fel cel care iubește Patria Română, sfânta noastră patrie, cel care iubește Neamul Românesc și puhoiul de Sfinți pe care l-a dat Cerului, se va bucura să fie cunoscut mai bine.
Fie că cei care duc mai departe cuvântul despre Neam și Țară o fac din dragoste sau pentru câștig.
Fie că îți recunosc osteneala ori se străduiesc să o ascundă.
Mai ales că deasupra tuturor stă Dumnezeu, Dreptul Judecător.
Cel Care vede toate, de care nimic nu se poate ascunde și pe Care nimeni nu-L poate înșela.
El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2.6).
Căci și mucenicii mai vechi sau mai noi, nu în laudele și aplauzele mulțimii au înfruntat prigoanele.
Dimpotrivă, mulți au fost torturați și uciși pe ascuns, îngropați pe ascuns ori arși pe ascuns, aruncați în ape să li se piardă urma, acoperiți cu uriașe grămezi de pământ sau piatră.
Dar tocmai de aceea a strălucit lumina deasupra moaștelor lor; tocmai de aceea oasele lor sfărâmate au făcut și fac puhoi de minuni:
Pentru ca fiecare să știe că Dumnezeu vede tot, că nicio osteneală și niciun oftat, nicio jertfă și nicio răbdare nu e ascunsă înaintea Lui. Și El răsplătește cu slava Lui cea mai presus de minte, cu bucuria cea dincolo de gând, cu bunătățile Sale pe care omul de aici nu le poate nici măcar bănui, cu atât mai puțin înțelege.
Și dacă vrem să urcăm spre asemănarea lui Dumnezeu, întâi se cuvine să Îl cunoaștem pe cât se poate.
Dacă vrem să ne asemănăm Lui, trebuie să ne străduim să fim milostivi și generoși precum și El este.
Astfel ne facem mult mai bine datoria față de Neam și Țară, dar și față de sufletul nostru.
De mulți ani am văzut preluate din scrierile sau cuvântările mele și idei, și rânduri, ba și pagini întregi. De nenumărate ori fără cea mai vagă citare. Sau chiar atribuit altora. De puține ori cu citare. Și totdeauna m-am bucurat, văzând că ceea ce am lucrat dă roadă.
Iar unii m-au mustrat, zicându-mi că astfel am pierdut foarte mulți bani.
Pe care, mi-am zis eu, iată că n-o să îi iau în moarte, că nu îi am; așa cum nu o să îi iau nici pe aceia pe care pare că îi am.
Dar poate va sui la Dumnezeu și osteneala mea, și ceea ce cu bucurie am împărtășit tuturor celor dornici să afle adevărul.
Căci mi-am dorit și îmi doresc Neamul și Țara nu într-o fală goală, nu lustruite cu minciuni, ci în Adevăr și Iubire, adică întru Dumnezeu.
Iar ceea ce este adevăr și iubire în Istoria Românilor, în Cultura Veche Românească, sau în ceea ce astăzi izbutim să zidim, de la Dumnezeu este.
Ale Sale dintru ale Sale, Lui îi aducem de toate și pentru toate!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Într-o piatră rece și întunecoasă s-a îngropat de viu Daniil, ca să fugă de slava și răsplătirea acestei lumi. Și s-a făcut astfel luminătorul unei țări întregi și părintele multor sfinți.
1. Spunea cineva niște vorbe răsunătoare
Cine nu cunoaște istoria riscă să o repete!
Vorbele astea sună la fel de bine ca o absurditate din anii ’80 (secolul XX), care zicea, la fel de ritos,
Biblia spune că „Anul 2000 nici nu va veni, nici nu va trece!”
Deși ateu pe vremea aia, prostia mă indigna teribil (interesantă contradicție). Și de mai multe ori le-am provocat pe madamele ce o emiteau să îmi arate unde scrie în Biblie așa ceva. Că eu înghit Biblia pe loc! Și să își dea seama că este o aberație logică de oriunde ar fi de origine fraza: dacă ceva nu vine, nu are cum să treacă.
