”Evlavia populară sau cultul spontan, după cum arată lucrările teologice aprobate de Sfântul Sinod și înseși Hotărârile 4255/2002 și 5085/2002 ale Sfântului Sinod și alte acte sinodale, reprezintă o manifestare a Bisericii, adică a oricui este membru al acesteia: mirean, monah, diacon, preot, episcop etc.
Nu există în Biserică două tabere, două lumi paralele, una care să aibă dreptul la evlavie populară și cult spontan, iar alta care să nu aibă acest drept și să fie în poziția de „observator neimplicat”.
Nu există în Biserica lui Dumnezeu o parte care să aibă obligația de a sta încremenită, fără implicare de evlavie sau cinstire – a Sfinților, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. – sub indiferent ce pretext.
Consecințele dogmatice ale unei asemenea idei sunt de o gravitate extremă. Ele cuprind și ideea că există o stare de „obiectivitate” ce ar fi superioară trăirii duhovnicești – pentru că cinstirea Sfinților, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. sunt esențiale, imanente, trăirii duhovnicești. În Ortodoxie este imposibil de gândit o cale de sfințire, o stare de sfințenie, în care să nu existe implicarea în evlavie.”
Fragment din lucrarea Despre cinstirea și canonizarea Sfinților după rânduielile Biserici, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, Editura Areopag, București, 2024
Am reluat Învățătura lui Dumnezeu despre icoane, arătând, iar, că Dumnezeu a poruncit să se facă icoane, de asemenea că Moise a făcut icoane, după porunca Domnului, iar Dumnezeu le-a sfințit (împreună cu Cortul Făgăduinței).
În alt cuvânt arătasem și că icoanele au însoțit Biserica lui Dumnezeu neîncetat, de la Venirea Domnului până astăzi.
Pe de-o parte, Apostolii au avut icoane în chiar chipurile Templului, care încă strălucea în vremea în care Mântuitorul îi învăța.
Pe de altă parte, numeroase simboluri creștine, inclusiv ceea ce astăzi numim icoane, au fost folosite chiar de Apostoli și ucenicii lor.
Obiectele creștine sfințite apar și în Noul Testament, mai ales când sunt ieșite din comun, așa cum sunt ștergarele sau șorțurile ce, sfințite de Apostoli, se puneau peste bolnavi (Fapte 19.12; 5.14-16).
Dar ca să nu reluăm acestea, să ne oprim la întrebarea
Care este deosebirea dintre icoană și idol?
Foarte pe scurt,
icoana este un mijloc de legătură între oamenii din această lume și făpturile cerești – îngeri, sfinți, Treimea Sfântă.
Pe de altă parte,
idolul este orice creatură sau lucru (creat) care este pus(ă) în locul lui Dumnezeu sau al sfinților Săi.
Mai pe larg, să luăm cazul unor sfinți precum marele Nicolae, Fecioara Maria sau Ștefan cel Mare.
Având o icoană a unuia dintre ei, Creștinul se urcă, prin ea, la acești sfinți.
Orice Creștin sărută icoana Sfântului Ierarh Nicolae ca pe acesta să îl sărute, nu obiectul, care slujește ca mijlocitor. Orice Creștin se roagă la Icoana Fecioarei Maria ca Fecioara Maria să îl asculte, nu icoana, care este mijlocitoare rugăciunii, nu ținta rugăciunii. Orice creștin cinstind icoana Sfântului Ștefan cel Mare îl cinstește pe Domnitorul mărturisitor și jertfitor, acum aflat în ceruri, iar nu obiectul ce este folosit a mijloc de trimitere a cinstirii.
Pe de altă parte, idolul este o făptură sau un obiect căruia i se atribuie divinitate în sine.
Prin aceasta se deosebește și de sfânt (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, deci nu este izvor de har prin sine). Și se deosebește și de icoană (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, direct sau prin sfinții Săi ori prin îngerii Săi; oricum, niciun Creștin nu crede că icoana are har prin sine).
Astfel, idolul primește din partea oamenilor cinstire ce nu i se cuvine – fie că ar trebui îndreptată către sfinții sau îngerii lui Dumnezeu, fie că ar trebui îndreptată de-a dreptul către Acesta.
Printre idolii cei mai răspândiți de numără banii, puterea/poziția socială sau puterea/poziția politică, frumusețea fizică, puterea fizică, puterea de reținere (memorare), plăcerea sexuală, plăcerea mâncării, plăcerea beției, celebritatea și multe altele. În ultimul secol s-a răspândit idolatrizarea unor oameni pentru motive absolut minore (precum unele performanțe sportive sau artistice).
Așa numiții „zei” ori idoli sunt materializări ale idolatriilor de acest fel, sau ale altora asemenea. Ceea ce înseamnă că idol poate deveni orice sau oricine este țintă a idolatriei, adică a unei cinstiri exagerate, necuvenite, nedrepte.
Existența reprezentărilor din Templu sau Cortul Făgăduinței a fost posibilă pentru că nimeni nu se gândea să idolatrizeze aceste reprezentări.
Existența icoanelor în Biserica lui Dumnezeu este, dincolo de alte rosturi duhovnicești, o școală de cinstire dreaptă (ortodoxie), de înstrăinare de idolatrie.
Folosind icoanele ca mediu pentru cinstirea dreaptă a sfinților, îngerilor și, mai ales, a lui Dumnezeu, Creștinul se imunizează împotriva idolatriei.
Căci este extrem de greu ca cel care folosește icoana ca mijloc de legătură cu Cerurile să creadă în puterea unui idol, să accepte idolatria.
