Referendumul pentru Familie – fleac sau esenţă?

Mulţi au fost „informaţi” că Referendumul pentru Familie este un fleac, o pierdere de vreme, de bani, de energie. Că nu ajută cu nimic România, care are probleme mult mai grave şi mai serioase decât definirea exactă a familiei. Probleme a căror rezolvare, se insinuează ori se declară făţiş, va fi întârziată sau oprită din pricina amintitului referendum.
Şi sunt mulţi oameni buni, corecţi, patrioţi, care ajung să creadă în această propagandă, fără să o analizeze logic, fără să se întrebe dacă este adevărată.

Bolşevicii lansaseră minciuna că în Biblie scrie „crede şi nu cerceta„; şi că, prin urmare, acesta ar fi un principu creştin fundamental. Mulţi i-au crezut, fără să cerceteze, deşi principiul biblic este „toate să le cercetaţi, păstraţi ce este bun” (I Tesaloniceni 5.21); adică exact pe dos decât în propaganda comunistă.
Şi astăzi mulţi cred fără să cerceteze, mai ales atunci când este vorba despre atacuri sau acuzaţii ce au ca ţintă Credinţa, Biserica, oamenii credincioşi, clerul – ţintele favorite ale Comunismului şi în vremea lui Marx, şi în vremea lui Lenin, şi în cea a lui Stalin sau Ceauşescu, şi în vremea lui Iohannis.
Dar hai să facem un efort şi să vedem cum stau lucrurile în privinţa Referendumului pentru Familie. O fi un fleac, sau o chestiune esenţială? O fi o năzărire a câtorva credincioşi care n-au ce face? E drept, sunt peste 3,5 milioane de semănturi, strânse într-o ţară cu vreo 18 milioane de locuitori. Asta înseamnă că mai mult de 20% din populaţie a semnat pentru Referendumul pentru Familie… E mai mult decât a obţinut PSD la alegerile din 2016! (Să ne amintim, acesta a avut sub 46% din 6,5 milioane de voturi, adică sensibil mai puţin de 3 milioane de voturi!) Dacă facem această comparaţie ne dăm seama că există o problemă în propaganda anti-referendum, în special venită de la politicieni.

Discutăm în primul rând despre opoziţia împotriva Referendumului pentru Familie venită din partea partidelor politice – de la PSD la USR. Opoziţie care pare total absurdă: să admitem de dragul demonstraţiei (prin reducere la absurd), că avem aproape 4 milioane de votanţi care socotesc absolut necesar un referendum în privinţa finanţării oinei la acelaşi nivel cu fotbalul; este absolut garantat că s-ar găsi destule partide politice – dacă nu toate – care să sprijine ideea, să găsească argumente patriotice, economice etc. în favoarea ei, să îi atace pe „denigratori”… Şi ar face asta nu pentru că le pasă de oină, ci pentru că ar vrea cât mai mult din cele 4 milioane de voturi.
Paradoxal, politicienii s-au opus sistematic Referendumului pentru Familie. Desigur, pupatul tălpilor şefilor poate fi o explicaţie pentru această purtare în vremea regimului Obama, unul care a luptat împotriva familiei cu toate armele posibile. Dar schimbarea regimului stăpânilor, ce a marcat şi o schimbare a purtării conducerii americane faţă de familie, ar fi trebuit să ducă şi la o îmbunătăţire a situaţiei din România. Nici vorbă însă! Chiar şi acum, la trei ani de la strângerea semnăturilor amintite, paşii către organizarea Referendumului pentru Familie se fac încet, foarte încet, ba chiar sunt întrerupţi adesea de un mers înapoi.
Este o agitaţie politică uriaşă pe temă, foarte departe de ceea ce ar fi dacă, într-adevăr, subiectul Referendumului ar fi „un fleac”.

Dar, până la urmă, este un fleac, sau o chestiune esenţială?
Definirea familiei mai exact în Constituţie ajută cu ceva România, îi ajută cu ceva pe Români?
Sau e o chestiune cel mult secundară, dacă nu cu totul neimportantă?

Pentru a înţelege miza Referendumului pentru Familie, cauzele agitaţiei pe temă şi a purtării stranii a politicienilor – care s-au opus energic „unui fleac” -, să vedem două aspecte esenţiale.
În primul rând, să vedem că într-un regim democratic – şi România, deşi cu greu, se îndreaptă către o asemenea stare – voinţa populară se regăseşte în legislaţie. Legislaţie care dictează, în fapt, tot ceea ce se întâmplă în ţară. Iar baza legislaţiei, punctul zero, este acela al definirii termenilor. Ca să dăm un singur exemplu, dacă nu ar fi existat în Constituţie menţiunea „stat naţional, unitar şi indivizibil”, de multă vreme anumite forţe ar fi rupt România. Definiţiile constituţionale, în primul rând, apoi şi celelalte din domeniul legislativ, sunt esenţiale pentru viaţa Statului, a societăţii, a Ţării.
În al doilea rând, să vedem că celula de bază a societăţii este familia. Fără familie nu există societate. Societatatea se construieşte prin familii şi pe familii; o societate de celibatari nu poate depăşi nivelul unui club şi, fără familiile care să-i furnizeze membri, este sortită unei dispariţii rapide. Societăţile în care familia a fost înlăturată, înlocuită cu „relaţii sexuale libere şi fără răspundere” – precum Cartagina romană târzie şi alte zone învecinate – s-au prăbuşit rapid; şi se vor prăbuşi aşa cum se prăbuşesc zonele similare din Occident în faţa grupurilor de imigranţi ce respectă familia. Pe scurt, o societate este atât de puternică şi sănătoasă pe cât de mult respectă familia şi investeşte în ea.

Ca urmare, cred cu toată convingerea că revizuirea Constituţiei în sensul definirii exacte a familiei este esenţială. Cred că este un început esenţial în schimbarea raporturilor dintre familie şi clasa politică, dintre cetăţeni şi clasa politică. Voinţa a aproape patru milioane de Români a lucrat sistematic vreme de trei ani de zile spre a impune acest Referendum. Ceea ce dovedeşte că sunt milioane de Români care înţeleg faptul fundamental că fără familie nu există societate, nu există ţară, nu există stat. Şi au început să muncească şi să lupte pentru ea, fără a se lăsa descurajaţi şi deturnaţi de manevrele politicienilor. Victoria Românilor prin acest Referendum deschide calea către alte victorii şi către îndreptarea lucrurilor în România. De aceea şi politicienii s-au opus şi se opun cu atâta îndârjire: văd cum poporul este pe cale să recapete controlul democratic asupra puterii, până acum deţinut mafiot de grupurile politice.
Pentru a avea politici de ocrotire a familiei TREBUIE să ai o definiţie corectă a familiei; una fără alta nu se poate. În ţările în care nu există o definire corectă a familiei „ocrotirea” a ajuns să însemne Barnevernet, IMPUNEREA ideologiei ŞI trăirii LGBT, răpirea copiilor spre a fi plasaţi în familii de perverşi abuzatori (şi care sunt ocrotiţi de lege chiar şi când abuzurile sunt dovedite 100%) etc, etc. Şi în aceleaşi ţări societatea ajunge tot mai mult să fie dominată de imigranţii ce mizează pe familie – şi pe solidaritatea dintre familii!

Familie-1

Toţi propagandiştii care pretind că „nu e acum momentul pentru Referendum, avem treburi mai urgente” sunt nişte manipulatori. Organizarea Referendumului – parte a ordinii democratice a Ţării – nu împiedică absolut deloc rezolvarea celorlalte probleme. Dimpotrivă, ar putea fi un ajutor pentru rezolvarea celorlalte. Faptul că cei care spun aşa ceva sunt nişte escroci se vede simplu: nu adaugă la tema referendumului alte teme despre care pretind că ar fi urgente. Ceea ce arată fie că nu sunt interesaţi de acele teme, fie că acelea nu se pot rezolva prin referendum, neputând fi ajutate de el şi neîmpiedicându-se de el. În fapt, toată declaraţia cu „avem treburi mai urgente” este un sofism de o imbecilitate fără margini. Dacă aveţi treburi mai urgente ocupaţi-vă de ele, nu de combaterea Referendumului pentru Familie! Dacă aveţi timp să-l combateţi înseamnă că nu aveţi treburi mai urgente!

