Etichetă: Fanar

ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII. DUPĂ 10 ANI

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În Iulie 2016 făceam publice ”Concluziile” trase de mine după consultarea documentelor produse de Sinaxa din Creta, denumită oficial ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”. Parafrazându-l pe Runciman, ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”, după pregătire, desfășurare și documente, se dovedea a nu fi nici sfânt, nici mare, nici sinod: a fost o mică sinaxă în care s-a încercat instaurarea unui papism fanariot.
Mi s-a plâns cineva că și amintitele ”Concluzii”, dar și alte cuvinte publicate de mine pe subiect, încep să dispară ”miraculos” de pe internet.1
Că o fi sau nu adevărat, această plângere mi-a adus aminte că (a) nu am publicat acele ”Concluzii” pe blogul meu (în 2016 încă inexistent) și că (b) dat fiind că au trecut zece ani de la Sinaxa din Creta ar fi de folos ca cititorii interesați de teologia ortodoxă să revadă părerea mea; și să o compare cu ”marile rezultate” și ”frumoasele roade” aduse de sinaxa în cauză.
Sintagmele ”mari rezultate” și ”frumoasele roade” nu îmi aparțin, ele fiind produsul unor mari lingușitori ai ”ierarhiei” și, prin consecință, ai acțiunilor acesteia, oricât de discutabile. Dar care sunt aceste rezultate și roade, înainte de a le pune adjective?
A. Ieșirea din BOR, sub numele inițial ”întreruperea pomenirii” a multor clerici și a mult mai multor mireni râvnitori.
B. O ruptură tot mai adâncă, oricât de mult ar fi cosmetizată, între BOR și bisericile locale care au respins Sinaxa Cretană într-o formă sau alta, aici intrând inclusiv unele biserici locale participante.
C. Încurajarea și promovarea unei pseudo-teologii dominată de un limbaj de lemn, profund anti-ortodox, dominată de lingușeli față de ierarhie și, în cel mai ceaușist stil, de descrierea unor ”realizări” în fapt inexistente (este, de fapt, încurajarea și promovarea unei teoologiri, după terminologia folosită de mine pentru evidențierea unei realități crunte).

În ceea ce mă privește, nu am reușit să văd nici măcar un câștig al Bisericii în general și al Bisericii din România în particular de pe urma Sinaxei din Creta. Deși m-aș fi bucurat foarte mult să existe.
Dimpotrivă, am văzut cum ”nepomenitorii” devin tot mai mult și mai radical schismatici; o primejdie asupra căreia am prevenit repetat în 2016, când am îndemnat, rugat și argumentat clar împotriva practicii nepomenirii. O practică ce duce totdeauna la schismă și erezie în lipsa unui îndrumător de excepție. Din păcate, mulți s-au crezut Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul sau Marcu Eugenicul, cu toate că însăși această încredere în propria capacitate stă împotriva Ortodoxiei. Aici ar fi multe de spus, și dureroase, pentru că mai mulți dintre corifeii nepomenirii au fost totdeauna departe de o pricepere fie și măcar apropiată de înălțimea râvnei – o împerechere extrem de primejdioasă, căci râvna trebuie domolită de smerenie astfel încât totdeauna să fie sub înălțimea priceperii.
Pentru cei care invocă ”iubirea ecumenică” drept argument esențial al Ecumenismului, aceste alunecări și căderi au fost și sunt prilej de bucurie: ura față de frați și iubirea față de străini, disprețul față de frați și admirația oarbă (= snoabă) față de străini, iată două din principiile fundamentale ale ”iubirii” ecumeniste.
Însă pentru cei care vor sincer să fie păstori ai Bisericii este cutremurătoare fie și pierderea unui singur suflet, căci păstorii dau socoteală pentru fiecare suflet aflat sub păstorirea lor. Ierarhii nu sunt ”de capul lor”, cum afirma un prea puțin cunoscător pe internet: ierarhii răspund pentru ce au făcut înaintea Înfricoșătorului Judecător, și răspund cu de zeci de mii și sute de mii de ori mai mare pedeapsă ori răsplătire decât un preot – la rândul lui cu o răspundere de mii de ori mai mare decât a unui călugăr sau mirean.

Îmi doresc din tot sufletul să văd părțile implicate – ierarhii râvnitori, nepomenitorii râvnitori, ecumeniștii de toată mâna și toți ceilalți – dând un pas înapoi din obișnuințe și uitându-se către Fiul lui Dumnezeu, Care S-a suit pe Cruce pentru a ne mântui.
Moștenirea Sinaxei din Creta este alcătuită din dezbinare, puternice resentimente (din prea multe părți) și un limbaj de lemn care asemenea prietenilor lui Iov invocă teologia fără să o poată reda, pentru că trăirea este pierdută în patimi.
Sau, cel puțin, așa văd eu că se întâmplă.

Poate greșesc.
Poate nu.
Las cititorul să străbată documentul de acum (peste) zece ani, și să se folosească de cele spuse în el, după priceperea sa.
Îmi cer anticipat iertare pentru toate greșelile de editare: editorul wordpress este pentru mine extrem de greu de folosit, plin de setări stranii și bug-uri.

autorul

ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh,
Cerând mila și harul lui Dumnezeu pentru a face și propovădui voia Lui,

Mărturisesc următoarele:

După ce am încercat să arăt greșelile teologice, abaterile dogmatice și alte probleme din pregătirea, documentele și regulamentul așa-numitului „Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei”, am așteptat, în rugăciune, desfășurarea lui și reacțiile ce au urmat.

