Etichetă: sfânt

Despre sfințenie. Studiu de caz: văzător cu duhul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Zice înțelepciunea veche românească: omul gândește și Domnul hotărăște.
Sau, cum se zice mai nou, omul propune și Dumnezeu dispune.
Lucram la alt material pentru site-ul (blogul?) de față, dar s-a întâmplat ceva.

După cum știu mulți dintre apropiații mei, am o plăcere și trebuință de a citi Sfintele Scripturi (Biblia) în fiecare zi. După ”Evanghelia și Apostolul zilei”, după cele care mă preocupă sau le cercetez, după cum mi se face dor de un cuvânt sau altul.
Uneori (cam la un an), recitesc Biblia de la un cap la celălalt.
Și am ajuns, ieri, la Capitolul 4 de la IV Regi. Capitol dedicat unora dintre minunile făcute de Sfântul Prooroc Elisei.

Și mi-a revenit o amintire, însoțită de nevoia de a scrie cele de față.

Părintele Justin Pârvu – preluare de pe atitudini.com

În urmă cu ceva ani (patru? cinci? mai mulți?) primesc de la Maica Fotini un mesaj. Un videoclip, însoțit de întrebarea
Părinte, ce părere aveți de ceea ce spune aici Părintele X?

M-am uitat la videoclip.
În care un cleric foarte autoritar își prezenta ca adevăruri absolute părerea că Părintele Justin Pârvu nu a fost ceva mare și, mai ales, nu a fost văzător cu duhul.
Desigur, sunt mulți care încearcă să denigreze pe sfinți, mecanismul este vechi și binecunoscut. Dostoievski, în prezentarea Starețului Zosima din Frații Karamazov, i-a făcut o strălucită prezentare.

Un sofism evident, adică o eroare logică evidentă, în cazul de față numită și non sequitur, adică nu decurge, nu rezultă.
Dacă un om are sau nu un har excepțional, aceasta nu îl face sfânt sau nesfânt.
Vrăjitorul Balaam a proorocit, dar asta nu l-a făcut sfânt.
Sunt sfinți despre care nu se cunoaște nicio manifestare de tipul înainte vedere (= văzător cu duhul), dar tot sfinți sunt.

Ca urmare, eventuala lipsă a darului înainte vederii de la Părintele Justin este total nesemnificativă pentru a demonstra existența sau lipsa sfințeniei sale.

Totuși, urmărirea cu răbdare a videoclipului mi-a adus și o lămurire.
Însoțită de o mare bucurie pentru înțelepciunea Părintelui Justin, și de o adâncă tristețe pentru lipsa de discernământ a clericului în cauză.
Dar ce povestea părintele drept argument pentru părerea sa că Părintele Justin nu avea darul vederii cu duhul?

Faptul că Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit că a trecut la o grupare pseudo-ortodoxă, din afara Bisericii.
Părintele X s-a indignat și s-a apărat că este o minciună.
Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit asta de la oameni de încredere.
Părintele X i-a spus că mint.
Părintele Justin i-a spus că totuși înclină să îi creadă pe aceia.
Părintele X i-a spus că atunci să rămână cu aceia, și a plecat, renunțând să îl mai aibă ca duhovnic și să îi mai ceară sfatul.
Și încheia, întrebând:
”Dacă Părintele Justin era văzător cu duhul, nu ar fi știut adevărul?”

Ascultând relatarea, după mirarea pe care mi-a trezit-o, am început să râd.
Și i-am răspuns Maicii Fotini, zicându-i că îi mulțumesc pentru videoclip, care m-a ajutat să înțeleg o anume întâmplare.

Mă dusesem la Părintele Justin, iar acesta îmi zice, după binețuri:
– Părinte, am auzit că ai trecut la gruparea Y [din afara Bisericii n.m.].
Mă mir și spun zâmbind:
– Nu, părinte, sunt tot la aceeași biserică, aceeași protoierie, în aceeași Arhiepiscopie a Bucureștilor.
Părintele Justin dă din cap și zice:
– Da, da… Da’ mie mi-au zis asta niște oameni de încredere, măi! Cum să nu îi cred?
Dau din umeri și spun:
– Cine știe, părinte, cum s-o fi iscat zvonul? Poate le-a spus și lor cineva în care au încredere, dar care nu știa ce spune. Dar să fiți cu pace, tot acolo sunt, nu am ieșit din Biserică.
Părintele stă puțin, cu capul într-o parte, ca pe gânduri, apoi îmi spune:
– Măi, da’ parcă mai curând îi cred pe ei.
Când am auzit eu că duhovnicul se îndoiește așa de mine, m-am îngrijorat. Să mă aștepte vreo ispită, vreo cădere? – m-am întrebat. Și m-am plecat pentru binecuvântare:
– Părinte, nu s-a întâmplat, dar rugați-vă pentru mine și mă binecuvântați să nu se întâmple asemenea cădere!
Părintele m-a binecuvântat, și totul a mers mai departe firesc.

Uitasem de acea întâmplare în cine știe ce colțișor al amintirilor, până când victimizarea trufașă a clericului în cauză mi-a adus-o în amintire.
Și m-a ajutat să îmi dau mai bine seama câtă nevoie avem să ne păzim de mândrie, mai ales în fața duhovnicului.

Desigur, se poate înțelege că Părintele Justin și-a pus la încercare câțiva copii duhovnicești. Căci aceeași întâmplare au mai trăit-o câțiva.
Și este frumos că dintre toți, unul singur a făcut din această întâmplare piatră de poticnire și pretext de bârfire a sfinților, instrument de trufie și de înșelare a ascultătorilor.
Desigur, era și mai bine dacă nu cădea niciunul, sau dacă cel căzut se ridica, în loc să împrăștie înșelare.
Dumnezeu să îl ridice și să îi dea pocăință mântuitoare!

Acum, totuși, există două întrebări interesante – după ce am lămurit că un sfânt nu are nevoie de darul vederii cu duhul pentru a fi sfânt.