Aceşti propagandişti (neo)comunişti vor să transforme Referendumul pentru Familie în sursă de dezbinare tocmai pentru că (a) vor dezbinarea şi (b) nu au nimic folositor de adus în faţa oamenilor. Şi (c) pentru că ştiu că odată definită corect familia la nivel constituţional legile nu mai pot fi distorsionate după voia „corecţilor politici” (adică a neocomuniştilor) spre distrugerea familiei. Dimpotrivă, definirea corectă a familiei în Constituţie devine baza unei legislaţii dedicată corect familiei.
Câtă vreme nu există principiul constituţional al familiei Tată+Mamă se poate justifica nepăsarea legislativă, parlamentară, guvernamentală etc. faţă de ruperea familiilor, faţă de copiii care cresc având unul dintre părinţi plecat, sau chiar pe amândoi etc. Odată aşezat acest principiu legile şi toată viaţa statului trebuie să i se subordoneze. Iar următorii paşi ai Coaliţia pentru Familie vor fi exact pe această linie, a sprijinirii reale a familiei româneşti, la toate nivelurile. Românii care au muncit şi au luptat pentru acest referendum vor avea grijă să muncească şi să lupte mai departe pentru ca principiul constituţional să fie reflectat în legislaţie şi în toată viaţa României. De fapt exact acesta este lucrul de care se tem împotrivitorii: de clipa în care cu adevărat Românii îşi vor folosi coerent puterea spre a îndrepta lucrurile în Ţară. Iar organizarea Referendumului pentru Familie anunţă apropierea acestei clipe.
Părerea mea…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (VI) Secte şi erezii. Ce sunt sectele? Când şi cum au apărut sectele?

3. SECTE ŞI EREZII

3.1. Ce sunt sectele?

Sectele sunt grupări religioase ce pun în locul adevăratei credinţe felurite erezii (credinţe mincinoase), dar se pretind a fi „adevărata religie creştină”. Această pretenţie le deosebeşte de altfel de feluritele culte păgâne (iudaism, islamism, budhism etc.) care, deşi se pretind religii adevărate, măcar nu se pretind creştine. Însă, dincolo de pretenţiile lor, sectele nu au valoare creştină, fiind rătăciri iscate de setea de putere, glorie sau avere a unor oameni corupţi. Aceştia pretind a primi „de undeva” – sursa variază după fiecare ereziarh1 – o înţelegere „nouă”, „superioară”, diferită faţă de învăţătura de credinţă a celorlalţi, dar şi faţă de învăţătura Bisericii lui Dumnezeu, împotriva căreia ei (chiar fără să îşi dea seama) luptă. De fapt diavolul lucrează prin aceşti mincinoşi răsucind cu iscusinţă diabolică adevărul pentru a impresiona şi înşela pe cei nepregătiţi. Iar cei ce-i cercetează pe ei şi afirmaţiile lor cu sinceritate, cu dorinţa de a găsi adevărul chiar dacă este neplăcut, descoperă totdeauna minciunile în care ei se învăluie.

3.2. Când şi cum au apărut sectele?

Învăţători mincinoşi, erezii şi secte au existat de la începuturile Bisericii.
Sfântul Apostol Pavel, atunci când se desparte de creştinii din Efes, pentru luminarea cărora făcuse nevoinţe imense, le spune preoţilor şi episcopilor:

ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez harului lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi (Fapte 20, 29-32).

Iată, deci, că deşi Sfântul Apostol Pavel îi alesese personal pe episcopi şi pe preoţi, ştia că dintre ei se vor ivi eretici. Ne amintim, desigur, că şi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a avut aceeaşi tristă situaţie cu apostolii, pentru că dintre cei doisprezece unsprezece cu adevărat sfinţi au fost, dar unul a fost Iuda Iscarioteanul.
De altfel, despre aceşti învăţători mincinoşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat, zicând:

Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (Matei 24, 4-5).

şi

Mulţi prooroci mincinoşi se vor ridica şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 11).

Iată deci că amăgirea – şi, deci, amăgitorul – trebuie să vină, dar cum spune Dumnezeu, vai de cel prin care va veni, că mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut.
Iar Sfântul Apostol Petru avertizează şi el pe creştini asupra sectelor ce vor apărea prin feluriţi învăţători mincinoşi cu pretenţii de „sfinţi”, zicând:

Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (II Petru 2, 1-2).

Aşa cum era de aşteptat, aceste proorocii ale lui Dumnezeu s-au împlinit pe deplin.
Chiar din acele prime zile ale creştinismului s-a ridicat Simon Magul care, nemulţumit că nu a primit statutul de conducător pe care şi-l dorea în Biserica din Samaria, a înfiinţat o „biserică” proprie, anti-creştină. Alţi eretici au fost docheţii, nicolaiţii, iudaizanţii etc. Toate aceste grupări s-au stins cu vremea, dar mereu au apărut alţii şi alţii. Aceştia au venit cu noi înşelăciuni, sau au preluat ceea ce li se părea mai credibil din minciunile unor secte mai vechi. Şi la fel au făcut şi alţi ereziarhi după ei. Alte secte au apărut nu din intenţia unor oameni de a prelua puterea religioasă, ci din căderea lor (personală) faţă de alte laturi ale adevărului de credinţă. Astfel, s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii ca anumite persoane să susţină învăţături mincinoase din ultranaţionalism. Deşi creştinii sunt în primul rând cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, care este Biserica, de multe ori unii au pus naţionalitatea mai presus de credinţa lui Hristos, ceea ce este erezie. Aşa au apărut, de exemplu, cultele eretice monofizite, nu doar pe baza unor învăţători mincinoşi, ci şi pe baza naţionalismului religios, o erezie foarte gravă. Astfel de manifestări au avut de-a lungul timpului o serie pe aşa-zişi creştini, care în loc să urmeze învăţăturile lui Hristos, au încercat să subordoneze Biserica naţionalismului. Astfel de înşelăciuni au apărut şi la bulgari, ruşi sau la alte popoare. Au fost, desigur, şi alte căderi personale ce au dus la despărţirea de Biserică, la formarea de felurite grupări schismatice sau eretice.