În aceste clipe cred că pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trag unele concluzii.

1. Au fost prezentate multe mărturii în privința organizării și desfășurării întrunirii din Creta. Rămâne dovedit absolut clar faptul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale unui sinod ortodox:

a) invitarea tuturor episcopilor ortodocși din aria dorită a fi acoperită de sinod;
b) privirea și tratarea lor ca urmași ai Apostolilor și cu puteri egale;
c) libertatea tuturor episcopilor de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota;
d) așteptarea cu răbdare a lămuriri tuturor problemelor teologice înainte de a închide lucrările sinodului (ajungându-se chiar la reluarea lucrărilor sinodului atunci când (re)apăreau nelămuriri);
e) deschiderea sinceră a sinodului către pleroma Bisericii2;
f) preocuparea fundamentală de a cunoaște și a împlini voia lui Dumnezeu, pentru frământările, problemele și durerile Bisericii Sale.

Dimpotrivă, întrunirea din Creta s-a caracterizat din acest punct de vedere prin următoarele:

a) invitarea unui număr limitat de episcopi, cu excluderea categorică a celorlalți;

b) împărțirea tuturor episcopilor ortodocși în trei categorii sau trepte (cea inferioară, fără drept de prezență la întrunire, cea mijlocie, cu drept de prezență și vot strict consultativ1, cea superioară, cu drept de prezență și de a vorbi mai mult, de a conduce voturile consultative etc., precum și cu vot real, decisiv – inclusiv drept de veto), categorii sau trepte cu totul străine Ortodoxiei (ceea ce, cu durere o spun, este o inovație dogmatică și canonică eretică);

c) limitarea drastică a dreptului de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota (în primul rând pentru primele două trepte de episcopi, așa cum sunt văzute ele de teologia cretană, dar nu numai);

d) limitarea dincolo de irațional – în sens negativ – a timpului în care s-au putut discuta; în toate sinoadele ortodoxe, dar mai ales în cele ecumenice, s-a discutat pe larg și amănunțit, reluându-se tot ceea ce era neclar până la deplina lămurire; prin contrast, în Creta s-a impus un timp extrem de scurt, împănat și de ceremonii – inclusiv laice – care nu a permis discuțiile teologice profunde ce ar fi trebuit să aibă loc;

e) secretomanie, închidere ne-ortodoxă și mai mult decât suspectă față de pleroma Bisericii (a spune că și ședințele C.C. al P.C.R. erau mult mai deschise publicului este doar constatarea unei triste realități); plângerile pe temă ale jurnaliștilor sunt doar un exemplu al unei situații profund anormale: o dezbatere teologică cinstită se face deschis, public, astfel încât oricine să poată vedea argumentațiile și felul în care se ajunge la concluzii;

f) în sfârșit, dar departe de a fi ceva secundar, preocuparea fundamentală a organizatorilor și conducătorilor lumești ai Sinodului din Creta – începând și terminând cu grupul Patriarhiei de Fanar – a fost exteriorul Bisericii, a fost felul în care văd ne-ortodocșii Biserica; atât cunoașterea și împlinirea voii lui Dumnezeu cât și nevoile interioare ale Bisericii, durerile ortodocșilor sau oricare alte lucruri au fost total ignorate sau, în „cel mai bun caz”, subordonate de aceștia problemelor de imagine publică externă; s-a ignorat total martiriul cumplit al Bisericii Antiohiei și al altor biserici locale2, s-a ignorat total persecuția anti-creștină la nivel mondial, s-au ignorat frământări teologice grave – de la cele privitoare la raporturile între calendarul liturgic și cel astronomic și până la tulburările provocate de felurite influențe eterodoxe în Biserică (de la cele masonice3 sau ecumenice la cele new-age-iste sau de altă origine).

2. Delegația Bisericii Ortodoxe Române a încercat să apere Ortodoxia. Mărturiile directe arată că s-au dat adevărate bătălii din partea Patriarhului și a Mitropolitului Moldovei, mai ales, pentru a se obține exprimări cât mai ortodoxe, pentru a se înlătura ambiguități și formulări necanonice etc.; chiar și mesajul final, cel mai ortodox document cretan – de departe4 – datorează enorm delegației BOR.

Limitele succesului delegației BOR, lacunele ortodoxe – uneori uriașe – ale documentelor și în primul rând riscul uriaș al acceptării îngrozitoarei inovații dogmatice și (ne)canonice a treptelor episcopale și sinoadelor restrânse mă fac să cred, mai departe, că Biserica noastră ar fi trebuit neapărat să ceară amânarea întâlnirii până la momentul acceptării principiilor sinodalității ortodoxe. Și că acum trebuie să găsească mijloace pentru a obține ceea ce nu a putut câștiga în Creta, adică păstrarea neschimbată a Învățăturii lui Christos, înlăturarea inovațiilor dogmatice și celorlalte abateri strecurate sau impuse prin Sinodul din Creta.

