Veganismul – salvare sau genocid?

Biserica lui Dumnezeu a muncit și luptat dintotdeauna pentru armonie sau, cum se mai numea în trecut, simfonie (symphonia). În limba română veche noțiunea era cuprinsă în cuvinte și expresii precum pace, bună-înțelegere, bine, bună-rânduială, rânduială etc. Pe scurt, este vorba despre împreună lucrarea, în Bine și spre Bine, a tuturor lucrurilor care există. Un ideal ce pare de neatins, de vreme ce Răul există și macină lumea, lucrând nimicirea.

Însă Biserica a știut totdeauna deosebirea dintre ideal și starea de acum. De aceea ni se spune, de nenumărate ori, puneți început bun. Căci răul trebuie lăsat în urmă, iar ochii ațintiți către idealul Binelui spre care urcăm.

În lumea de astăzi, atât de plină de tulburare, există multe frici și chiar panici – de obicei întreținute cu grijă și iscusință de anume puteri, mai mult sau mai puțin văzute.

Printre aceste frici se numără schimbarea climei și lipsa hranei.

Fenomene despre care ni se spune, de mii de mii de ori și în mii și mii de feluri, că duc la o catastrofă uriașă, care va nimici o (foarte) mare parte din omenire. Voi trece aici peste dizarmonia dintre dorința clar exprimată de aceeași grijulii ai planetei de a scădea populația planetei și, respectiv, pretinsa lor teamă de scăderea populației planetei.

Mă voi opri însă, după porunca lui Dumnezeu1, la una dintre „soluțiile salvatoare” venite de la aceleași surse. O „soluție salvatoare” promovată din ce în ce mai masiv de mass-media, și pentru care se vine și cu argumente preluate din viața și scrierile Bisericii: vegetarianismul și, mai ales, veganismul. Dar ce sunt acestea?

Drept „soluții salvatoare pentru schimbările climatice și criza alimentelor”, definițiile sunt

vegetarianism = sistem alimentar predominant vegetal, folosind uneori și produse de origine animală precum ouă, lapte, miere, dar niciodată carne.

veganism = sistem alimentar exclusiv vegetal.

Propaganda spune că vegetarianismul, dar mai ales veganismul, sunt mai sănătoase decât regimul omnivor și mult mai ecologice.

În eseul de față voi consemna câteva observații istorice, etnologice, teologice, ecologice, zoologice etc. în ceea ce privește cultivarea plantelor în paralel cu creșterea animalelor, precum și alte elemente conexe. Ca să vedem în ce măsură vegetarianismul și mai ales veganismul

  • sunt creștine
  • sunt ecologice
  • rezolvă problema schimbărilor climatice și crizei alimentare

Trăirea creștină

În Biserică există numeroși sfinți vestiți pentru postire – adică pentru o alimentație dinadins săracă. Mai mult, Biserica are vreme de post, care cuprinde patru (două) posturi mari2 și zilele de miercuri și vineri în restul anului. De asemenea, există și posturi proprii, care țin de anumite cereri, făgăduințe, mulțumiri etc. făcute de un Creștin lui Dumnezeu.

Se poate aminti că postul bisericesc nu a fost și nu este totdeauna vegan: sunt locuri în care postul s-a ținut totdeauna cu mâncarea de fructe de mare (vietăți acvatice fără sânge roșu), de insecte (precum lăcuste sau greieri), sau chiar de pește (în părțile foarte reci ale Ortodoxiei). De asemenea, sunt zile de harți, adică zile în care se dezleagă, în post, la unele alimente – de obicei la pește.

Pe de altă parte, sunt populații creștine care au ținut din vechime un post vegan sau chiar și mai aspru: călugării, multe ramuri ale Românimii, unii Copți și Etiopieni etc. Dar trebuie subliniat aici un fapt esențial:

Biserica nu a cerut și nu a declarat veganismul ca normă creștină sau ideal creștin.

Este un fapt esențial, care este sistematic ocolit de către cei care pretind că veganismul este de fapt starea firească a omului, și din punct de vedere creștin.

Se citează, în această privință, faptul că în Rai, înainte de Cădere, omul era cel puțin vegetarian, dacă nu vegan:

A zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană.” (Facerea 1.29-30)

Ceea ce ascund – sau uită – propagandiștii ce folosesc acest citat este faptul că starea omului în Rai era profund diferită de cea a omului după Cădere.

Este adevărat că omul avea atunci ca hrană doar vegetalele, dar, totodată, omul nu suferea de frig sau arșiță, toate vietățile i se supuneau, nu existau emoțiile și munca de după Cădere, nu existau animale carnivore, nu existau paraziți, oamenii umblau în pielea goală fără să aibă gânduri erotice (și cu atât mai puțin perverse) etc.

În schimb, după Cădere, Adam și Eva îi vor avea pe Cain și Abel.

Și, lămuritor pentru cine vrea să afle adevărul, pe când Cain era lucrător al pământului, Abel era crescător de oi.

Dintr-o dată, avem o hrănire vegetariană și chiar omnivoră – după cum se vede mai departe în Biblie.

Mai mult, Dumnezeu Însuși poruncește omului să mănânce și carne:

Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. (Facerea 9.3-4)

Acest pasaj este combătut – ca și cum ar avea logică să Îl combați pe Dumnezeu! – de propagandiștii vegani „creștini” sub pretextul: Dumnezeu a zis asta pentru că omul decăzuse, dar nu e normal așa.

Istoria Bisericii dă acestui sofism următorul răspuns:

Dacă tu te poți ridica la o stare în care să trăiești sănătos mâncând vegetarian sau vegan, foarte bine, dar nu sili pe nimeni la aceasta!

Într-adevăr, Sfântul Antonie cel Mare a trăit peste o sută de ani mâncând numai pâine cu apă; dar nu a silit pe nimeni să trăiască asemenea lui.
Sunt sfinți păscători, cum li s-a spus, ce mâncau numai ierburi, asemenea cerbilor; dar nu au silit pe nimeni să facă la fel.
Sunt sfinți ce au postit zeci de ani mâncând numai grăunțe de grâu sau secară, de orz sau ovăz; dar nu au pus pe nimeni să facă precum ei.
Astăzi Biserica are mânăstiri în care nu se mănâncă niciodată carne, ba chiar și unele în care nu se mănâncă nici ouă, nici lapte, nici pește… Dar niciodată Biserica nu a silit pe cineva să trăiască astfel, niciodată Biserica nu a pretins oamenilor să fie vegetarieni sau vegani.
Căci nu a venit Christos a doua oară, ca să nimicească tot păcatul și să șteargă neputințele noastre. Suntem tot în lumea căzută, în lumea supusă deșertăciunii prin supunerea omului față de diavol (Romani 8.20).

Biserica cere cumpătare și smerenie, oricare ar fi hrana Creștinului.

În zadar postești, dacă disprețuiești pe cel care nu ține post!
În zadar postești, dacă osândești pe cel care nu postește!
Căci Lucifer în Rai nu mânca nici carne, nici lapte, nici ouă, nici alte asemenea produse, și în fundul Iadului s-a prăbușit. Iar Avraam, și lapte, și carne mâncând, s-a făcut părinte pentru toți cei care se mântuiesc3.

Vedem, prin urmare, că veganismul nu este o „soluție salvatoare creștină”. Dacă este sau nu o „soluție salvatoare” din punct de vedere științific, vom vedea mai jos.

Viziunea științifică

Știința este, în înțeles propriu, ceea ce știm despre ceva. De multe ori în știință există bănuieli, numite ipoteze, presupuneri credibile, numite teorii, și fapte limpezi, ușor de constatat (direct sau prin instrumentarul științific), numite adevăruri științifice, legi și principii etc.

Să plecăm de la bănuiala, adică de la ipoteza, că există, într-adevăr, o mare criză mondială prin schimbări climatice și criză alimentară. Și că amândouă sunt provocate nu de fenomene naturale sau de lăcomia unor mari negustori de alimente ai planetei, ci de industrie, agricultură, turism etc.

Ca adevăr științific, adică fapt, vedem că alimentația omului provine din patru mari surse – exceptăm aici sarea și apa:

  1. creșterea animalelor
  2. creșterea plantelor
  3. creșterea plantelor și animalelor de apă
  4. vânătoare și pescuit

Dintre acestea, mișcările ecologiste promovează extrem de mult creșterea plantelor (cultivarea plantelor) ca cea mai sănătoasă pentru planetă și pentru om.

Aici apare o primă provocare: istoria și etnologia ne arată că populațiile dominant vegetariene sau vegetariene au avut și au probleme de sănătat semnificative. Există un necesar de aminoacizi esențiali, proteină animală etc., în lipsa căruia se ivesc numeroase boli – care tind să devină congenitale.

