O profeție despre cununa de spini a lui Christos

Din Noul Testament citesc și la cel Vechi mă întorc.
Sfântul Sisoie Tebeul

Învinuirile potrivnicilor sunt, totdeauna, răutăți.
Pot să cuprindă sau nu și adevăr, însă răutatea mereu le însoțește. Pentru că potrivnicia – antipatia sau ura față de cineva – otrăvește gândirea și simțămintele, adică mintea, inima și sufletul; iar din prisosul inimii grăiește gura (Luca 6:45).

Ca urmare, învinuirile potrivnicilor sunt niște spini ai răutății.
Cel drept va duce ușor învinuirile drepte, căci prin acestea se îndreaptă, prin acestea devine și mai drept.
Dar chiar și pentru cel drept este greu de dus nedreptatea.
Așa cum vedem la Sfântul și Dreptul Iov. Căci aproape toate cuvintele sale din cartea ce îi poartă numele se pot reduce la întrebarea: de vreme ce sunt drept, pentru ce sunt bătut?

Și în aceste cuvinte ale Sfântului Iob strălucește iubirea sa de Dumnezeu, dorul său pentru viața întru Domnul.
Ceea ce a făcut ca cele grăite de Iov în furtuna loviturilor și suferințelor să fie mai drepte decât cele ale prietenilor săi, grăite în bunăstare.
Mai mult, ele sunt în foarte mare profetice.

Așa cum este și cuvântul Dreptului Iov privind învinuirile potrivnicilor.
Am amintit că asemenea învinuiri sunt spini prin care cei răi îi rănesc pe cei drepți.
Iar Iob spune:

învinuirea scrisă de potrivnicii mei o voi purta pe umărul meu, voi înnoda-o în jurul capului meu, ca o cunună.

Oare cine citește aceste rânduri și nu vede că sunt proorcie pentru cununa de spini a Mântuitorului?

Căci, într-adevăr, învinuirea celor potrivnici a fost cununa de spini: Fiul lui Dumnezeu, Împăratul Existenței, a fost învinuit că S-ar crede și declara împărat.
Și această învinuire a devenit cunună de spini, oglindirea cununii cerești în răutatea omenesc-drăcească.

Deci, ce voi spune? Din Noul Testament citesc, și la cel Vechi mă întorc – împreună cu Sfântul Sisoe și cu toți sfinții.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

De când are Biblia capitole și versete?

Oricine a deschis Biblia știe că aceasta este împărțită în cărți – precum Evangheliile sau Psalmii –, în capitole și versete.
Despre cărți știm că sunt din străvechime, de la Moise și continuatorii acestuia, până la Sfântul Ioan Apostolul.
Dar capitolele și versetele?

Ei bine, cărțile biblice au fost inițial scrise cursiv: în continuu, fără întrerupere, de la prima până la ultima literă.
Singura excepție este dată de Psalmi, care apar numerotați – deci ca un fel de ”capitole” –, dar fără versete, încă din cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei (sau ale variantelor ebraice, aramaice, armene etc.).
De pildă, Evanghelia după Matei începe în original prin Cartea obârșiei lui Iisus Christos1 și se termină, fără întrerupere, cu până la sfârșitul veacului. Amin.
Altfel spus, cu mici excepții, Biblia era alcătuită din cărți scrise cursiv, de la început până la sfârșit, fără niciun fel de întreruperi.

Așa sunt, de fapt, toate manuscrisele Bibliei până în secolul al XII-lea.

Un cleric englez – din perioada prăbușirii Ortodoxiei în Marea Britanie sub atacurile papale –, pe nume Ștefan Langton, va realiza la începutul secolului al XIII-lea împărțirea pe capitole a cărților biblice.

De atunci tot mai multe ediții ale Bibliei, la început manuscrise, apoi și tipărite, apar cu această nouă divizare a textului.
Așa este și prima ediție tipărită a Sfintelor Scripturi, numită și Biblia lui Gutenberg, apărută în 1455 la Mainz: are textul împărțit în cărți și capitole, iar tipografic textul este așezat în pagină pe două coloane2.
Împărțirea pe versete apare mult mai târziu.

Astfel, în 1551, tipograful reformat francez Robert Estienne tipărește prima variantă a Noului Testament cu versete. Doi ani mai târziu același va scoate și Biblia întreagă împărțită în versete.

Merită observat faptul că împărțirea pe capitole și versete a ajutat la păstrarea și înțelegerea textului biblic. Este o împărțire ce are rostul de a ajuta cititorul în urmărirea ideilor și firului epic, de a ajuta în memorare și înțelegere. Desigur, fără să schimbe ceva din textul original, care se păstrează integral.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. În varianta comună a Sfântului Sinod se folosește traducerea neamului pentru grecescul γενέσεως (ghenseos). Pentru secolul I d.Chr. termenul grecesc poate fi tradus ca „nașterii”, „originii”, „obârșiei”, „genealogiei”, „spiței” sau „neamului”. Din punctul nostru de vedere, singurul termen românesc ce redă atât toate aceste înțelesuri cât și logica textului biblic este obârșie. ↩︎
  2. Ca o curiozitate, Biblia din 1455 face parte dintre versiunile în care inițialele capitale – literele mari de la începutul unui capitol – și titlurile nu erau tipărite. Pentru ele se lăsa spațiu liber, unde artiști erau plătiți să le completeze. Artiștii care doar desenau (scriau) litere și text, de obicei cu cerneală roșie, erau numiți și rubricatori, de la latinescul rubrica = pământ roșu. Ei erau plătiți mai puțin și erau alegerea celor care fie nu aveau destui bani, fie nu voiau să cheltuiască în plus. Artiștii care realizau desene complexe și picturi erau numiți miniaturiști și erau plătiți mult mai scump. Denumire miniaturist este deosebit de interesantă, pentru că vine de la minium, denumire latină un oxid de plumb – folosit pentru culorile aprinse de roșu, roșu-portocaliu sau portocaliu aprins. Totuși denumirea, printr-o interesantă paralelă fonetică, s-a potrivit perfect și cu specializarea miniaturiștilor în realizarea unor desene sau picturi… foarte mici (în latină minimus). Revenind la artiștii amintiți, rubricatorii erau de obicei aparținători de ghildele copiștilor, pe când miniaturiștii țineau de ghildele pictorilor și artiștilor decoratori. ↩︎