3. În locul unor discuții teologice serioase părțile pro-Creta promovează masiv stereotipii și prejudecăți, uneori naive sau ridicole, dar adesea extrem de anti-ortodoxe. Câteva dintre ele (cu scurte răspunsuri ortodoxe) sunt:

– „Este primul (mare) sinod ortodox după 1300 de ani”; o afirmație fără acoperire, dat fiind că de la Sinodul de la Iași până la Sinodul din 878 – amintit și de Enciclica din Creta – sunt o mulțime de sinoade ortodoxe cu participare largă; mai mult, dat fiind că în Creta vot real au avut doar 10 episcopi nu poate fi considerat un „mare sinod”, ci unul mititel;

– „Nu s-a ținut în Istanbul din cauza ambițiilor rusești”; de fapt au fost motive de securitate clare, iar recentul atentat de la Istanbul arată clar că motivele au fost corecte; să crezi că un sinod ortodox internațional nu ar fi fost în vizorul teroriștilor este cel puțin absurd;

– „Rostul Sinodului din Creta a fost de a arăta lumii puterea și unitatea Ortodoxiei”; un sinod care are un asemenea rost sau scop este categoric ne-ortodox; scopul sinoadelor este de a apăra până la venirea lui Christos Învățătura Sa neschimbată, dar și slăvirea cea dreaptă a lui Dumnezeu, „în duh și Adevăr”!; după Cuvântul lui Dumnezeu puterea Ortodoxiei se vede în trăirea ei de fiecare zi, iar unitatea tot acolo (Matei 5.16); rostul sinoadelor este de a rezolva problemele teologice – canonice și dogmatice – apărute în bisericile locale sau, în cazul sinoadelor ecumenice, în părți largi ale Bisericii, nu de a promova anumite imagini publicitare;

– „Miza Sinodului din Creta a fost unitatea Ortodoxiei”; afirmație de un ridicol total în condiția în care s-a refuzat participarea tuturor episcopilor, a fost ignorată total pleroma Bisericii, a fost disprețuită cererea de amânare a unor biserici totalizând mai mult de jumătate din ortodocșii lumii etc.; nu, miza de substanță a fost, de fapt, încercarea Fanarului de a prelua, anti-canonic, puterea în Biserica Ortodoxă, prin înființarea unui „colegiu episcopal” cu valoare de „colegiu al cardinalilor Ortodoxiei”5, condus de „Papa de la Istanbul”; atribuțiile ne-ortodoxe și dictatoriale atribuite Patriarhului de Fanar, grupului întâi stătătorilor și „Sfântului și Marelui Sinod” atestă categoric aceste intenții; faptul că Patriarhul de Fanar și secretarul său și-au permis, după cum atestă mitropoliți participanți la Sinodul din Creta, să modifice arbitrar documentele în timpul discuțiilor – și în afara lor – este numai un exemplu al liniei dictaturii totale spre care Fanarul încearcă să tragă Ortodoxia;

– „Rusia nu a luat parte pentru a nu recunoaște autoritatea Patriarhiei Ecumenice”; afirmația este de trei ori falsă; întâi, pentru că Rusia nu a retractat semnătura sa de pe numeroasele documente pregătitoare prin care recunoaște această autoritate a Patriarhiei Fanarului; în al doilea rând pentru că motivele invocate oficial de Patriarhia Rusă sunt cu totul diferite, iar pretenția ca supozițiile, bănuielile sau prejudecățile personale (fie ele politice sau de orice altă natură) să fie socotite argumente și adevăruri este neortodoxă; în al treilea rând, pentru că din punct de vedere politic acceptarea autorității Fanarului în cadrul grupului de întâi stătători este exact pe linia politicii Moscovei – ca autoritate de stat, inclusiv în raport cu Ortodoxia – și ar deschide calea către conducerea Ortodoxiei pentru Patriarhia Rusă (e cazul să amintim că un atentat ca cel de pe aeroportul din Istanbul ar distruge complet minuscula Patriarhie fanariotă și e nevoie să spunem cine i-ar lua atunci locul?);

– „Patriarhia Antiohiei nu a venit în Creta din cauza conflictului pentru Qatar”; o afirmație rușinoasă – și vinovată – pentru orice ortodox care o vehiculează, câtă vreme textele oficiale ale Patriarhiei Antiohiei prezintă o largă explicație și argumentație a gestului, ca o continuare a unei atitudini ce datează dinainte de conflictul privitor la Qatar; menționăm doar (în afară de exemplul din acest link: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22846-comunicat-patriarhia-antiohiei-nu-recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta.html)3 faptul că Patriarhia Antiohiei nu a semnat unele din documentele preliminare și a ridicat de-a lungul vremii obiecții la care nu a primit răspuns;