Dimpotrivă, iconoclastia este o poartă largă spre idolatrie sau ateism: în lipsa mijloacelor de legătură cu Cerul omul este înclinat fie să își construiască idoli, fie să nege însăși existența Cerului (sau cel puțin posibilitatea legăturii cu Acesta).
Prin dreapta cinstire a icoanelor – ca mijloc de legătură cu Cerurile – Creștinul măcar intuiește, dacă nu înțelege, legăturile dintre material și duhovnicesc, dintre pământesc și ceresc, dintre aici și dincolo.
Intuirea – și cu atât mai mult cunoașterea! – mărginirilor materiei (și materialului) naște smerenia; ajută la înțelegerea neputințelor omenești și a necuprinsului Dumnezeirii. Se întărește astfel dorul de Cer și ascultarea de Dumnezeu.
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, curățește-ne de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Prostia care smintește. Zgârcenia anti-patriotică (II)
În eseul trecut am amintit despre cei care se poartă ca și cum izvoarele istorice pe care le-au găsit ar fi proprietate personală.
Foarte departe nu sunt nici aceia care, declarându-se patrioți sau naționaliști, se străduiesc până la absurd să își „păzească” operele de copiatori.
Am spus copiatori și nu plagiatori, chiar dacă adesea copiatorii își însușesc ceea ce au copiat ca și cum ar fi operă proprie.
Dar este, oare, aceasta, o răutate de care trebuie să ne păzim?
Aici vin la cuvintele Sfântului Apostol Pavel privitoare la misiunea sa, de vestire a lui Iisus:
„Voiesc ca voi să știți, fraților, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în așa fel că lanțurile mele, pentru Christos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul și tuturor celorlalți.
Și cei mai mulți dintre frații întru Domnul, îmbărbătați prin lanțurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu.
Unii, e drept, vestesc pe Christos din pizmă și din duh de ceartă, alții însă din bunăvoință.
Unii o fac din iubire, știind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalți, însă, – din zavistie – vestesc pe Christos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanțurile mele.
Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din fățărie, fie în adevăr, Christos se propovăduiește și întru aceasta mă bucur. Și mereu mă voi bucura.” (Filipeni 1.12-18)
De ce se bucura Apostolul Neamurilor de vestirea lui Christos, fie și din invidie sau duh de ceartă?
Pentru că Îl iubea pe Christos și voia să fie cunoscut.
La fel cel care iubește Patria Română, sfânta noastră patrie, cel care iubește Neamul Românesc și puhoiul de Sfinți pe care l-a dat Cerului, se va bucura să fie cunoscut mai bine.
Fie că cei care duc mai departe cuvântul despre Neam și Țară o fac din dragoste sau pentru câștig.
Fie că îți recunosc osteneala ori se străduiesc să o ascundă.
Mai ales că deasupra tuturor stă Dumnezeu, Dreptul Judecător.
Cel Care vede toate, de care nimic nu se poate ascunde și pe Care nimeni nu-L poate înșela.
El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2.6).
Căci și mucenicii mai vechi sau mai noi, nu în laudele și aplauzele mulțimii au înfruntat prigoanele.
Dimpotrivă, mulți au fost torturați și uciși pe ascuns, îngropați pe ascuns ori arși pe ascuns, aruncați în ape să li se piardă urma, acoperiți cu uriașe grămezi de pământ sau piatră.
Dar tocmai de aceea a strălucit lumina deasupra moaștelor lor; tocmai de aceea oasele lor sfărâmate au făcut și fac puhoi de minuni:
Pentru ca fiecare să știe că Dumnezeu vede tot, că nicio osteneală și niciun oftat, nicio jertfă și nicio răbdare nu e ascunsă înaintea Lui. Și El răsplătește cu slava Lui cea mai presus de minte, cu bucuria cea dincolo de gând, cu bunătățile Sale pe care omul de aici nu le poate nici măcar bănui, cu atât mai puțin înțelege.
Și dacă vrem să urcăm spre asemănarea lui Dumnezeu, întâi se cuvine să Îl cunoaștem pe cât se poate.
Dacă vrem să ne asemănăm Lui, trebuie să ne străduim să fim milostivi și generoși precum și El este.
Astfel ne facem mult mai bine datoria față de Neam și Țară, dar și față de sufletul nostru.
De mulți ani am văzut preluate din scrierile sau cuvântările mele și idei, și rânduri, ba și pagini întregi. De nenumărate ori fără cea mai vagă citare. Sau chiar atribuit altora. De puține ori cu citare. Și totdeauna m-am bucurat, văzând că ceea ce am lucrat dă roadă.
Iar unii m-au mustrat, zicându-mi că astfel am pierdut foarte mulți bani.
Pe care, mi-am zis eu, iată că n-o să îi iau în moarte, că nu îi am; așa cum nu o să îi iau nici pe aceia pe care pare că îi am.
Dar poate va sui la Dumnezeu și osteneala mea, și ceea ce cu bucurie am împărtășit tuturor celor dornici să afle adevărul.
Căci mi-am dorit și îmi doresc Neamul și Țara nu într-o fală goală, nu lustruite cu minciuni, ci în Adevăr și Iubire, adică întru Dumnezeu.
Iar ceea ce este adevăr și iubire în Istoria Românilor, în Cultura Veche Românească, sau în ceea ce astăzi izbutim să zidim, de la Dumnezeu este.
Ale Sale dintru ale Sale, Lui îi aducem de toate și pentru toate!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Într-o piatră rece și întunecoasă s-a îngropat de viu Daniil, ca să fugă de slava și răsplătirea acestei lumi. Și s-a făcut astfel luminătorul unei țări întregi și părintele multor sfinți.