1. Se poate ca un sfânt văzător cu duhul să nu vadă adevărul, să fie păcălit?

De aici au plecat, de fapt, cuvintele de față.
Căci vedem la IV Regi 4:27, cum marele Prooroc Elisei spune că Dumnezeu a ascuns de el faptul că murise băiatul femeii care îl respecta și le purta de grijă lui și slugii sale. După care Proorocul Elisei învie pe copil.
Este deci absolut clar pentru orice om rațional că un sfânt văzător cu duhul NU este atotștiutor, NU este atotvăzător, NU este atotînțelept etc. Caracteristici care sunt exclusiv ale lui Dumnezeu.
Ca urmare, un văzător cu duhul vede doar ce și cât vrea Dumnezeu să îi descopere, nu tot ce vrea el.

Aceeași realitate se vede în viața Sfântului Epifanie de Salamina, marele făcător de minuni, renumit văzător cu duhul.
Mărturiile despre minunile sale, ca și despre înainte-vederea sa, sunt binecunoscute și numeroase.
Cu toate acestea, atunci când i-a fost bârfit Sfântul Ioan Gură de Aur ca origenist (= eretic), Sfântul Epifanie a crezut și l-a scos pe Ioan al Constantinopolului din diptice.
Această greșeală din neștiință a făcut-o Sfântul Epifanie multă vreme, până când, la un sinod, s-a întâlnit cu Sfântul Ioan. Acesta a venit la el și i-a făcut plecăciune, întrebându-l de ce îl ține de eretic. Și i-a adus multe din scrierile sale, în care se vedea că nu este origenist.
Rușinat, Sfântul Epifanie i-a făcut metanie, s-au îmbrățișat și s-au despărțit în duhovnicească frăție și dragoste.
Iar întorcându-se în Cipru, în Salamina, Sfântul Epifanie i-a pus sub aspru canon pe bârfitori.

Dau doar două mărturii, deși se pot da multe alte, pe care orice călugăr se cuvine să le știe, căci se găsesc în Pateric, Limonariu și alte cărți ce se citesc obligatoriu de monahi.

Este absolut clar, prin urmare, că darul vederii cu duhul sau al înainte-vederii nu face pe nimeni nici atotștiutor, nici infailibil.
Ceea ce este evident pentru orice ortodox, pentru că în Ortodoxie nu se admite ca infailibil sau atotștiutor decât Unul Dumnezeu.

2. A fost Părintele Justin Pârvu și văzător cu duhul?

După cum am văzut, această întrebare ține prea puțin de sfințenia Părintelui Justin.
Darul vederii în duh este dat de Dumnezeu unor sfinți, dar și unor oameni străini sfințeniei.
Deci nu asemenea daruri definesc sfințenia.

Sfințenia Părintelui Justin a izvorât din dragostea sa curată și veșnică pentru Dumnezeu și Sfinții Săi, începând cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, cuprinzând dragostea curată și veșnică pentru Sfinții Neamului Românesc.
Sfințenia Părintelui Justin s-a construit prin săvârșirea datoriei cu conștiința slugii nevrednice care face ceea ce i s-a poruncit.
Sfințenia Părintelui Justin s-a întărit prin dorința jertfelnică de a-i ajuta pe ceilalți, întru Dumnezeu.
Sfințenia Părintelui Justin a strălucit prin mărturiile nenumărate date înaintea anticriștilor (pro) sovietici, înaintea satanelor de la răsărit și a slugilor acestora. Prin mucenicia plină de bărbăție cu care a dus amenințări, batjocuri, bătăi, foamete, frig, arșiță, încercări de crimă mascate ca accidente.
Dar a strălucit mai ales prin unirea între smerenie și tărie, astfel încât Părintele Justin s-a știut până la capăt slugă nevrednică pe când toți care nu erau orbiți de trufie îl vedeau strălucind de har.
Sfințenia Părintelui Justin s-a înălțat tot mai sus prin dragostea sa lucrătoare și neobosită, prin lipsa oricărei încrederi în merite personale, prin arta duhovnicească de a da și a primi, mereu spre zidire.

Și multe alte se mai pot spune despre Părintele Justin, dintre care faptul că a fost văzător cu duhul este între cele mai mici.
Căci, da, Părintele Justin era văzător cu duhul.

Cred că a fost prima mea spovedanie la Părintele Justin, când, după ce mi-am plâns păcatele, cu multă rușine, mi-am dat seama că părintele plângea.
– De ce plângeți, părinte? – l-am întrebat mirat.
– Pentru păcatele mele, mi-a răspuns. Am asemenea păcate că Dumnezeu nu a vrut să mă ia la Aiud cu Sfinții Săi!
M-am speriat:
– Părinte, Dumnezeu vă iubește și v-a ținut, și ne iubește și v-a ținut și pentru noi. Eu, am adăugat, nu am curajul să spun că aș fi răbdat la Aiud și nu aș fi căzut.
Părintele s-a uitat deodată la mine, fulgerându-mă cu privirea sa de lumină albastră:
– Măi, tu ai Aiudul acasă!
Și m-am blocat, pentru că nu îi spusesem nimic despre suferințele mele, ci doar despre păcatele mele.

Altă întâmplare este cu unul dintre epitropii mei.
Voi spune întâi că am fost binecuvântat cu niște epitropi care, dincolo de păcatele pe care toți le avem, au înțeles cu adevărat să Îl iubească și să Îl adore pe Dumnezeu.
Unul dintre ei, zis Moșul, Marian Ștefănescu pe numele întreg, a dorit să îl cunoască pe Părintele Justin.
Așa că mi-a propus să mă ducă el, cu Dacia lui, în loc să merg cu trenul, ca de obicei.
Toate bune, doar că în ziua călătoriei, Fratele Marian era plin de nerăbdare. Și, în consecință, a început să șofeze cu cea mai mare viteză posibilă.
– Ia-o ușor, i-am zis. Nu avem grabă!
Dar el mi-a spus îngrijorat:
– Dacă pleacă undeva părintele? Trebuie să ajungem cât mai repede.
Pe scurt, nu l-am putut convinge să meargă mai încet.
Dacia zăngănea din pricina vitezei, eu mă rugam la Dumnezeu să ne păzească. Și încercam din când în când, în zadar, să îmi conving epitropul să o ia mai ușor. Dacă ne-ar fi văzut Luis de Funes, cred că mai făcea un film!