– „Discuțiile privitoare la recunoașterea Sinodului din Creta sunt un conflict est-vest, un conflict între pro-ruși (estici) și pro-greci (vestici)”; afirmația este atât de ridicolă încât este greu de categorisit civilizat, câtă vreme ierarhii și teologii greci sunt primii care s-au ridicat împotriva Sinodului din Creta și primii care refuză să îl recunoască (un exemplu dintre multe: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22856-grecia-clericii-calugarii-si-teologii-ortodocsi-de-renume-nu-recunosc-marele-sinod-din-creta.html); atunci când nu este o josnică încercare de manipulare, această frază este doar exprimarea unui rasism extrem care cere ortodocșilor să fie anti-ruși indiferent dacă poziția rusească este corectă sau nu și vrea să determine o reacție doar prin manipularea acestui rasism (etnofiletism); merită amintit că Patriarhia Rusă a luptat pentru Sinodul din Creta împotriva propriilor credincioși, preoți și chiar episcopi, folosind în această luptă măsuri extreme (și neortodoxe) și renunțând la ea doar în urma unei masive opoziții a pleromei; astfel că poziția sa de-a lungul anilor și până în ultimul moment, după aberanta frază a est-vest-ului, a fost categoric vestică…; în fapt, este vorba despre o dispută teologică ortodoxă complexă purtată în toate bisericile locale;

– „Lipsa unor biserici locale nu delegitimează Sinodul din Creta”; de fapt, conform actelor fundamentale, chiar îl delegitimează total, de vreme ce – ne-ortodox! – la bază s-a așezat doctrina inovaționistă a unanimității!6; altfel spus, fără unanimitate „Sinodul din Creta” este nul de jure și de facto, conform propriilor acte pregătitoare și propriului regulament; iar unanimitatea nu a existat nici măcar la actele preliminare, pe care nu le-au acceptat toate bisericile autocefale, cu atât mai mult la întrunire; deci, exact pe dos, lipsa unor biserici locale delegitimează total Sinodul din Creta;

– „Lipsa unor episcopi sau lipsa votului unor episcopi (absenți) nu delegitimează ortodox Sinodul din Creta, pentru că și la (alte) sinoade, chiar ecumenice, nu au venit și deci nu au votat toți episcopii și toate bisericile locale”; acest sofism se bazează pe confuzia intenționată între interzicerea participării/votării sau boicotul argumentat canonico-dogmatic și respectiv neparticiparea (implicit și ne-votarea) din motive neutre; la Sinodul din Efes (449), la Sinodul de la Stejar (403) și la alte sinoade tâlhărești s-a urmărit ca anumiți episcopi să nu poată lua parte, astfel încât au fost din start invalidate; la sinoadele ortodoxe episcopii care lipsesc o fac din încredere în cei care vin, din lipsă de interes față de subiecte sau din alte motive independente de organizatori; deosebirea este gigantică și, ca urmare, lipsa unor episcopi datorită interzicerii prezenței lor anulează orice pretenție de „ortodoxie” a Sinodului din Creta; dacă mai amintim practicile de a forța tăcerea tuturor criticilor față de acest sinod, tipică parabolanilor și talibanilor, avem încă un argument pentru lipsa de legitimitate ortodoxă a întrunirii din Creta.

– „La Sfântul și Marele Sinod nu s-au discutat [nu se vor discuta] probleme dogmatice și canonice și nu se vor face inovații dogmatice și canonice”; este una dintre cele mai repetate și dintre cele mai incorecte afirmații pe tema Sinodului din Creta; a pretinde că ecleziologia nu ține de dogme și canoane este complet ne-ortodox; mai mult decât ne-ortodox, de-a dreptul irațional, este a pretinde că organizarea Bisericii, criteriile de acordare a autonomiei sau autocefaliei, raporturile dintre pleromă, cler și sinoade, raporturile dintre sinodalitate și infailibilitatea Bisericii și alte asemenea aspecte prezente la Sinodul din Creta nu țin de ecleziologie; de asemenea, a crede că raporturile Bisericii cu lumea nu țin de dogmatică – și de canoane, evident – este complet absurd;

– „Hotărârile Sfântului și Marelui Sinod sunt obligatorii pentru toată Biserica”; această afirmație este, o spun cu toată tristețea, eretică și absurdă; este eretică pentru că nu există nici un mecanism ortodox prin care un alt organ în afară de un sinod ecumenic să poată da hotărâri obligatorii pentru toată Biserica, și acestea devin obligatorii doar dacă – și după ce – pleroma Bisericii îl recunoaște drept ecumenic; iar Sinodul din Creta, după cum au recunoscut toate bisericile participante, nu este un sinod ecumenic; ceea ce face ca acea afirmație să vină în directă contradicție cu ecleziologia ortodoxă neschimbătoare; este o afirmație absurdă, întrucât lipsa unanimității existența Sinodului din Creta vine în contradicție cu propriul regulament și cu actele pregătitoare, ceea ce îl face să fie lovit de nulitate totală chiar după propriile principii de organizare și funcționare – și cu atât mai mult sunt lovite de nulitate și „hotărârile” lui.

Acestea sunt câteva din sintagmele total neadevărate pe care le-au propagat o serie de adepți fanatici ai Sinodului din Creta, în lipsa unor argumente logice sau factuale.

