Etichetă: Biblia

Cum pot să cred în Biblie când… Are mai mulți autori

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mă întreabă cineva:
– Părinte, sunteți un om cult, dar… Cum credeți în Biblie când are mai mulți autori?
Mă uit mirat la el:
– Văd că aveți în bibliotecă Manual de chirurgie pentru studenți. Din câte știu, are mulți autori. Asta vă face să îl credeți greșit?
Rămâne cu gura căscată.

Din păcate, oamenii primesc tot felul de idei absurde împotriva lui Dumnezeu, împotriva Sfintelor Scripturi, împotriva Bisericii sau a preoților etc.
Le primesc nu pentru că sunt fapte sau analize raționale, ci pentru că ei, oamenii caută în disperare pretexte pentru a rămâne în păcate și patimi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldeai

Gânduri despre Cartea lui Iov (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Când am primit în dar Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! – am început să o citesc mai ales de la un cap la celălalt.
Această practică mi-a devenit un obicei. În fiecare an, cu mila lui Dumnezeu, citesc Biblia de la început până la sfârșit.

La început citeam din bucuria de a asculta cuvintele Domnului, iar și iar, însoțită de bucuria darurilor Sale atunci când Acesta voia să mă lumineze ca să înțeleg ceva.
Pentru că Biblia nu se citește ca să o înțelegi – înțelegere cu neputință omului –, ci spre a-L asculta pe Părintele Ceresc grăindu-ți.
Doar așa, deschizându-ți urechile și ochii sufletului și inimii te poți bucura de binecuvântarea Sa, adică de luminarea pe care El ți-o aduce, acolo unde știe că îți este de folos să înțelegi părți din înțelepciunea nesfârșită a Scripturilor.

Mai târziu, pe măsură ce am început să am goluri de memorie, citirea anuală a Bibliei a devenit o și mai mare bucurie.
Pentru că citind, prin pierderi de memorie, ca și cum ar fi prima dată, sunt păzit de împietrirea, de plafonarea sau blazarea de care au parte prea mulți dintre cei cu memorie bună.

Dar acestea sunt deja departe de subiect!
Fapt este că atunci când am primit Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! –, am ajuns, firește, și la Cartea lui Iov.
Și, dincolo de unele adevăruri folositoare și zguduitoare, nu am înțeles deloc disputa dintre Iov și prietenii săi.
Când grăia unul, mi se părea că are dreptate. La fel când grăia celălalt.
Și, până la urmă, nu înțelegeam în ce constă neînțelegerea dintre ei.
Așa cum nu am înțeles de ce Dumnezeu i-a dat dreptate lui Iov.
Am primit spusa Domnului ca pe un adevăr neînțeles: știam deja că dacă nu înțelegem de ce Dumnezeu face ori zice un lucru este pentru că El este mult dincolo de noi.
Atât de mult încât o comparație a acestui raport (om/Dumnezeu) cu cel dintre o amibă și un om încă ar fi măgulitoare pentru amibă.

În acest an, ajungând iar la Cartea lui Iov, am fost pus pe gânduri de puternica dispută, ceartă chiar, dintre Iov și prietenii lui.

Iar aici este un prim șoc, pentru că în lume asemenea certuri sau dispute duc la ură nesfârșită. Pe când Iov și prietenii săi rămân prieteni – și vom vedea mai departe, cu mila Stăpânului Ceresc, ce uimitor și copleșitor este acest fapt.

Dar care este, totuși, pricina neînțelegerii dintre prietenii lui Iov și acesta?

Este o formă de gândire pe care o întâlnim, cu durere, la mulți absolvenți și profesori de teologie, la mulți clerici de toate rangurile: gândirea șablonardă.
Mai precis, gândirea șablonardă a prietenilor lui Iov.

Ei îl cunoscuseră pe Iov pe când acesta era în putere. În cunoscuseră atunci când avea putere. Îl cunoscuseră pe când era bogat și sănătos, plin de averi și înconjurat de respect.
În această deosebită stare, Iov se purta ca un stăpân în înțelesul dinainte de Cădere al cuvântului: ca un puternic purtător de grijă, ca unul ce își folosește superioritățile pentru a îngriji, a îndruma, a păzi, a ocroti – și, când e nevoie, pentru a mustra și pedepsi, tot ca parte a îngrijirii, îndrumării, pazei.

Acum nu îl recunosc!
Este sărac, slab, lepros, cu bube1, ras în cap, murdar, plin de coji, abia acoperit de zdrențe de asemenea murdare, scărpinându-se cu un ciob.
Contrastul este extraordinar.