Între Pustia Iordanului și Deșertul Sahara. Sau (iar) despre neștiința fudulă. Repostare

Acest cuvânt are ceva anișori de când a fost scris, respectiv postat. Face parte dintre adevărurile pe care prea puțini le găsesc folositoare, deși minciunile pe temă nasc rătăciri cumplite. Însă, după cât îmi dă Dumnezeu putere, mi-am făcut și îmi fac datoria de a mărturisi adevărul, chiar dacă grăiesc în deșert. Sau în pustie? Cu un șir de corecturi, redau cititorilor mei această mică incursiune în legătura dintre adevăr, minciună, spiritualitate, morală și grai.

“Datul cu părerea” este o boală cumplită a vremii noastre, mai ales pentru că ține prea adesea loc și de gândire, și de cunoaștere. Sunt nenumărate minciuni, bârfe și prostii care umblă drept adevăruri ca urmare a acestui “dat cu părerea” plin de convingerea trufașă a faptului că “trebuie să fie așa”… Este ceea ce Străbunii numeau “prostie fudulă”, aceea care distruge rău de tot.
Desigur, de când este lumea, lume căzută, au umblat prin ea minciunile, bârfele și prostiile drept adevăruri. Dar a existat și căutarea lămuririi, înțelegerii, cunoașterii, discernerii etc. Astăzi însă, pare să fi încetat, pentru că vezi oameni de cultură, la propriu, care preiau cele mai mari stupidități fără nicio șovăire.

În zona (pseudo-)teologică, una dintre acestea este

presupusa egalitate dintre “Pustia” sau “pustiele” (”pustiile”) ori “pustiurile” din Țara Canaanului și deșert.

Altfel spus, există oameni care își închipuie că în Țara Canaanului turmele uriașe de oi ale Vechiului Testament pășteau nisip și piatră, că ținuturile Palestinei erau, în vremea Patriarhilor, în felurile în care se prezintă Deșertul Arabiei în Evul Mediu sau, mai aproape de noi, Deșertul Sahara.
Își închipuie peisaje sahariene – cu nisipuri încinse ori pietrișuri fierbinți – , lipsite de apă și de vegetație, în care corturile și casele sunt construite pe lângă oaze sau de-a dreptul în mijlocul golului de viaţă al deșertului.

Dar nu doar că au această fantezistă imagine! Mai mult, ei ajung și să “tragă” pe temeiul ei concluzii “teologice”, “etnologice” etc. asupra Evreilor, Arabilor, Mozaismului, Islamului etc. Declarând, de pildă, “competent” – și profund absurd – că “monoteismul este rezultatul influenței deșertului asupra Semiților” și altele asemenea. La fel de mincinoase, aceste “concluzii”, ca și închipuirea de la care pornesc.

Știm, desigur, că Românii și-au uitat limba: creolo-româna vorbită de mai bine de un secol, întâi o franco-română, azi romgleză, este mult înstrăinată de Limba Română din trecut. Dicționarele surprind, uneori, definiții contradictorii ale cuvintelor de altădată. Precum sunt cele dintre înțelesurile mai noi și cele mai vechi ale termenilor pustiu sau pustie (substantiv sau adjectiv).
Ca urmare, nu este de mirare dacă cei fără pregătire istorică pot fi înșelați de o așa-zisă egalitate între pustiu/pustie și deșert. Neașteptat și trist este să vezi, după cum am spus, oameni care au – sau pretind că au – cunoștințe istorice și o perspectivă culturală largă, dar care adoptă fără șovăire asemenea stereotipii false.
Pustia Basarabiei sau Pustia Bărăganului sunt două pilde ale folosirii cuvântului pustie, în vechime, în aproape același înțeles cu țelină, dar pentru întinderi mai mari.
Altfel spus, pustia era numele dat pentru marile întinderi de iarbă și tufe.

Pustia Palestinei era o asemenea întindere de iarbă și tufișuri, întreruptă de crânguri și păduri “de apă” (adică aflate pe lângă ochiuri sau cursuri de apă), dar și de păduri propriu-zise.
Una dintre acestea este Pădurea lui Efraim, despre care se spun lucruri minunate, pe care, poate, le vom povesti altădată. Ea era una dintre numeroasele păduri din Gilead, ținut întins între Câmpia Moabului, de lângă Marea Moartă, și Râul Iarmuc, dinspre Lacul (Marea) Galileii.
Alte păduri erau cele din părțile muntoase de la vest de Iordan, din sudul Hebronului până departe în Samaria. Mai la nord, erau alte crânguri și păduri, fie pe malul Iordanului și Mării Galileii, fie pe văile pâraielor sau pe unele înălțimi, împestrițau Galileea până la hotarul cu Fenicia (Liban). De aici începeau vestiții Codrii ai Libanului, atât de iubiți și de cântați și de Evrei, nu doar de Fenicieni și alte neamuri vechi din acele locuri.