Mai poate fi amintită aici și aberația desăvâșită – și profund rasistă – după care

– „Contestatarii Sfântului și Marelui Sinod sunt pro-ruși/agenți ruși/îndoctrinați de ruși”; afirmație care frizează demența – responsabil vorbind! – în condiția în care Patriarhia Rusă a susținut necondiționat Sinodul din Creta până în ultimul moment, retrăgându-se doar din pricina episcopilor și preoților care au încetat pomenirea Patriarhului Kiril, exact din pricina politicii pro-sinod a acestuia și a sprijinitorilor lui (inclusiv Putin); în fapt, înființarea unui „colegiu de cardinali”… scuze, a unui „colegiu de întâistătători” – superiori în drepturi celorlalți episcopi – având un papă… scuze, un președinte cu puteri absolutiste, era puternic agreată de Patriarhia Rusă (care deja are o asemenea practică în teritoriul ei!); rămasă fără credincioși și fără resurse, Patriarhia de Fanar putea fi distrusă extrem de ușor, iar odată înlăturată, „Președinția” Ortodoxiei ar fi fost preluată, evident, de către biserica locală având cel mai puternic sprijin politic, adică de Moscova; oprirea participării Patriarhiei Ruse la Sinodul din Creta a fost o mare biruință împotriva implicării politicii în Ortodoxie în general și în Ortodoxia rusă în special, a fost o blocare nu doar a ambițiilor ne-ortodoxe ale Fanarului, dar și ale unor politicieni ruși (cu sau fără reverende) și poate să deschidă calea către înlăturarea unor practici neortodoxe introduse în spațiul rusesc în secolul al XVIII-lea.

4. Existența Sinodului din Creta este o rușine pentru Ortodoxie. Acesta a fost organizat după principii ne-ortodoxe, cu încălcarea flagrantă a dogmaticii și canonicii ecleziale, cu anularea principiului ortodox fundamental al egalității episcopilor, într-un total dispreț față de pleroma Bisericii.

În același timp, el este o victorie pentru Ortodoxie, exact prin nereușitele lui. Întrunirea lui prin încălcarea propriului regulament de organizare și funcționare, întrunire forțată și grăbită, l-a făcut să fie lovit de nulitate chiar și după propriile reguli. Totodată, el a dat prilejul unor mărturisiri puternice, după modelul Sfântului Marcu al Efesului, a trezit conștiința multora și a adus la suprafață probleme grave ce musteau până acum prea departe de lumină.

Vom arăta îndată cele mai mari dintre aceste probleme, așa cum au fost ele evidențiate de către cele întâmplate înainte de, în timpul și după Sinodul din Creta. Concluziv, se poate constata faptul că bazele organizării acestui sinod și a documentelor lui sunt constituite de teologia eterodoxă a ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului. Astfel,

4.1. Etnofiletismul7 și clericalismul8 sunt sursa fundamentală a născocirii „treptelor episcopale” (cele trei amintite de noi la punctul 1); etnofiletismul a alimentat lupta pentru putere a Fanarului (și altor biserici locale) și, în combinație cu clericalismul – care a adus aroganța pozițiilor administrative la nivelul anulării egalității dintre clericii de pe aceeași treaptă harică – a produs fractura între tradiția ecleziologică ortodoxă și cele trei trepte episcopale ale Sinodului din Creta.

4.2. Etnofiletismul și ecumenismul (care nu este altceva decât o negociere comercială a credinței9) sunt la baza respingerii prezenței bisericilor autonome; paradoxal, rușinos și vinovat este faptul că au fost acceptați observatori eterodocși – inclusiv în spațiul și activitățile liturgice ale Sinodului din Creta, iarăși practică total ne-ortodoxă și unică în Istoria Bisericii10 – dar au fost respinși categoric circa 500 de episcopi ortodocși.

Adevărul este că toate disputele privitoare la jurisdicția locală aparțin combinației între cele două concepții, etnofiletismul și ecumenismul, cu unele nuanțe clericaliste; dacă s-ar respecta principiul fundamental ortodox al organizării Bisericii după structura statului în care aceasta ființează s-ar limpezi repede lucrurile în multe țări (Italia, Franța, Spania, Germania, Marea Britanie, Moldova, SUA etc.) prin organizarea ortodocșilor din cuprinsul lor în biserici naționale (sau statale, dacă preferăm să le spunem așa), după cum este firesc pentru Ortodoxie; dacă s-ar respecta principiul fundamental al slujirii în limba credincioșilor – principiu, de altfel, biblic – multe alte certuri jurisdicționale ar înceta.

Merită amintit aici că egalitatea episcopilor și libertatea de asociere a episcopiilor era atât de clară în primele secole creștine încât într-un singur stat, Romania (aka Imperiul Roman) găsim în secolul IV d.Chr. cel puțin șapte biserici autocefale (a Ierusalimului, a Antiohiei, a Alexandriei, a Romei, a Constantinopolului, a Armeniei, a Ciprului), altele nefiind prea departe de acest statut. La ele se adăugau Biserica din Gruzia, cea din Persia, cea din India, cea din Etiopia etc. Contradicția cu setea de putere și jurisdicție a multor biserici locale de astăzi este zguduitoare. Consecințele, de la suprapuneri de episcopi ortodocși în aceleași localități, provincii și țări, până la nenumărate neînțelegeri, dispute, mutări de la un episcop la altul – adesea total anti-canonice, dar îndreptățite de dragul „creșterii episcopiei” etc – sunt îngrozitoare și străine unei adevărate trăiri ortodoxe. Lipsa de ortodoxie a Sinodului din Creta în această privință este mai mult decât zguduitoare.

4.3. Clericalismul, ca autoritarism care nu acceptă nici egalitate, nici răspunderea în fața treptelor „inferioare”, dar și ecumenismul (ca negoț religios acoperit prin discursuri pietiste) au determinat de-a lungul deceniilor secretizarea pregătirii „Sinodului Panortodox” redenumit „Sfântul și Marele Sinod”.