Față de această provocare, veganismul răspunde cu felurite vegetale exotice, care pot într-o măsură mai mare decât în trecut să acopere necesarul amintit.

Însă există o altă problemă: vegetalele exotice amintite sunt greu de cultivat și nu pot ocupa suprafețe mari, astfel încât impactul ecologic produs de cultura lor este foarte nociv.

Revenind la istorie și etnologie, merită consemnat că uriașa majoritate a speciilor de plante și animale exterminate de om au fost exterminate pentru industrie și lucrarea pământului.

De pildă, Dimitrie Cantemir consemnează că în Moldova anilor 1690-1715 se vindeau anual către negustorii din Danțig (azi Gdansk) 40,000 (patruzeci de mii) de boi mari, îngrășați!4 Subliniem că în aceleași pagini Dimitrie Cantemir amintește de bivolii sălbatici și zimbrii ce pasc în Moldova, dar și de multe alte fiare sălbatice. Și că pentru a vinde anual 40,000 de boi este nevoie de un fond uriaș de vaci, viței, junci, juncani și bouleni5: mergând pe o creștere de numai cinci ani de la fătare, cu o mortalitate zero (imposibilă real), este nevoie de cel puțin 120,000 de vaci și câte 40,000 de viței, junci etc. pentru fiecare an. Cu totul sunt necesare peste 200,000 de capete numai pentru negoțul cu Polonia. Care, desigur, nu cuprinde negoțul cu Transilvania, pe cel cu Imperiul Otoman, numărul mare de vite folosite local – inclusiv în construcții etc. Cu toate acestea, iată, vitele sălbatice prosperau, ba chiar zimbrii din Moldova era pe atunci singurii pe o rază foarte mare (se mai găseau unii în Mazovia și alții dincolo de Nipru, în răsărit). Observăm că, prin urmare, chiar și o creștere a animalelor pe scară largă nu a dus la dispariția „concurenței” sălbatice. În schimb extinderea ogoarelor și a fabricilor duce, inevitabil, la exterminarea vietăților sălbatice.

În schimb Tătarii, Turcii și Rușii într-o parte, și Ungurii, Germanii și Polonezii în alta, au masacrat bourii, zimbri și alte asemenea animale spre a face loc ogoarelor sau pentru comerțul cu negustorii Venețieni și Genovezi – care își aprovizionau industriile cu pieile și blănurile vânate în Răsărit.

Fenomenul se repetă de numeroase ori în numeroase locuri.

Alte fapte istorice și etnologice – dar, desigur, și ecologice, ca și cele de mai sus – țin de deșertificare.

Merită observat faptul că ținuturi precum Sahara, Patagonia sau Asia Centrală au fost cândva pline de verdeață. Pe măsură ce s-au pustiit, oamenii s-au adaptat la viața aspră a noilor climate. Totdeauna cu ajutorul creșterii animalelor. Nu prin lucrarea pământului, cel mult secundară (dacă nu imposibilă) în asemenea climat, ci prin creșterea animalelor.

Creșterea caprelor, oilor, cămilelor, lamelor, cailor, renilor, măgarilor etc. au fost esențiale pentru supraviețuirea oamenilor din Deșertul Gobi în Deșertul Atacama, din pustiile înghețate ale Nordului în Sahara sau Kalahari.

Desigur, vânătoarea și pescuitul au avut rostul lor: au suplimentat sursele de hrană, fiind adesea „o plasă de siguranță” în cazul unor molime sau catastrofe ce au ucis multe animale – ori în alte asemenea împrejurări. Dar vânătoarea și pescuitul nu au putut asigura supraviețuirea decât în locuri bogate și foarte bogate în viață, nu în zonele deșertice.

Or ceea ce se spune acum, este exact că planeta se deșertifică. Ceea ce înseamnă, conform datelor oferite de istorie și etnologie, că cea mai eficientă soluție este creșterea animalelor și, unde se poate, creșterea plantelor și animalelor de apă.

Dar de ce nu agricultura, adică lucrarea pământului sau creșterea plantelor?

Din punct de vedere ecologic, lucrarea pământului sau creșterea plantelor, și mai ales a plantelor anuale și bienale este o catastrofă extrem de gravă!

De ce?

Pentru că presupune

  • distrugerea buruienilor
  • distrugerea dăunătorilor vegetali
  • distrugerea dăunătorilor animali
  • lucrări continue

Pentru a avea un câmp de soia, de grâu, de porumb, orez ori altă asemenea plantă, este nevoie de eliminarea speciilor concurente: toate speciile în afară de cea cultivată. Ca urmare, terenuri care în pășunat sunt pline de vegetație variată devin întinse monoculturi. Diversitatea speciilor vegetale este nimicită pe suprafețe uriașe.

Pentru a avea un câmp de soia, grâu, porumb, orez etc. se fac arături prin care sunt ucise nenumărate insecte, sunt nimicite toate păsările ce cuibăresc la sol, sunt nimicite broaște, șerpi, țestoase, iepuri și orice alte vietăți care trăiesc obișnuit în acest mediu. În pășunat nu există acest proces. Dimpotrivă, sunt studii care arată limpede că pășunatul crește biodiversitatea locală, și în cel mai rău caz nu o scade. Însă lucrarea pământului nimicește vietățile de la sol și din sol pe suprafețe imense.

Pentru a avea un câmp de soia, grâu, porumb, orez etc. se fac tratamente chimice intense: împotriva dăunătorilor animali și vegetali și împotriva speciilor vegetale care nu sunt dăunătoare în sine, dar pot face concurență culturii. Tratamentele care ucid insecte, mucegaiuri, buruieni etc. ucid albinele și bondarii, ucid toate păsările ce se hrănesc din insectele sau plantele „tratate”. Ca urmare, pentru, de pildă, un kilogram de soia mor nenumărate vietăți – de la cârtițe și greieri la potârnichi, privighetori și rândunele. Mai mult, mor albinele și bondarii, ceea ce duce la exterminarea plantelor care depind de polenizarea lor, și a animalelor care depind de aceste plante. Prin contrast, creșterea obișnuită a animalelor – nu industrială, sprijinită de agricultură6 intensivă, ci prin pășunat și fânețe – asigură înmulțirea albinelor și bondarilor și asigură supraviețuirea speciilor dependente de terenurile folosite pentru pășunat și fâneață.

Merită să amintim aici că în Legea Românească era poruncă sfântă să se lase locuri nelucrare în marginea ogoarelor. Fiecare proprietar avea câteva brazde pe care nu le ara și nu le lucra. Aici își găsea adăpost diversitatea biologică ce ar fi fost altfel distrusă. De asemenea, Legea Românească poruncea odihna pământului. Aceasta se făcea după rânduiala locului, fie la șapte sau nouă ani unde pământul era mai sărac, fie la 30 sau 49 de ani unde pământul era bogat. Totuși Românii odihneau pământul mai des, „că și pământul este bun cu noi”. Și dat fiind că aceste ogoare erau, în trecut, presărate în întinderile de păduri, pășuni, livezi, fânețe și vii (care nu se cultivau cu exterminările de mai târziu), impactul ecologic era foarte scăzut. Mai mult, o bună parte dintre culturile românești erau perene: pomăriile sau livezile și respectiv viile. În pomării, alături de pomii care dădeau miere și roade, iar la bătrânețe și lemn bun, se pășteau animalele; în urma lor ieșea un belșug de ciuperci, care bineînțeles și integrau dejecțiile în pământ, îmbogățindu-l. Această lucrare a pământului era, cum am spune astăzi, integrativă: integra ogorul, grădina, pomăria etc. și plantele cultivate în sistemul ecologic mai larg în care se aflau.

Dimpotrivă, în agricultura contemporană se face o lucrare intensivă și exclusivă a pământului. Se elimină pe cât posibil toate spațiile nelucrate, chiar și drumurile. Se elimină toate speciile care nu fac parte din cultură – fie că sunt vegetale sau animale. Se otrăvește pământul cu pesticide, ierbicide și îngrășăminte. Și mai ales cu pesticide, ierbicide și îngrășăminte făcute pentru organismele specializate ce sunt acum „inima agriculturii moderne”. Fie că sunt hibrizi adaptați, fie că sunt plante modificate genetic, acestea fac față condițiilor artificiale create cu substanțele amintite; condiții care, bineînțeles, extermină „concurența”, adică viața naturală. Și distrug, se pare ireversibil, echilibrul ecologic.