Și, apăsați de gândirea șablonardă, decid: Iov trebuie să fie un mare păcătos, ba chiar un nelegiuit.
Este, pentru ei, singura explicație posibilă pentru pedepsirea lui Iov – așa cum înțeleg ei ceea ce i s-a întâmplat lui.

Cititorul are întinsă o cursă de către firul narativ: el știe că Iov nu a fost pedepsit de Dumnezeu, că Iov este iubit și prețuit de Dumnezeu.
Totuși nici măcar cititorul nu știe de ce, totuși, Dumnezeu i-a dat voie diavolului să îi facă lui Iov atâta rău.

Ne întoarcem însă la prietenii lui Iov.
Aceștia sunt copleșiți de durerea lui, dar și răniți de ”constatarea” că Iov este de fapt un păcătos, un nelegiuit.

Din cele spuse de ei apare clar faptul că au multe cunoștințe despre Dumnezeu. Și, totuși, nu Îl cunosc!
Cei trei – Elifaz, Bildad și Țofar – îi atribuie lui Dumnezeu, alături de puteri și caracteristici care sunt reale, și un justițiarism omenesc – și văzut de ei ca pozitiv și divin.
De fapt, îi atribuie lui Dumnezeu un justițiarism aproape mecanic – deși îl descriu drept lucrarea Celui Viu.

Raționamentul lor pleacă de la o legitate clară: Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul.

Este o legitate despre care ei știu, dar pe care o înțeleg greșit, punând limite multiple lucrării divine prin felul în care o descriu.

Ca urmare, cei trei sunt prinși, alături de mila față de Iov, de convingerea că acesta trebuie să se pocăiască pentru nelegiuirile sale și, de asemenea, de indignare față de afirmațiile repetate ale lui Iov că este, după puterile omenești, drept.

Aceste ultime afirmații contrazic premisa pusă de ei: Dumnezeu aduce nenorociri doar asupra celor răi, iar pe cei buni îi binecuvântează.
Singura nuanțare pe care o acceptă – și doar în urma presiunii cuvintelor lui Iov – este că fericirea nelegiuiților este scurtă și aparentă, fiind repede urmată de pedepse peste pedepse.

Noi știm că ei greșesc, și dacă nu înțelegem cum, pentru că știm că Dumnezeu, la sfârșit, îi osândește pentru că, deși erau într-o stare foarte bună, au vorbit mult mai nedrept decât Iov, oricât de lovit era acesta.

Este copleșitor să citești felul în care Elifaz, Bildad și Țofar își argumentează ideile și încearcă să îl convingă pe Iov să accepte ”adevărul evident” proclamat de ei – ”adevăr evident” care este, în fapt, o minciună.

Discursurile lor sunt puternice, sunt pline de învățături sfinte și adevărate.
Luate în parte, frazele sunt convingătoare și cuceritoare.
Este discursul teologic de înaltă clasă al celor cu studii înalte.
Și, ca întreg, este la fel de fals ca acesta.

Mulți sfinți au spus că adevărata teologie nu se învață prin teorie, ci doar prin trăire. Dar foarte puțini înțeleg acest lucru mai mult decât în teorie.

Elifaz, Bildad și Țofar, ca mulți rabini din multe timpuri, iubesc Învățătura lui Dumnezeu.
Dar pe Acesta?

Acesta este, pentru prea mulți teologi – ziși mozaici sau creștini – un subiect.
Un subiect esențial, subiectul central al sistemelor lor filosofice zis teologice – și, de fapt, teooloage.
Dar este un subiect.
Și oricât de mult ar fi descris ori definit ca persoană vie, în realitate nu este trăit ca atare de amintiții prea mulți teologi (teoologi).

Ca urmare, provocând ironia îndreptățită a lui Iov, ei vor să fie apărătorii lui Dumnezeu, ca și cum Acesta ar avea nevoie de apărarea oamenilor!

Pe scurt, în toate cele ale lor, ei dovedesc o rigiditate conceptuală și o înstrăinare de trăirea în Dumnezeu care îi face să greșească puternic: atât față de Iov, cât și față de Dumnezeu.