Afirmațiile pro-Creta privind așa-zisa publicare a materialelor pe temă sunt profund necinstite.

În primul rând, în timpul comunismului asemenea materiale erau quasi-necunoscute chiar și clericilor sau teologilor care nu erau implicați în discuții, cu atât mai mult pleromei Bisericii.

În al doilea rând, chiar și după căderea comunismului materialele în cauză au fost publicate rar, în tiraje limitate, difuzate în cercuri restrânse, fără mediatizare, fără dezbatere publică.

În al treilea rând, de câte ori cineva, ajungând să parcurgă materialele sau să afle conținutul lor, încerca să le pună în discuție critic era redus la tăcere. Chiar și în cazul în care era vorba despre teologi de cel mai înalt nivel, care participaseră ani de zile la discuțiile ecumeniste și ale căror concluzii negative ar fi trebuit să fie ascultate cu cea mai mare grijă (cazul Părintelui Dumitru Stăniloae, de pildă). În cel mai blând caz se folosea pretextul „sunt documente în discuție, nu sunt finale, nu are rost să le discutăm acum, în această formă”.

Pentru ca atunci când s-au declarat formele finale să se pretindă că „nu pot fi discutate pentru că sunt forme finale și nu pot fi modificate”!11

Dincolo de această contradicție avocățească și total neortodoxă, rămâne faptul că pleroma Bisericii nu a fost nici înștiințată și nici consultată în privința pregătirilor a ceea ce avea să devină „Sinodul din Creta din 2016”.

Iar această practică se încadrează perfect practicii așa-zisului „dialog ecumenic” (corect, ecumenist), care a dus la dezvoltarea în timp a ceea ce chiar practicanții au numit „theologia oecumenica”, un nou tip de teologie, eterodoxă, în care pleroma Bisericii nu a avut niciun cuvânt de spus.

Trebuie recunoscut public faptul cunoscut de oricare cleric și credincios practicant: orice dialog intra-ortodox în privința „dialogului ecumenic” [de fapt, ecumenist12] a fost sabotat sistematic, atât pe principii clericaliste cât și comerciale; de la mituiri cu plecări în străinătate sau funcții până la amenințări și sancțiuni, s-au folosit toate mijloacele ne-ortodoxe pentru a se opri orice discuție cinstită, deschisă, ortodoxă, frățească pe această temă. Predicile, conferințele, interviurile și scrierile anti-ecumeniste ale unor părinți ca Iustin Popovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu și alții asemenea au fost practic îngropate, promovându-se în schimb, forțat și neortodox, un singur punct de vedere, cel pro-ecumenist.

Ca urmare „theologia oecumenica” a intrat în limbajul și mentalitatea multor teologi și studenți ortodocși, a multor clerici ortodocși, fără a se respecta principiile fundamentale ale consultării sinodale deschise și clare, fără a respecta principiul fundamental al consultării pleromei Bisericii.

Ceea ce a dus și la bazele anti-ortodoxe ale organizării și funcționării Sinodului din Creta.

4.4. Acestea, de altfel, sunt singurele roade reale ale ecumenismului!

În o sută de ani de „dialog ecumenic” [de fapt, ecumenist] singurele roade – Christos ne-a cerut să judecăm asemenea lucruri după roade! –, și repetăm, singurele roade sunt infiltrarea în Biserică a unor sisteme de gândire și a unor termeni străini Ortodoxiei.

Nu s-au apropiat de Ortodoxie nici Anglicanismul, nici alte culte ci, dimpotrivă, au introdus noi și noi inovații dogmatice, canonice și liturgice, îndepărtându-se și mai mult de Învățătura Ortodoxă. Și atrăgând în mișcarea lor centrifugă ortodocși – teologi sau nu – într-un sens exact opus rostului declarat al ecumenismului. Ceea ce arată că așa-zisul dialog ecumenic nu este doar sterp, ci de-a dreptul dăunător.

În fața acestei realități Patriarhia de Fanar, cea care a impus organizarea – pripită, forțată și ne-regulamentară – a Sinodului din Creta, a îndrăznit totuși să laude și să promoveze mai departe ecumenismul, fără absolut nicio explicație logică și/sau ortodoxă, fără nici una din observațiile critice minim necesare, fără propunerea unor soluții pentru rezolvarea sterilității așa-zisului dialog, fără a putea prezenta măcar o realizare ortodoxă în cadrul lui; lăudare și promovarea pe mai departe a ceea ce sfinții secolului XX, de la Justin Pârvu sau Paisie Aghioritul și până la Justin Popovici sau Ioan Maximovici, au osândit limpede și categoric, repetat și profund argumentat, s-a făcut în Creta, de către Patriarhia de Fanar doar pe temeiul unui limbaj de lemn tipic ecumenist; obținând o inexplicabilă aderență din partea celorlalți participanți, cu excepția notabilă – și remarcabil superioară celei de la Ferrara-Florența a cel puțin șase episcopi (dacă nu cumva avem o falsificare a prezentării situației și numărul opozanților este, de fapt, și mai mare13); nici nu mai stăruim aici asupra ereziei de a administra, fățarnic și anti-ortodox, o Sfântă Taină cuiva care nu crede în ea, sau asupra altor alunecări din documentele adoptate, toate subsumate, în fapt, celor prezentate până acum (și în primul rând influenței masive a celor trei mari rătăciri, ecumenismul, etnofiletismul și clericalismul).