Deci, într-o suflare, străbatem cei peste 700 de kilometri cu o singură oprire pentru benzină.
Desigur, Părintele Justin mă aștepta, așa cum vorbiserăm la telefon.
Și, când am intrat la dânsul, i-am zis Fratelui Marian:
– Intră să iei binecuvântare!
Pe cât de grăbit fusese, pe atât de sfios devenise de-o dată.
Mă așteptam, pentru că harul Părintelui Justin se simțea de departe.
– Intră! – îi zic din nou.
Și îi spun părintelui:
– El este Marian, epitrop la noi la biserică. El m-a adus astăzi.
Părintele se apropia deja și ridică mâna să îl binecuvânteze.
Marian se apleacă, dar Părintele Justin după ce îi pune mâna pe cap o ține acolo, blocându-l.
– Măi, măi, măi! – zice părintele. Da’ de ce ai gonit așa, măi?
Eu, uimit, Marian, încremenit.
– Păi… – bâiguiește epitropul meu.
Părintele Justin nu îl așteaptă:
– Măi, dacă i-am zis părintelui că îl aștept, aștept. La întoarcere să nu mai gonești, ai înțeles?
– Da, răspunde pierdut Marian.
Și Părintele Justin ridică mâna, eliberându-l.

Primele două ore din drum epitropul meu m-a întrebat de cel puțin douăzeci de ori:
– De unde știa Părintele Justin că m-am grăbit?

Dau doar aceste două mărturii, deși sunt departe de a fi singurele.

Și mărturisesc înaintea lui Dumnezeu: da, Părintele Justin a avut darul vederii în duh (cu duhul).
Dar mai mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și că acesta a fost unul dintre cele mai mici daruri ale sale.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni,
Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care sminteste: Sfântul Florii???

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Prostia care smintește: Sfântul Florii???

Este cel puțin pentru a treia oară când scriu despre faptul că Intrarea Domnului în Ierusalim, numită și Florii NU, repet, NU este ziua celor care „poartă nume de floare”.
Intrarea Domnului în Ierusalim se mai numește și Florii pentru că este o zi în care se aduc Domnului flori. Deci, NU se sărbătorește în această zi niciun sfânt cu numele de floare! De asemenea, NU există Sfântul Florii, care să justifice o sărbătorire a numelui cuiva în această zi.
Iar zilele de nume sunt zile în care este prăznuit un sfânt sau o sfântă al cărui/cărei nume îl purtăm și noi.

Există, totuși, ziua celor care „poartă nume de floare”?

Există, ba chiar sunt cel puțin două: prima, și cea mai veche, este pe 18 August, de Sfântul Mucenic Flor; a doua, venită aproape odată cu prima, este pe 13 Octombrie, de Sfântul Mucenic Florentie (Florențiu).
De altfel, prima dintre ele se alătură Praznicului Maicii Domnului din 15 August, fiind alături de ziua Sfântului Mucenic Andrei Stratilat (din 19 August), a Celor Treizeci și Șapte Mucenici din Vizia Traciei (din 20 August), mai nou a Sfinților Martiri Brâncoveni (16 August) etc. o parte din salba sărbătorilor creștine care încheie anul bisericesc.

În aceste zile au onomastica și cei care poartă nume precum Maria, Marin, Marina etc., și cei care poartă nume ca Flor, Floarea, Florin, Florina, Florența, Florențiu etc. precum și mulți alții (Andrei, Andreia/Andreea, Andra, Andrada, Andru, Maxim, Maximilian, Radu, Constantin, Matei ș.a.m.d.).
Și, repetăm, 18 August este ziua de nume (onomastica) celor care „poartă nume de floare”!

Trebuie să înțelegem că Ziua de Florii NU este zi de nume pentru nimeni, căci în această zi NU se sărbătorește vreun sfânt: se sărbătorește Ziua a opta, se sărbătorește Venirea Împăratului Ceresc, se prăznuiește Intrarea Domnului în Ierusalim.

Pentru ca o zi să fie zi de nume, trebuie să fie zi de prăznuire a unui sfânt cu acel nume.
Și cum NU există „Sfântul Florii”, Ziua de Florii NU este zi de sărbătoare pentru cei „cu nume de floare”.
Așa cum, de pildă, NU zilele de vineri sunt zilele celor care poartă nume precum Paraschiva, Parascheva sau Vinerea ori Vineri, ci fie pe 26 Iulie, de Sfânta Muceniță Parascheva, fie, cel mai des la Români, pe 14 Octombrie, de Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași.

Din păcate, la propriu și la figurat, decăderea credinței din ultimele veacuri a dus nu doar la confuzii grave printre cei depărtați de Biserică, dar și la preluarea confuziilor de către cei din Biserică.
Porunca Duhului Sfânt ca toate să le cercetăm, să le punem la încercare, spre a păstra doar ce este bun (I Tesaloniceni 5.21) a fost de mulți uitată.
Altfel nu s-ar prelua și păstra de către cei din Biserică asemenea prostii smintitoare, care înlătură buna rânduială creștină spre a o înlocui cu lumești și ridicole încurcături.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre canonizarea Părintelui Dumitru Stăniloae

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Dumitru Stăniloae este cunoscut mai ales ca „teolog”, în înțelesul de specialist în Teologie. Și, da, are o operă teologică uriașă, atât cantitativ dar mai ales calitativ. Una dintre cele mai scurte cărți scrise de el, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, este o lucrare atât de înaltă, atât de duhovnicească, încât citirea ei ridică mintea, inima și sufletul la înălțimi nebănuite. Și în această operă, și în altele, Părintele Dumitru Teologul folosește seriozitatea ardelenească, împreună cu o cultură vastă, pentru a exprima trăirea adâncă a unirii cu Dumnezeu – o trăire esențială pentru firea românească.