Pentru că Iov nu a fost lăsat să fie lovit de Satana pentru păcatele lui, ci pentru păcatele noastre.
El este un chip al omului creștin: încă de la început el nu aduce jertfe doar pentru sine, ci și pentru copiii săi și toți ai lor, așa cum un creștin totdeauna se roagă nu doar pentru sine, ci și pentru toți ceilalți.
Iov este un chip al omului ce tinde din răsputeri către sfințenie: știe că fără Dumnezeu nu o poate ajunge, dar o cere cu tărie, știind că cere un lucru bun.
Asemenea tuturor sfinților, Iov este un chip micșorat al lui Iisus Christos, o asemănare cu Acesta: Iov suferă mult mai puțin pentru sine și mult mai mult pentru toată omenirea, pentru ca aceasta să învețe din suferințele și ridicarea sa.

Din toate acestea, cei trei prieteni ai lui Iov nu văd nimic, pentru că nu trăiesc întru Dumnezeu; ca urmare, deși Îl descriu ca Dumnezeu îi atribuie purtări și intenții străine Dumnezeirii.
Și încearcă, iar și iar, să îl facă pe Iov să admită că este un nelegiuit, că pentru asta a fost pedepsit, să se pocăiască și astfel să fie iertat și binecuvântat iarăși.

Refuzul acestuia, afirmațiile acestuia că deși omul nu poate fi drept înaintea lui Dumnezeu, pe cât poate un om să fie drept el, Iov, a fost, îi înfurie.

Această stare este recunoscută deschis de Țofar:

Cugetul meu mă împinge să vorbesc, din pricina frământării pe care o simt în mine. Am auzit o învățătură care mă scoate din sărite, și atunci o pornire vijelioasă, din duhul meu, mă face să răspund. (Iov 20:2-3)

Dar ce teologie poate să fie aceea născută din nervi, ce răspuns poate să fie acela din mânie?

Totuși, de ce această supărare sau chiar furie, de ce această îndârjire împotriva ideii că Iov nu ar fi nelegiuit?

Din groaza față de crucea lui Iov.

Dacă Iov a suferit atâtea și atât de cumplite lovituri deși este drept, asta nu înseamnă că oricare dintre ei poate fi lovit la fel?

Conform gândirii lor șablonarde, consecința este aceasta, este clară și îngrozitoare.

Ei uită de faptul că Dumnezeu folosește chiar și cele rele ale lumii spre a chema la bine.
Ei uită de faptul că Dumnezeu nu dă omului cât poate să ducă.
Ei nu se pot gândi – după ce l-au proclamat nelegiuit pe Iov – că acesta ar fi primit o asemenea cruce tocmai pentru că era atât de bun și de întărit încât putea să o ducă – spre folosul, îndreptarea, curățirea și mântuirea celor care află de această cruce a lui Iov și o înțeleg.

Din păcate și patimi, asemenea acestei gândiri și vorbiri, asemenea purtării celor trei, sunt de prea multe ori și teologia academică sau de seminar, dar și lucrarea pastorală și misionară în Biserica noastră.
Pentru că fără trăirea în Christos, fără frică de Dumnezeu, cu idolatrizarea intelectului, tot ceea ce putem căpăta este ceea ce au avut și cei trei: aparența teologiei în lipsa acesteia.

(cu mila lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Nu toate formele de lepră au și bube. ↩︎

Despre bucuria lui Dumnezeu și omul. De la un cuvânt din Cartea lui Neemia (II Ezdra)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre lecțiile dureroase și încurajatoare ale Cărții lui Neemia este greutatea întoarcerii la bine după căderile mari.

La o primă vedere ne izbim de un truism: este evident că o despărțire mai mare de Dumnezeu înseamnă un urcuș mai lung pentru revenirea la starea dinaintea căderii.
Dar una este să ai o idee teoretică despre ceva, și alta să înfrunți practic greutatea urcușului.

De aceea lungul drum al întoarcerii Evreilor din Exil, în amândouă înțelesurile – fizic și spiritual –, este de mare ajutor pentru orice Creștin care vrea să se ridice din patimi și păcate.

Un fapt limpede în cele două cărți Ezdra este foarte puțina cunoaștere a istoriei și a Legii lui Moise de către Evreii aflați în exil.
Ca urmare, ei văd vremea lui David și a Judecătorilor ca un illo tempore: un timp aproape mitic, în care Dumnezeu (cu cât mai necunoscut, cu atât mai respectat și temut) lucra împreună cu Străbunii (și ei văzuți prin neguri luminoase).
Contrastul cu starea lor tristă este evident și dureros.
Ca urmare, Evreii se îndreaptă către cei câțiva care încă Îl caută și Îl iubesc, dar mai ales Îl cunosc pe Dumnezeu.
Și îi ascultă!