Ţara Sfântă

Pădurile despre care am amintit erau, desigur, mediteraneene, cu specii felurite, de la cele de stejar la mirți, roșcovi, smochini sau măslini sălbatici. Trecerea de la tufe la copaci uriași se făcea în ele uneori neașteptat, alteori treptat, după felul pădurii. Deoarece desișurile erau cele care fie se trăgeau din păduri – în care copacii fuseseră tăiați -, fie dădeau naștere pădurilor – atunci când unele dintre specii treceau de la faza de tufișuri la aceea de arbuști sau arbori – delimitarea dintre ele era greu de făcut.
Fie păduri, fie desișuri, toate erau adăpostul unor fiare primejdioase, precum lupii, urșii  sau leii, care ieșeau seara din adâncurile lor în căutarea prăzii.
În câmpiile dinspre mare stăpâneau întinderile de iarbă, ținuturile iubite de păstori și colindate de turmele de oi sau de capre, de stavele de cai, de măgari sau catâri și de cămile – spre a nu mai vorbi de cerbi, căpriori sau alte vietăți sălbatice. Aici tufișurile erau mai rare, la fel și crângurile sau pădurile, mai curând putând fi găsit câte un stejar singuratic sau alt asemenea arbore.

Pentru a înțelege mai bine înfățișarea acestui ținut am putea avea înaintea ochilor Sciția Mică (Dicia sau Dobrogea) în partea ei de miazănoapte, cu pădurile din Munții Măcinului și împrejurimi, tufărișurile și întinderile de iarbă dinspre lacurile de la țărmul mării.
Sau, de asemenea, vechile tărâmuri românești mai joase ale Pindului, ale Epirului, Tesaliei și sudului Macedoniei, cu amestecul lor de păduri, crânguri, tufărișuri și pășuni largi.
Ori, la fel, părțile Crimeii, atât de dragi, cândva, păstorilor Români, cu pădurile din Munții Crimeii și pășunile – am putea spune, salmastre – întinse între țărmurile de apus și Sărături, pe lângă Puturoasa.
Avem asemenea amestecuri de stepă, silvostepă și pădure și înspre Tisa, de la poalele mai blânde ale Apusenilor înspre apus.
Toate aceste ținuturi vechi românești sunt foarte asemănătoare celor din Țara Sfântă, sunt foarte asemănătoare locurilor în care au trăit vechii Evrei, Patriarhii și neamurile amintite în Vechiul Testament.

Confuzia între pustie și deșert, de înțeles între anumite hotare, este ușurată de faptul că astăzi mari părți din locurile cândva roditoare ale fostului Canaan sunt (tot mai uscate). Ținuturi în care demult pășteau turme uriașe sunt astăzi pline de pietre, iar câteva capre cu greu găsesc buruieni din care să trăiască de pe o zi pe alta. Altele sunt cu totul secătuite, piatră goală, seacă, ziua încinsă, noaptea rece, în vreme ce unele au fost înghițite de nisipurile venite dinspre sud, parcă aduse de Islam odată cu Jihadul.

Cei care încearcă să construiască o legătură (intrinsecă) între religiile monoteiste și “deșert”, nu o pot face decât ignorând realitățile istorice. Pentru că Mozaismul și Ortodoxia apar nu într-un ținut deșertic, ci într-unul în care exista un frumos și echilibrat amestec de pădure, silvostepă, tufărișuri și stepă. (La rândul său, Catolicismul apare în Italia, nu în deșert, iar Protestantismul în zonele muntoase din Boemia, Elveția și Franța, Unitarianismul în pământurile mănoase ale Transilvaniei etc.)
Merită amintit, pentru cei care, din cine știe ce pricină, au uitat cum era, de fapt, vechiul Israel, că Țara Făgăduinței mai era numită și “țara în care curge lapte și miere” ; era un pământ bogat, cu livezi și vii, cu păduri și pășuni. Căci, spune Domnul,  pământul la care mergi tu ca să-l stăpânești nu este ca pământul Egiptului din care ai ieșit, unde, semănând sămânța, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. Ci pământul în care treceți ca să-l stăpâniți este o țară cu munți și cu văi și se adapă cu apă din ploaia cerului. (Deuteronom 11.10-11)
Altfel spus, pământul făgăduit lui Avraam era mai roditor decât acele părți ale Egiptului care se fertilizau prin revărsările Nilului.
Iar când iscoadele trimise de Moise ca să vadă cum este această țară au intrat în ea, ajungând la Valea Eșcol (în sudul fierbinte al țării), “au cercetat-o și au tăiat de acolo o viță de vie cu un strugure de poamă și au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii și smochine” (Numeri 13.24). Pe care le-au adus ca mărturie a fertilității extraordinare a Țării Canaanului – inclusiv în opoziție cu Deșertul Egiptului, pe care Evreii îl cunoșteau bine.

Acele locuri atât de roditoare – și dovedite arheologic a fi fost, demult, foarte roditoare – sunt acum pustiite.
Și în Arabia și părțile Levantului, și în Africa, uscăciunea a înaintat mult – spun unii, odată cu înaintarea Islamului – , cucerind ținuturi uriașe. La fel s-au uscat și multe din vechile păduri și pășuni ale Meziei, Persiei și Partiei, din Iranul de astăzi, precum și alte asemenea ținuturi din Asia Centrală. Desigur, identitatea de timp dintre această pustiire și înaintarea Islamului este, presupunem, o simplă coincidență. Dar una care a făcut să se identifice, cumva, monoteismul islamic și nisipurile, pietrișurile, deșertul.
Parte a lumii islamice, inclusiv a Imperiului Otoman, vreme de cca. o mie de ani, Țara Sfântă a suferit și ea de pe urma acestei coincidențe.
Amintirea țării în care curge lapte și miere, în care sunt ciorchini de struguri ce au nevoie de doi oameni spre a fi duși, în care smochinele și rodiile se culeg din mers, a trecut în istorie, iar pentru unii în legendă.
Cu toate că fertilitatea Țării Canaanului este un fapt concret și elementar, pe care orice teolog sau istoric este dator să îl cunoască.

