Minciuna urii dintre Daci şi Romani. II. Închisoarea naţională

Ca să înţelegem de unde vine şi cum a crescut minciuna urii dintre Daci şi Romani am început de la legenda romantică dezvoltată de intelighenţia masonică din secolele XVIII-XIX, sub masivă influenţă papistă¹.
Dar atunci când imboldurile patriotice şi concepţiile ne- şi anti- româneşti (paradox încă prezent la intelectualitatea „română”) duceau la apariţia legendei romantice despre Traian şi Decebal, Ţările Române erau singure în această parte a lumii.  Altfel spus, nu existau nici Bulgaria, nici Grecia, nici Serbia, nici alte asemenea ţări. Transilvania era înrobită de Austria (ţară dominată pe principiul răspândirii Catolicismului). De la Bug spre răsărit, mai apoi de la Nistru şi din 1812 de la Prut spre răsărit, se întindea Imperiul Ţarist, monstuozitatea germană de limbă rusă născută de gândirea bolnavă a lui Petru I. De la Dunărea de Mijloc la Marea Mediterană – şi dincolo de ea, în Africa şi Asia – stăpânea Imperiul Otoman, dominat de gândirea bolnavă a Islamismului.
Principatele Române Muntenia şi Moldova erau două insule – din fericire, învecinate – în oceanul a trei imperii lacome, agresive, extremiste, practicante de genocid cultural, religios, etnic.

Dar situaţia s-a schimbat, pas cu pas.
Spre a pune un picior în această parte a lumii Franţa şi Marea Britanie au sprijinit apariţia Greciei. Întemeiată pe sângele Românilor din acele părţi, pe manevrele Grecilor (fanarioţi şi din Apus) şi pe intervenţia politică şi materială a Franţei şi Angliei, Grecia va deveni de îndată un stat extremist, xenofob, practicant de genocid cultural, religios şi etnic.
Pe acelaşi model, dar folosit de Austria şi Rusia, apare Serbia. Şi pentru Serbia au dat Românii sânge şi viaţă, pentru ca apoi să fie persecutaţi.
Autonomia Muntenegrului este lărgită.
În 1878 începe formarea Bulgariei. Aceasta, după modelul unirii Principatelor Române în 1859, alege ca domnitor pe Carol I. Nădăjduind în unirea cu cele două Ţări Româneşti nordice, ca una în care Românii constituiau baza naţională. Masoneria se opune furibund: o Românie prea mare îi strica planurile de viitor. Ea ştia mai bine decât Românii din Principatele Unite cât de departe se întindeau Românii şi cât de numeroşi erau, ce putere ar fi constituit uniţi şi cum ar fi distrus planurile de dezbinare a omenirii. Bulgaria devine stat separat de Ţările Române, în care bulgarizarea este politică de stat. Zonele româneşti largi, atât din Timoc şi dinspre Dunăre, cât şi din Munţii Vitoşa, Rila, Rodopi, sunt ţinta colonizării cu slavi aduşi din Macedonia şi Rusia, dar şi a impunerii limbii bulgare în toate aspectele vieţii.
Războaiele balcanice, o mare victorie a politicii masonice în această parte a lumii, marchează acutizarea conflictului chiar între populaţii mai înainte frăţeşti – şi care ar fi trebuit să fie unite de suferinţele comune din ultimele secole.