Lucrarea lui Ezdra și Neemia este o pildă pentru toți cei care, vrut sau nu, ajung să conducă poporul întru Domnul.
Despărțirea de influențele străine otrăvitoare, despărțirea de corupția internă, însușirea școlii muncii și, în același timp, însușirea școlii luptei, iată repere ale ridicării din cădere.
Sfântul Apostol Iacob spune credința fără fapte moartă este (Iacob 2:17).
La Ezdra și Neemia vedem cum credința se limpezește și zidește prin fapte.

Căci

– întoarcerea din Exil într-o țară pustiită,
– munca pentru refacerea ei,
– lupta politică împotriva neamurile dușmane,
– ascultarea de conducătorii buni,
– recunoașterea și înlăturarea corupției interne,
– rezidirea Templului și refacerea zidurilor și porților Ierusalimului,
– asumarea faptului că protecția regelui și oamenilor acestuia nu poate înlocui propria capacitate de apărare în fața dușmanilor, deci înarmarea și pregătirea de luptă,
– neîncetata priveghere a lucrărilor dar și față de atacurile celor răi,

sunt, toate, lucrări, șiruri de fapte, de fiecare zi, care duc la recuperarea Cărții lui Moise și întoarcerea la Dumnezeu.

Procesul acesta de vindecare a Evreilor întorși din exil este identic procesului de vindecare pentru Creștinii care se izbăvesc de patimi.

Căci și ei

  • trebuie să se întoarcă în realitatea pustiirii pe care patimile și păcatele o aduc,
  • trebuie să muncească pentru refacerea cugetului, minții, inimii și sufletului,
  • trebuie să lupte diplomatic împotriva oamenilor din jur care sunt, cel mai adesea inconștient, dușmani ai eliberării
  • trebuie să facă ascultare de conducătorii buni (de la duhovnic sau cunoscuții mai îmbunătățiți până la Sfinții lui Dumnezeu de azi și de ieri)
  • trebuie să rezidească Templului lui Dumnezeu din inima lor și să își dezvolte apărarea și discernământul1
  • trebuie să își asume faptul că ocrotirea lui Dumnezeu și a oamenilor Săi nu poate înlocui propria capacitate de apărare în fața dușmanilor, astfel că trebuie să se înarmeze și să se pregătească de luptă
  • trebuie să câștige trezvia, adică neîncetata priveghere a lucrărilor de îndreptare și zidire în bine, ca și neîncetata priveghere față de atacurile celor răi (ispite).

Vedem astfel că cele două cărți amintite ori, ca sinteză, cartea Neemia (II Ezdra) sunt mărturii directe ale lucrării de întoarcere de la moarte la viață, din anatemă în binecuvântare, din patimă în virtute.

Este o lecție dureroasă, pentru că fiecare îndreptare cere muncă și suferință. Este o lecție dureroasă, pentru că fiecare îndreptare mărturisește răutatea căderii.
Și este o lecție încurajatoare.

Este o lecție încurajatoare pentru că ne arată că se poate străbate această greutate și durere – se pot străbate aceste greutăți și dureri –, ajungându-se la unirea cu Dumnezeu.

Este o lecție încurajatoare pentru că ne arată că greutățile și durerile pe care le întâlnim în îndreptarea noastră sunt și firești, dar și o mărturie a îndreptării.
Căci nu poți să obosești ori să suferi că te îndrepți decât pentru că te îndrepți!

Astfel încât lecția din cele două cărți este o alungare atât a mândriei, cât și a deznădejdii.

Și, totuși, pe măsură ce înaintăm în lupta cu patimile, în munca grea a eliberării de păcate, crește în noi o altă durere: a răutății și rușinii pe care le-am săvârșit prin despărțirea de Dumnezeu – fie ea și oricât de inconștientă.
Iar această durere crește sau am putea spune chiar că explodează atunci când conștientizăm mai bine Istoria Mântuirii.

Căci vedem atunci cum ne-am făcut, nebunește, dușmanii adevărurilor celor mai evidente; cum ne-am făcut părtași lui Cain, Edom, Core și altora asemenea, despre care, totuși, ne scârbim când citim.
Vedem contrastul izbitor și infinit între bunătatea luminoasă și curată a lui Dumnezeu și întunecimea spurcată în care ne scăldăm.

Acestea le-au simțit și Evreii întorși din exil după ce, refăcând Ierusalimul și Templul, au ascultat citindu-se Cartea lui Moise (Tora).