Totuși, disprețuind adevărul și bunul-simț, sunt unii care își închipuie și proclamă arogant că pământul Israelului a fost deșertic.
Apoi, pe temeiul acestei închipuiri, încearcă să explice religiile monoteisme printr-un ridicol apel simplist la ”influența deșertului”.
Iar asta ignorând cu superbă descalificare intelectuală… faptul că deșerturile din Americi, Africa, Australia sau alte părți ale lumii nu au născut nici-un fel de monoteism, nici chiar alte deșerturi asiatice în afara Arabiei, fie ele locuite de neamuri semitice sau nu.
Superficialitatea acestor fantasmagorii – de tip “incultură de internet” – este cu atât mai ridicolă cu cât știmă că în vremea Patriarhului Avraam ținuturile Canaanului erau vestite prin fertilitatea și bogăția lor, iar “deșertul” începea departe, dincolo de hotarele lor.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Proorocul Miheia în Împărăția Cerurilor

Miheia și Mihai sunt nume similare, de origine ebraică, având același înțeles: Cine este ca Dumnezeu?
Deosebirea dintre ele poate fi asemănată cu deosebirea dintre Mihai și Mihail sau, pentru alt nume, dintre Cristian și Creștin.
În esență este același nume, cu unele deosebiri fonetice minore.

Expresia ebraică Cine este ca Dumnezeu? înseamnă, în fapt, Dumnezeu este unic sau Nimeni nu este ca Dumnezeu.

Proorocul Miheia a trăit după numele său: l-a adorat pe Dumnezeu, așa cum fiecare dintre noi ar trebui să Îl adore.

Paradoxal, la prima vedere, din această adorare a lui Dumnezeu vine și puțina cunoaștere a lui Miheia ca persoană de către credincioși:

din toată cartea lui Miheia doar primul rând, impersonal, amintește de Miheia, și doar de faptul că este originar din Moroșet; este o mențiune de-a dreptul tehnică ”prin acesta a grăit Domnul”, fără a exista cel mai mic element personal, cea mai mică urmă de prezentare reală;
pe scurt, toată cartea este dedicată adorării lui Dumnezeu, respectiv lepădării de Dumnezeu a lui Israel (și pedepselor ce o însoțesc), chemării neamurilor la adorarea lui Dumnezeu, venirii lui Mesia și întoarcerii Evreilor la Domnul.

Sunt încredințat că Sfântul Prooroc Miheia este foarte fericit să fie ignorat de oameni: pe Dumnezeu a vrut să Îl slăvească, pe Dumnezeu L-a iubit și respectat, pe Dumnezeu Îl adoră.

Și este un cuvânt pe care îl spun neamurile întoarse la Dumnezeu, arată Miheia, cuvânt care este esențial pentru fiecare dintre noi, pentru îndreptarea, curățirea, mântuirea și sfințirea noastră:

Veniți să ne suim în Muntele Domnului, în Templul Dumnezeului lui Iacob, și El ne va învăța căile Sale, și să mergem pe cărările Sale, căci din Sion va ieși Legea și Cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim! (Miheia 4:2)

Cu adevărat, măreția și slava lui Dumnezeu sunt munte, dar mai mult decât orice munte1.
Oricât de înalt ar vedea cineva un munte, chiar de l-ar face mai înalt decât o galaxie ori un roi galactic, tot prea mic ar fi acesta față de măreția și slava lui Dumnezeu.
Urcând sufletul, mintea și inima noastre către măreția lui Dumnezeu în ele se va naște evlavia. Și prin evlavie sufletul, mintea și inima noastră vor deveni Templul sau Biserica Dumnezeului lui Iacob.

Sunt multe de amintit aici, căci Vechiul Testament neîncetat arată nevoia de a zidi credința cea adevărată în sufletele oamenilor, nevoie împlinită prin Iisus Christos în Noul Testament.
Putem aminti de câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu privitoare la inima omului și felul în care aceasta poate să fie Templul lui Dumnezeu ori sălaș al dracilor. Pe scurt voi înșirui o parte dintre ele, după notația adăugată Bibliei spre ușurarea căutării; am îngroșat (bolduit) unele corespondențe biblice care au părut sufletului meu de mare folos în lămurirea adevărului (în această privință):