Indiferent de motivul din care apare, erezia rămâne erezie, adică lepădare de Dumnezeu. Iar rezultatul ereziei este, pentru omul care o adoptă, iadul, iar pentru Biserică, dezbinarea. Aşa s-a întâmplat atunci când la Roma a biruit în secolul VIII, prin rătăcitul papă Nicolae, papismul (papistăşismul), erezia după care papa de la Roma este „locţiitorul lui Hristos pe pământ”, deşi Hristos a spus ucenicilor Săi Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Biruiţi de trufia acestei idei care contrazicea mărturisirea marilor patriarhi ai Romei, ca Silvestru, Grigorie cel Mare, Leon cel Mare etc2 apusenii s-au separat de celelalte Biserici locale. Decăderea care a urmat a determinat apariţia în apus a multor erezii, cea mai gravă dezbinare apărând în secolul XVI, prin orgoliosul Luther. Acesta a fost mânat de anumite interese personale, cât şi de ura faţă de fariseismul şi lăcomia din Romano-catolicism – unde mulţi preoţi, episcopi, cardinali şi până şi papii aveau ibovnice, mergeau la vânătoare şi petreceri şi chiar la război. În condiţiile în care el însuşi trăia în păcat şi la fel şi capii Romano-catolicismului, Martin Luther vedea că, după învăţătura Romano-catolică, nu există şansă de mântuire pentru el şi ceilalţi asemenea lui. De aceea el a hotărât să înlăture învăţătura ce spunea credinţa fără fapte moartă este (Iacob 2, 20) şi ierarhia care îl deranja. A folosit pentru aceasta puterea politică a prinţilor germani – altă practică păgânească, totdeauna interzisă de Biserică – iar exemplul său a fost urmat şi de alţii. La fel ca şi alţi eretici, şi el a maltratat Sfintele Scripturi – deşi pretindea că le respectă – tăind din ele învăţăturile care nu îi conveneau3 şi tratându-le cu dispreţ. Desigur, o asemenea purtare este cu totul străină de teama de Dumnezeu – care este începutul înţelepciunii – şi este cu totul opusă evlaviei creştine.
Zwingli, Calvin şi alţii asemenea lor s-au alăturat lui Luther, inventând noi religii aşa-zis creştine, iar apoi duhul dezbinării s-a întărit şi mai mult, apărând tot felul de secte noi, ca baptiştii (urmaşi de fapt ai anabaptiştilor), menoniţii, prezbiterienii, quakerii ş.a.m.d. Astăzi s-a ajuns ca aproape imediat după înfiinţarea unei secte să apară tot felul de dizidenţe şi ramuri ale sectei respective. În Occident există peste 10.000 de secte, numărul lor schimbându-se mereu, după cum feluritele „asociaţii religioase” apar şi dispar.
Toate aceste grupări nu au nici o legătură cu Adevărul şi nu sunt creştine, deşi pretind a fi.
Toate aceste secte se bazează pe trufie. Ce trufie? Trufia de a crede că poţi înţelege Biblia singur, deşi chiar Biblia spune că aşa ceva nu se poate. Trufia de a te crede superior celorlalţi. Trufia de a nu sta în locul pe care ţi l-a rânduit Dumnezeu. Trufia de a nu accepta sfinţenia altora. Trufia de a te crede „mai deştept”, „mai bun”, „mai curat” ş.a.m.d. Trufia de a crede că eşti „ales” să scoţi paiul din ochiul celuilalt, deşi tu ai în ochi o bârnă cât toate zilele. Trufia de a crede că eşti călăuză orbilor, deşi nu vezi nimic. Trufia de a te proclama învăţător, deşi nici măcar la nivelul de ucenic nu ai urcat. Trufia de a te crede luminător al lumii, deşi lumina din tine este întuneric. Şi multe alte tipuri de trufie, certate toate de Mântuitorul.


Note

1 Ereziarh = întemeietor de erezie (primul cunoscut – Simon Magul); adică om – slugă a diavolului – ce întemeiază o nouă religie (pseudo-creştină), pentru a despărţi pe oameni de adevăr cât mai mult şi a-şi satisface dorinţa de mărire (trufia); de multe ori se ajunge de la o (aparent) mică abatere iniţială la religii total păgâne.

2 A se vedea pentru aceasta Vladimir Guette, Papalitatea schismatică, o lucrare fundamentală.

3 Astfel, el a rupt din Biblie Epistola Sfântului Apostol Iacob, aruncând-o în Elba şi zicând că „este de paie” (ciudată formă de respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu!) pentru că aceasta arăta necesitatea faptelor credinţei pentru mântuire. Dar nu doar această parte a Bibliei a înlăturat-o, ci şi cuvintele zise de Duhul Sfânt prin Pavel Apostolul Neamurilor care arată că în ziua judecăţii Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2, 6); şi, de altfel, Însuşi Mântuitorul Hristos spune că El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 28).

< (V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) faţă de Biserică

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

PROSTIA CARE SMINTEŞTE (I). Despre Cruce, Baphomet şi incultura trufaşă

Acest articol a fost publicat pe activenews, fiind preluat şi pe alte site-uri. Îl reiau aici, cu unele mici completări şi corecturi. Nu doar pentru că este un material folositor, ci şi pentru că, din păcate, rătăcirea sau rătăcirile despre care vorbim aici încă tulbură lumea… 

Una din marile catastrofe produse de internet este confuzia între uşurinţa de a obţine informaţii şi starea de om informat, de om care cunoaşte un domeniu. Pentru că foarte mulţi oameni au ajuns de-a dreptul cuceriţi de această confuzie, ei fiind oricând gata să se bată cu oricine în… căutări pe net! Şi susţin cu tărie textele pe care le-au găsit întâmplător, cu toate că sunt neştiutori în domeniul în cauză. Mai mult, asemenea oameni devin adepţi, chiar fanatici, ai unor idei superficiale, preluate din lipsă de pregătire şi discernământ. Dar, desigur, susţinute cu „dovezi clare” adunate „de pe net”. Desigur, fără discernământ.
(De obicei „dovezile” sunt „la fel de (ne)clare” ca cele ale preopinenţilor, dacă şi aceştia sunt adepţii culturii de internet; mai grav este când opun asemenea idei specialiştilor şi studiilor de calitate…)
Rezultatul?
Şi mai mulţi dezinformaţi şi, cu un termen teologic, şi mai multă sminteală.

Voroneţ 01.pngMânăstirea Voroneţ, pictură în frescă realizată în jurul anului 1547

Un exemplu ce ne-a fost readus de curând la cunoştinţă este un videoclip cutremurător – dar, desigur, depinde şi în ce sens cutremurător. Un videoclip despre, nici mai mult, nici mai puţin, „prezenţa crucii lui Baphomet pe bisericile ortodoxe”!

Am urmărit cele câteva minute de imagini asistate de muzica pătrunzătoare din „Carmina Burana”.
Evident, autorul videoclipului, desigur auto-considerat creştin, habar nu are ce este „Carmina Burana”, o colecţie de cântări „profane” cu titlul „Cântece păgâne/seculare pentru cântăreţi şi cor spre a fi cântate cu instrumente şi imagini magice”. Carl Orf compune muzica acestei părţi din „Triumf”-ul său, care mai include poemele erotice – în special lesbiene – ale lui Catullus şi partea finală, „Triumful Afroditei”. „Roata Fortunei”, care domină structura din „Carmina Burana”, este înconjurată de expresia „Regnabo, Regno, Regnavi, Sum sine regno” – „Voi domni, domnesc, am domnit, sunt fără regat”. Cine doreşte să se informeze mai departe despre mistica total păgână a acestei compoziţii o poate face. Semnificativ este că autorul videoclipului o pune ca fundal protestului sau avertismentului său faţă de ceea ce numeşte „crucea lui Baphomet(Satan)pe turlele bisericilor românești”.

Videoclipul începe cu o imagine simplă, a Crucii cu trei braţe. Pe care o declară „Crucea lui Baphomet”. Era de aşteptat ca această afirmaţie să fie susţinută de dovezi. Până la urmă, chiar şi doar să pretinzi că diavolul ar avea vreo cruce este inovator, cu atât mai mult să îi atribui una care este folosită de Creştini de vreo două mii de ani încoace!
„Dovezile” care urmează sunt însă de o lipsă de valoare uluitoare. Prima este… folosirea acestei cruci de către „The Royal Order of the Red Branch of Eri”, un „vechi” ordin masonic; vechi, adică ivit pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ori această întrebuinţare a Crucii cu trei braţe, evident, nu dovedeşte nimic, ştiut fiind că ordinele masonice au preluat o mulţime de simboluri creştine, vechi-mozaice şi altele. Aici intră felurite forme ale crucii, de la crucea latină la crucea treflată, dar şi Biblia şi altele asemenea. Dacă am lua o asemenea folosinţă drept criteriu, am pierde rapid tot ceea ce înseamnă simboluri creştine, ba chiar şi Scriptura însăşi. Asta chiar că l-ar bucura pe diavol! Dar, revenind, subliniem faptul că „dovada” e orice, numai dovadă nu.