Și ne oprim aici, ca să ne aducem aminte cum ne-a pus înainte Mesia bucuria lui Dumnezeu pentru întoarcerea oii pierdute și a fiului risipitor (Matei 18:11-14; Luca 15:11-32 ș.cl.).
La Neemia vedem această bucurie, căci atunci când poporul auzea Cartea lui Moise, citită și tâlcuită de preoți și leviți, a fost cuprins de durerea și rușinea amintite mai sus.
Iar atunci Neemia le-a zis:

„Ziua aceasta [a deplinei reveniri la Legea lui Dumnezeu n.n.] este închinată Domnului Dumnezeului vostru: Să nu fiți triști, nici să plângeți!”
Căci tot poporul plângea, auzind cuvintele Legii.
„Ci mergeți de mâncați carne grasă și beți vin dulce”, adăugară ei, „și trimiteți parte și celor care nu au nimic gătit, căci ziua aceasta este sfințită Domnului nostru. Nu fiți triști, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră!” (Neemia 8:9-10)

Da, pentru cei care se pocăiesc mare bucurie are Dumnezeu.
Da, pentru cei care se pocăiesc, bucuria Domnului va fi puterea lor.
Da, pentru cei care însetează de cunoașterea cuvântului dumnezeiesc, mare bucurie are Dumnezeu.
Da, pentru cei care însetează de cunoașterea cuvântului dumnezeiesc, bucuria Domnului va fi puterea lor.

Și vor venii necurații ispititori, teologii Iadului, cu întrebări sterpe și stârpitoare despre cum este cu putință și în ce fel se bucură Dumnezeu, despre preștiință și neschimbare și alte aiureli pentru rătăcirea celor care îi ascultă.

Dar cei care vor ziduri tari și porți puternice, portari iscusiți și apărători viteji pentru sufletul lor, vor sta neclintiți în cuvântul lui Dumnezeu, și bucuria Domnului va fi puterea lor.
Căci dacă noi nu pricepem lucrările lui Dumnezeu este firesc; iar dacă pentru că nu pricepem le negăm suntem proști și păcăliți de cel rău.

Așa că ne vom păzi de gândurile și întrebările încâlcite ale celor care niciodată nu ajung la Adevăr.
Și, ascultând de Sfintele Scripturi, vom lucra neîncetat pocăința.
Căci la ce ar folosi cunoașterea teologică, dacă nu ar aduce lucrarea binelui?
Poate doar ca să fim și mai mult osândiți.

Să stăm bine: nu este om care să fie viu și să nu greșească.
Biserica ne arată, după cuvântul lui Dumnezeu, că și Sfinții au păcate.
Deci, nevoie de pocăință avem toți.

În cele două cărți ale lui Ezdra, ori, sintetic, în primele opt capitole din Neemia, vedem practic lucrarea îndreptării – căci lucrarea îndreptării este singura pocăință adevărată2.
Precum și faptul că trebuie ca bucuria întoarcerii la Dumnezeu să fie (mult) mai mare decât tristețea căderii.

Și mai vedem că Noul Testament este prezent în Vechiul Testament, fiind numai acoperit de și pentru răutatea oamenilor și a diavolilor.

Răutate care începe, pentru fiecare, cu ceea ce este în el.
Și tot de aici începe îndreptarea.
Iar pentru oricine vrea să se îndrepte, singur încercarea de îndreptare este bucurie la Dumnezeu, iar bucuria Domnului va fi puterea lui.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Dumnezeu a rânduit ca în II Ezdra să se stăruie atât asupra refacerii zidurilor cât și a refacerii porților Cetății Ierusalim. Aceasta pentru că o cetate bună știe pe cine lasă să intre și să iasă, așa cum știe pe cine oprește afară. Și pentru a-i ține pe aceștia afară, are nevoie de ziduri puternice, de porți tari, de portari iscusiți și de apărători viteji. ↩︎
  2. Am spus lucrarea îndreptării, iar nu îndreptarea. Căci lucrarea îndreptării ni s-a dat să o putem face, dar îndreptarea însăși este darul lui Dumnezeu. Deci să se păzească de demonii deznădejdii acela care vede că încă nu a căpătat îndreptarea, deși lucrează să o câștige: știe Domnul când este vremea potrivită pentru dar, ca să nu se facă mai rele cele de pe urmă ale omului decât cele dintâi. ↩︎

Mici lămuriri despre depresie și ridicare din ea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Comentatorul Unsimpluomcalator a ridicat următoarea problemă, inspirat de cuvântul Rugăciuni la ispita deznădejdii:

Doamne ajută! Am văzut nota dvs. de subsol și mi s-a părut foarte interesantă, deoarece în spațiul public, nu de multă vreme, a fost o dispută între Pr. Savatie Baștovoi și un diacon, pe numele său Nicolae Hulpoi, alături de alți specialiști, psihologi, șamd. Cei din urmă puneau accentul pe faptul ca depresia nu izvorăște din mândrie, ca este o afecțiune a oamenilor sensibili, empatici… o afecțiune studiată de mii și zeci de mii de oameni care și-au dedicat viața negăsind însă nici o soluție pentru problema. Invoca acest diacon și faptul ca nu pot fi expediate așa simplist, lucruri atât de complicate – cum după dansul, ar fi depresia.
De cealaltă parte, pe scurt, pr. Savatie vorbește despre depresie izvorăște din mândrie, ca este un duh. o asociază și duhului trândăviei, și dansul susține că se alungă prin rugăciune. Încearcă să meargă pe linia patristică. Dar i se reproșează ca ignoră schimbările chimice și hormonale, neuronale care se petrec în omul depresiv.
Ne puteți vorbi mai detaliat despre această “boală” a secolului nostru, numită depresie? Și cum se îmbină, dacă se îmbină în vreun fel, partea trupească (fiziologică) cu cea sufletească/ duhovniceasca?

Dumnezeu cu noi!

În primul rând, trebuie să îmi cer iertare: nu cunosc disputa în cauză. Deci vor răspunde nu despre ea, ci despre cunoștințele mele față de problemă.
Unul dintre principiile mele este să nu vorbesc despre ce nu știu. Mai bine cuvântez despre ce știu.

Deoarece schimbările biochimice din corpurile celor atinși de depresie nu au fost în interesul meu de cercetare, nu pot spune nimic despre ele.
De exemplu, mă feresc de disputa de tipul „oul sau găina” dintre cei care spun că schimbările biochimice produc depresia și cei care spun că depresia produce schimbările biochimice.
Ceea ce pot spune este că, prin mila lui Dumnezeu, am avut copii duhovnicești atinși de duhul întristării și care, prin ascultare, fie s-au vindecat, fie au pus patima sub stăpânire.
Din fericire, limba română are un cuvânt adânc, patimă, ce are atât înțelesul robiei față de o formă a răului, cât și pe acela de suferință.
Este o dualitate duhovnicească, deosebit de folositoare pentru înțelegerea patimilor.

Pe scurt, omul poate avea condiții biologice sau biomecanice ori biochimice care să îi facă foarte grea viața: o boală cromozomială, amputări, probleme hormonale etc.
Eu însumi am asemenea probleme, de la 5 ani și până astăzi, adică aproape o jumătate de secol, având foarte rar zile în care să nu am dureri, dureri care pe alții îi aduc la deznădejde. În timp ce, prin mila Domnului, am fost și rămân bucuros de harul lui Dumnezeu.
Cheia pentru o viață mai bună este înțelegerea, dar mai ales însușirea principiului „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Principiul în cauză este o puternică sursă de indignare pentru mulți, dar mai ales pentru cei care confundă roadele otrăvite ale răutății omenești cu lucrarea sau impasibilitatea lui Dumnezeu. Ei vor să nu înțeleagă faptul că libertatea aduce răspundere; ei vor libertate pentru ei, inclusiv în relele lor, dar cer ca Dumnezeu să o nege acelora pe care ei îi indică.
Asemănător, omul transformă particularitățile sale trupești într-o pricină de sminteală, de supărare pe Dumnezeu și pe lume.
Mai fiecare om se plânge că nu are lucruri care nu îi trebuie, disprețuind ceea ce are.
Aici intră și bolile, slăbiciunile, invaliditățile și alte asemenea daruri, care fac mântuirea mai ușoară și tind să ne păzească de multe căderi de care cei mai sănătoși sau mai puternic decât noi au parte.

Din acest punct de vedere se poate vorbi despre mândrie ca punct de plecare în întristarea și deznădejdea adusă de felurite necazuri biologice (inclusiv hormonale).
Totuși, într-o discuție terapeutică, o asemenea încadrare este la fel de folositoare ca răspunsul „în Univers” la întrebarea „unde găsesc o biserică ce are hramul Sfinții Români?”. Pentru că mândria are milioane de chipuri, de la unele foarte grosolane până la unele foarte subtile. Și toate acestea sunt legate de specificul omului și al vieții sale.
Prin urmare, a spune că întristarea, deznădejdea sau depresia vin din mândrie este în același timp adevărat și nefolositor, dacă nu dăunător.
Să-i spui unui copil care a furat o linguriță de dulceață „aceasta este o infracțiune” este adevărat, dar de obicei este nefolositor, dacă nu dăunător.
Căci, dacă știe ce înseamnă infracțiune, are toate șansele să cadă în deznădejde (sic!) – ceea ce lucrează împotriva vindecării; iar dacă nu știe, nu îi folosește la nimic.