Deuteronom 4:9; 20:8; I Regi 6:6; 7:3; 10:9 și 26; IV Regi 20:3; I Cronici 28:9 și 29:17-18; II Cronici 19:9; Ps. 7:9; 10:2; 11:2; 21:30; 27:3-5 ș.cl.; 31:12; 47:12; 57:2; 61:8; 63:11; 72:13-15; 77:21; 89:14; 94:8 ș.cl.; 139:2; Pilde 7:10; 14:30; 15:11; 17:3; 21:2; 24:12; Isaia 38:3; 51:7; Ieremia 9:8; 11:20; 17:5; 20:12; 31:33; 32:39; Iezechia 11:19-21; 14:3; 44:7-9 ș.cl.; Osea 7:2; Ioil 2:13; Iudit 13:18; Baruh 3:7; III Ezdra 3:20-21; Sirah 2:18; 8:2; 17:7; 21:19; 31:30; II Macabei 1:3; 11:9; 15:17 și 27; Matei 9:4;18:35; Marcu 2:6-8 ș.cl.; 4:15 ș.cl.; Luca 1:17; 5:22; 16:15; 21:34; Faptele Apostolilor 1:24; 7: 39, 51 și 54 ș.cl.; 11:23; 14:17; 15:8-9; Romani 2:15; 5:5; 8:27; 12:8; 16:18; II Corinteni 1:22; 3:2; 4:6; 6:12-13; 7:2-3; Galateni 4:6; Efeseni 3:17; 5:19; 6:22; Filipeni 4:7; Coloseni 2:2; 3:15-16; 4:8; I Tesaloniceni 2:4 și 17; 3:5; I Timotei 6:18; Filimon 1:7; Evrei 3:8 și 15; 4:7; 6:12; 10:16 și 22; Iacob 3:14; 4:8; 5:5, 8 și 13; I Petru 3:15; II Petru 1:19; Apocalipsa 2:23; 17:17.

Din toate acestea, și altele asemenea, putem vedea câtă înțelepciune a avut Proorocul Miheia atunci când, parcă ignorându-se pe sine, s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu.

În această lume Sfântul Miheia este puțin cunoscut și prețuit.
”Unul dintre proorocii mici”, îl califică mulți. Și, după titlurile capitolelor cărții sale, pretind să o descrie – și să îi descrie activitatea și viața.

Dar câți îi citesc într-adevăr cartea? Câți sunt răniți la inimă de durerea și durerile ce o străbat?
Câți înțeleg raportul dintre neamuri și Casa lui Israel, care este raportul dintre mireni și clerici?

Câți înțeleg, citind Cartea lui Miheia, blestemul care este asupra Bisericii pentru nelegiuirile clericilor?
Câți înțeleg, din vedenia lui Miheia, vina ce apasă și peste cler, și peste poporul lui Dumnezeu, atunci când clericii nu învață poporul Învățătura Domnului?

Câți înțeleg că idolatria osândită de Dumnezeu prin Miheia este orice ”adorare” a celor care nu sunt Dumnezeu?

Câți înțeleg osândirea neîncetată a vicleniei în împlinirea poftelor pe care o arată, repetat, Miheia?
Câți pot să înțeleagă, de vreme ce nenumărate reclame glorifică urmarea poftelor, idolatrizarea lor, adorarea oricărui lucru ce poate fi vândut și cumpărat?

Dar cât de mult înseamnă ce și cât înțelegem noi pentru Miheia?

El și-a împlinit alergarea.
Disprețuit și prigonit, L-a adorat și mărturisit pe Dumnezeu până dincolo de capăt – căci și dincolo de moarte, iată, Îl mărturisește.
L-a mărturisit pe Dumnezeu – puțini înțeleg asta! – pentru că L-a adorat!
Ca să Îl mărturisești pe Dumnezeu cu adevărat – nu spre propria osândire – trebuie să Îl adori.

Este o lecție esențială pe care Miheia o mărturisește, așa cum a mărturisit totul: ca urmare a trăirii sale întru Dumnezeu.

Acum, și de o veșnicie, Miheia este în Împărăția Cerurilor.
Pentru că, iarăși esențial, timpul care este măsura schimbării trece altfel în lumea (lumile) de dincolo față de cea de aici: noi suntem nestatornici și pripiți, cei de dincolo sunt așezați în bine (dacă sunt în Rai) sau în rău (dacă sunt în Iad); iar timpul conștiinței se accelerează exponențial în raport cu încetinirea timpului fizic.
Altfel spus, de la Venirea Domnului până acum noi numărăm aproape două milenii (două mii de ani); pentru cei din Iad au trecut cel puțin două sute de miliarde de ani, iar pentru cei din Rai, după înălțimea la care se află, de mii sau milioane sau miliarde de ori mai mult decât pentru cei din Iad.
O clipă de agitație pe pământ devine peste trei ani de chinuri în Iad și zeci de ani de fericire în Rai.

Prin adorarea lui Dumnezeu Miheia a câștigat Împărăția Cerurilor, de care se bucură de o eternitate și pentru eternitate.

Cine are inimă să înțeleagă?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Una din rătăcirile des întâlnite este aceea de a crede că „muntele lui Dumnezeu” ori „munții lui Dumnezeu” înseamnă un anume loc de pe Pământ (și doar acela). Este adevărat că orice loc poate fi sfințit, astfel încât să fie mai mult al lui Dumnezeu decât era înainte. Dar în sensul propriu „Muntele lui Dumnezeu” ori „Munții lui Dumnezeu” reprezintă denumiri lumești pentru realități duhovnicești. ↩︎

De ce nu am primit Islamul

Pentru cei care nu cunosc acest lucru, amintesc faptul că în copilărie și adolescență am fost ateu.
Interesat de biologie, istorie, precum și anumite zone de frontieră ale științelor.
Pregătindu-mă pentru o carieră în biologie și medicină.
Fiind foarte interesat de genetică.

Dar tocmai acest interes pentru știință m-a adus la recunoașterea unui adevăr greu de primit pentru mândria unui ateu: știința dovedește existența lui Dumnezeu.
Principiile 1 și 2 ale termodinamicii, matematica probabilităților aplicată la structurile biologice, problema entropiei și nenumărate alte aspecte mi-au arătat că, dincolo de sofismele atee, Universul nu se poate explica prin el însuși; are nevoie de o cauză; și pentru ca acea cauză să nu fie intermediară, este obligatoriu să fie absolută, deci conștientă și rațională – pentru că știința empirică arată superioritatea absolută a ceea ce este conștient și rațional față de orice altă formă de existență cunoscută.

