Am gândit un cuvânt care este o glumă:
Eu întotdeauna am dreptate dacă nu greșesc!
La care uneori adaug:
Și de obicei nu greșesc mai mult de șaptezeci de ori pe secundă.
Însă această glumă a supărat pe o parte – departe de a fi mică – dintre cei care au auzit-o.
Unii strâmbând din nas, alții dând ochii peste cap, alți pufnind – sau mai multe dintre aceste reacții dezaprobatoare. Însoțite, la cel puțin un sfert dintre aceștia, de întrebarea indignată:
– Cum, părinte!! Chiar credeți că aveți dreptate totdeauna?!!?
Întrebare pe care mulți o continuă cu un discurs despre faptul că toți oamenii greșesc.
Ceea ce este adevărat: ei tocmai au greșit și greșesc, răstălmăcind gluma.
Pentru că, de fapt, s-a ajuns ca ceea ce spunem și ceea ce ni se răspunde să fie un examen, respectiv răspunsul la examen.
Ca aici!
Gluma spune un adevăr: dacă nu greșim, avem dreptate; totdeauna. Căci, evident, atunci când greșim – în ceea ce spunem sau facem – dreptatea nu mai este a noastră.
Doar că aceste adevăruri evidente (truisme) au fost adunate într-o frază, o frază și hazlie, dar și clară. Dacă este ascultată cu adevărat.
Voi preciza aici faptul că greșesc acei indignați amintiți mai sus, care cred (= își închipuie) că sunt indignați ori supărați ”pe ceea ce am spus”.
Ei sunt, în fapt, indignați pe ceea ce au înțeles greșit.
Și de ce au înțeles greșit?
Pentru că nu au ascultat cu adevărat ceea ce li s-a spus!
Iar aceasta este o boală foarte răspândită astăzi, o boală promovată și practicată masiv de stat, inclusiv de mass-media: reflexul de ”a ghici” ce vrea să spună celălalt (ca și cum i-ar cunoaște gândurile).
Acest reflex poate fi văzut cu ușurință de orice observator obiectiv la discuțiile contemporane.
Fenomenul se manifestă astfel:
a) cineva începe să spună un lucru
sau
a’) cineva spune ceva neclar, inexact, agramat etc.
iar interlocutorul
b) îl întrerupe începând să îi răspundă la ceea ce ”a ghicit” că vrea să spună ori să întrebe celălalt
ori
b’) îi răspunde la ceea ce ”a ghicit” că a vrut să spună cel care s-a exprimat neclar, inexact, agramat etc.
Acest fenomen are, atenție, rezultate rezonabile în grupurile (foarte) apropiate: rude apropiate, prieteni, colegi.
Dar, atenție, are rezultate (foarte) proaste în comunicările cu persoane din afara grupului.
Doar că în acest caz fiecare dintre părțile care eșuează în comunicare are convingerea că celălalt este prost. Ceea ce poate să fie adevărat, dar nu are legătură cu problema reală.
Pe care cei afectați de boala ghicitului gândurilor celuilalt nu o pot găsi, pentru că nu sunt în stare să asculte cu adevărat decât în condiții speciale.
Aceste condiții speciale sunt cele ce realizează criteriile condiționării sociale. Condiționare socială în care se impune ascultarea de autoritate – aceasta fiind definită destul de diferit de felurite grupări ale statului sau de interfață ale acestuia încât să creeze iluzia diversității pentru cei care încearcă, totuși, să gândească.
Argumentul autorității este nul de drept și de facto.
Singurul caz în care se poate argumenta autoritatea cuiva este acela în care se discută acea autoritate.
În rest, în orice altă argumentație (adică în aproape toate), argumentul autorității este nul de drept și de facto.
Acest fapt este un locus communis (loc comun) în culturile lumii. Ori ar trebui să fie!
Atunci când Aurel Vlaicu, un inginer începător, a propus Academiei Franceze un aparat de zbor mai greu decât aerul, a fost respins prin argumentul autorității. Și, totuși, proiectul respins de Academia Franceză a devenit primul avion propriu zis. Și a zburat, de foarte multe ori.
Este doar un exemplu, dar cred că oricine este sincer își va aminti de cazuri în care cel cu autoritate superioară a greșit în fața celui cu autoritate inferioară.
Nu doar pentru că prea des autoritatea nu este dată de competență, ci impusă prin forța corupției statale. Ci mai ales pentru că într-o dispută dreptatea este dată de argumentele la subiect.
Fapt, repet, dovedit de multe miliarde de ori de-a lungul istoriei.
Și, cu toate astea, toată gașca tâlhărească a statului folosește argumentul autorității în locul argumentației cinstite, raționale, deschise.
Practică preluată de tot mai mulți oameni, pe măsură ce corupția morală înaintează, otrăvind tot mai adânc sufletele.
Așa încât o biată glumă, o formulare hazlie a unui adevăr evident, ajunge să fie pentru unii examen picat și diagnostic duhovnicesc.
Ceea ce ar fi chiar foarte bine, dacă i-ar ajuta să iasă din cursa vrăjmașilor.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