Statele naţionale formate după model masonic devin închisori naţionale. În Bulgaria, Serbia, Muntenegru sau Grecia, mai târziu în Iugoslavia, „străinul” este duşman de moarte. Asimilarea lui etnică este preferabilă, însă în lipsa acesteia uciderea lui este o faptă lăudabilă.
Un exemplu clasic sunt comitagii bulgari. Aceştia atacă aşezările de frontieră ce aparţin altor naţionalităţi – Români, Sârbi, Turci, Tătari, Greci – şi săvârşesc fapte cumplite. Arderea cărţilor sfinte şi a tuturor materialelor scrise în altă limbă este un gest moderat faţă de celelalte. Preoţii care slujesc în altă limbă decât bulgara îşi riscă viaţa. Grănicerii îşi riscă viaţa. Chiar şi oamenii care îşi lucrează pământul în zonele de frontieră îşi riscă viaţa. În perioada interbelică – 1918-1929 – comitagii bulgari atacă pichetele româneşti în orice noapte li se pare prielnică. Grănicerii prinşi vii sunt torturaţi, tăindu-li-se degetele, tăindu-li-se urechile şi bucăţi de piele de pe faţă, smulse în hohote de răs, apoi sunt ucişi. Dacă grănicerii sunt deja morţi, are loc batjocorirea cadavrelor. Ţăranii găsiţi întâmplător în cadrul acestor incursiuni şi care nu ştiu bulgara sunt ucişi, adesea în aceleaşi chinuri. Violul este o practică obişnuită pentru ei.
(Să amintim că statul „român”, condus de Masonerie – cum cu mândrie declară aceasta în cărţile sale oficiale – nu ia nicio măsură reală pentru apărarea Românilor şi a României?)
Aceleaşi crime îngrozitoare sunt comise de antarţii greci. Întâi asupra Românilor din Epir şi Tesalia pe care, după învăţătura lui Cosma Etolianul şi altor ideologi ai rasismului grecesc absolut, se străduiesc să-i distrugă sau asimileze². Apoi şi asupra Albanezilor şi Bulgarilor, pe măsură ce Grecia se întinde mai mult spre nord, intrând în contact direct şi cu aceste populaţii.
Gesturi similare sunt comise şi de Albanezi şi Sârbi – deşi, trebuie să o spunem, campionii genocidului etnic în Balcani sunt Turcii, Grecii şi Bulgarii, la egalitate. La nord de Dunăre, Ungurii şi Austriecii duc aceeaşi politică.
Naţiune artificială creată de Ruşi, spre a fi folosită împotriva Polonezilor, Românilor şi Tătarilor, Ucraineenii nu doar că vor împlini aceste misiuni de extremism etnic, dar în timp se vor întoarce şi împotriva Ruşilor.

Este o imagine sumbră, dar, din nefericire, perfect adevărată, perfect atestată istoric.
Naţiunile dominate de „gândirea modernă” se constituie în adevărate închisori naţionale (nu vom mai da aici exemple din Apusul Europei, spre a vedea aceeaşi gândire rasist-extremistă din Scandinavia în Spania).
Şi pe acest fundal se… dezvoltă – să spunem aşa – istoriografia modernă şi contemporană, mai ales dinspre sfârşitul secolului al XIX-lea încolo.
Pe un fundal al urii, al rasismului violent, al separatismului etnic radical³.
Dintr-o dată, realităţile antice – şi nu doar ele – sunt forţate să se potrivească realităţilor etnice şi geo-politice contemporane.
Ruşii, cu o origine slavă nordică, încep să-şi revendice una Scito-Sarmată, ca să poată revendica întinderea stăpânită de aceştia (de la Dunărea de Mijloc în adâncurile Asiei).
Ucraineenii, inexistenţi naţional până în secolul al XVIII-lea, invocă şi ei Scito-Sarmaţii europeni drept strămoşi.
Bulgarii se dau Traci slavizaţi.
Sârbii se pretind Iliri slavizaţi.
Mai grozavi, Albanezii se pretind întâi Epiroţi propriu-zişi; apoi, visând la preluarea – pe motive religioase în primul rând – a Bosniei şi Herţegovinei, se declară Iliri propriu-zişi.
Grecii europeni erau până în 1920, în imensa lor majoritate, Români deznaţionalizaţi printr-o politică extrem de iscusită a Fanarului (a se vedea această lucrare pe subiect). Invaziile slave şi celelalte mişcări istorice reduseseră populaţia greceastă din Europa extrem de mult. Deşi Vest-Europenii aveau înclinaţia de a-i denumi – religios – „Greci” pe toţi ortodocşii care nu erau Ruşi, preluarea la nivel etnic a denumirii este dovedită ştiinţific a fi absolut falsă. Pe la 1750 pe coastele mărilor Adriatică, Ionică, Tracică sau Egee doar puţine sate erau greceşti. Cu excepţia unor părţi din Moreea, toată fosta „Grecie europeană” era acum locuită de Români, Albanezi, Macedo-slavi, Turci, Pomaci etc. Folosindu-şi puterea bisericească şi politică drept instrumente de asimilare etnică Fanarul a trecut la grecism pe mulţi Români sudici (tribul Saracacianilor este un tragic exemplu). Şi i-a folosit apoi împotriva propriilor fraţi. La fel a făcut şi cu celelalte etnii, oriunde a putut: pe ţărmurile Mării Negre, în Macedonia, chiar şi în Muntenia şi Moldova secolelor XVII-XIX, până la 1859 mai ales.
Toţi aceşti grecizaţi, fie că erau de origine română, slavă, albaneză, turcă etc., au fost declaraţi urmaşi direcţi ai Grecilor antici. Realitatea istorică a sincopei etnice greceşti a fost ştearsă.