Pentru a înțelege realitatea uciderilor care însoțesc o bucată de tofu sau alte pretins ecologice alimente vegane, să vedem un caz tipic:

În 2013 Guvernul SUA condus de Barack Obama a ucis peste 4,000,000 (patru milioane) de animale sălbatice, prin Departamentul Agriculturii, ca să protejeze culturile de cereale, rapiță etc. Printre aceste animale se numără aproape o mie de râși roșii, peste 500 de vidre, aproape 4,000 de vulpi, peste 400 de urși negri etc., etc. Toate în numele apărării industriei agricole! Iar cifra include doar animalele ucise de Guvernul American, nu și cele ucise de marii fermieri americani (în frunte cu Bill Gates). Prin comparație, în același an, ocrotirea celor peste 90,000,000 (nouăzeci de milioane) de animale domestice a însemnat uciderea a câteva sute de vietăți „dedulcite” (în special coioți și vulpi); un procent care nu afectează în niciun fel sporul natural al animalelor. Și aceste statistici nu discută despre nenumăratele vietăți mărunte ucise prin culturile de plante!

Se poate constata că pentru o farfurie cu carne este ucis „un procent dintr-un animal” – căci acesta este împărțit între mai multe persoane sau cel puțin porții – dar pentru orice farfurie vegană sunt ucise cel puțin sute de animale.

Trebuie observat că în timp ce creșterea animalelor, și mai ales creșterea pastorală a animalelor, au un impact ecologic minimal, cultura plantelor schimbă echilibrul ecologic și cel mai adesea îl distruge ireversibil pe suprafețe uriașe. Aceste schimbări duc, după studiile privitoare la schimbările de mediu și schimbările climatice, la o agravare a schimbărilor climatice – deci și la o agravare a crizei alimentelor.

În sfârșit, se mai pretinde că turmele, cârdurile de păsări etc. ar produce „gaze” cu efecte nocive. Pretenția este cu atât mai ridicolă cu cât aceleași „surse îngrijorate” laudă vremurile în care planeta era bântuită de turme uriașe de zimbri, bouri, elefanți, rinoceri etc. Ierbivore cel puțin la fel de „producătoare de gaz” precum cele de astăzi, dacă nu de departe mai „productive”. Mai mult, se laudă și vremurile în care Pământul era plin de turme de dinozauri ierbivori – pe uscat și în mare –, despre care este decent să presupunem că aveau o digestie și mai „productivă” (de „gaz”). Mai mult, „gazele” produse de dejecțiile vitelor sunt în imensă majoritate datorate creșterii industriale: atunci când se practică formele pastorale, dejecțiile sunt integrate rapid în natură de miliarde de vietăți microscopice, de insecte, ciuperci și alte plante; astfel încât emisia de „gaze” este foarte scăzută. Și mai mult, deja frizând patologicul, este faptul că agricultura presupune nenumărate mașini puternice care să lucreze pământul, să „trateze” culturile, să culeagă sau secere etc. Toate acestea poluează de mii de ori mai mult decât „gazele” produse în imensă majoritate de creșterea industrială a animalelor (și extrem de puține în creșterea pastorală). Și poluează nu doar prin funcționare și reparare, ci și prin producere și casare, prin obținerea și stocarea combustibilului, a acumulatorilor etc.!

Faptele acestea ne arată că „amenințarea gazelor animale” este un pretext de o stupiditate abisală.

Concluzii

Creșterea animalelor – pentru lapte, ouă, blană, carne etc. – s-a dovedit o metodă superioară moral și ecologic atât lucrării pământului cât și vânătorii.

Ultima atârnă foarte mult de întâmplare și riscă să amenințe populații vulnerabile.

Despre cultivarea plantelor am vorbit mai sus.

Deși creșterea animalelor include anumite suferințe evidente – mai ales sacrificarea – există o compensație absolută prin ocrotirea superioară a mediului, numărul mult mai mic de animale sacrificate față de agricultură și poluarea mult mai mică, eficiența alimentară crescută, valoarea economică multiplă etc.

Prin urmare, impunerea veganismului este imorală iar alimentația omnivoră este firească, morală și ecologică.
Vegetarianismul și veganismul în formele promovate de mass-media sunt doar o altă formă de consumerism, nu sunt nici creștine, nici ecologice. Și, evident, nu pot rezolva problema schimbărilor climatice și a crizei alimentare, doar o pot agrava.

Un veganism moral este veganismul patristic, un vegan moral este un vegan patristic, adică un pustnic. Este omul a cărui devenire duhovnicească îi scade foarte mult necesarul de hrană. Ca urmare, el consumă puțin și local, fără pretenții. Altfel spus, nu consumă vegetale scumpe, pretențioase, aduse cu transporturi poluante de la sute și mii de kilometri, „tratate” și conservate cu chimicale ce îmbolnăvesc și omul și natura, obținute din culturi ce distrug biotopuri unice pe suprafețe uriașe etc., etc. Este un ideal spre care merită să tindem, rațional și fără exagerări – și pe care nu îl putem impune cuiva decât dacă suntem loviți de un fanatism orb.

Până spre 1970-1980 încă trăiau ultimii tigrii din Caucaz.
Înrudite cu tigrii siberieni, aceste animale nobile au fost exterminate pentru a face loc agriculturii.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Eseul de față, ca orice eseu, nu este o lucrare exhaustivă. Deci ar fi absurd să aveți așteptări de tratat de specialitate. Este viziunea mea, cu argumentele mele și cu limitele firești.

P.P.S. Îmi pun întrebarea în ce măsură uciderea lui Abel de către Cain – care, nepocăit, rămâne pe vecie în întunericul Iadului – este o prevestire pentru vremurile în care agricultura industrială masacrează păstorii și risipește turmele…


1Toate să le cercetați, păstrați ce este bun! (I Tesaloniceni 5.21)

2Postul Paștilor (cu Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare); Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel; Postul Adormirii Maicii Domnului; Postul Nașterii Domnului (Crăciunului). Merită amintit că tradiția universală a Bisericii are doar două posturi mari – Postul Paștilor (cu Săptămâna Patimilor) și Postul Nașterii Domnului (Crăciunului). Celelalte două sunt posturi locale, apărute târziu, și care nu au trecut prin pecetluirea unui sinod ecumenic.

3A se vedea și Isaia 58, I Corinteni 8.8 (Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu, căci nici dacă vom mânca nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca nu ne lipsește.), Coloseni 2.18-23 etc.

4Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Litera, Chișinău, 2001, p. 53 ș.u.

5Vițelul este de la fătare până spre 2 ani. Juncul este de la doi până la trei ani. Juncanul este între trei și patru ani. Bouleanul este între patru și șase ani. În unele locuri boulean sau juncan este același lucru.

6Aici folosim termenul de agricultură în înțelesul de lucrare a pământului, de cultivare a plantelor, nu și în cel de creștere a animalelor.

Înșelătoria Sponsianus, ori Cum nu se face istorie

Înșelătoria Sponsianus,

ori

Cum nu se face istorie

A izbucnit în urmă cu ceva vreme altă erupție mediatică despre ceea ce, mincinos, a fost numit ”Împăratul Sponsianus”. La prima vedere totul a plecat de la un geolog din Londra, profesor universitar în acest domeniu. Care este, se vede, prefect convins că dacă ești specialist într-un domeniu ești specialist în toate. În cazul de față, domeniile asupra cărora s-a aruncat avid și fără competență sunt numismatica și istoria. Studiul său, publicat pe 23 Noiembrie 2022, poate fi material educațional pentru cum se face falsificarea istoriei – indiferent dacă subiectivismul puternic al studiului este subconștient sau conștient. Dar de ce am spus că la prima vedere această furtună mediatică a izbucnit de la studiu? Pentru că era evident pentru orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie că studiul nu respectă norme științifice elementare, fiind perfect subiectiv. Pentru că era evident că orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie ar fi manifestat cel puțin rezerve puternice față de concluziile acelui „studiu”. De fapt amintitele realități au fost menționate de specialișii din domeniu chiar îndată după apariția studiului (cum a făcut, de pildă, renumitul istoric al Antichității Clasice Mary Beard). Ca urmare, avem de-a face cu o înșelătorie (escrocherie) mediatică.

Pentru început, să facem o demonstrație prin reductio ad absurdum: să presupunem că monedele Sponsianus datează, într-adevăr, din secolele III sau IV d.Chr. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că monedele Sponsianus sunt falsuri datând din secolele III sau IV. d.Chr.

Nu înseamnă că a existat ”Împăratul Sponsianus”, că acesta s-a proclamat împărat în Dacia, că, așa cum scrie un ins fără rușine, „și-a asumat probabil comanda supremă în timpul unei perioade de haos și război civil” etc. etc.? Nu!

De ce?