Pe același palier de gândire este și afirmația „Cine nu știe istoria riscă să o repete!”. Dacă ar zice „riscă să o repete în tot ce are mai rău” încă ar fi o logică: cine nu cunoaște istoria este la mâna celor care o cunosc; aceștia înțeleg și lumea, și felul în care pot manipula prostimea. Atenție! Prostime = cei care nu cunosc istoria.
Dar adevărul este că sunt mulți care cunosc istoria și vor să o repete!
Recitiți fraza, că este importantă!
Sunt mulți care cunosc Istoria și vor să o repete.
De ce?
Pentru că Istoria cuprinde multe lucruri care plac unora sau altora.
Persecuțiile cumplite împotriva Românilor și Evreilor din „Ardealul de Nord” pot fi un coșmar greu de purtat pentru Români și Evrei; dar dau plăceri orgiastice extremiștilor unguri, comuniști, naziști etc.
Cele două secole de genocid austriac – și apoi austro-ungaro-sârbesc – împotriva Românilor bănățeni pot fi un coșmar greu de îndurat pentru Români; dar dau plăceri orgiastice extremiștilor din Austria, Ungaria, Serbia etc.
Lista poate continua, dar ne oprim la exemplele acestea.
Vedem că și cunoașterea Istoriei nu înlătură dorința ocolirii răutății ei, dorința feririi de marile crime, răutăți, etc. Dimpotrivă, sunt persoane pentru care chiar și cele mai rele pagini de istorie sunt ceva de dorit, ceva care trebuie repetat.
Victimele sunt cei care își închipuie că ascunderea de adevăr îi poate apăra de realitate.
Adevărul este că
Cei care nu cunosc Istoria devin sclavii celor care o cunosc și astfel învață să o conducă.
Și, mai mereu, să o repete. În ce are mai rău.
2. Cineva spune, împotriva Rusiei, Chinei și SUA:
În mintea acestei persoane (oricine ar fi ea, de fapt) există convingerea unei Tartarii (Mongolii) victimă.
Din păcate, adevărul este că istoria relațiilor internaționale tătare/mongole se mărginește la crime, jafuri și răpiri. Tătarii au cucerit, jefuit și ucis nenumărate milioane de oameni în Corea și China, în Tibet, Asia Centrală, Europa, chiar și în Japonia și India, în Iran și Imperiul Otoman. Niciuna dintre țările lovite nu îi atacase și nici nu avea de gând. Niciunul dintre popoarele lovite nu îi atacase și nu avea de gând. Marele Zid Chinezesc este o mărturie a „frumuseții” istoriei Tartariei (Tătariei, cum s-ar zice).
Încă din perioada interbelică URSS a folosit specialiști mongoli care erau denumiți de populație vânători de capete. Aceștia aveau misiunea de a colinda părțile largi, mai puțin populate, ale URSS, spre a găsi orice om fără acte sovietice. Îl puteau ucide pe loc – au făcut-o de multe ori -, îl puteau tortura cât aveau chef – au făcut-o adesea -, îl puteau preda altor autorități, ca să meargă în lagăre, pușcării sau în fața plutonului de execuție (de obicei făceau asta dacă era căutat și primeau ceva samagon sau bani pentru că l-au predat oarecum în viață). Localnicii știau că unde înnoptează vânătorii de capete fetele trebuie să fie gata să le facă toate poftele, fără discuție, sau iese extrem de urât. Potolirea lor s-a produs doar în anii ’80 ai secolului trecut, atunci când Partidul voia o reformă (Glasnosti, Perestroika) și nu dădea bine ca ei să mai fie activi. Au primit decorații, pensii frumoase etc. și povestesc și astăzi nepoților despre vremurile lor de glorie.
Adevărate victime!
Filmele glorioase despre monstrul Genghis Han, care a izbutit să ucidă cu tehnologii de secol XIII mai mulți oameni decât Hitler cu tehnologii de secol XX, fac parte din această ștergere a istoriei Tartariei. Dar nu în sensul dorit de persoana care a emis comentariul amintit mai sus.
P.S. Câte suferințe au adus Tătarii în Istoria Românilor este de neînchipuit. Nenorocirea este că generațiile noi tătărăști privesc nostalgic, nu rușinate, către acel trecut mizerabil.