Iar aici atingem hotarul neînțelegerii în felul în care este cunoscut sau văzut Părintele Dumitru Stăniloae. Căci a cuvânta despre trăirea unirii cu Dumnezeu – am spus a cuvânta, iar nu a vorbi sau pălăvrăgi – este cu putință doar celor care trăiesc unirea cu Dumnezeu.

Părintele Dumitru Teologul, dincolo de cultură, dincolo de seriozitatea ardelenească a fiecărei făptuiri, are ca sită a cunoașterii teologice trăirea în ascultare și jertfă. El nu este unul dintre cei care și-au purtat harul hirotonirii ca pe un trofeu și ca pe o îndreptățire. El nu este unul dintre cei care și-au purtat titlurile academice ca pe o înălțare sau pecetluire a valorii. Pentru el toate au fost o adăugire la crucea pe care o avea de dus. Ca urmare, nu a putut să fie clătinat în credința sa nici de furtul acestora! Arestat, bătut, scuipat, înjurat, torturat, aruncat în celule și la izolare, Părintele Dumitru a rămas același om al lui Dumnezeu. La fel și lăudat sau bârfit, la fel în toate înălțările și încercările.

Ca urmare, canonizarea sa este firească, este un semn al sănătății duhovnicești a Bisericii din România. Doar că…
Doar că există aici o lipsă!
O lipsă dureroasă, foarte dureroasă: Maria Stăniloae.

În încercările sale Părintele Dumitru Teologul nu a fost singur. A avut alături mereu un înger în trup: Maria Mihu, devenită prin căsătorie Stăniloae.

Maria nu s-a distins prin studii și scrieri, ci printr-o trăire minunată, vrednică de Maica Domnului și de Sfânta Ana, de Sfânta Elisabeta sau de mama Macabeilor.

Atunci când soțul său a fost înălțat, ea a rămas în umbră, smerită și fericită de reușitele lui. Atunci când soțul ei a fost batjocorit, înlăturat, arestat, ea i-a rămas credincioasă, l-a respectat deplin, i-a cinstit chinurile. Acolo unde alte femei fugeau de greutăți, divorțau sau chiar își vindeau soții autorităților comuniste, Maria Stăniloae a stat neclintită în iubire, demnitate, credință.

Cei doi mucenici, Dumitru și Maria Stăniloae, au trecut prin încercări grele chiar de la începutul căsniciei. La un an după căsnicie, Dumnezeu le-a dăruit doi gemeni, botezați… Maria și Dumitru. Dar tot Dumnezeu a luat la Ceruri, foarte iute, pe Dumitru, iar după vreo patru ani, a luat-o și pe Maria. Pentru alți oameni asemenea lucruri sunt piatră de poticnire și izvor de deznădejde. Însă deși îndurerați de despărțirea de copii, Dumitru și Maria au știut că Dumnezeu cel plin de iubire i-a luat spre binele lor – al copiilor și al părinților, deopotrivă. Și s-au întărit în munca și lupta de a câștiga Raiul, acolo unde puteau să fie iarăși împreună cu toți cei dragi – de la bunii de demult până la copiii abia plecați.

Și dacă s-ar putea pretinde – deși nu ar fi adevărat – că Părintele Dumitru și-ar fi înecat durerea în muncă, ce vom spune despre Preoteasa Maria? Aceasta, casnică, ar fi fost copleșită de încercări dacă nu ar fi fost cu adevărat credincioasă! Și a fost, până dincolo de capăt.

Înălțările soțului ei nu au putut să o ispitească nici către invidie, nici către îngâmfare.

Căderile sociale ale soțului ei, aruncarea lui în temniță și celelalte lovituri ale lumii supusă răului nu au putut să o ispitească nici spre deznădejde, nici spre delăsare, nici spre necredință, nici spre trădare.

Precum Iov la vremea lui, precum Sfântul Ioan de Aur în încercările sale, și Maria Stăniloae a primit toate de la Dumnezeu ca pe trepte către Cer. Toate. Și cele bune, și cele rele.

Și, ca o adevărată icoană a soției și preotesei, i-a fost Părintelui Dumitru ajutor pe măsura sa. Căci însuși acesta mărturisea că fără soția sa, fără sprijinul uriaș pe care i l-a dat, fără modelul care aceasta a fost, nu ar fi putut să scrie ceea ce a scris.

Toți cei care au cunoscut-o mărturisesc smerenia și bunătatea Mariei Stăniloae, lumina ce o însoțea la fiecare pas.

Al treilea copil dăruit de Dumnezeu, Lidia, mărturisea despre mama sa că „era duhul cel bun al casei”. Părintele Dumitru Teologul mărturisea că „soția mea se roagă mai mult decât mine”. Iar Maria îl contrazicea, lucru foarte rar, spunând „Zice Dumitru așa, dar dânsul și când scrie se roagă”, ceea ce era de asemenea adevărat.

Mărturisesc aici o vină a mea față de cei doi, și o minune mângâietoare a lor față de mine.

Atunci când am auzit chemarea lui Dumnezeu cei doi erau în viață. Mai mult, aveam cunoscuți și prieteni cei îi cunoșteau, ba chiar unii se și spovedeau la Părintele Dumitru. Și mai mult, se întâmpla destul de des să trec pe Strada Cernica (azi, Dumitru Stăniloae). Dar, dintr-o ciudată ispită și înșelare, având o anume sfială, îmi tot spuneam „mai încolo”. Adică mă amăgeam că o să-i vizitez „cândva”; când voi fi mai pregătit, când o să simt că este bine…

Am aflat apoi, cu durere, de plecarea la Domnul a Mariei Stăniloae, în primăvara lui 1993. A fost încă o pricină să amân vizita care mi se părea și mai nepotrivită după asemenea încercare. Apoi pe 5 Octombrie același an se răspândește ca focul vestea: Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la Domnul!