Urmează, la acelaşi nivel de lipsă de seriozitate – ca să fim delicaţi – o altă stemă masonică, după care un titlu mare: „Crucea lui Baphomet folosită în masonerie”! Adică autorul nu ştia că primele două steme pe care l-a arătat sunt masonice?? Căci, după titlu, ar fi doar cele care urmează… Şi de ce ar fi acea cruce „a lui Baphomet”??
Nu este clar ce a gândit autorul, dacă a gândit, dar prezintă mai departe un şir de masoni în uniformă, având şi crucea cu trei braţe între însemne. Prezentaţi cu mare pompă de videoclip. Evident, mai au şi frunze – oh, şi ele prezente în bisericile ortodoxe! –, vulturi – şi ei prezenţi în bisericile ortodoxe – dar şi alte simboluri. Care, totuşi, nu-l interesează pe autor! „Alea”, se pare, nu au devenit masonice… În schimb ni se prezintă drept „cruce cu trei braţe” şi o cruce „cu ramuri”.
Rostul prezentării folosirii acestei cruci – dar şi a altor cruci, simboluri creştine, a Bibliei etc. – de către masoni nu este explicat în videoclip. S-ar înţelege, simplu: masonii folosesc simbolul deci simbolul e rău/necreştin. Dar, după cum am arătat, o asemenea „logică” este cu totul absurdă. Însă, repetăm, autorul nu îşi explică „logica”…
Doar trece, direct, la asocierea „Crucea cu trei ramuri” – „Baphomet”.
Cum?
Întâi, prin însoţirea pe un document satanist între o semnătură a lui Aleister Crowley, care se auto-denumise Baphomet (precizare lipsă în videoclip), şi Crucea cu trei ramuri. E drept că dedesupt aceeaşi cruce însoţeşte alt nume, dar cum nu este cel vizat de autor, nu este băgat în seamă. Alte două documente sunt aduse ca exemplu, după care urmează „dovada supremă”: un afiş cu un demon, poreclit de desenator „Baphomet”, şi incluzând două „Cruci cu ramuri” cu trei braţe. Afişul este prezentat apoi şi alb-negru, după care urmează explicaţia: un fundal alb, cu trei cruci (simplă, cu două braţe şi cu trei braţe), însoţite de „explicaţii” în limba engleză. Care ar fi explicaţiile? Le cităm ca atare:

„Crucea simplă” = „Single Cross = Single strand of DNA that we symbolically recive from Christ after death. This is the „Arms of Jesus”.”

„Crucea cu două braţe” (poreclită în imagine şi „Cross of Lorraine”) = „Double Cross = Two strands of DNA. You are HERE. Caught between Heaven and Hell. Choose one: the arms of Jesus of the arms of Satan”.”

„Crucea cu trei braţe” (aici simplă, fără ramuri, şi poreclită „Crucea lui Baphomet”) = „Triple Cross = Three strands of DNA that we PHYSICALLY recive through Transhumanism. This is the „Arms of Satan”.”

(Am păstrat aici coloritul şi „caps lock”-ul original.)

După această „explicaţie” urmează încă una, în care un „slash” – o liniuţă aplecată spre dreapta – tăiat(ă) de trei linuţe orizontale este declarat(ă) a fi „Cross of baphomet” (cu „b” mic, de această dată): „This is the symbol of baphomet or mendes. It was worn by top occultists such us satanist Albert Pike and appears on much Freemasonry 33rd degree note paper in slightly modified form”.

Ne oprim puţin aici, pentru că merită să observăm profunda lipsă de logică a autorului videoclipului.

Vedem că, după autor, „Crucea simplă” ar însemna <<Unică şuviţă ADN pe care am primit-o simbolic de la Christos după moarte. Aceasta este „Braţele lui Iisus”>>.
Evident, explicaţia este cel mult neoprotestantă, venită de la o sectă măruntă (eventual cu un singur membru) şi nu are legătură cu Ortodoxia! Această „interpretare” a Crucii nu are nicio legătură cu Biserica lui Christos din primul veac şi până în prezent. Prezentarea braţului orizontal drept „simbol al ADN-ului” este cu totul străină întregii Teologii. Dar, paradoxal – ca să nu spunem mai rău – această inovaţie teooloagă e prezentată drept „argument creştin”. Însă autorul merge şi mai departe cu lipsa de raţiune!

În primul rând, pe de-o parte se pretinde că prin „Crucea cu două braţe” s-ar simboliza prinderea omului între Cer şi Iad, între „braţele lui Iisus” şi „braţele lui Satan”. Ceea ce ar însemna că Satan are parte lui din Cruce! O idee pe care cel mai delicat o putem numi aberantă, total străină întregii gândiri creştine. Trecem acum peste absurdul acestei (răs)tălmăciri a Crucii cu două braţe. Dar nu putem să nu ne mirăm că dacă în această cruce „braţele lui Satan” sunt, în viziunea autorului, semnificate printr-o linie – cealaltă aparţinând, după el, „braţelor lui Iisus” – în „Crucea cu trei braţe” dintr-o dată toate trei liniile simbolizează, netam-nesam, „braţele lui Satan”; devenite, dintr-o linie, trei! Cum? De ce? Că aşa vrea autorul! Nicio logică, nicio motivare, iar autorii videoclipului preiau aberaţia drept adevăr absolut!

O altă contradicţie evidentă este între afirmaţiile din cele două definiţii succesive. Prima dată se pretinde, atenţie!, că Transumanismul este cel care „fizic” a dat lumii „Crucea cu trei braţe”. Concepţia numită „Transhumanism” apare cel mai devreme în 1923, şi doar în fază incipientă, fiind dezvoltată real şi pe larg mult mai târziu (din 1957 încolo). Albert Pike, pe de altă parte, moare cu peste trei decenii mai devreme, în 1891! Iar folosirea Crucii cu trei braţe de către masonerie este mult mai veche! Ceva mai apoi videoclipul îi atribuie acelaşi semn şi lui Aleister Crowley, mort şi el cu zece ani înainte de lansarea termenului de „Transhumanism”, chiar dacă puţin mai apropiat temporal de el decât Albert Pike sau ordinele masonice de secol al XVIII-lea. Oricum, contradicţia dintre toate aceste elemente nu este observată nicio clipă de autorul (autorii) videoclipului. Nici măcar atunci când prezintă, chiar ei, o poză a lui Albert Pike cu acea cruce, în plin secol al XIX-lea, cu 100 de ani înainte de apariţia „Transumanism”-ului…

Merită observat aici faptul că nu toate datele sunt parte ale unei culturi generale normale. Ca urmare, nu este o vină sau o crimă să nu le cunoşti. Vina – care poate deveni, uneori, crimă1 – este să nu verifici datele! Iar să nu observi contradicţiile imediate între afirmaţii este extrem de grav. Şi nu mai ţine de cultura generală, ci de capacitatea minimală de a gândi, de a analiza. Lipsa acestei capacităţi poate fi o vină – dacă nu a fost dezvoltată din nepăsare sau lenevie – dar poate fi suplinită prin bun-simţ: nu mă arunc la concluzii, cu atât mai mult la răspândirea concluziilor, ci apelez la cei care au discernământul necesar.

Întorcându-ne la videoclip, putem constata că autorul, fără a observa nimic din contradicţiile cele mai flagrante ale prezentării, fără a cerceta fie şi puţin originea reală a Crucii cu trei braţe, trece direct la altă afirmaţie „bombă”: „Crucea clasică a fost înlocuită treptat cu cea a lui Baphomet”. Urmată de altă afirmaţie „bombă”: „Francmasoneria s-a infiltrat adânc în ierarhia şi structurile Bisericii„. Şi altă afirmaţie „bombă”: „Masonii au introdus treptat simboluri sataniste în Biserică”. Teribil! Cutremurător! Nemaivăzut!

Dar dovezi, ceva dovezi, există?