În primul rând, pentru că monedele sunt falsuri.

Amintim doar trei elemente imposibil de combătut

  • monedele Sponsianus au fost realizate prin turnare, în timp ce monedele romane sunt totdeauna bătute (cu un ciocan special, lung, având în capătul ascuțit ștanța ce imprima prin batere imaginea dorită pe monedă); deosebirea este gigantică și se datorează faptului că realizatorul nu avea mijloace de batere a monedelor, ceea ce spune totul despre „autenticitatea” lor
  • monedele Sponsianus au fost realizate dintr-un material care nu s-a folosit niciodată pentru baterea de monede romane și care este în deplină contradicție cu politica monetară romană
  • monedele Sponsianus au pe față (avers) un chip cu o inscripție ce îl declară împărat și pe spate (revers) însemnele Republicii Romane, din vremea când nu existau împărați! Această asociere între împărat și republică pe o singură monedă este imposibilă

Deci, monedele fiind false, nu pot dovedi autenticitatea inscripției, titlului etc.

În al doilea rând, pentru că nu se cunoaște locul de origine al monedelor Sponsianus.

Aceste monede au apărut în Martie 1713 la Viena, primul lor posesor cunoscut fiind Johann David von Palm (1657-1721). Acesta, bancher cu studii de drept și fost ministru de finanțe al Imperiului Austriac, pretinde că le-ar fi ”găsit” în Transilvania. Deoarece nu există săpături sau alte activități arheologice făcute de acesta în Austria, Ungaria sau Transilvania, este evident că găsierea este doar un nume diplomatic pentru altă acțiune. Care poate să fie de jaf sau de falsificare – pentru că Johann David a fost implicat, în calitate de Ministru de Finanțe, și în probleme monetare (de la batere la circulație, paritate etc.), comerțul cu metale prețioase etc.1 Indiferent însă de modul în care monedele ”au apărut” în mâinile acestuia, este imposibil de stabilit, deocamdată, originea lor. Desigur, dacă ele sunt un fals târziu, al lui David von Palm sau al unui apropiat al acestuia, cel mai probabil loc de realizare este Viena. Dar dacă sunt un fals timpuriu, așa cum pretinde ”studiul” geologului londonez, Viena este prima etapă cunoscută din itinerariul monedelor, iar Transilvania este o presupusă etapă anterioară, dar nu este dovedită prin nimic a fi locul de origine.

De pildă, găsirea unor mărgele de chilimbar baltic în Transilvania nu dovedește că Transilvania ar avea depozite de chilimbar baltic, ci doar că acele mărgele de chilimbar baltic au ajuns în Transilvania.

În al treilea rând, pentru că, admițind pentru demonstrație prin reductio ad absurdum că monedele ar fi falsuri vechi, tot nu avem niciun fel de date pentru circumstanțele baterii lor. Ca urmare, a pretinde că știm dacă a existat, cine a fost, ce a fost și ce a făcut pretinsul Sponsianus este înșelătorie cruntă.

De pildă, se poate ca nepotul unui oarecare Sponsianus, doritor de pretenții la tron, să fi falsificat amintitele monede spre a putea păcăli pe unii că tatăl lui a fost împărat (s-au mai văzut asemenea cazuri, precum pretendentele la a fi Ducesa Anastasia).

Tot așa, se poate ca vreun dușman al unui oarecare dregător Sponsianus – pierdut în istorie – să fi falsificat amintitele monede spre a pretinde că acesta vrea tronul și a obține astfel disgrația și poate chiar execuția lui.

Se poate ca vreun oarecare șef de mină, colecționar sau megaloman, din lumea ne-romană sau post-romană, în care se practica (și) turnarea în locul baterii, să fi intrat cumva în posesia matriței pentru reversul monedei (matriță ce era deja antichitate în secolul al III-lea). Și să fi sculptat cu greu restul formei ca să își mulțumească orgoliul. În secolele IV-VIII au existat multe locuri și prilejuri pentru existența unui asemenea personaj și scenariu.

Deși asemenea scenarii par improbabile, într-o formă sau alta au avut loc de-a lungul istoriei, ducând la multe episoade interesante – și pentru contempotrani dureroase. În istoria mai recentă a Românilor avem tot felul de pretendenți la tron care erau gata să moară pentru a fi domnitori măcar câteva zile…

Monedă Sponsianus
Avers: un chip și inscripția ”I IMP SPONSIAN(U/I)
Revers: însemne republicane (care nu s-au mai folosit pentru monede romane încă din secolul I d.Chr.)

Cel mult, dacă amintitele monede Sponsianus ar fi într-adevăr falsuri vechi, am putea să avem un pretendent la tron. Deși un pretendent la tron care să prefere însemnele republicane celor imperiale este mai ciudat decât toate scenariile amintite mai sus. Mai ales că ipoteticul pretendent la tron nu apare în absolut nicio sursă antică.

Căci, trebuie subliniat, nu există absolut nicio atestare credibilă a existenței lui Sponsianus, cu atât mai mult a poziției sale de pretendent la tron.

Una dintre cele mai absurde… să zicem ipoteze istorice este aceea că ipoteticul Sponsianus ar fi fost vreun obscur comandant militar sau de răscoală din Panonia sau Dacia (din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Chr.). Care s-ar fi hotărât să bată monedă grea din aur, cică pentru ”a avea o economie funcțională” în zona respectivă. Această fantezie poate părea logică unor oameni cu foarte puține cunoștințe financiare, economice și istorice. Dar gândiți-vă că în România un regim nou, revoluționar, lipsit de bancnote și monede, hotărăște ca pentru o economie funcțională să bată o nouă monedă: bancnote (monede din metal prețios) de 500 și de 1000 de lei. Atât. Asta deși o pâine costă între 1 și 3 lei, kilogramul de carne 12 lei, litrul de lapte 3 lei… Cât de funcțională ar fi economia? Cu ce ar ajuta baterea economia când ar exista numai bancnote (monede) de 500 și 1000 de lei, dar multe prețuri ar fi de câțiva lei? Sau cine ar folosi asemenea monede?
Se înțelege, ar fi cel puțin un act absurd.
Adevărul este că mai mult de o jumătate de secol Romanii Antichității nu au bătut monede, pentru că trocul era de ajuns pentru economia locală. Devenind o putere semnificativă a Italiei, au bătut monede din cupru și bronz. De ce? Pentru că sufletul economiei sunt unitățile monetare mici, iar nu cele mari2.
Adevărul este că în ipotetica situație a unei provincii izolate, monedele mici, de cupru și bronz, sunt cele esențiale pentru sănătatea economiei; cele de argint și aur sunt, dimpotrivă, o povară, atât prin golurile de capital produse în cazul circulației sau tezaurizării, cât și prin ispita pe care o stârnesc în dușmanii din jur. Pentru ca un stăpânitor să bată monedă de aur este nevoie de o semnificativă stabilitate socială, politică (internă și externă!) și comercială, precum și de o situație economică foarte înfloritoare. Aici nu funcționează varianta inflației din lumea financiară a bancnotelor – inflația este provocată totdeauna de raportul dintre masa monetară (tipărită) și valoarea reală din spatele ei. Nu funcționează pentru că monedele din metale nobile (cupru, bronz, argint, aur etc.) au valoare în sine. Singurele forme de inflație posibile aici țin de aliaj, care poate să conțină (mult) mai puțin metal nobil decât titlul (norma declarată); sau care poate să conțină metale nobile de valoare mai scăzută etc. Ca urmare, este total ilogic să pretinzi că economia unui stat nou antic – sau altei structuri similare – are nevoie de monede din argint și aur.

Vedem astfel că și prin reductio ad absurdum tot nu putem considera autentice monedele, reală existența „Împăratului Sponsianus”, dovedită existența vreunui pretendent la tron cu acest nume, găsit locul ipotetic de origine al ipoteticului pretendent etc.

Ceea ce se pare că au observat englezul profesor de geologie și echipa sa este existența unor urme de uzură pe cele două monede Sponsianus cercetate. Ceea ce era de așteptat, dat fiind că au străbătut Europa într-o parte și alta.
Totuși, cel puțin hazardat, aceste urme au fost declarate drept „urme ale circulației monedelor”. Este însă evident că aceste urme dovedesc numai faptul că monedele au fost plimbate de colo, colo, înainte să ajungă în colecții. Evident, această plimbare se poate face dinadins și peste măsură, urmată de alți pași meniți să dea unor monede noi chipul vechimii. Fără a intra în discuții despre mijloacele – simple – de falsificare a acestor urme, să presupunem că urmele sunt reale. Acest lucru înseamnă însă doar că vreme de câțiva ani monedele în cauză au fost ținute în pungi sau cutii și respectiv au fost trecute prin câteva mâini. Acest proces poate avea loc la începutul secolului al XVIII-lea, sau oricând înainte. Pe scurt, uzura în cauză, chiar obiectiv observată, nu dovedește circulația pe piața romană sau barbară a monedelor Sponsianus.