La fel, dacă tot ce spunem unui om căzut în întristare, depresie, deznădejde, este doar „asta vine din mândrie”, mai bine tăcem.
Căci pentru o persoană cu (ceva) educație creștină, informația că din mândrie este în deznădejde doar va întări deznădejdea, făcând adică lucrul diavolului.
Iar pentru o persoană fără această educație nu va avea niciun sens.

Dar nu despre a minți pe cel întristat, deznădăjduit sau deprimat spun eu acum!
Ci despre a găsi rădăcina specifică a păcatului, ce cuprinde nu doar mândria, nici măcar doar forma specifică a acesteia, cât mai ales motivul și terenul pentru care și pe care a încolțit, crește și trăiește patima!

Voi da un exemplu real, cu care m-am întâlnit repetat: întristarea/depresia venită în urma morții unei persoane dragi.

Cât de părintește sau creștinește ar fi să începi cu: ”Suferi din mândrie!”.
Aș îndrăzni să spun, dimpotrivă, că e lucrarea celui rău să dai cu barda în cel care suferă.

Samarineanul lăudat de Mântuitorul nu a început a certa pe cel care căzuse între tâlhari, a-l învinui că din mândrie sau alte patimi ori păcate i s-a întâmplat asta!

La fel și noi, urmând Învățătura Mântuitorului, ne apropiem întâi de cel căzut în întristare, astfel încât să vedem rănile și să turnăm pe ele untdelemn și vin etc.

Astfel, primul lucru pe care l-am făcut în asemenea împrejurări a fost să fiu de aceeași părere cu persoana în suferință: Da, este greu să rămâi fără un om drag!
De aici urmează anamneza, adică înțelegerea pierderii, care are trei părți principale: cum a fost cel plecat, care au fost legăturile între cei doi și cum a fost plecarea.
La care se adaugă prea des și purtările unora din jur, cu dragoste sau fără dragoste nepotrivite, care uneori sunt foarte puternice în a duce la întristare.

Dacă cel plecat a fost un om bun, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă bunătatea cea dincolo de cuvânt, fericirea perfectă de care are parte cel care a cucerit Raiul.
Dacă cel plecat a fost un om rău, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă faptul că doar prin mântuirea sa îl poate ajuta pe cel plecat.

Iar de aici – și în paralel cu această lucrare, căci de multe ori adevărul se înțelege în timp – începe îndrumarea celui întristat către mijloacele de ieșire din deznădejde (depresie).

Asemănător stau lucrurile și cu alte surse ale întristării (depresiei).

De pildă, este cel puțin nefolositor, dacă nu de la diavolul, să spui unui sportiv devenit invalid, și întristat de invaliditate: Din mândrie suferi!
Pentru că în fapt omul suferă pentru că, dedicându-și viața sportului, nu vede al rost vieții lui.
A discuta despre formele subtile ale mândriei într-o asemenea situație este, de fapt, o formă de mândrie, de exaltare a capacităților intelectuale, pseudo-teologice (teooloage, după expresia preferată de mine).
Căci dacă există fie și doar puțină dragoste pentru acel sportiv, Creștinul îi va spune: Dumnezeu te cheamă la o altă lucrare, mai înaltă și folositoare, din care sportul nu va lipsi, ci va fi altceva!
Și în loc de un om în deznădejde ai un om luminat ca Mihai Neșu.

Sunt doar câteva puncte din experiența mea și a altor preoți, care arată că se poate ridica omul din deznădejde, întristare sau depresie (cum vrem să îi spunem).
Uneori se poate și vindeca de ea; alteori este crucea sa mântuitoare, pe care trebuie să o ducă până la intrarea în Rai.
Rugăciuni luminate sunt de folos pentru ridicare.
Îndrumarea către lucrare bună, către muncă, spre găsirea unor prieteni etc., ajută.
Așa că folosesc ceea ce folosește!

Dumnezeu să ne ajute și să ne lumineze!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Repet faptul că nu cunosc disputa amintită de comentator. Orice susținere involuntară a uneia dintre părți prin spusele mele este, exact cum am zis, involuntară.