„Dovezile” prezentate de videoclip mai departe sunt într-adevăr cutremurătoare. Pentru că nu există! Pentru că ceea ce dovedesc aşa zisele „dovezi” sunt lipsa de bun-simţ şi discernământ a autorului videoclipului şi privitorilor ce au acceptat ideile prezentate (eventual dând şi like):
Pe aceeaşi melodie păgână, care însoţeşte tot videoclipul, se prezintă… cruci de pe biserici şi mânăstiri ortodoxe. Inclusiv de pe Mânăstirea Antim sau Curtea de Argeş! Adică locaşuri de cult construite cu sute şi sute de ani ÎNAINTE de apariţia masoneriilor, a lui Albert Pike, a transumanismului şi altor manifestări de acest fel!!!

Adevărul?
Crucea cu trei braţe şi crucea cu două braţe sunt simboluri creştine vechi.

Crucea cu două braţe are mai multe simboluri, unul dintre ele fiind acela al celor două firi ale Mântuitorului: Dumnezeu şi om.
Prima formă a crucii cu trei braţe este o variantă a hrismei, o unire între „Crucea Sfântului Andrei” („X”) şi „Crucea latină” (simplă), formă în care cele trei braţe sunt încrucişate.

ETN_7300350_1011-3.jpg

Ea rămâne prezentă în imagistica ortodoxă, în multe forme. Cea alăturată este de la Muzeul Ţăranului Români, fiind o cruce realizată din lemn de tei la anul 1787.

O altă formă a crucii cu trei braţe este des întâlnită, mai ales pentru crucile de mână, dar nu numai, prin exinderea plăcuţei de deasupra capului lui Iisus şi a locului unde au stat picioarele lui.

Crucea cu trei braţe are şi ea mai multe simboluri:

  • lemnul pe care au stat braţele lui Hristos, lemnul pe care au stat picioarele Lui şi plăcuţa de deasupra capului Său;

  • prin Sfânta Treime a venit (şi vine) mântuirea şi harul;

  • „Unul din Treime s-a răstignit pentru noi”;

  • „Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit pentru noi”;

  • Cel ce s-a răstignit (pentru noi) este Împărat, Arhiereu şi Învăţător”;
    etc.

Această ultimă interpretare a făcut din Crucea cu trei braţe o preferată a Catolicismului sau, mai bine zis, a Papalităţii, care a preluat-o pentru sine şi a folosit-o masiv de-a lungul veacurilor2.
Ca urmare, Crucea cu trei braţe a intrat în tradiţia locală a multor ţări, ca Irlanda sau Scoţia, de pildă, fiind ulterior preluată şi de masoneriile zonale.

În spaţiul românesc şi Crucea cu două braţe şi Crucea cu trei braţe au fost bine reprezentate, mai ales în troiţe, dar şi prin crucile bisericilor, proclamându-se astfel şi deplinătatea Ortodoxiei.

troita veche 01.JPG

 Troiţă veche, românească, ortodoxă; ajunsă în Occident ar fi subiectul unor „interpretări” total aberante, total străine Credinţei crucerilor ce au făurit-o.

 

 

Merită făcută aici o observaţie simplă: interpretările aberante ale Crucii cu două braţe şi respectiv ale Crucii cu trei braţe sunt fireşti unei lumi neoprotestante în care Crucea este un exotism puţin cunoscut. Dar pentru lumea ortodoxă, în care Crucea este o permanenţă, asemenea răstălmăciri sunt mai mult decât ridicole.

 

 O simplă vizitare a expoziţiei „Puterea Crucii” ori, şi mai uşor, o căutare pe Google (ex.: „troiţă”) este de ajuns pentru a arăta bogăţia uluitoare de reprezentări ale Crucii în cultura română profundă şi în Ortodoxie în general. Reprezentări care, ajunse în Occidentul desacralizat, pot căpăta, evident, cele mai aberante „interpretări”.cruce-ortodoxa-e1284441618956
De asemenea, folositoare ar fi şi o vizită pe site-ul cimec.ro, spre a se vedea acolo forme ale crucilor de mână – şi nu numai – atestate de-a lungul istoriei românilor.

La Mânăstirea Putna există, de pildă, o cruce de mână cu trei braţe realizată pe la 1566 (http://www.putna.ro/Cruce-s3-ss5-c1-cc2.php), adică înainte cu două secole de înfiinţarea masoneriei. Alte asemenea cruci – din vremea lui Petru Rareş – există în Muzeul de la Putna (fie cu trei braţe paralele, fie cu două paralele şi unul înclinat), putând fi văzute de orice vizitator.
În acelaşi muzeu se găsesc broderii bisericeşti inclusiv de secol XV şi XVI în care modelul Crucii cu trei braţe apare alături de alte modele de cruce. Cu sute de ani înainte de masonerii şi alte asemenea curente!
Cei drept, sunt mulţi cei care dau mii şi mii de lei pe un calculator spre a juca noi jocuri pe el, dar nu ar da câţiva bani pe tren şi microbuz ca să viziteze Mânăstirea Putna, leagănul străvechii Academii Domneşti a lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, locul în care se află mormântul sfânt al Domnului Ştefan Vodă…

ARD_7300100_9-2Revenind, arătăm că în jur de 1600 este datată crucea de masă – folosită în Sfântul Altar – pe care o deţine Muzeul Naţional de Istorie şi o prezentăm alăturat.

(Poate fi văzută şi pe internet, pe site-ul oficial al Institutului Naţional al Patrimoniului, la adresa http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?tit=Cruce-Cruce-de-altar&k=5D59CE55448D4BB19C6860D6DCA4FD60).

Crucea cu două braţe este purtată de Domnul nostru Iisus Hristos în celebra Scenă a Judecăţii de pe biserica Mânăstirii Voroneţ. Pe aceeaşi frescă apar şi alte forme ale crucilor „criticate” de „curentul bafometic”. În centrul imaginii apare Crucea cu trei braţe prezentată de noi chiar la începutul acestui material.
Desigur, ne-am trezit şi cu iraţionala încercare a unor ortodocşi de a apăra punctul de vedere sectant. Unul dintre „argumente” fiind că o parte din crucile cu trei braţe au al treila braţ – cel mai de jos, înclinat. Cum schimbă asta numărul braţelor, cum anulează prezenţa crucilor cu trei braţe paralele în aceeaşi epocă şi în aceleaşi locuri, nu au putut explica. Nici de ce trei braţe paralele ar fi bafometice, iar unul strâmb ar (re)sfinţi crucea…
Desigur, pentru sectantul care a născut acest scandal, tocmai strâmbătatea acelui braţ ar naşte noi rătălmăciri pro-sataniste. Dar suntem în situaţia paradoxală în care există ortodocşi ce îşi apără cu îndârjire spaimele ne-ortodoxe.

Revenim, adăugăm aici o imagine a Răstignirii de la Mânăstirea Dragomirna, dintr-o pictură de aproape aceeaşi vechime cu cea de la Voroneţ.
Pe linia înţelesului ortodox al Crucii cu trei braţe (Arhiereu, Împărat, Învăţător), avem o Cruce cu trei braţe (din păcate pentru bafometişti, paralele), şi cruci cu două braţe pentru cei doi tâlhari. Totul într-o simbolistică în care dogmatica este armonizată cu materia (propteaua de jos devine braţ al crucii, la fel plăcuţa de sus pentru Mântuitorul). rastignirea_dragomirna_ansamblu.jpg

Pe linia mărturiilor din întreaga Ortodoxie, vom merge întâi la un exemplu rusesc, apoi la două de la Muntele Athos.

Mânăstirea Optina.png

Avem mai sus Mânăstirea Optina, inima isihasmului rusesc de origine paisiană.
Se vede şi aici faptul că mânăstirea avea mai multe tipuri de cruci cu trei braţe. Întrebarea de bun simţ este dacă păgânii şi neoprotestanţii ce au născut toată ameţeala cu „crucea lui Baphomet” şi altele asemenea sunt mai ortodocşi decât sfinţii de la Optina secolului al XIX-lea. Dacă aceştia, folosind asemenea cruci, s-au sfinţit, este limpede că toată ameţeala este inutilă, absurdă, este o capcană pentru ortodocşi. Iar dacă cineva crede că aceşti sfinţi se închinau la diavol, categoric nu este în Ortodoxie.