Doar atunci am înțeles că și cum am fost amăgit de cel rău ca să nu ajung la acești doi sfinți. Și am încercat de atunci să țin legea de a încerca să fac binele atunci când se poate, fără amânări nepotrivite.

După ani și ani de zile, într-o iarnă geroasă, a rânduit Dumnezeu ca, neașteptat, să am timp liber – ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Era o zi de sâmbătă, soția era cu copiii la părinții ei, iar mie mi se anulase o slujbă dintre Liturghie și Spovedanii. Aveam timp cam o oră și jumătate, în care puteam să merg să mănânc și să mă odihnesc puțin. Dar am ales altceva: am „fugit” la Cernica. Simțeam mai mult ca niciodată dorința să ajung la mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae, să spun o rugăciune și un mulțumesc. Un mulțumesc pentru toate scrierile sale de care m-am folosit atât de mult! Un mulțumesc pentru pilda vieții sale,

atât de luminoasă! Un mulțumesc pentru a-mi cere iertare că nu am ajuns mai devreme!

Intrat în cimitir, în frigul acela de se lipea pielea de fierul sau de piatra pe care le atingeai, mi-am dat seama că nu știam deloc unde este mormântul! Și, ca de obicei, nu era nimeni în jur! Iar timpul era puțin, căci trebuia să mă întorc la spovedit!

Dar am simțit ca și cum m-ar trage ața către un loc dintre morminte. Am mers drept acolo, căci altceva tot nu puteam face, nu aveam cum să iau tot cimitirul la pas într-o jumătate de oră…
Și am văzut un mormânt ce mi se părea că luminează! Lumina discret, blând, însă limpede.
Ajuns la el, am văzut cutremurat că era mormântul soților Dumitru și Maria Stăniloae. Am îngenunchiat, am sărutat marginea mormântului și am simțit piatra călduță – deși era un ger foarte mare. Și am știut atunci că am fost iertat pentru nepriceperea mea, dar mai ales am știut că Dumitru și Maria Stăniloae sunt împreună, sunt amândoi sfinți.

Întors la ale mele, am căutat să aflu mai multe despre cei doi – pe care îi știam doar prin opera Părintelui Dumitru și câteva povestioare de la cei care îi cunoscuseră. Atunci am aflat cu adevărat despre viața Prezbiterei Maria Stăniloae, și că într-adevăr a fost mucenică și sfântă ca și soțul ei – deși altfel.

Întrebat dacă a cunoscut vreodată un sfânt în viață, Părintele Dumitru Stăniloae a răspuns: „Da, pe soția mea!”.

Și mă întreb, cât de drept și de creștinește, și cât de folositor este să fie canonizat singur Părintele Dumitru, fără sfânta sa soție Maria?

Atunci când tinerii caută model de familie creștină, sunt de obicei trimiși la Sfinții Ioachim și Ana sau Elisabeta și Zaharia, ori la alte asemenea pilde. Și ei spun „aceștia au trăit în alte locuri, în alte vremuri, acum este altfel”. Și mulți nu se folosesc destul.

Dar în fața unei icoane a familiei creștine precum Sfinții Dumitru și Maria Stăniloae, folosul ar fi uriaș. Pentru toți tinerii care vor să știe cum trebuie să fie o familie creștină. Și cu atât mai mult pentru viitorii preoți și viitoarele preotese, părinții duhovnicești ai următoarelor generații.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Icoana împotriva chipurilor cioplite (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am reluat Învățătura lui Dumnezeu despre icoane, arătând, iar, că Dumnezeu a poruncit să se facă icoane, de asemenea că Moise a făcut icoane, după porunca Domnului, iar Dumnezeu le-a sfințit (împreună cu Cortul Făgăduinței).

În alt cuvânt arătasem și că icoanele au însoțit Biserica lui Dumnezeu neîncetat, de la Venirea Domnului până astăzi.

Pe de-o parte, Apostolii au avut icoane în chiar chipurile Templului, care încă strălucea în vremea în care Mântuitorul îi învăța.
Pe de altă parte, numeroase simboluri creștine, inclusiv ceea ce astăzi numim icoane, au fost folosite chiar de Apostoli și ucenicii lor.
Obiectele creștine sfințite apar și în Noul Testament, mai ales când sunt ieșite din comun, așa cum sunt ștergarele sau șorțurile ce, sfințite de Apostoli, se puneau peste bolnavi (Fapte 19.12; 5.14-16).

Dar ca să nu reluăm acestea, să ne oprim la întrebarea

Care este deosebirea dintre icoană și idol?

Foarte pe scurt,
icoana este un mijloc de legătură între oamenii din această lume și făpturile cerești – îngeri, sfinți, Treimea Sfântă.

Pe de altă parte,
idolul este orice creatură sau lucru (creat) care este pus(ă) în locul lui Dumnezeu sau al sfinților Săi.

Mai pe larg, să luăm cazul unor sfinți precum marele Nicolae, Fecioara Maria sau Ștefan cel Mare.
Având o icoană a unuia dintre ei, Creștinul se urcă, prin ea, la acești sfinți.
Orice Creștin sărută icoana Sfântului Ierarh Nicolae ca pe acesta să îl sărute, nu obiectul, care slujește ca mijlocitor. Orice Creștin se roagă la Icoana Fecioarei Maria ca Fecioara Maria să îl asculte, nu icoana, care este mijlocitoare rugăciunii, nu ținta rugăciunii. Orice creștin cinstind icoana Sfântului Ștefan cel Mare îl cinstește pe Domnitorul mărturisitor și jertfitor, acum aflat în ceruri, iar nu obiectul ce este folosit a mijloc de trimitere a cinstirii.