Pe scurt, studiul este neștiințific; iar prezentarea mediatică o înșelătorie sfruntată.

Nenorocirea înșelătoriei Sponsiansus este faptul că este una dintre multele campanii mediatice care îngroapă munca istorică adevărată.

Am avut cinstea deosebit de mare de a fi, într-o măsură modestă, învățăcelul a trei nume excepționale ale istoriei, istoriografiei și arheologiei românești:
Dinu C. Giurescu, Mihail Diaconescu și Alexandru Barnea.
Acești oameni s-au caracterizat nu doar prin memorie, putere de muncă și o teribilă capacitate de analiză și sinteză; ceea ce le-a dat adevărata valoare a fost cinstea deplină în muncă sau obiectivitatea activității științifice. Ca urmare, sunt practic necunoscuți mass-mediei post-decembriste altfel decât prin fugare și neroditoare apariții, sau nici atât.

Părute nesfârșite, ore și zile și săptămâni și luni de osteneală pe șantierele arheologice au făcut din Alexandru Barnea un mare producător de comori arheologice. Îmi amintesc și cu dragoste respectuoasă, și cu durere, de setea de adevăr cu care se apleca asupra fiecărui ciob. Răbdarea pe care o dovedea nu poate fi măsurată, căci această cercetare venea după șantierele pline de praf (uneori, mai rău, de noroi), după truda grea la ambalarea descoperirilor arheologice, descărcarea lor și ducerea lor – totul făcut manual, de însuși Prof. Univ. Dr. Alexandru Barnea, studenți, doctoranzi etc. Și repet, el însuși punea mâna să care saci ori lăzi, unelte și ce mai trebuia. L-am văzut personal măturând pe jos în încăperile din subsolul Academiei (sediul nou). Și l-am văzut studiind cu ochi de vultur cărți și piese, tot ce putea deschide o nouă pagină către trecut. Nu există cuvinte pentru a exprima valoarea unui asemenea om de știință! Deși era un geniu, și încă unul enciclopedic, nu șovăia să învețe de la orice student sau doctorand care avea o contribuție reală. Tocmai competența sa l-a făcut nesuferit unora, care aplicau principiul superficialității sunătoare „merge și așa, chiar dacă de fapt se poate mult mai bine. Pe site-ul Universității București frumosul cuvânt In memoriam prof. univ. dr. Alexandru Barnea cuprinde și o pioasă minciună:

„Cercetările arheologice […] i-au adus recunoașterea internă și internațională.”

Recunoaștere internațională, poate. Recunoaștere internă, doar între cele câteva nume de valoare care au știut să îl prețuiască. Însă dacă ne uităm la deceniile post-decembriste, marea „recunoaștere internă” a existat, la nivel de mase, doar pentru șnapanii care, deși turnători sau ofițeri de poliție politică în Securitate, s-au dat și se dau arbitri morali și științifici – deși au vărsat și varsă inepții și falsuri peste inepții și falsuri.

Masele abia de au auzit de Dinu C. Giurescu – cineva m-a întrebat, caz absolut șocant și real, dacă este actor sau cântăreț. De Alexandru Barnea sau Mihail Diaconescu… nici gând să știe că au existat măcar!

Și totuși Mihail Diaconescu a fost o altă minune dată de Dumnezeu acestui neam. Argeșean nu doar prin naștere, ci prin chemare, avea străbuni care – asemenea unor străbuni ai mei – erau Ardeleni trecuți în Țară din pricina prigoanelor cumplite de care aveau parte Românii. Un bărbat frumos, cald, impunător, inteligent, cu o cultură uimitor de vastă, cu o uriașă putere de muncă, Mihail Diaconescu a fost un enciclopedist de maximă valoare. Fie și numai Istoria literaturii dacoromane (Editura Alcor, București, 1999, cu ediții ulterioare) este de ajuns pentru a-l înveșnici, pentru a-i marca un loc de mare greutate în Istoria Românilor. Lucrarea monumentală este o parte esențială din ceea ce lipsea din Istoria Culturii și Literature Române: literatura românească pre-slavă și cultura acelor vremuri. Există aici un hău și o durere, căci politicienii culturii și intelectualii (intelectualiștii) de curte practică o mutilare culturală unică: din toată cultura noastră veche prezintă ceva despre Daci (adeseori fantezist, romanțat, sau pur și simplu luat de la alte ramuri tracice, ori chiar de la alte neamuri); apoi sar direct după limba slavonă. Or o asemenea practică infamă este unică în lume: Anglia studiază tot ce a fost cultură pe teritoriul său, Ungaria își asumă monumentele romane – și le valorifică turistic infinit mai bine decât politrucii de la București și din provincii –, Bulgaria își asumă cultura și limba tracică, Egiptul arabizat studiază – și, bineînțeles, valorifică turistic – străvechile creații copte etc., etc. Doar vătafii României, asemenea unor fanatici orbi, șterg tot ce se află între Dacii mistificați de ei și Epoca Modernă. Ca și cum Franța, Germania ori Spania s-ar rușina de creațiile lor latine medievale! Ei bine, Mihail Diaconescu, pe urmele unor Ioan G. Coman și Artur Silvestri, s-a apleacat, sistematic, spre începuturile scrise ale culturii românești din Iliria, Dardania, Moesia, Dacia etc. Și izbutește mai mult decât deschizătorii acestui drum, printr-o titanică muncă. Istoria literaturii dacoromane este mai mult decât spune titlul – căci atinge pagini însemnate din viața culturală, politică, religioasă și economică a locurilor și locuitorilor vremii3. Lucrarea s-ar cuveni studiată în toate facultățile de istorie ale României, dar și în alte țări care moștenesc vechea Romanie, precum Ungaria, Serbia, Ucraina, Bulgaria etc. Continuarea ei este sinteza Antologie de literatură dacoromână (București, Editura Corifeu, 2003), esențială pentru un tablou larg asupra oamenilor și culturii de atunci.
Altă lucrare fantastic de valoroasă a lui Mihail Diaconescu este Estetica ortodoxiei4 – un domeniu în care se întâlnește cu alt geniu ocultat de politruci, Petru Ursachi5 – și care ar trebui să fie disciplină teologică în facultățile de profil, respectiv parte a Esteticii în facultățile de filosofie, arte plastice, arhitectură etc.
Același Mihail Diaconescu s-a distins ca profesor de liceu, muzeograf, profesor universitar, scriitor de romane, redactor de reviste, poet, critic literar, dramaturg etc., etc.

Și dacă de Dinu C. Giurescu s-a mai auzit – cu toate că politrucii îi tratează opera cu ridicol dispreț – despre aceste două nume uriașe, după cum am spus, nu se știe. Cu evidenta complicitate a mass-mediei, care intenționat promovează nulități și ocultează valorile – cu extrem de rare excepții.

Punând în paralel Înșelătoria Sponsianus, ca paradigmă a „Istoriei din mass-media”, și seriozitatea titanică a unor Dinu C. Giurescu, Alexandru Barnea și Mihail Diaconescu trebuie să punem în paralel și receptarea lor la nivel public. Concluzia, rece și amenințătoare, e limpede:

escrocheria istorică ajunge la foarte mulți, istoria adevărată este ignorată.

Pentru cei care vor adevărul, care vor să nu trăiască în minciună, amintim:
Nu așa se face Istorie, cum au încercat să o facă (falsifice) profesorul de geologie din Londra și complicii mediatici la Înșelătoria Sponsianus.

Istoria este o disciplină științifică: are o metodologie, are instrumente de lucru, are rigurozitate. Ignorând-le se obține minciună, nu istorie. Iar minciuna otrăvește, macină, rănește, nimicește. Oricât de ”superbă” pare.
Timpul trece, isteriile mediatice se potolesc.
Peste o zi, peste o lună, peste un deceniu, peste un secol, peste două, adevărul iese la iveală. Căci nu este nimic ascuns care să nu vină la lumină.
Cei care lucrează cinstit în domeniul lor – Istorie, Etnologie, Lingvistică, Politică, oricare – pot fi îngropați vremelnic în minciuni și inepții de sclavii răului. Dar stau deasupra Judecata lui Dumnezeu și Judecata Istoriei. Și Veșnicia sentinței finale. Pentru unii, glorie veșnică. Pentru alții, osândă eternă. După cum se cuvine.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Nu cunosc un studiu comparativ între materialul monedelor Sponsianus și materialele folosite pentru baterea de monede și medalii în Imperiul Austriac din vremea lui Johann David. Cred că ar fi necesar.