Pe acest fundal de extremism etnic şi falsificare patriotardă a istoriei începe să se schimbe, pas cu pas, şi povestea romantică, dorit înălţătoare, tragică şi emoţionantă, a luptelor dintre Decebal şi Traian.
De la confruntarea dintre doi eroi antici, dintre doi titani ai unei lumi străvechi, în conformitate cu noua gândire se trece la o viziune tot mai radicală a unui conflict inter-etnic, după modelul celor care aveau loc pretutindeni în jur.
Suntem în perioada interbelică, în care ultra-naţionalismul maghiar loveşte neîncetat şi neagă neîncetat Unirea de la Alba-Iulia şi dreptul la existenţă al României – ba chiar şi al Românilor ca popor. Suntem în perioada interbelică, în care comitagii bulgari săvârşesc grozăvii la frontieră, iar politicienii criminali par să-i sprijine mai mult pe ei decât să-i apere pe Români. Suntem în perioada interbelică, în care tot mai mult ies la iveală persecuţiile etnice asupra Românilor din Iugoslavia şi URSS, asupra Românilor din Grecia.
Ideea „insulei izolate” de Români, lovită din toate părţile, deşi ruptă de realitate, este tot mai uşor de asimilat. Alternativa, o naţiune uriaşă, sfâşiată în zeci de părţi mutilate şi torturate neîncetat cu complicitatea unei clase politice coruptă, laşă, incompetentă, anti-românească, masonică, este o alternativă prea greu de dus, oricât de reală ar fi, oricât de concrete ar fi manifestările sale.
Iar propaganda oficială o preferă şi o răspândeşte. Ca parte a ideii unei „naţiuni” închisă tot mai mult între hotarele statului.
Folosind şi falsificarea istoriei Antichităţii.
Pas cu pas, luptele romantic-eroice dintre Decebal şi Traian sunt văzute tot mai mult şi mai radical de „conflict inter-etnic”…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Prima parte se poate citi aici.

² A se vedea şi Memorii, de Colea Nicea, disponibilă liber aici.

³ Fundal creat intenţionat de Masonerie, ca treaptă intermediară a planului de distrugere-preluare a marilor puteri şi nivelare a umanităţii.

8 gânduri despre “Minciuna urii dintre Daci şi Romani. II. Închisoarea naţională

  1. […] Spre a înţelege de unde s-a ivit minciuna urii dintre Daci şi Romani, am amintit de începutul făcut prin legenda romantică masonică a eroilor tragici Decebal şi Traian (aici) şi efectele asupra Istoriei produse de închisoarea naţională creată de ultra-naţionalismul extremist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de după (aici). […]

    Apreciază

  2. […]   Spre a înţelege de unde s-a ivit minciuna urii dintre Daci şi Romani, am amintit de începutul făcut prin legenda romantică masonică a eroilor tragici Decebal şi Traian (aici) şi efectele asupra Istoriei produse de închisoarea naţională creată de ultra-naţionalismul extremist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de după (aici). […]

    Apreciază

Lasă un comentariu