Pe de altă parte, idolul este o făptură sau un obiect căruia i se atribuie divinitate în sine.
Prin aceasta se deosebește și de sfânt (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, deci nu este izvor de har prin sine). Și se deosebește și de icoană (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, direct sau prin sfinții Săi ori prin îngerii Săi; oricum, niciun Creștin nu crede că icoana are har prin sine).
Astfel, idolul primește din partea oamenilor cinstire ce nu i se cuvine – fie că ar trebui îndreptată către sfinții sau îngerii lui Dumnezeu, fie că ar trebui îndreptată de-a dreptul către Acesta.
Printre idolii cei mai răspândiți de numără banii, puterea/poziția socială sau puterea/poziția politică, frumusețea fizică, puterea fizică, puterea de reținere (memorare), plăcerea sexuală, plăcerea mâncării, plăcerea beției, celebritatea și multe altele. În ultimul secol s-a răspândit idolatrizarea unor oameni pentru motive absolut minore (precum unele performanțe sportive sau artistice).
Așa numiții „zei” ori idoli sunt materializări ale idolatriilor de acest fel, sau ale altora asemenea. Ceea ce înseamnă că idol poate deveni orice sau oricine este țintă a idolatriei, adică a unei cinstiri exagerate, necuvenite, nedrepte.

Existența reprezentărilor din Templu sau Cortul Făgăduinței a fost posibilă pentru că nimeni nu se gândea să idolatrizeze aceste reprezentări.
Existența icoanelor în Biserica lui Dumnezeu este, dincolo de alte rosturi duhovnicești, o școală de cinstire dreaptă (ortodoxie), de înstrăinare de idolatrie.
Folosind icoanele ca mediu pentru cinstirea dreaptă a sfinților, îngerilor și, mai ales, a lui Dumnezeu, Creștinul se imunizează împotriva idolatriei.
Căci este extrem de greu ca cel care folosește icoana ca mijloc de legătură cu Cerurile să creadă în puterea unui idol, să accepte idolatria.
Dimpotrivă, iconoclastia este o poartă largă spre idolatrie sau ateism: în lipsa mijloacelor de legătură cu Cerul omul este înclinat fie să își construiască idoli, fie să nege însăși existența Cerului (sau cel puțin posibilitatea legăturii cu Acesta).

Prin dreapta cinstire a icoanelor – ca mijloc de legătură cu Cerurile – Creștinul măcar intuiește, dacă nu înțelege, legăturile dintre material și duhovnicesc, dintre pământesc și ceresc, dintre aici și dincolo.
Intuirea – și cu atât mai mult cunoașterea! – mărginirilor materiei (și materialului) naște smerenia; ajută la înțelegerea neputințelor omenești și a necuprinsului Dumnezeirii. Se întărește astfel dorul de Cer și ascultarea de Dumnezeu.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, curățește-ne de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre cinstirea moastelor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre cinstirea moaștelor

Aceasta este o neașteptată adăugire la lămuririle ceva mai vechi privind cinstirea și canonizarea Sfinților.
În ultimii ani, în părțile Bisericii mai/prea apropiate de politic, s-a ivit ideea anti-ortodoxă a „îngropării moaștelor până la canonizarea Sfinților”. Și pentru această idee sectantă se aduc pe post de argumente numai emoții. Nici vorbă despre vreun canon, nici urmă de raportare la Istoria Bisericii, deci la via și adevărata Tradiție.
Dureros este că asemenea idei apar la unii din administrația Bisericii; adică la cei care, apropiați de episcopi, ar trebui să știe mai bine.
Ca urmare, hai să vedem care este mărturia din veac a Bisericii față de cinstirea moaștelor.

Începem cu Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei.
Acesta a fost canonizat în 2005. Fapt care arată că Sfântul Sinod al Bisericii din România a socotit viața și lucrarea sa de mare folos pentru cei de astăzi.
Printre altele, Sfântul Mitropolit Dosoftei

„A scris despre Sfinții Partenie și Rafael de la Agapia Veche, despre sfinții de la Tazlău, de la Bisericani sau din alte zone, ale căror sfinte moaște le-a văzut cu ochii lui. Unele dintre acestea, povestește mitropolitul Dosoftei, erau adăpostite în scrie săpate în trunchiuri de brad, în fața cărora oamenii se închinau cu multă evlavie.
În canonizarea acestor sfinți de către Biserica Ortodoxă Română, un rol fundamental l-au avut descrierile făcute de mitropolitul Dosoftei.”
(Foaia duminicală a Parohiei ”Învierea Domnului”, Iași, nr. 873/13 Decembrie 2020, Anul XVIII (Nr. 11), p.1-2; materialul este luat după articolul Sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei: Un sfânt în slujba limbii române, din Ziarul Lumina, 12 Decembrie 20111)

Site-ul oficial al agenției de știri a Patriarhiei, basilica.ro, ne spune:

„Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea Sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată din cauza plecării forțate în Polonia.
Această carte deosebit de necesară pentru folosul duhovnicesc al Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru Sfinți și pentru sfințenie.
De aceea, el scrie despre Sfinți Cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi cinstea cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moştii.”2

După cum se poate vedea, Sfântul Sinod primește cinstirea moaștelor practicată de Sfântul Mitropolit Dosoftei, de credincioșii, monahii și clericii din vremea acestuia (și nici nu putea face altfel, de vreme ce aceasta este Învățătura Bisericii din veac!).
Pe scurt, se arată în aceste rânduri că se cinstesc moaștele sfinților – martiri, cuvioși sau alții – prin așezarea lor în locuri dedicate sau în biserici, precum și prin sărutare.
Și Sfântul Dosoftei, și Sfântul Sinod al BOR, primesc fără șovăire cinstirea populară a moaștelor sfinților, indiferent dacă aceștia au fost canonizați sau nu. Căci, după toată Istoria Bisericii, atâta vreme cât un creștin răposat nu este osândit de Biserică, cinstirea lui ca sfânt este liberă. Ceea ce cuprinde și relicvele sau moaștele rămase de la acesta.