Despre post și mântuire

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Tocmai trecurăm de Postul Sfinților Apostoli, un post destul de puțin justificat teologic și mult mai mult prin obișnuințe tainice.
Așa că m-am trezit astăzi (30 Iunie) cu o mustrare părintească de la o tânără doamnă:

Să știți că noi ar trebui să postim trei zile pe săptămână, că două posteau și Fariseii.

Deși am mai auzit această legătură supraliminală (sic!), am întrebat:

– Care este legătura?

– Cum care?! – se miră dânsa de neștiința mea (vinovată?). Păi Domnul Iisus a spus că dacă nu va prisosi dreptatea noastră mai mult decât a Fariseilor nu vom intra în Împărăția Cerurilor.

– Adevărat că a zis asta Domnul, recunosc eu. Dar ce legătură are cu postul?

Tot mirată, doamna are bunăvoința să mă lămurească

– Păi și Fariseii posteau două zile. Deci noi trebuie să postim mai mult.

Las aici schimbul de idei, și mă opresc la faptul că sunt lucruri pe care le-am mai auzit. Și nu doar eu!
Afirmația cu trebuie să postim trei zile pe săptămână și cu apelul la Matei 5:20 drept justificare apare și în cărțile unor părinți pe care îi iubesc și îi respect.
Dar, cum amico Plato, sed magis amico veritas1, trebuie să spunem că amândouă sunt greșite: atât afirmația, cât și justificarea ei.

Și pentru că din Sfintele Scripturi trebuie să avem mărturie pentru toate, încep cu acel cuvânt al Mântuitorului de la Matei 5:20.

Da, a spus Domnul nostru Iisus Christos

Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor (Matei 5:20).

Doar că acest cuvânt, parte din Predica de pe Munte, nu are nicio legătură cu numărul zilelor de post!
Nicăieri în Predica de pe Munte nu spune Mântuitorul că dreptatea ar sta în numărul zilelor săptămânale de post. Mai mult, nicăieri în Predica de pe Munte nu zice Mântuitorul despre numărul zilelor de post.
Ne poruncește acolo să fim lumină a lumii, să ne iubim vrăjmașii, să ne iubim și răbdăm frații, să fim milostivi și darnici. Ne poruncește în aceeași predică să ne rugăm folosind (și) Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), să fim smeriți în faptele bune pe care le facem, inclusiv în post. Ne mai poruncește să ne ferim de proorocii mincinoși, să cunoaștem oamenii după faptele lor, să nu ne grăbim a osândi – mai ales când încă nu ne-am îndreptat pe noi –, să înțelegem că fără fapte drepte nu este mântuire. Dar mai ales ne arată că în tot ce facem trebuie să fim în ascultare de Dumnezeu. Sau risipim și ne risipim.

După cum se vede, nu se dau repere cantitative: atâtea ore de rugăciune pe zi, atâtea zile de post pe săptămână sau an, atâția bani dați milostenie.

Iar această lipsă a standardului cantitativ este esențială pentru Învățătura Mântuitorului. Și este unul dintre principiile fundamentale ale Ortodoxiei: banul văduvei este ceea ce poate dărui fiecare dintre noi.
Iar cine crede că se poate bizui pe bogăția lui – fie că este în bani, în zile de post sau în ore de rugăciune ș.a.a. – este deja înstrăinat de Domnul.

Da, dreptatea noastră trebuie să prisosească mai mult decât a cărturarilor și Fariseilor criticați de Iisus Christos: pentru că aceștia făceau faptele credinței pentru oameni, iar nu pentru Dumnezeu. Astfel încât nu puteau face bine binele și se întorceau ușor către rău.

Dreptatea nu stă în numărul zilelor de post, ci în felul în care trăim acele zile și pe toate celelalte.
Dreptatea este a încerca cinstit, cu toată puterea, să Îl asculți pe Dumnezeu.
Cu numărul zilelor de post se lăudau și cărturarii și Fariseii.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Bun și folositor este postul, dacă este ținut pentru Domnul și întru Domnul; dacă este ținut pentru fală este otravă, ca tot ceea ce este făcut pentru patimi. Și pentru o bună înțelegere a postului adevărat, vă rog, pentru Dumnezeu, citiți capitolul 58 de la Isaia.
Să ne fie spre mântuire!

Note

  1. Amicus Plato, sed magis amico veritas = Prieten (mi-e) Platon, dar mai prieten adevărul; expresie prin care se arată că adevărul trebuie spus chiar dacă nu convine unor oameni dragi sau/și respectați. ↩︎