2Pentru valori mari se foloseau măsuri de greutate ale metalelor prețioase – așa cum erau în Levant talantul de argint sau de aur.

3Pentru cine crede că această laudatio a operei este o exagerare, cităm din critica lucrării realizată de Dr. Stelian Gomboș o singură frază: „Tratatul Istoria literaturii dacoromane (1999) este o sinteză științifică cu caracter fundamental, unică în cultura română și europeană.”

4În primă formă, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, 1995-1996, Editura Porto Franco, Galați. A doua ediție 2009, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, cu o semnificativă Prefață-Studiu de Acad. Prof. Univ. Dr. Alexandru Surdu. Tratatul va fi premiată de Academia Română, văzându-l ca „o contribuție de o excepțională valoare la evoluția culturii române și europene”.

5Acesta publică în 1998 Etnoestetica, iar în 1999 Mic tratat de estetică teologică.

Între Limba Română și Creolo-Română

Limba Română este floarea sufletului românesc.
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a rostit un mare adevăr: limba este floarea sufletului.
Mântuitorul zice: Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura.

Într-adevăr, graiul omenesc vine din cele sufletești. Atunci când sunt multe, prea multe pentru a sta doar în lăuntru duhului omenesc, ies la iveală: fapte, cuvinte sau vorbe.

Vorbele sunt uneori cuvinte, dar mai des numai poleială. Adică sunt prea adesea doar o alinare mincinoasă a singurătății sufletelor pustiite și înstrăinate.
Aici intră – cu prea mare măsură – bârfe și minciuni, răutăți și vorbe în vânt; tot felul de lucruri cu prea puțină acoperire în adevăr, în ceea ce este.

Cuvintele sunt cele cu greutate, cele care izvorăsc din ceea ce este și izvorăsc ceea ce este. Ele pot să fie vindecare sau boală, mângâiere sau ucidere, viață sau moarte. Ele nasc fapte și sunt născute de fapte – mai vechi sau mai noi. Cuvântarea se naște din adevăr, spre adevăr – dar acest adevăr poate să fie bun sau rău, dureros ori mângâietor, tămătuitor sau vătămător, după sufletului cuvântătorului.

Faptele sunt cuvinte nerostite. Fac parte, cum se zice astăzi, din limbajul non-verbal. Dar grăiesc, mereu, mai bine decât vorbele și chiar decât cuvintele. Totuși, nu sunt neapărat întru dreptate, adevăr, iubire. Din păcate, de multe ori sunt roadele otrăvite ale răutății noastre.

Mișcările sau, după creolo-română, gesturile, sunt fapte mărunte, menite să întărească vorbele sau cuvintele. În româna adevărată, veche, nu există cuvânt deosebi pentru gest, căci în trecut prea puțin se socotea sănătos să întărești cuvintele prin tot felul de mișcări. Pe atunci cuvântul era cuvânt. Odată rostit cuvântul, rămânea pentru vecie. Iar cel care își călca, ferească Dumnezeu!, cuvântul, acela era neom, nu om – și toată lumea știa că pedeapsa lui Dumnezeu (Dumnezeu Cuvântul!) stă, cutremurătoare, asupra lui, mai înspăimântătoare decât furtunile și noaptea, întunericul de zi (eclipsele) ori moartea. Ca urmare, prea puțin se dădea din mână – așa cum se face azi. Mișcările ce întăreau cuvântul erau, cât erau, ale ochilor; și mai puțin ale restului chipului.

Măsura era parte din cinstea omului. Și cuvântul, dar și vorba, se cuveneau a fi măsurate și a fi cu măsură.
Era, totuși, o deosebire firească asupra acestei idei:

Vorba să îți fie măsurată!, spunea un îndemn.
Pentru cuvânt nu exista un asemenea îndemn, căci un cuvânt nemăsurat nu putea exista: nu mai era cuvânt, ci vorbă în vânt.
Și aici Românii Vechi erau în același Duh cu sfinții primelor veacuri și cu urmașii lor din veacurile de aur ale Sfinților Părinți: cuvântul este totdeauna cât și cum trebuie (că putem sau nu să îl primim, să îi înțelegem rostul și folosul, asta ține de putințele și neputințele noastre).
În schimb vorba poate să fie de folos ori pierdere de vreme; și doar vorbăreții nu se păzeau de această din urmă pagubă. (Puține lucruri sunt mai de preț decât timpul; puține risipe sunt mai mari decât pierderea de vreme.)
Bineînțeles, în măsura vorbei – sau cea ființială a cuvântului – intră și cuviința.
Vorbele necuviincioase fac rău; ca urmare, nu se folosesc de Creștin.
Românul din vechime privea vorbirea necuviincioasă, pe bună dreptate, ca măsură a înstrăinării vorbitorului – de Dumnezeu și de Românitate.
Călătorii străini printre Români, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, văd și aud fără să înțeleagă totdeauna. Mărturiile lor, însă, privite cu băgare de seamă, scot la lumină adevărul. Astfel, acești străini se contrazic fără să își dea seama, căci în același timp amintesc despre cuviința și chiar cuvioșia Românului de rând, pentru ca apoi să pretindă că Românii ar avea obiceiul de a înjura și blestema aproape mereu – chiar și de cele sfinte. Însă contrazicerea este ușor de lămurit, căci Țăranul român este cel care trăiește în cuviință și cuvioșie, iar ”Românul” care înjură și blesteamă aproape mereu este mahalagiulmahalagiul pe care aceeași călători străini îl arată, în aceleași scrieri lăsate, ca fiind străin de Neamul Românesc.

Cu adevărat, de la Dimitrie Cantemir până la Paul de Alep o mulțime de trecători prin Țările Române îi amestecă pe mahalagii – sau orășenii pripășiți, sau orășenii de origine străină – cu Românii, fără niciun discernământ. Amintiții călători vorbesc despre amestecul de neamuri din orașe, despre aceste uimitor de felurite limbi – Cantemir zice că nu a văzut nicăieri atât de mare amestec de popoare ca în Țările Române. Căci, într-adevăr, fundamentalismul ortodox al Principatelor Române a fost un scut pentru neamuri și religii care nu puteau sta alături în alte părți. Doar în Principatele Romane Dunărene se puteau găsi, în aceeași localitate, biserici sau temple drept-slăvitor-creștine, romano-catolice, monofizite armenești ori siriace, mozaice dintr-o latură sau alta, apoi și husite, calvine, luterane etc. Ceea ce în alte părți ale Europei și Asiei ducea la războaie religioase (ori etnice) lăsa loc, în Țările Române, unui mozaic multicolor; nu atât armonic, precum ar fi plăcut Românilor, dar cu violența oprită de Legea Românească și rămasă, din prisosul inimii, doar în vorbire. Ceea ce era tot împotriva Legii Românești – Românul vorbește cuviincios, cinstit, măsurat, frumos, înțelept -, dar se trecea, cu tristețe, cu vederea de către Români: ”Așa sunt străinii, ce să le faci?”.

Și trebuie bine înțeles: Românul vorbea frumos, măsurat, cuviincios, cinstit, înțelept; Românul nu înjura sau blestema.
Blestemul, la Români, era o pedeapsă cumplită, ce se rostea la mari prilejuri împotriva unor mari răufăcători (ca la Blestemul Ereticilor în Postul Mare). Era ceva biblic, era mânia lui Dumnezeu asupra celor răi. Era ceva pe care nu îl puteai rosti sau folosi decât cu foarte mare greutate.
Înjurătura, după cum o arată numele, este la origine un jurământ de a pedepsi pe cineva. Acest înțeles vechi al cuvântului este de ajuns ca să arate că blestemele obscene care sunt înjurăturile de astăzi nu existau la Români: nici măcar nu există nume românesc pentru ele. Repetăm, pentru ca cititorii să poată să înțeleagă acest fapt neașteptat: Limba Română Veche nu are cuvânt propriu pentru obscenitățile cunoscute azi drept înjurături. La început a înjura însemna a face jurământ; iar trecerea lui de la acest înțeles la cel de astăzi se face sub înrâurirea neîncetată și otrăvită a mahalalelor.
Și nu doar în Limba Română se întâmplă așa! În Engleză, de pildă, swear (care se poate traduce și drept înjurătură) înseamnă, la origine, jurământ solemn.
Folosirea jurămintelor ca insulte și blesteme obscene este venită din Răsărit, de la unele ramuri animiste, șamaniste, unde războiul neîncetat al duhurilor rele era o obișnuință.
Și, pentru a nu sta mai mult la aceste fapte, amintim o mărturie ce ni se pare esențială. Este mărturia unei femei ce a fost una dintre primele drumețe ale României moderne; o femeie ce a bătut Carpații zeci de ani de zile, în vremurile în care aceștia nu aveau trasee turistice, stațiuni montane, cabane și restaurante. Ca urmare, femeia a avut călăuze plătite, dintre oamenii locului, și zeci de ani i-a cunoscut pe acești oameni în viața lor de zi cu zi. Și spune, în 1924, într-o vreme în care mahalaua încă nu cucerise cu totul satul românesc (victorie în care Comunismul are o răspundere foarte mare):

Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres” și să dai drumul mârâiturilor, chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemani englezi, nici țărani români. Un gentleman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă
[s.n.]” (Bucura Dumbravă, Cartea munților…, Ed. Cartea Românească, București, 1924, p. 14-15)

Este doar una dintre mărturiile hotărâtoare ale faptului înfățișat mai sus: Românul vorbea (și cuvânta) cuviincios; vorbirea urâtă îi era străină.