Aceeași purtare o găsim și la creștinii primelor veacuri:

„Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă și zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiția s-a păstat…” (Braniște și Braniște, 2001:308)

„Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu Sfinții, cinstim mai întâi sfintele moaște, pentru că ele conțin aceleași daruri ca sfinții în timpul vieții. ” (Vanca, 2005:22)

„După încetarea persecuțiilor, în atmosfera de libertate nou creată de Constantin cel Mare numărul sărbătorilor crește. Sunt adăugate în calendar diferite evenimente locale, ca târnosirea unor biserici (cum este cazul Schimbării la față, sărbătoare introdusă ca urmare a sfințirii unor biserici pe Muntele Tabor73), a îngropării unor episcopi cu faimă (depositiones) sau a mutării moaștelor lor în biserici dedicate.” (Vanca, 2005:63)

„Se știe că în epoca pre-iconoclastă exista obiceiul (negeneralizat și neobligatoriu), de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor când, drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele martirilor.” (Pruteanu 2006:20)

Vom sublinia faptul că toate lucrările din care cităm în acest eseu sunt tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod, ori a unuia sau altuia dintre ierarhii ce îl alcătuiesc. Mai mult, o parte dintre ele sunt manuale folosite în facultățile de teologie ortodoxă din România3.
Prin urmare, lucrurile pe care le înfățișăm sunt principii fundamentale, fapte absolut limpezi, care ar trebui cunoscute de către orice teolog sau cleric român.

Incultura ce pretinde că moaștele nu pot fi cinstite decât după canonizare este lipsită de orice scuză: adevărul a fost arătat repetat în cursurile și manualele de seminar și facultate ortodoxă.

Cinstirea sfintelor moaște a fost o practică absolut firească încă de la începuturile Bisericii. Multe dintre forme pot să pară surprinzătoare în România de astăzi – în care urmele Comunismului sunt încă adânci. Iată, de pildă, aceasta:

„Panaghia … își are originea de la primii creștini, care purtau la gât moaște ale sfinților.” (Pruteanu 2006:35)

Practica aceasta – de a purta la gât sfinte moaște – a scăzut până la/spre dispariție în România Comunistă (1946-prezent). Dar este vie în toată Biserica Universală, din Sinai ori Egipt în Rusia, din SUA în Grecia etc.

Bineînțeles, la început erau căutate mai ales moaștele martirilor. Creștinii erau sub neîncetata amenințare a morții pentru Credință. Ca urmare, cei care deja mărturisiseră erau cele mai bune călăuze și cei mai buni ocrotitori.
Acolo unde primejdia aceasta a scăzut, a crescut evlavia față de toți sfinții – chipuri ale călătoriei mântuitoare către Ceruri. Și, prin urmare, se purtau la gât moaște și ale sfinților ce nu erau mucenici.

Merită înțeles faptul că totdeauna Creștinii au cinstit îndată sfinții mucenici. Și au cinstit îndată moaștele lor. Adică în toată Istoria Bisericii nu există vreo „vreme de așteptare” sau „vreme de limpezire” pentru mucenici. Doar atunci când există îndoială asupra ortodoxiei lor episcopii locului pot să ceară oprirea venerării lor. Altfel, este datoria sfântă a creștinilor să îi cinstească pe martiri îndată ce aceștia și-au căpătat cununa muceniciei.

Actele Martirilor și Viețile Sfinților sunt în această privință o mărturie neclintită.

Pentru meleagurile noastre, merită să amintim câteva rânduri din Patericul românesc, publicat de Arhimandritul Ioanichie Bălan cu binecuvântarea (pe atunci) Î.Ps. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (azi Patriarhul României)4.

„În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizați pentru credința în Hristos zeci de creștini […] ale căror sfinte moaște episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălța biserici de lemn sau de piatră peste ele și rânduia preoți să slujească noaptea Sfânta Liturghie” (op.cit.:17)5

„Trupurile lor, devenite sfinte moaște, erau luate în grabă de către creștini și îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau și aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaște și scriau scurte biografii cu viața și pătimirea sfinților mucenici. Așa luau naștere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creștinilor, în cultul Bisericii lui Hristos și în sinaxarele ei.” (op.cit.:19)

„O grijă deosebită avea episcopul Tomisului, în această epocă, de moaștele sfinților uciși în Dacia Pontică pentru dragostea lui Hristos. El adună unele din aceste moaște în cripte martirice, peste care înălță biserici rotonde sau adevărate basilici și rânduiește preoți pentru pomenirea lor.” (op.cit.:22-23)

„Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Sava, dându-și fericitul său suflet în mâinile lui Hristos. […] Moaștele sale au fost luate de creștini și de preotul Sansala și ascunse. Apoi, de frica goților, „au fost trecute din țara barbară în Romania” […] la episcopul Ascholius…” (op.cit.:24)

„… pornindu-se marea persecuție a lui Athanaric împotriva creștinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostași în biserică, pe când slujea, și ars de viu în fața sfântului altar, după obiceiul goților, în ziua de 15 septembire. Vina lui era că îndemna pe creștini să nu jertfească unui idol al goților, pe care îl purta într-o căruță, prin sate. Sfintele sale moaște, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creștini și cinstite cu mare evlavie.” (op.cit.:25)

Deși putem continua, credem că pildele citate sunt mai mult decât lămuritoare.
Se poate vedea aici exact respectarea tradiției amintită mai sus la (Braniște și Braniște, 2001:308) sau (Pruteanu, 2006:20). Moaștele, ascunse de prigonitori, nu erau puse la un loc cu morții obișnuiți. Dimpotrivă, chiar și îngropate spre a nu fi pângărite erau deosebite și primeau închinare, tămieri, jertfă de lumină, erau temelie pentru biserici, erau Altarul pe care se aducea Sfânta Jertfă, etc.
În acest context se judecă adevărul afirmației că „îngroparea moaștelor în cimitirele comune este totuna cu îngroparea Sfintei Împărtășanii în același loc”!
Este, adică, o practică blasfemiatoare, anti-creștină, anti-ortodoxă.