Dar risc să divaghez!
Ideea fundamentală este că am început să caut care ar fi acea religie adevărată, prin care Dumnezeu (cum s-o numi El, mi-am zis) ar fi comunicat cu oamenii care caută sincer adevărul.
Și am trecut prin marile religii ale lumii, alături de multe altele mai puțin răspândite.
Având două criterii fundamentale: logica internă a învățăturii fundamentale a religiei în cauză și coerența cu fenomenele naturale.
Căci un dumnezeu care să dea niște legi naturale și apoi să ceară omului să le încalce nu are cum să existe – poate doar să existe cineva care să pretindă asemenea absurditate, dar asta este altă discuție.

De ce fac această recapitulare?
Pentru că m-a întrebat cineva de curând, întâi, dacă am cercetat Mahomedanismul (= Islamul) în căutările mele, apoi după ce a aflat că da, de ce nu am primit Islamul/Mahomedanismul.

Voi preciza faptul că și în cazul Mahomedanismului, ca și în cazul altor religii, am urmărit învățătura fundamentală, apoi ce spun clericii religiei în cauză despre ea.

Ca urmare, am citit Coranul în patru sau cinci traduceri în limba română, două în franceză și trei în limba engleză.
Am putut constata cu acest prilej o primă minciună islamică: pretenția că pentru a înțelege Coranul este musai să înveți araba.
Este o idee peste care am trecut inițial, deși mi s-a părut ciudată – un dumnezeu care nu se poate exprima bine decât într-o singură limbă din miile de limbi omenești este departe de atotputernicie, după mintea mea; dar am zis că poate îmi scapă mie ceva și am trecut peste, după cum am spus.
Doar că, ce să vezi, Coranul exprima aceleași idei și în română, și în franceză, și în engleză.
Ceea ce, dintr-o dată, a ridicat un mare semn de întrebare asupra argumentațiilor islamice.

Dar, am trecut și peste asta.
Am încercat să trec și peste prezentarea foarte discutabilă a lui Mahomed în hadith, o prezentare care, obiectiv vorbind, îl arată ca fiind obsedat sexual și pedofil.
Am trecut peste aceste lucruri deoarece până la urmă Coranul este cartea fundamentală a Islamului. Și, oricât ar crede unui sau alții în hadith, acestea nu sunt Coranul.

Am mers la unii învățați ai Cultului Musulman din București, spre a discuta cu ei nedumeririle stârnite de încercarea mea de a cunoaște Islamul.
Unul dintre el a încercat să mă convingă de faptul că voi înțelege Islamul dacă spun de câteva ori o ”rugăciune” care, zicea el, mă va lumina doar prin rostire;
doar că acea ”rugăciune”, știam deja în clipa când a rostit-o, era șahada (shahada), o mărturisire de credință islamică; dacă aș fi făcut neghiobia să o rostesc, după cum voia el, ar fi însemnat să mă declar Musulman.
Doar că, prin educația de cercetător primită de la tatăl meu, Dumnezeu să îl odihnească, am aflat ce este șahada încă din clasele primare, când citeam colecția pornografică zisă de povești O mie și una de nopți. Unde am găsit metoda foarte rapidă prin care cineva devenea – extrem de diferit de Ortodoxie! – Musulman, chiar fără să știe mai nimic despre religia în cauză. Metodă despre care mi-am întrebat tatăl și asupra căreia el m-a lămurit, prevenindu-mă și asupra cursei pe care unii Musulmani o întind necunoscătorilor.
Așa că, în loc să-i repet lălăiala1, i-am râs în față învățatului în cauză. Și am plecat, dezgustat de purtarea sa – pe care atunci, pe loc, am văzut-o drept medievală, asemănând-o cu purtările fanatice ale unor Turci din Evul Mediu. Individul a fost mult mai dezamăgit de faptul că nu i-am picat în cursă decât de disprețul meu față de asemenea metodă.
Mai târziu am aflat că este o practică răspândită și care are mult succes în rândul necunoscătorilor, care se trezesc forțați – atât prin presiuni psihologice, dar nu rareori și fizice – să accepte că repetând o frază pe care nu o înțeleg ”s-au legat” să fie Musulmani2.

Am trecut și peste asta, pentru că am studiat istoria și știu că în toate religiile, culturile, procedeele tehnice etc. oamenii strică.
Strică, adică încalcă principiile, le răstălmăcesc, le ignoră etc.

Ca urmare, am mers la alți învățați ai Cultului Musulman din București.
Unul dintre ei devenind mai târziu o persoană esențială a numitului cult din România.

Și i-am întrebat câteva din lucrurile care mă frământau:

1. Dacă în Coran scrie că Iisus este de la Dumnezeu și a spus adevărul, de Musulmanii nu se botează și nu devin Creștini?
2. Dacă în Coran scrie că învățătura primită de Evrei și Creștini este de la Dumnezeu (Sura 5:47; 5:68; 10:94), de ce Coranul învață lucruri ce sunt în contradicție cu învățătura din Vechiul și Noul Testament?
3. Dacă este de la Dumnezeu (”Allah”) cartea numită Coran, iar Acesta își păzește cartea Sa, de ce în timpul lui Uthman erau circa 700 de variante de Coran, iar astăzi sunt încă peste 40?
4. De ce am crede în versiunea de Coran aleasă de Uthman, când acesta nu a folosit absolut niciun criteriu științific sau teologic în alegerea sa, ci doar un criteriu politic?
5. De ce se pretinde că religia predicată de Mahomed înseamnă supunere față de Dumnezeu sau de Allah, când în fapt Coranul cere supunere absolută față de Mahomed?