În sfârşit, adăugăm mai jos două picturi atonite.
În prima este Sfântul Alexie, într-o frescă de la Dionisiu (Muntele Athos), din secolul al XVI-lea (din aceeaşi epocă a Voroneţului şi Dragomirnei, cu peste o sută de ani înainte de inventarea Masoneriei). Sfântul Alexie poartă o formă de Cruce cu trei braţe în care braţul cel mai de jos reprezintă forma stilizată a literei „omega”, arătând atât alergarea sa întru Hristos până la capăt („omega” e ultima literă a alfabetului antic, simbolizând încheierea, sfârşitul), dar amintind şi de Cel Care a zis „Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 1.8; 21.6; 22.13).
A doua reprezintă o frescă de la Mânăstirea Marea Lavră din Athos, în care după o veche tradiţie ortodoxă, apare ochiul lui Dumnezeu, prin care se arată vegherea, atotştiinţa şi purtarea de grijă a Acestuia. Şi acest simbol, preluat de grupările masonice, a făcut pe unii să-l considere simbol masonic, neştiind că este folosit în Creştinism încă din secolele I-II d.Chr.

ARD_51310001501_552-1

 

Tot pe mai sus amintitul site cimec.ro3 poate fi admirată şi această originală cruce cu trei braţe, realizată la 1624 şi aflată în muzeul Mânăstirii Dragomirna din Jud. Suceava.

 

 

În concluzie, putem observa că avem numeroase cruci cu două şi trei braţe, din diferite părţi ale Românimii şi lumii Ortodoxe, cruci evident ortodoxe şi străine de răstălmăcirile neoprotestante preluate orbeşte de „apărători ai Ortodoxiei” de la noi.
(Care, cu această ocazie, fac şi deliciul celor care au cultură istorică dar şi prejudecăţi anti-creştine. Unii dintre aceştia realizează materiale pretins ortodoxe, dar pe stil alarmist neoprotestant, amuzându-se apoi de preluările orbeşti – şi alarmiste – ale ortodocşilor… pripiţi.)
După cum se poate constata chiar şi din această sumară prezentare, crucea cu trei braţe4 şi crucea cu două braţe există în Ortodoxie de foarte multă vreme. Şi, evident, sunt mult anterioare prostiilor apusene de secol XX (de gen „Transhumanism” sau Aleister Crowley), şi chiar înfiinţării masoneriilor5.

De altfel până şi videoclipul amintit dovedeşte acest fapt, contrazicându-se singur, atunci când prezintă crucile unor biserici şi mânăstiri monument istoric, vechi de sute şi sute de ani6.

*

Este de remarcat, vorbind pe faţă despre stupiditatea izbitoare a videoclipului, faptul că nici o clipă nu se încearcă vreo incursiune istorică serioasă şi nici cea mai mică argumentare pentru vreo legătură între „Baphomet” şi cruce.

Dacă autorul voia să caute adevărul, ar fi aflat că singura legătură între „Baphomet” şi cruce până în atât de bolnavul secol XX au fost acuzaţiile aduse în secolul al XIV-lea Cavalerilor Templieri de a-l venera pe „Baphomet” şi a scuipa şi urina pe cruce în cadrul ritualurilor lor. Nici vorbă de vreo „cruce a lui Baphomet” ci, dimpotrivă, despre o excludere categorică între cei doi termeni.
Pe scurt, niciodată până în secolul al XX-lea nu a existat vreo asociere a vreunui tip de cruce cu diavolii, de orice fel; simplul gând al unei asemenea asocieri – altfel decât în zona ostilităţii totale între diavoli şi cruce – este un nonsens pentru gândirea teologică.

Folosirea unor forme ale crucii drept simboluri sataniste ţine de incultura şi superificialitatea profundă a secolului XX. Acesta este momentul când unele tipuri de cruce sunt preluate din diferite motive de satanişti. De exemplui Aleister Crowley va prelua Crucea cu trei braţe exact pentru a se pretinde pe el „domn, învăţător şi preot”, substituindu-se lui Christos! În acelaşi fel, grupări de inculţi proclamă „crucea întoarsă” sau „crucea inversă” drept „cruce satanistă”, deşi în fapt ea este Crucea Sfântului Apostol Petru. Acesta a cerut, în secolul I d.Chr., să fie răstignit cu capul în jos, socotindu-se nevrednic de a fi răstignit asemenea Domnului de care se lepădase cândva. Cererea lui, fiind acceptată de către Romani, a pecetluit apariţia „Crucii întoarse” în simbolistica creştină. După cum am arătat, ea mai era numită şi Crucea Sfântului Apostol Petru. Declararea ei drept „simbol satanist” ţine de o inversare ineptă a unei lumi în care incultura e tot mai agresivă şi absurdă.

Pe aceeaşi linie se află şi confuzia între „Ochiul Atoatevăzător” în iconografia creştină şi respectiv în cea masonică. Deşi nu este un simbol des folosit, acest „ochi” este totuşi o prezenţă constantă în iconografia creştină încă de la începuturi, în diferite forme.

Astfel, în primele secole creştine el apare mai ales prin reprezentarea păunului, un simbol paleocreştin astăzi aproape uitat.
Erau două pricini pentru care păunul devenise un semn al creştinilor, alături de peşte, cruce şi altele asemenea: mulţimea ochilor din coada păunului, simbolizând atotcunoştinţa şi purtarea de grijă (pronierea) lui Dumnezeu şi, de asemenea, opinia după care carnea de păun nu ar putrezi (amintind astfel de faptul că Hristos nu a gustat stricăciune). Existau, totodată, şi temeiuri biblice, începând cu strigătul lui Moise „Deci, de am aflat bunăvoinţă în ochii Tăi, arată-Te să Te văd, ca să cunosc şi să aflu bunăvoinţă în ochii Tăi şi că acest neam e poporul Tău” (Ieşirea 33.13) prin care se răscumpără cumva ascunderea lui Adam şi Eva de Dumnezeu (Facerea 3.8). Avem, pe de-o parte, dorinţa creştinilor de a fi înaintea lui Dumnezeu, în vederea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, mărturisirea faptului că Dumnezeu este atotvăzător, atotştiutor şi proniator.

Fără a face aici o prezentare exhaustivă a subiectului, menţionăm că „Ochiul lui Dumnezeu” apare de-a lungul veacurilor în iconografia creştină, devenind tot mai popular de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Ca urmare, este preluat şi de masoni, începând cu anul 1797, când este acceptat pentru prima oară ca simbol masonic. În creştinism „Ochiul lui Dumnezeu” apare într-un nor, sau/şi înconjurat de raze, ori într-un triunghi cu sau fără raze (simbol al Treimii). În masonerie se preferă includerea într-o piramidă, fără ca celelalte variante să lipsească, însă.

300px-Coat_of_Arms_of_Brasłaŭ,_Belarus.svg.pngO prezenţă semnificativă a „Ochiului lui Dumnezeu” o constituie însemnul heraldic pe care şi-l alege oraşul Braslau (Breslau) – ortodox pe atunci, într-o ţară dominată de catolicism – la anul 1500. Semnul este acceptat şi de ortodocşi şi de catolici, deoarece, asemenea altor simboluri creştine, era folosit în iconografie de ambele părţi. Dar Ochiul lui Dumnezeu este prezent în iconografia creştină din toată Ortodoxia, de foarte multă vreme.
Pretenţia de a se renunţa la el pentru că a fost preluat şi de masonerii, sau încercarea de a-l declara „simbol masonic” şi în context ortodox ţine de o rătăcire cumplită.

Sunt, toate acestea, doar câteva exemple ale conflictului dintre realitate şi prostia care sminteşte.
Agitaţia teribilă a unora, nopţile nedormite din pricina presupuselor comploturi care „introduc simboluri satanice în Biserică pe ascuns”7, neputinţa de a se mai duce la biserică a altora8 şi multe altele asemenea sunt roadele unor asemenea pripeli, în care aroganţa – „eu ştiu!” – a înlăturat porunca sfăturirii, întrebării, cercetării.