Iarăși se poate vedea că cinstirea moaștelor sfinților este datoria creștinilor. Și, dimpotrivă, nu este un privilegiu care se acordă de către cineva din administrație. Singura limitare a cinstirii moaștelor (atâta vreme cât este venerare, nu mai mult!) poate să fie în cazul dovedirii de erezie, eterodoxie, viață întinată etc. Adică atunci când episcopul, un sinod local sau unul ecumenic, în urma unei cercetări temeinice, vede că cel crezut sfânt este de fapt osândit (așa cum a fost cazul cu Origen). În lipsa unei asemenea osândiri atât cultul sfinților, cât și cinstirea moaștelor acestora este o datorie canonică a creștinilor (mireni, monahi și clerici deopotrivă).

Ca urmare, se înțelege, stau împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale tentativele de reîngropare a moaștelor – fără să fie prigoană –, tentativele de (re)așezare a moaștelor în cimitire comune (la un loc cu sinucigașii, păgânii și alți osândiți), precum și tentativele de oprire a cinstirii moaștelor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1991
  2. Actele Martirice, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
  3. Apologeţi de limbă greacă, PSB 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980
  4. Apologeţi de limbă latină, PSB 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981
  5. Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 (respectiv Editura Trinitas, Iaşi, 1996)
  6. Scrieri, de Sfântul Ambrozie, partea a II-a, PSB 53, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
  7. Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R.6, Bucureşti, 1979 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, https://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf (vizitat ultima dată pe 17 Noiembrie 2023)
  8. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul românesc, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 20057
  9. Bîrzu, Ierom. Dr. Vasile, Studiu de aghiologie argumentând canonizarea oficială a Sfinților Simeon și Amfilohie de la Pângărați, în ”Revista Teologică”, nr. 3, 2008, p. 138-173
  10. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană Caransebeș, 2001
  11. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială. Pentru facultățile de teologie, Ed. Oferta, București, 2005
  12. Cotoșman, Prot. Dr. Gh., Proclamarea solemnă a canonizării și instituirii cultului Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-11/1956, p. 893-928
  13. David, Diac. Prof. P. I., Prima sărbătoare a Duminicii sfinților români, în ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-10, 1992, p. 67-68
  14. Enache, George, În căutarea sfinţilor români, în <<Lumina>>, 12 Iunie 2010, cf. paginii online http://ziarullumina.ro/In-cautarea-sfintilor-romani-27630.html (accesată 17 Nov. 2023)
  15. Necula, pr. prof. dr. Nicolae D., 218. Ce este canonizarea sfinților și care sunt condițiile proclamării ei?, ”Vestitorul Ortodoxiei”, 15 Iunie 2006, p. 15
  16. Panțuru, Preot lect. univ. dr. Cosmin, Necesitatea, importanța și dreptul canonizării unor sfinți în Biserica Ortodoxă Română, în ”Altarul Banatului”, nr. 7-9, iulie-septembrie 2020, p. 59-72
  17. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994
  18. Pruteanu, Lector superior Dr. Petru, Curs de arheologie bisericească. Liturgica generală, I, Ed. Pisania, Zăbriceni, 2006
  19. Stan, Pr. Prof. Liviu, Canonizarea Sfinţilor Români. În cumpăna evlaviei, în <<BOR>>, nr. 6 (1968), p. 725-735
  20. Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în <<Ortodoxia>>, an II (1950), nr. 2, aprilie-iunie, p. 260-278
  21. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005
  22. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, în <<BOR>>, nr. 73 (1955), p. 1159-1172
  23. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sinteză eclesiologică, în <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284
  24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992
  25. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990
  26. Vanca, Lector univ. dr. Dumitru, Liturgică. Suport de curs pentru anul 2, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia, Alba Iulia, 2005
  27. Vidican-Manci, pr. lect. univ. dr. Liviu, Sfinții Români, modele de virtute și unitate de neam, Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 2008

Note

1Care, paradoxal, lipsește de pe site-ul oficial al ziarului, după cum se poate vedea printr-o căutare ca aceasta: ziarullumina.ro/search/dosoftei-2.html?search_location=doar_titlu&search_criteria=oricare_cuvant (ultima accesare 17 Noiembrie 2023).

2Cf. https://basilica.ro/calendar-ortodox-13-decembrie/ accesat ultima dată pe 21 Noiembrie 2023.

3Deși lucrările Părintelui Petru Pruteanu pot să pară o excepție, vom sublinia următoarele:

a) faptele înfățișate de Ps. Petru Pruteanu apar și în lucrări apărute în România, cu binecuvântarea Sfântului Sinod (precum Liturgica generală pentru facultățile de teologie a Pr. Ene Braniște).

b) lucrările Ps. Petre Pruteanu sunt binecunoscute în România

c) Ps. Petru Pruteanu este episcop canonic, membru al unui sinod local cu care BOR este în comuniune.

4Patericul românesc, de Arhimandrit Ioanichie Bălan, tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a V-a, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2005. Prima ediție a fost în 1990. Lucrarea a fost răspândită în întreaga Biserică Românească, fără să existe vreo rezervă sau critică ierarhică față de ea. Dimpotrivă, de-a lungul anilor a fost prezent în pangarele catedralelor episcopale din întreaga țară, de la Iași la Timișoara și de la Oradea la București sau Constanța.

5Aceeași practică este mărturisită de opera citată la p. 18 pentru Sfinții Mucenici Tit și Gordian, episcopii Tomisului.

6Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

7Tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, astăzi Patriarhul României