3. Spunea cineva
Părintele Aldea îndeamnă la violență, iar sfinții îndemnau la blândețe.
Această idee face parte din gândirea victimelor amintite aici la punctul 1. Oameni care nu cunosc Istoria, nu o înțeleg, și astfel devin sclavii celor care vor să o repete în ce a avut mai rău.
Vis pace, para bellum – spuneau Străbunii noștri
Adică, în latina de astăzi, :)
Vrei pacea, pregătește războiul
Monștri reali nu dispar dacă îți ascunzi capul sub pernă; bestialitatea și războiul nu dispar dacă pretinzi că nu există.
Istoria ne învață că doar cei pregătiți de război au pace. Elveția și Suedia sunt două exemple clasice: pregătirea lor pentru război a fost atât de bună, încât Hitler a preferat să le lase neutre. Și neutre au fost. România anilor 1930-1940 este tot un exemplu clasic: era atât de prost pregătită de război încât deși voia să fie neutră a ajuns să lupte de ambele părți și să fie lovită, jefuită și violată de toți.
Alături de această Istorie există și Istoria Bisericească.
Istoria Bisericească ne arată că au existat două curente teologice creștine (aici creștin e folosit în înțeles sociologic):
– al implicării sociale
– al detașării sociale
Curentul teologic al detașării sociale a avut un vârf în vremea Apostolilor, atunci când Creștinii s-au apucat să-și pună averile la un loc, încercând să creeze un fel de societate exclusiv teocratică; o societate creștină, despărțită cât mai deplin de societatea umană obișnuită (Faptele Apostolilor 4.32-37, 5.1-11). După ce Sfântul Apostol Petru a ucis prin puterea Duhului pe doi care încercaseră să înșele societatea teocratică înjghebată, aceasta s-a desființat. Nu doar că nu mai apare în Noul Testament, nici măcar drept amintire, dar nici în alte scrieri ulterioare. Decât la unele secte.
Totuși, există oameni care nu învață lecțiile Istoriei. Și avem în Persia, în China, în Nord-Vestul și Nordul Indiei, ba chiar și în Tibet și China, în secolele I-VIII, Creștini adepți ai acestei detașări sociale. Oameni ce fugeau de funcții în administrație, plecau din oaste după convertire, respingeau orice implicare în societatea păgână. De origine apostolică, adică de credință ortodoxă din alte puncte de vedere, au fost total exterminați, au dispărut din Istorie. Au fost înlocuiți de Monofiziți și alte grupări care s-au implicat în „viața cetății”, s-au implicat în societate, și astfel au putut merge mai departe.
Curentul teologic al implicării sociale a avut un vârf tot în vremea Apostolilor, prin lucrarea Sfântului Apostol Pavel. Acest Roman care era și Evreu, născut Roman (FA 22.25-29) și născut Evreu (FA 23.6; II Cor. 11.22) s-a folosit cu iscusință și de instituțiile sociale și statale evreiești, și de cele romane. Astfel încât, fără să se teamă de martiriu, le-a și l-a folosit spre vestirea Evangheliei și creșterea Bisericii.
Lauda lucrării lui înaintea lui Dumnezeu este atât de mare, încât Faptele Apostolilor îi sunt în mare parte dedicate, iar dintre Epistolele Apostolice, paisprezece* din douăzeci și una** îi aparțin.
După cum am arătat, nu toți Creșinii au înțeles pilda negativă a societății teocratice desprinsă de lume și, respectiv, cea pozitivă a lucrării sociale pauline.
Însă în Armenia, Georgia, Mingrelia, Etiopia și Romania (Imperiul Roman) s-a practicat implicarea socială, încă de la începuturi. Nu neapărat de către toți Creștinii, dar de majoritatea lor. Rezultatul a fost că toate aceste țări au devenit majoritar creștine măcar într-o parte a Istoriei lor. Și că Biserica din aceste părți este cea care trăiește până astăzi și pe care se întemeiază Biserica de pretutindeni din zilele noastre.
Adică, pe scurt, Istoria Bisericii pecetluiește implicarea socială, inclusiv implicarea în armată, ca singura cale creștină validă.
Îndeamnă sfinții la blândețe?