Prin toate aceste aspecte Sinodul din Creta a scos la iveală răul imens făcut Bisericii de felul în care s-au desfășurat atât așa-zisul dialog ecumenic dar și pregătirile așa-zisului Sinod Panortodox.

Dacă la sinodul de tristă amintire de la Ferrara-Florența căderea din Ortodoxie a fost impusă din afară, inclusiv prin forță brută, la noua Ferrara-Florența, adică la „Sinodul din Creta”, căderea a venit prin infiltrarea în Biserică a învățăturilor anti-ortodoxe ale ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului.

Patriarhia de Fanar s-a situat, din păcate, în poziția conducătoare a unei tabere teologice care urmărește schimbarea fundamentală a ecleziologiei ortodoxe și altor așezări dogmatice și canonice veșnice. Învățăturile străine susținute de ea marchează o cădere pe care o privim ca fiind chiar mai gravă decât aceea din timpul unionismului de la Ferrara-Florența, pentru că nu reprezintă „doar” o uniune cu o altă religie pe baza unui „minim” de puncte, ci alterarea fundamentelor Bisericii, astfel încât orice modificare teologică poate fi impusă dictatorial.

Vindecarea este și acum aceeași ca și atunci:

5. Se impune respingerea Sinodului din Creta care, în ciuda neparticipării multor biserici, în ciuda hotărârilor unor sinoade naționale – ca cel al Bisericii Greciei sau cel al Antiohiei – și în ciuda luptei unor delegații – precum cea a Bisericii Ortodoxe Române – a fost și rămâne un exemplu strălucit de anti-sinod sau de sinod anti-ortodox.

Se impune categoric necesitatea renunțării, clar și asumat, la clericalism, etnofiletism și ecumenism și revenirea la principiile ecleziologice ortodoxe pe toate planurile.

Este absolut necesar un sinod ecumenic organizat pe aceste baze ortodoxe, un sinod bazat pe consultarea pleromei în privința documentelor și problemelor ce urmează să fie dezbătute și pe egalitatea în participare, exprimare și vot a tuturor episcopilor ortodocși.

Retragerea din CMB și din alte asemenea manifestări ecumeniste, precum și inițierea unui dialog pentru organizarea canonică a bisericilor locale din Apus – Franța, Germania, SUA etc. – cu asigurarea nevoilor fiecărui neam din hotarele statelor respective sunt pași necesari și demni de poziția BOR.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române poate și trebuie să joace un rol hotărâtor în aceste privințe. După ce a încercat, fără succes, să îndrepte lucrurile prin colaborare cu astăzi evident ne-ortodoxa Patriarhie a Fanarului, este în punctul din care nu poate merge decât fie către delimitarea de aceasta și alunecările ei, fie către – ferească Dumnezeu! – alăturarea în cădere cu aceasta. Ceea ce nădăjduim să nu se întâmple în veci!

Mulțumind lui Dumnezeu pentru toți cei care au muncit și au luptat pentru Ortodoxie în pregătirea, amânarea, desfășurarea și respingerea Sinodului din Creta, mulțumind lui Dumnezeu pentru ieșirea la iveală a ereziilor ce musteau până acum fățarnic în Biserică,

ne rugăm Lui spre îndrumarea tuturor celor care Îl iubesc, astfel încât să rămână mai departe mădulare vii ale Bisericii pe care porțile Iadului nicicând nu o vor birui.

Cu dragoste, credință și nădejde,
Preot al lui Christos,
Mihai-Andrei Aldea

Notele documentului original

1 Conform Mitropolitului Irineu de Backa, Irineu, “toată diferența dintre un episcop ortodox și un observator eterodox, la Sinod, a fost că primul putea lua cuvântul, pe când cel de-al doilea nu, însă niciunul dintre ei nu putea decide asupra niciunei chestiuni.”

2 Simpla și vaga mențiune făcută în Mesajul Sinodului din Creta, este îndreptată spre exterior și nu atinge – cu atât mai puțin rezolvă – problema interioară a martiriului și consecințelor lui. Este foarte departe de a fi o „grijă profundă”, de vreme ce nu a produs nici măcar un document pe subiect, iar Patriarhia martirică a Antiohiei nici măcar nu a fost menționată. Nu s-au menționat persecuțiile comuniste și nu au fost lăudați, așa cum era firesc, martirii acestei încă neîncheiate persecuții (care cel puțin în România încă merge mai departe).

3 Nici măcar nu a fost atinsă problema grupărilor masonice și a încercărilor de infiltrare în și controlare a bisericilor locale și a Bisericii în general, cu toate că pozițiile pe temă ale Bisericii României și Bisericii Greciei ar fi îndreptățit această preocupare. Nu s-a atins problema grupărilor centrifuge care, în temeiul abaterilor de la Ortodoxie a multor ierarhi, tind să creeze structuri schismatice tot mai numeroase. Nu s-a atins problema impunerii de către state a unor politici publice și educaționale anti-ortodoxe și anti-creștine. Etc., etc., etc.