La niciuna dintre cele cinci întrebări nu mi s-a dat un răspuns coerent.

De exemplu, cel care atunci conducea moscheea de la Piața Eroilor Revoluției din București a încercat să mă păcălească pretinzând că Biblia nu ar fi conformă cu ceea ce au spus Profeții și, respectiv, Iisus Christos.
Doar că dacă ar fi așa, ar însemna că Allah minte în Coran, atunci când spune că nu se schimbă cuvintele sale, totodată declarând Vechiul Testament și Noul Testament ca fiind… cuvintele sale.
Deci, dacă Biblia este schimbată, înseamnă că Islamul este mincinos, pentru că în Coran, cartea s-a fundamentală, se garantează că Biblia este de la Dumnezeu și că este neschimbabilă.
Iar dacă Biblia este neschimbată – cum arată, de fapt, zecile de mii de manuscrise ale acesteia – înseamnă iarăși că Islamul este mincinos, pentru că stă împotriva acesteia deși o declară totodată ca de la Dumnezeu.3

Un șoc interesant al interlocutorilor mei a fost provocat de o observație a mea privind afirmația din Coran după care Iisus nu ar fi fost răstignit și ucis pe cruce, pentru că Allah ar fi păcălit pe Iudei să li se pară că au făcut asta (Sura 4:157-158).
I-am întrebat:
– Cum se împacă această minciună a lui Allah cu ura lui Allah pentru minciună și blestemul lui Allah pentru cei care mint? (Sura 2:10; 3:61; 4:107; 16:105; 39:3; 40:28 etc.)
Mai mulți au fost șocați și nu au știut ce să răspundă.
Unul dintre ei (cel de la moscheea de la Eroii Revoluției) a pretins că „Allah trebuia să îl scape pe Iisus de ucidere”, de aceea a folosit o „stratagemă”.
Și l-am întrebat:
– De ce ar fi folosit o minciună, când putea să Îl facă dispărut pur și simplu?
A început să îmi explice că nu putem înțelege noi logica lui Allah.
Și i-am răspuns:
– Atunci Allah nu avea de ce să ne spună că a folosit această stratagemă. Și nici nu avea de ce să reproșeze celor pe care i-a păcălit că au crezut în ceea ce chiar el le-a arătat.
Aici s-a blocat și învățatul în cauză.
Pentru că dacă Allah a vrut ca oamenii să creadă în minciuna (”stratagema”) sa, este total absurd să le reproșeze apoi faptul că o cred.
Evident, omul nu a vrut să cedeze, așa că a început să îmi critice Creștinii, ca și cum asta ar fi acoperit răutățile pe care le constatasem4.

Felurite bâiguieli neserioase – inclusiv negarea unor surse istorice musulmane foarte clare – au fost pe post de răspuns și la întrebările privind arderea de către Uthman a nenumărate exemplare din Coran.

Dar unul dintre lucrurile care m-a lovit în cursul discuției cu învățatul XYZ – aducându-mă la un milimetru să îl bat5 – a fost afirmația după care „femeia este doar pe jumătate om”.
Poate mă-ta! – a fost reflexul mintal al educației de cartier.
Dar am izbutit să mă stăpânesc și să întreb:
– Cum adică?
Și a început să îmi ”explice” cum Coranul arată că un bărbat valorează cât două femei, dar patru femei nu valorează cât doi bărbați (Sura 2:282). De aceea, mi-a zis el, a lăsat Allah ca un bărbat să aibă moștenire cât două femei (Sura 4:11). Chiar și dacă o femeie este ucisă – a mai adăugat el – despăgubirea este la jumătate față de bărbat (conform legii Sharia).
L-am provocat:
– Unii Musulmani mi-au spus că femeia este pe jumătate animal.
– Da, mi-a confirmat el. Hadith o pun pe femeie alături de măgar și câine.6 De aceea și bărbatul poate corecta femeia cu bătaia, pentru că uneori nu înțelege altfel (Sura 4:34).

Față de aceste insulte la adresa mamei mele, ale bunicilor mele, ale surorilor mele etc., am înțeles că cel mai decent lucru pe care îl pot face este să mă delimitez de Islam cât mai deplin.
Fiind, aceste absurdități, alte exemple de contradicții interne și de contrazicere cu legile naturale.
Cum i-am spus unui Musulman:
– Dacă mama ta este pe jumătate animal nici tu nu poți să fi om întreg.

În sfârșit, ce au răspuns față de pretenția Coranului că „cel care ascultă de trimis [Mahomed, cf. Islamului n.n.] ascultă de Allah, sau că nu are credință cel care nu face ascultare totală de Mahomed (Sura 4:65)?
Una dintre scuze a fost că ”Mahomed nu vorbea după pofta lui, ci după voia lui Dumnezeu”, pretextul fiind că „un profet este imun la confuzie, corupție ori subiectivism, dând soluții perfecte”.
M-am minunat de această idee, aducându-i aminte imamului (sau aducând aminte altor interlocutori), nedreptatea lui Mahomed față de orbul din Mecca (Sura 80:1-10). Sau felul în care a făcut judecată nedreaptă în propria familie (Sura 66:1); situație în care a ajuns să își calce jurământul nedrept.
De asemenea, i-am adus (le-am adus) aminte cum în Coran se arată repetat faptul că Mahomed era păcătos (Sura 9:43, 47:19 sau 48:2, pe lângă cele deja arătate). Ceea ce contrazice ”justificarea” pentru ascultarea totală de Mahomed pe care mi-o oferiseră.
Desigur, erau șocați de faptul că știam Coranul, astfel încât le era foarte greu să practice „înșelăciunea de convertire” numită, după nuanță, taqiyya, muruna, hiyal sau kitman7. Despre care știam, fapt asupra căruia i-am prevenit – zadarnic – de la început.