Acest lucru este ușor de înțeles dacă ne amintim cuvântul rămas de la Mihai Eminescu:

Limba română este floarea sufletului românesc.

La prima vedere, o frază poetică; frumoasă, dar… Dar hai să ne gândim la ea! Să încercăm să o înțelegem cât mai propriu! Căci, să ne amintim, Dumnezeu Întrupat spune: din preaplinul inimii grăiește gura.

Cele două cuvinte spun, de fapt, același lucru, chiar dacă Împăratul Împăraților vorbea despre fiecare om și grăirea lui, iar Domnul Eminescu despre un popor și graiul lui. În amândouă împrejurările, din inima sau sufletul omului, luat ca persoană ori ca neam, izvorăște grăirea, izvorăsc și cuvintele, și vorbele, și muzica (tonul) lor.

Inima Neamului Românesc, înainte de Fanariotism și Pașoptism, era Credința lui Dumnezeu. De aceea în foarte multe locuri Ortodoxia este sinonimă cu Legea Românească, Vlașchi Zacon (Vlaski Zakon), Rumänisches Recht, Rumunijos Teisė, Dlí na Rómáine, Румынское Закон etc. Așa era pentru mercenarii italieni, albanezi, irlandezi ori germani din trupele Ungariei sau Austriei, așa era pentru nobilii Germanici sau Slavici din Croația, Carintia sau Boemia, așa era pentru Lituanieni, Polonezi ori Ruși. Și era adevărat!

Căci Juzii ori Judecătorii Românilor aveau la judecată două cărți: o Cazanie și o Biblie.

Cazania era o denumire pentru toate cărțile de învățătură dreaptă creștină – de la tâlcuiri ale Evangheliilor sau altor cuvinte biblice la Dreptul Roman al Împăratului Iustinian. Ce este Biblia știm, sau s-ar cuveni să știm: Cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor prin har.
Și după acestea două, adică după Învățătura lui Dumnezeu, stăteau judecătorii Românilor să judece tot ce li se aducea înainte.

Totodată, inima oricărui cătun ori sat românesc era biserica.
Lângă biserică era locul de odihnă veșnică al trupurilor Străbunilor, numit și cimitir (loc de dormit în Latină, sau coemeterium); i se mai zicea dormir, dormitor, durmitor, comoară, grădina (stră)bunilor, grădina adormiților, grădina morților etc.

Și Românii – bărbați, femei, copii – veneau la cimitir ca să îngrijească grădina bunilor, să fie alături de cei adormiți, să împartă cu ei bucuriile și grijile, dar și darurile primite de la Dumnezeu.

Această legătură între cei de aici și cei trecuți dă Românimii vechi o înălțime spirituală greu de înțeles astăzi. Și, ca urmare, dă limbii române o unică frumusețe și bogăție, profunzime și lumină.

*

Dar dacă pentru Românii dinainte inima societății era alcătuită din biserică și cimitir, ridicând mintea, inima, cugetul și sufletul către o (și) românească Veșnicie, unde este pentru cei de astăzi?

Că ești într-un sat ori în mahalalele orașelor, în Satu Mare, Vâlcea ori Constanța, în Botoșani, Brașov sau Timiș, care vezi că este inima societății ?

Ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii.

Dacă acest ecran, sau iluziile care fâlfâie pe el, te duc undeva, acest undeva este, în același timp, străin, și ireal.

În Împărăția Cerurilor, spre care mergeau, construind-o, Românii din trecut, exista o Românie Cerească – alături de plaiuri pentru ceilalți Creștini, astfel încât toate limbile, toate neamurile, să laude pe Domnul, pentru că Domnul le dăruiește neîncetat frumusețe, lumină și bucurie. Inima Românilor dinaintea noastră era în Biserica de aici, ca să urce către Biserica de dincolo și să se umple de fericire întru Veșnicie.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii este numai înfățișare fără suflet, din care se revarsă neîncetat frică, ură, dispreț, mândrie, pofte dezlănțuite, minciună și prostie; adevărul și frumusețea, cât mai sunt îngăduite pe ecranul de sticlă, sunt înecate de potopul patimilor și neghiobiei.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii până și ceea ce pretinde a fi românesc este în tipare străine; și, de cele mai multe ori, în creolo-română, nu în adevărata limbă română.

Ca filfizonii de altădată, ca toți trădătorii, vânduții și slugile ori colaboraționiștii înstrăinării, nenumărați angajați și reprezentanți ai României de astăzi sunt siguri că limbile străine sunt mai bune, mai frumoase și mai deștepte decât propria limbă! Ca urmare, ei trebuie să împestrițeze limba română cu vorbele și gramatica limbii la modă. Cândva greaca sau turca, apoi franceza ori germana, apoi rusa, acum engleza…

Ecranul de sticlă – fie el televizor sau calculator, telefon sau tabletă – este plin de străinisme.

Legat de asta, se isteriza cândva un intelectualist că folosesc „un cuvânt care nu există în limba română”, adică străinism. Și, zicea el, e cu atât mai indignant cu cât pretind că fac asta în apărarea limbii române. L-am îndrumat să se ducă la Biblioteca Națională, să se înscrie, și să ceară spre citire dicționarele lui Șăineanu și Scriban. Ca să vadă că străinism există în limba română de foarte multă vreme. Apoi să caute și indignant, ca să vadă că nu există.

Revin la ale noastre.

Zicea Eminescu – și o să tot repet, cu nădejdea că cineva va ține minte – că Limba Română este floarea sufletului românesc.

Ce suflet poate să fie în iluziile ecranului de sticlă?

Sufletul nu poate exista fără lucrare. Iar ecranul de sticlă este lumea închipuirii fără rod, lumea în care închipuirea înlocuiește lucrarea.

De aici și Creolo-Româna de astăzi, o limbă tot mai urâtă; nu doar prin împestrițarea cu străinisme vârâte în grai fără niciun rost, dar mai ales prin pustiirea sufletească tot mai puternică.

Văd unii o frumusețe a creolo-românei: fie în obscenități, fie în sterilitate.

În prima formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea smârcurilor otrăvite, în care totul este bolnav. O frumusețe pentru cei care cred că boala și spurcăciunea sunt frumusețe.

În a doua formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea oaselor din care a pierit orice urmă de viață. O frumusețe pentru cei care cred că încremenirea, neputința și golul sunt frumusețe.

Ieșirea din otrava creolo-română este, bineînțeles, ușor de văzut: reașezarea ca inimă a noastră a Bisericii de aici și a legăturii depline cu Biserica de dincolo, Biserica Biruitoare – adică Străbunii adormiți cu adevărat în Domnul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Inima Românimii trăiește aici

Alegerile din SUA 2020 și teoria conspirației

Donald Trump a declarat, repetat, că alegerile prezidențiale din SUA, 2020, au fost viciate și falsificate. Declarații categorisite drept „teoria conspirației” de către Stânga americană și mondială. Inclusiv de către Stânga românească – adică imensa majoritate a posturilor de televiziune.

Unul dintre exemplele invocate de Donald Trump și susținătorii lui a fost laptopul lui Hunter Biden. Hunter Biden fiind fiul lui Robinet Biden, cunoscut și drept Joke Biden sau Joe Biden, actualul președinte SUA. Iar laptopul lui Hunter Biden fiind abandonat de posesor, și ajuns pe mâna presei libere, a devenit o sursă de informații esențiale despre corupția profundă a Familiei Biden. Aici intrând implicarea Familiei Biden în afaceri incorecte cu China, dar și afaceri murdare cu Ucraina, precum și droguri, activități sexuale etc.