Sub unul dintre videoclipurile despre aşa-zisa „cruce a lui Baphomet” de pe bisericile ortodoxe se află un text remarcabil prin combinaţia între pretenţia de ortodoxie şi ereziile promovate:

Acest clip nu este o propagandă sectară! Feriți-vă de penticostali, protestanți, mormoni și alte secte pseudo-creștine, care duc la pieirea sufletului. Autorii acestui clip sunt ortodocși, botezați din naștere, și nu doresc sub nicio formă denigrarea ortodoxiei, ci doar prezentarea unor simple observații cu privire la noile cruci montate pe turlele Sfintelor Biserici Ortodoxe și implicarea francmasonilor în renovarea lor, introducând simboluri cu caracter ocult și ezoteric. Vă mulțumim!
Crucea clasică a Mântuitorului Iisus Hristos fost înlocuită cu cea a lui Baphomet, ca să ne închinăm diavolului fără voia noastră.
O puteți vedea pe turlele bisericilor renovate sau recent construite.
Deși poate avea diferite stilizări, crucea lui Baphomet este reprezentată de intersecția unui braț vertical cu trei brațe orizontale, cel din mijloc fiind mai mare decât celelalte două, care sunt egale.

Poate că autorii videoclipului respectiv nu au dorit denigrarea Ortodoxiei, nu avem cum să ştim, dar asta au făcut! Au denigrat Ortodoxia, au denigrat un străvechi simbol creştin, Crucea cu trei braţe, au aruncat acuzaţii în spatele Bisericii şi a constructorilor de biserici ortodoxe, au aruncat cu noroi în preoţii bisericilor care au Crucea cu trei braţe, au proclamat drept adevăruri minciuni.
Lipsa lor de discernământ şi de pregătire teologică se vede şi din afirmaţia „botezaţi din naştere„, o afirmaţie care ţine de curente teologice eretice şi care este respinsă de Ortodoxie. Probabil că autorii au vrut să spună „botezaţi din pruncie„, dar au spus, din nefericire pentru ei, cu totul altceva. Aşa cum şi în rest, au spus lucruri ce sunt în afara Ortodoxiei, tulburând pe alţi neştiutori şi împingând lumea în rătăcire şi răzvrătire.

Totul bazat pe ce?
Pe o preluare fără cercetare, fără discernământ şi fără sfătuire a unor aşa-zise informaţii („simple observaţii”) culese de pe internet. De origine evident ne-ortodoxă, neo-protestante sau chiar neo-păgâne. Adesea de o absurditate evidentă, contrazicându-se radical şi dovedind o lipsă profundă a gândirii şi a seriozităţii. Dezinformări.

Această atitudine ne-ortodoxă, lipsită de discernământ, duce la noi forme de iconoclasm, de denigrare a simbolurilor creştine. Spre auto-distrugere, spre bucuria unor răuvoitori, spre smintirea multora. Pentru că aplicarea reflexului internaut „am văzut/citit/auzit pe net, deci aşa este”, nu poate să conducă decât la rătăcire şi sminteală.

Soluţia?
Destul de simplă!
În locul aruncării în căutări pe internet spre a „descoperi” acolo conspiraţii şi acţiuni oculte de tot felul, să ne cheltuim timpul învăţând serios.

De la „Sfânta Scriptură” şi „Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă” – cărţi fundamentale pe care mult prea mulţi dintre ortodocşi nu le cunosc decât cel mult după nume sau copertă – până la muzeele de istorie şi etnografie, sunt nenumărate surse serioase. Din care putem să culegem învăţătură, cu discernământ şi duhovnicească sfătuire, după îndemnul Sfântului Vasile cel Mare: după cum aleg albinele nectarul şi polenul din flori. Căci strigă încă străbunilor noştri Sfântul Apostol Pavel, cu glas ce şi azi se aude pentru cine ascultă Scriptura:

Aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos plini de roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.” (Filipeni 1.9-11)

şi

Toate să le cercaţi, ţineţi ce este bine!” (I Tesaloniceni 5.21)

Ce deosebire între această poruncă de „a cerca toate” – a pune la încercare, a verifica dacă este bun şi adevărat – şi graba unora de a primi fanteziile şi bârfele de pe internet, din presă, din televiziune etc.!

Şi cum ai putea să deosebeşti ce este bine de ce este rău, ce este adevărat de ce este minciună, fără să cunoşti Binele şi Adevărul?

Deci, din nou o spunem, să ne aplecăm asupra „Sfintei Scripturi” şi patristicelor sale tâlcuiri – începând cu „Omiliile la Matei” ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi „Tâlcuirile la Psalmi” ale Sfântului Vasile cel Mare –, să ne aplecăm asupra „Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă” şi celorlalte comori de spiritualitate şi istorie ortodoxă. Vom căpăta astfel, cu binecuvântată osteneală, acea cunoaştere şi pricepere plină de har care poate să ne ţină curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptăţii care este prin Iisus Hristos, spre slava lui Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 De pildă, vina de a nu cunoaşte devine crimă atunci când fără verificare – judecător nedrept – preiei informaţiile şi le foloseşti pentru acuzaţii şi insulte. Ceea ce poate duce la lucruri extrem de grave, de la sminteli, certuri şi ură până la atacuri violente şi chiar ucideri.

2 Aceasta deoarece pretenţia de a fi „locţiitorul Fiului lui Dumnezeu” aducea papilor şi pretenţia de a deţine cele trei funcţii hristice: de învăţător, arhiereu şi împărat. Legătura cu cele trei coroane papale este evidentă. O formă a Crucii cu trei braţe, dar cu cel de jos înclinat, apare preferenţial în spaţiul rusesc.

4 Nu am amintit aici despre „Crucea romană”, o formă de cruce cu trei braţe pe amândouă dimensiunile, orizontală şi respectiv verticală. Formă şi mai răspândită în cultura profundă românească…

5 Dincolo de pretenţiile aberante ale unor masoni de a găsi originile masoneriei în Avraam, piramidele egiptene, Solomon, Hiram, Cavalerii Ioaniţi etc., adevărul este că prima masonerie din lume, masoneria britanică, se înfiinţează la 1717, iar primele loji sunt înfiinţate de fanarioţi în Ţările Române pe la 1734-1735.

6 Şi crucea cu două braţe, şi crucea cu trei braţe – pe nedrept numită „papală” – au fost folosite în arhitectonica bisericească şi arta religioasă a Ţărilor Române în secolele XIV-XVII. Alături de crucea treflată, crucea romană, crucea rusească şi multe alte tipuri ale Crucii, într-o bogăţie nespus de mare de forme şi tipuri. Din care, de altfel, s-a inspirat şi Horia Bernea în realizarea uluitoarei expoziţii „Puterea Crucii” de la Muzeul Ţăranului Român.

7 Uitându-se că diavolul doreşte lepădare directă, pentru că ceea ce este din neştiinţă cu uşurinţă este acoperit de iubirea lui Dumnezeu (I Timotei 1.13).