O altă ”explicație” pentru autoritatea dumnezeiască dată lui Mahomed de Coran – autoritate de la care a venit și numele de Mahomedanism, cel mai corect nume pentru Islam – a fost că
„Orice comunitate are nevoie de o autoritate supremă și absolută; fără o asemenea autoritate nu poate funcționa.”
Tragi-comic, ei recunoșteau faptul că Hindușii, de pildă, nu au o asemenea autoritate absolută în comunitățile lor.
Deși Hindușii au comunități și au comunității de mii de ani.
La fel, Musulmanii care cunoșteau Românii și Ortodoxia recunoșteau faptul că în afară de Dumnezeu nimeni nu deține autoritate absolută în comunitățile române ortodoxe.
Care comunități române ortodoxe există și există de mii de ani.
Ceea ce anulează, factual, pretextul invocat de ei.
Pretext care, de altfel, nu explică logica coranică după care Mahomed ar avea autoritate absolută și infailibilitate deși este om păcătos și cu greșeli evidente.

Sunt, toate acestea, doar o parte dintre motivele pentru care am înțeles că Islamul este neadevărat.
Și cred că, pentru orice om rațional, sunt de ajuns.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Termeni precum a (se) lălăi, lălăială etc. provin de fapt din șahada și alte texte islamice în care se tot repetă la și lă. ↩︎
  2. Propaganda islamică pretinde publicului neștiutor cum că această mărturisire de credință musulmană ar trebui să fie făcute conștient. Realitatea ne arată că nenumărați oameni au fost islamizați prin forță. Realitatea ne arată că nenumărați oameni au fost siliți să repete șahada fără să înțeleagă ce înseamnă, iar dacă după aceea au negat că s-au islamizat au fost torturați și uciși. ↩︎
  3. Minciuna după care Biblia ar fi fost modificată este foarte mult folosită de predicatorii Islamului. Ei ignoră intenționat faptul că toate diferențele dintre Coran și Biblie sunt de negăsit în orice manuscris (pretins) biblic, lipsind până și din cele mai necanonice (eretice) manuscrise dinainte de Mahomed. Altfel spus, nu există absolut niciun manuscris al Bibliei care să corespundă afirmațiilor despre Iisus, Profeți, Fecioara Maria etc. din Coran în tot ce se contrazice acesta cu ”Biblia oficială”. Pentru curioși, vom sublinia faptul că Biblia a existat din primele secole creștine atât în Romania (Imperiul Roman) cât și în afara acestuia, în țări precum Etiopia, Arabia, Mesopotamia, Armenia, Georgia, Persia (Iran), India etc. Ca urmare, dacă era vreo urmă de adevăr în variantele coranice la viața lui Iisus Christos, a Profeților etc., era imposibil să nu se găsească, între zecile de mii de manuscrise biblice, unele care să le confirme. Dimpotrivă, însă, pentru tot ceea ce spune Coranul diferit de Biblie nu există absolut nicio confirmare documentară.
    Dincolo de aceste aspecte concrete, absolut clare și din punct de vedere științific indiscutabile, predicatorii Islamului ignoră și faptul esențial că dacă Biblia ar fi greșită asta ar face mincinos însuși Coranul. Care este de asemenea dovedit ca mincinos și dacă Biblia este corectă, pentru că are nenumărate puncte în care se contrazice cu ea. ↩︎
  4. Este o practică des întâlnită în afara Bisericii lui Dumnezeu. Ca ateu, sau ca, să zicem, teist, m-am izbit în toate religiile pe care le-am cercetat în România de practica de acoperire a golurilor teologice proprii prin acuzații față de Biserica Ortodoxă și clericii ortodocși. A fost motivul principal pentru care, după câțiva ani de căutări, am zis să ”acord o șansă” și Ortodoxiei, pe care o disprețuiam aprioric. Ortodoxie care este Credința dăruită omului de Dumnezeu. ↩︎
  5. Să ne amintim că încă nu eram creștin. ↩︎
  6. Cf. Bukhari 304 și 511 și Muslim 511. ↩︎
  7. Taqiyya este „minciuna de frică”; este considerată un drept pentru Mahomedani. Muruna sau „flexibilitatea” este simularea acceptării unor principii sau idei ori tradiții ne-musulmane până Musulmanii au puterea să impună Sharia. Hiyal (viclenia juridică) este întrebuințarea de limbaj viclean, promisiuni mincinoase ori corupție (prin bani, femei, funcții etc.) pentru convertire. Kitman (tăinuirea) este ascunderea părților din Mahomedanism care ar împiedica atragerea interlocutorilor la convertire; deși teoretic respinsă de unii teologi, mai ales Suniți, în practică este folosită masiv de aceiași pentru islamizare. În critica acestor proceduri se invocă, în conformitate cu hiyal și kitman (sic!), Sura 2:159, ce condamnă pe aceia care „ascund ceea ce Allah a revelat”. Doar că această critică este tot un mijloc de convertire (din nou, după hiyal și kitman sau taqiyya), deoarece nu se consideră „ascundere” dacă după un timp de la convertire neofitul află și celelalte informații – printre care și faptul că dacă renunță la Mahomedanism este „apostat” și, conform Sharia, trebuie ucis. ↩︎