Or, în clipa în care dovezile din laptopul lui Hunter Biden au apărut în presa liberă, presa de Stânga – de la CNN la BBC – a început să urle că este vorba despre o „manipulare rusească”. Facebook a adoptat o politică radicală de eliminare a oricăror referințe la laptopul lui Hunter Biden, de asemenea sub pretextul că este o „manipulare rusească”.
Pe de altă parte, grupurile pro-Donald Trump au susținut că se impune o anchetă rapidă care să dovedească adevărul. Au susținut că laptopul lui Hunter Biden există, i-a aparținut acestuia, iar datele de pe laptop sunt datele furnizate – involuntar, însă real – chiar de Hunter Biden. Că gravitatea acestor date necesită amintita anchetă de urgență și că instituții ca FBI, CIA etc. par să se implice în mușamalizarea dezvăluirilor, în loc să le ancheteze în conformitate cu interesul național (și cu obligațiile instituționale ale respectivelor organisme, desigur).
În sfârșit, CIA, FBI și alte grupări similare au anunțat publicul că nu au informații care să dovedească autenticitatea laptopului lui Hunter Biden, implicit a informațiilor respective. Dar că acuzațiile de implicare a lor în mușamalizarea dezvăluirilor sunt o minciună, o manevră electorală a lui Trump și a susținătorilor etc.

De câteva luni de zile, însă, s-a dovedit că laptopul lui Hunter Biden este chiar laptopul acestuia, iar informațiile de pe el sunt cele apărute în urma folosirii laptopului de către Hunter Biden!!!
Altfel spus, corupția teribilă a Familiei Biden este o realitate mărturisită chiar de această familie, documentele de pe laptop fiind reale. În ciuda acestui fapt, până astăzi cenzura continuă să funcționeze, atât în rețelele mediatice de Stânga, dar și pe Facebook. Se poate spune, simplu și la obiect, că dacă postul de radio sau televiziune pe care îl urmăriți este Comunist sau democratic după un singur criteriu:
a prezentat sau nu a prezentat faptul că laptopul lui Hunter Biden există, este real și dovedește corupția Familiei Biden.

Ca o bomboană pe colivă, cireașă pe tort sau o feliuță de lămâie la o cană de ceai de tei cu o picătură de miere, Zuckerberg, proprietarul (nominal al) Facebook, recunoaște public: FBI ne-a cerut să cenzurăm informațiile despre laptopul lui Hunter Biden, pentru că deține dovezi că este o manipulare rusească. Un videoclip dedicat găsiți aici (click).

Zuckerberg mărturisește că FBI i-a cerut să intervină în alegerile din 2020 prin cenzurarea veștilor despre laptopul lui Hunter Biden (și felurite infracțiuni ale acestuia)

Ca urmare, se poate constata factual că, într-adevăr, alegerile prezidențiale din SUA 2020 au fost falsificate. Și au fost falsificate prin intervenția directă, ilegală și coruptă, a FBI.
Este evident că fără blocajul practicat de FBI dovezile din laptopul lui Hunter Biden ar fi ieșit la iveală și ar fi dus la acțiuni în justiție. Acțiuni care l-ar fi implicat și pe Joe Biden. Cu consecințe clare.

Desigur, acum când s-a dovedit că FBI a mințit sistematic, a intervenit abuziv în alegeri etc., se pune întrebarea de bun-simț:
Cine a impus cenzurarea discuțiilor despre ilegalitățile din alegerile prezidențiale SUA 2020?
Dar, mai ales, întrebarea
De ce?

Și, dacă tot punem întrebări, să mai punem o întrebare de bun-simț.
De ce mărturisește Zuckerberg?
Am amintit de ciudata încercare a lui Fauci de a spune că nu a făcut ceea ce s-a lăudat ani de zile că a făcut. Acum avem încercarea lui Zuckerberg de a se declara ne-vinovat de cenzura pe care a declanșat-o, aruncând vinovăția în spatele FBI-ului.
De ce?

Mihai-Andrei Aldea

Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni

Pentru Horia Pop, erou contemporan
al libertății și identității Românilor Ardeleni,
trecut în Veșnicie în 2020

Am crescut în București, dar am și străbuni din Ardeal – din Ținutul Codrenilor, din Cluj sau Alba, din Țara Bârsei etc. Unul dintre cei mai apropiați prieteni de familie a fost marele patriot Horia Pop, din vechea familie memorandistă Pop, familie cu străvechi tradiții patriotice – și, necesar, eroice – în istoria Transilvaniei. Mai mult, am avut bucuria de a străbate întreaga Transilvanie, din văile Râului Negru în Apuseni, din Parâng în Călimani. Am cunoscut și prețuit – cunosc și prețuiesc, de asemenea – numeroși Români din Transilvania; și, bineînțeles, oameni din familii mixte, dar și oameni de omenie din alte etnii, dar nu despre ei vorbesc acum.

Vreau să spun că Românii Ardeleni sunt minunați.
Au, ca toți oamenii, slăbiciunile și neputințele lor. Dar și calități neprețuite.
Poți vedea în ei frumoasa moștenire a Românilor din vechime, cu unirea creștină a Romanității, a Celtismului, Traco-Ilirismului și elementelor scitice locale. Vezi și unele influențe pozitive ungurești (ca, de pildă, unele cântece foarte frumoase), germanice sau, mai rar, de altă origine.
Și poate cea mai mare calitate a Românului Ardelean – adevărat – este dragostea față de Părinți și meleagurile natale, dorul de Patrie și de Părinți, dar și o anume Credință adânc așezată, o nevoie de legătură cu rosturile firii… și ospitalitatea, bineînțeles. Ca în cele mai multe părți românești, la Românii Ardeleni găsești atâta ospitalitate că poate să devină foarte ușor copleșitoare.

DAR, tot în Ardeal, găsești și alt fel de oameni. O altă rasă, aș putea spune, cel puțin spiritual – căci aparținătorii ei pot fi ieșiți chiar din cele mai românești familii ardelene. Definiți prin mândria de a fi fost sub ocupație multă vreme, ei pot fi caracterizați prin fraza

Noi nu suntem Mitici, noi suntem rasa superioară a Ardeleanului călărit de Unguri și Nemți!”.

Și, nu, nu este o glumă (proastă), nici o ironie (răutăcioasă), ci este exact cum se definesc ei, fără să conștientizeze, însă, ridicolul definirii.

Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Mitici – adică față de locuitorii din Vechiul Regat (adică Moldova, Muntenia și Oltenia). Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Balcanici – adică față de toți cei de peste Carpați.
Desigur, ei uită cât de mult au condus Ardelenii și România Interbelică, și România PostDecembristă – fără ca asta să fi dus România pe un drum bun.
Ei uită cei peste 800,000 (opt sute de mii) de Români Regățeni morți în Primul război mondial în luptele pentru eliberarea lor, a Românilor din Transilvania, Banat, Maramureș etc.
Ei uită că în secolele în care Ungurii și Austriecii îi călcau în picioare, le furau averile, le violau femeile, surorile și fiicele, singura lor scăpare era peste Munți, în Moldova, Muntenia și Oltenia.
Ei uită că „civilizatorii” Unguri și Nemți au distrus nenumărate biserici și mânăstiri românești, au ars nenumărate manuscrise și documente românești, au săvârșit genociduri crunte împotriva lor.
De la raderea Românilor din Banat – spre a face loc coloniștilor Austrieci, Sârbi, Unguri etc. – și până la Ip și Trăznea, paginile de genocid anti-românesc ale „civilizatorilor” Unguri și Austrieci sunt nesfârșite. O bună parte dintre ele apar în lucrările unor Bartolomeu (Valeriu) Anania, Ioan-Aurel Pop, Mircea-Gheorghe Abrudan și foarte mulți alții.

Să îi vezi pe cei care ți-au înrobit Străbunii, ți-au distrus cultura, ți-au furat averile, ți-au violat femeile, surorile, fiicele, ți-au ucis eroii și sfinții, ți-au nimicit bisericile, ți-au schimbat Credința prin forță etc., etc., drept „civilizatori”;
Să îi vezi pe frații tăi, pe cei de același neam, de multe ori cu rădăcini ardelene și ei, care s-au jertfit pentru libertatea ta, drept „necivilizați” și „rasă inferioară” asta înseamnă să fii sclav.
Iar să te crezi „rasă superioară” pentru că te tragi din cei înrobiți de asupritori, de coloniști criminali și genocidari, asta înseamnă să fii Sclav Ardelean.

Cine are urechi de auzit și suflet de trezit, să audă și să se trezească!

Mihai-Andrei Aldea