Bineînțeles!
Și, cu ei, și eu!
Când este vorba despre probleme personale.
Când este vorba despre probleme obștești, lucrurile se schimbă.
Sfântul Silvestru al Romei, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare și nenumărați alții au binecuvântat folosirea armelor, pregătirea de luptă, și chiar folosirea războiului pentru apărarea Țării în care trăiau. (Sper că adepții ortodoxiști ai blândeții iraționale nu leșină de emoție și frustrare în fața realității!)
Este o realitate teologică limpede, pecetluită de Sinoadele Ecumenice și de toată Biserica.
Restul este rătăcire.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. De ce am dat exemplul de la punctul 2.? Cel cu oftatul unora după „victima” numită Tartaria? Pentru că este o pildă excelentă despre cum ajung necunoscătorii Istoriei sclavii celor care vor să o repete în tot ce a avut mai rău.
* (1) Epistola către Romani, (2) Epistola Întâi către Corinteni, (3) Epistola a Doua către Corinteni, (4) Epistola către Galateni, (5) Epistola către Efeseni, (6) Epistola către Filipeni, (7) Epistola către Coloseni, (8) Epistola Întâia către Tesaloniceni, (9) Epistola a Doua către Tesaloniceni, (10) Epistola Întâia către Timotei, (11) Epistola a Doua către Timotei, (12) Epistola către Tit, (13) Epistola către Filimon, (14) Epistola către Evrei.
** (15) Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacob, (16) Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, (17) A Doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, (18) Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, (19) A Doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, (20) A Treia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, (21) Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda.
În valurile politice, deci şi mediatice, ale „Crizei COVID-19”, mulţi şi-au pierdut ţinta… dacă o mai aveau.
Spune Sfântul Apostol Pavel
„Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Christos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus” (Filipeni 3.12-14)
Deci, care este ţinta vieţii noastre, dacă nu suntem înşelaţi de diavol?
Răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus.
Şi atunci, „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8.35-39)
Maria Egipteanca, după ce a intrat în pustie, a trăit acolo 47 (patruzeci şi şapte) de ani, întâi luptând 17 ani împotriva patimilor cu cea mai tare voinţă.
Această voinţă nu era însă de ajuns, căci puterea patimilor o aprindea din vreme în vreme; însă ea cădea înaintea lui Dumnezeu şi cu mijlocirea Maicii Domnului stătea în rugăciune până se izgonea aprinderea.
Iar când s-a izbăvit de patimi, după al 17-lea an, a trăit mai departe în pustie încă 32 de ani.
În al 30-lea an i-a fost trimis Părintele Zosima, căruia i s-a spovedit într-o spovedanie publică ce doar cei curăţiţi o pot face. În anul următor l-a revăzut în Joia Mare, când a primit Sfânta Împărtăşanie. Iar în al 32-lea an al nevoinţei sale a plecat în Cerurile de care devenise atât de apropiată.
Înţelegem oare aceste lucruri?
Înţelegem oare viaţa Sfintei Maria Egipteanca?
Înţelegem oare că o desfrânată – ca noi toţi, într-un fel sau altul – a ajuns la o uimitoare plinătate a Duhului Sfânt în această viaţă?
Şi că a fost în Biserică, deşi de 47 de ani nu mai călcase într-o biserică?
Toate trec; şi cele bune, şi cele rele.
Cu adevărat înfrânt este doar cel care se dă bătut; altfel, orice înfrângere şi orice biruinţă sunt trecătoare.
Singura biruinţă veşnică este cucerirea Cerurilor.
Suntem, acum, despărţiţi de biserici, dar nu de Biserică.
De Biserică suntem despărţiţi doar dacă vrem să fim despărţiţi.
Stând aproape de duhovnicul nostru, vom găsi călăuzire atunci când puterile ne vor fi mai slabe decât ale Mariei Egipteanca.
Ea a fost singură cu adevărat, noi putem să vorbim cu duhovnicul nostru, cu preoţii noştri, putem să le ascultăm cuvântul, putem să primim sfat, putem să alergăm la ţintă, la răsplata chemării celei de sus, la Dumnezeu!
Cu Dumnezeu înainte!
Pr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 