8 Adevărată despărţire de Dumnezeu din pricina smintelilor! Ce înseamnă să crezi fără să cercetezi!

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Oamenii în România Străveche: între rase şi, respectiv, seminţii, neamuri şi familii

„Rasele”, aşa cum le-a născocit Apusul Europei, nu au existat niciodată.
„Semiţii”, „iafetiţii” şi „hamiţii”, adică urmaşii celor trei fii ai lui Noe, s-au amestecat între ei foarte repde; un crug firesc într-o lume în care oamenii erau puţini, un fapt amintit ca atare de Scripturi.
Absurda – şi orbeasca, ilogica – împărţire a oamenilor în „semiţi” (adică „asiatici”), „iafetiţi” (adică „europeni”) şi „hamiţi” (adică „africani”) s-a făcut de către Papalitate în Evul Mediu. A fost un pretext „teologic” pentru a îndreptăţi reînvierea sclaviei, după modelul Islamului. Acesta din urmă avea un sprijin în Coran, în care toţi cei care nu sunt adepţii Islamului sunt ţinte şi victime obligatorii ale militanţilor islamişti. În schimb, dimpotrivă, Scriptura înfăţişează sclavia ca o decădere umană; tolerată în numele dreptului omului de a-şi alege liber direcţia – cu sau fără Dumnezeu -, dar anulată de Christos, Cel Care s-A lăsat ucis pentru eliberarea tuturor. Spre a justifica moda cumpărării şi vânzării de sclavi – fără aspectul particular al prizonierilor de război -, Papalitatea a folosit ca pretext blestemul aşezat asupra lui Ham şi urmaşilor lui. Faptul că Noul Testament lămureşte limpede că urmaşii unui om sunt cei care îi duc învăţătura şi principiile mai departe a fost „uitat”. La fel şi faptul că urmaşii lui Sem, Iafet şi Ham s-au amestecat între ei.
Prosteasca şi ne-creştina împărţire a oamenilor în „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” este uşor de înlăturat pentru cei care au discernământ. Nu este nici biblică, nici creştină şi nici ştiinţifică.
Dar a prins.
Atât de mult, încât ignorând contrazicerea dintre această împărţire halucinantă şi realitate, sunt destui care o folosesc şi astăzi.

Dimpotrivă, în România Străveche – şi în Scripturi – nu există o asemenea împărţire, ci alta: în seminţii, neamuri şi familii. La care, desigur, mai putem adăuga omenirea, o categorie ce există în cultura veche românească din timpuri imemoriale, şi pe care Vestul a început să o asimileze doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără a o fi înţeles până acum.
Desigur (trebuie aici o paranteză), există Apuseni care au înţeles multe dintre aceste adevăruri, de la Sfântul Serafim Rose la Francezii ortodocşi de astăzi, de la Sfântul Patrick al Irlandei şi până la Amerindienii ortodocşi din Alaska. Dar această înţelegere este a unor oameni şi comunităţi, şi este acoperită de o altă cultură socială, de un alt ethos, mult deosebit.

Întorcându-ne la firul scrierii, să vedem că şi în Scripturi, ca şi în trăirea şi gândirea vechilor Români, oamenii sunt împărţiţi în seminţii şi neamuri.
Seminţia arată un izvor din care se trag toţi cei care îi aparţin, o sămânţă din care au ieşit toţi. Sămânţa aceasta poate să fie un Străbun sau o moştenire (desigur, în primul rând spirituală).

Atunci când Sfântul Apostol Petru spune „voi sunteţi seminţie aleasă” (I Petru 2.9), nu vorbeşte despre un străbun care să fie, după trup, acelaşi pentru toţi Creştinii cărora le vorbeşte. Pentru că nu este cuvântul său nici despre Adam şi Eva, nici despre Noe şi familia sa. Acolo se vorbeşte despre Credinţa care îi uneşte pe cei până atunci dezbinaţi – care nu erau popor, dar acum sunt (I Petru 2.10). Denumirea de seminţie o primesc, deci, Creştinii, pentru că sămânţa Învăţăturii Domnului a fost primită de ei toţi. Şi prin ea au devenit o seminţie, au devenit moştenitorii aceleiaşi spiritualităţi, au devenit fiii lui Dumnezeu şi astfel, duhovniceşte, fraţi (I Petru 2.1-10).
Desigur, avem în Scripturi mai multe locuri în care seminţia este, de pildă, totuna cu tribul – într-un înţeles larg luat acesta. Arătându-se astfel şi definirea seminţiei printr-un strămoş (ca la Ieşirea 2.1; 31.2 şi 6; Numeri 1.44; 17.3 etc., etc.).

Mult mai larg – deşi poate părea greu de crezut – este înţelesul cuvântului neam.
De pildă, el poate însemna generaţie, atunci când este folosit în ziceri precum „din neam în neam (Ieşirea 17.16 ş.a.), dar şi în forme unite cu numerale ordinale (ca „al treilea şi al patrulea neam sau „al miilea neam la Ieşirea 20.5-6).
Pe de altă parte, neamul poate să însemne şi acelaşi lucru cu seminţia, ca atunci când se vorbeşte despre neamul lui Dan” – una dintre seminţiile lui Israel, mai precis seminţia lui Dan – (Levitic 24.11,  Judecători 18.2).
La Numeri 26.42-43 se spune:

Fiii lui Dan, după neamurile lor, sunt: din Şuham, neamul Şuhamienilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după neamurile lor. Şi neamurile lui Şuham, la numărătoarea lor, au fost de toate şaizeci şi patru de mii patru sute.”

Vedem aici că neamul apare ca structură socială definită prin înrudirea – trupească, dar şi spirituală – dintre oameni, într-o formă limpede mai strânsă decât cea a seminţiei.
Din ultima, într-un fel sau altul, fac parte neamuri felurite, precum din seminţia lui Avraam făceau – fac – parte multe neamuri.
Însemnătatea, am putea spune greutatea, înrudirii pentru neamuri este limpede.
La seminţia Creştinilor avem o înrudire trupească îndepărtată, prin Noe şi familia lui, avem o înrudire duhovnicească, prin aceeaşi Credinţă Creştină, dar avem neamuri felurite, cum se vede şi la Cincizecime, dar şi în alte locuri.
În vreme ce cuvinte precum familie şi neam presupun o unitate mai adâncă, o anume, am putea spune, „centralizare„, la seminţie aceasta nu este, nici pe departe, obligatorie (chiar dacă multe seminţii o au, fiind astfel şi neamuri).

Această viziune, care dă preţ mare unor deosebiri ce pot părea nuanţe neînsemnate, ţine de o înţelegere adâncă a unităţii omenirii, din care seminţiile şi neamurile se desprind şi se alcătuiesc pe asemenea nuanţe.
Din acest punct de vedere, „culoarea pielii”, „criteriul” folosit de papismul medieval spre a deosebi pe „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” pare unul cel mult ridicol – dacă nu ar fi tragic prin consecinţele adoptării sale. Căci, desigur, trecerea de la cea mai albă la cea mai neagră piele, de la cea mai roşie la cea mai galbenă – sau între oricare alte „extreme coloristice” ale pielii umane – se face treptat, prin mii şi zeci de mii de nuanţe. Orice încercare de a trasa graniţe este de un subiectivism feroce şi poate fi combătută foarte uşor.
Dimpotrivă, străvechea împărţire în seminţii, neamuri şi familii ţine atât de fenomenul natural al înrudirii oamenilor, cât şi de alegerea apartenenţei (culturală, spirituală, religioasă, etnică etc.). Este o împărţire făcută nu din raţiuni sistematice – ideologizate sau nu – ci firesc, în temeiul de bun-simţ – şi deplin ştiinţific – al observării realităţii, al observării structurării naturale a omenirii.

Încercând să înfăţişez câte ceva din amintirile despre neamurile (stră)vechi sau seminţiile (stră)vechi, cum numeau cândva Românii, alături de ei înşişi, o serie de popoare devenite astăzi mai mult legendare dacă nu mitice (precum piticii), mi-am dat seama că este nevoie să limpezim, cât de cât, măcar, înţelesuri astăzi deformate.
Şi dacă pentru cuvântul popor avem cam acelaşi înţeles şi în Româna veche, şi în cea de astăzi, în schimb ideea de „rasă umană”, oricât de aberantă este, a prins şi a stricat în Româna modernă înţelesul unor termeni de mare adâncime, precum seminţie, neam şi familie. Recuperarea acestor cuvinte, cu înţelesul lor vechi, este şi o necesitate ştiinţifică – pentru înţelegerea multor realităţi istorice şi etnologice altfel cu totul obscure -, dar şi o necesitate spirituală pentru noi, cei care ne numim Români; pentru că este o regăsire, de fapt, a ceea ce am fost şi suntem.

Mihai-Andrei Aldea