4 De fapt punctele atinse de Mesaj, departe de a fi lămurite de Sinodul din Creta (multe fiind total ignorate de discuțiile purtate în cadrul lui, altele foarte neclare) ar fi trebuit să fie teme de sine stătătoare și chiar puncte de plecare în organizarea și lucrările sinodului…

5 De fapt, Mitropolitul Irineu de Backa folosește termenul „adunare de papi”…

6 Niciodată în istorie sinoadele nu au fost organizate și nu au votat pe principiul unanimității. Principiul egalității episcopilor – negat de Sinodul din Creta și organizatorii lui – a fost completat de acela al dezbaterilor teologice profunde și oricât de lungi era nevoie, clarificările ducând la o majoritate categorică în temeiul căreia se dădeau hotărârile. Niciodată, repetăm iar și iar, niciodată nu a existat acest principiu absurd al unanimității. Culmea este că a fost încălcat chiar de către cei care l-au impus.

7 Etnofiletismul este rătăcirea prin care sentimentele naționale sunt puse mai presus de Credința lui Christos, devenind primordiale în alegeri care ar trebui făcute pe criterii ortodoxe, nu etniciste. Printre manifestările etnofiletismului se numără folosirea credinței ca mijloc de deznaționalizare, impunerea limbii naționale în Biserică și celor care au altă limbă (încălcându-se poruncile biblice în această privință!), folosirea sentimentelor naționale pentru extinderea jurisdicției în țări străine (așa cum se întâmplă în Franța, Germania, SUA etc., unde, strict pe criterii etnofiletiste, structurile ortodoxe se suprapun cu totul necanonic) etc.

8 Clericalismul este tendința de a impune un primat ierarhic neortodox. În Ortodoxie treptele preoției încep, de fapt, cu catehumenii, care nu fără harul lui Dumnezeu sunt în chemarea lor către Biserică, și urcă mai departe prin mireni, monahi, citeți, ipodiaconi, diaconi și preoți până la treapta episcopiei, într-o continuitate organică (mărturisită repetat de Sfintele Scripturi și, ulterior, de către Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice, precum și de către toți continuatorii lor până în veac). Prin contrast, clericalismul înlătură parțial sau fundamental organicitatea Bisericii și continuitatea treptelor, transformându-le în caste cu autoritate discreționară față de cele socotite „inferioare”. Răspunderea treptelor unele față de altele este înlocuită printr-o simplă și dictatorială subordonare a celor de jos față de cele de sus. Consecințele sunt cumplite, iar născocirea unei diviziuni chiar și la nivelul episcopilor – în cele trei clase arătate de Sinodul din Creta – este doar un exemplu între multe.

9 Pentru a dovedi falsitatea ecumenismului ca așa-zis mijloc de înțelegere între religii, să observăm doar două fapte. Primul, existența unor sisteme foarte bune de înțelegere inter-religioasă – cu toate limitele necesare unei vieți sociale sănătoase – mult înainte de apariția ecumenismului, dar total ignorate de acesta și adepții lui. Moldova secolului al XVII-lea este un exemplu, fiind un loc în care de la ortodocși la mozaici și de la monofiziți la catolici toți cetățenii își exercitau liber cultul (inclusiv la nivelul, necesar, de confruntare ideologică de bun-simț). Al doilea, realitatea că înțelegerea între religii presupune existența lor, nu dizolvarea lor într-o ciorbă „comună”, o mega-corporație religioasă ambiguă și monopolistă, așa cum preconizează ecumenismul.

10 Ar trebui să reluăm aici faptul că orice sinod adevărat – și mai ales ecumenic – începe de la recunoașterea canoanelor sinoadelor ortodoxe anterioare, începând cu Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor Ecumenice. Această recunoaștere este absolut necesară pentru a așeza în Ortodoxie și sinodul respectiv și lucrările lui. La Sinodul din Creta această recunoaștere inițială a lipsit, ceea ce îl așează în afara Ortodoxiei, fapt dovedit categoric de prezența total necanonică, total neortodoxă și cu totul fără precedent în istorie, a reprezentanților unor religii străine în spațiul cultic ortodox, în timpul serviciilor religioase ortodoxe. Prezență refuzată, în același timp, episcopilor ortodocși „de rangul trei”, care nu au avut voie nici măcar să vină la acest sinod. Bazele eterodoxe ale Sinodului din Creta nu pot fi substituite de Mesajul dat la insistențele BOR.

11 Pretext invocat repetat de Patriarhia de Fanar în 2016, inclusiv în privința „Regulamentului de organizare și funcționare…” a Sinodului din Creta, declarat și el imposibil de modificat, dar încălcat categoric prin organizarea întrunirii în ciuda lipsei unanimității prevăzute de același regulament.

12 Denumirea de dialog ecumenic este anti-ortodoxă și se bazează pe amestecarea teologiei ortodoxe cu teologia protestantă. În vreme ce ecumenic înseamnă în teologia ortodoxă a toată Biserica lui Dumnezeu, adică a toată Biserica Ortodoxă – pentru că, evident și elementar, Biserica este definită prin și de Învățătura lui Christos – în ecleziologia protestantă sunt pretinși a face parte din „Biserică” toți cei care pretind că ar „slăvi pe Iisus”, indiferent de apartenența lor religioasă și oricât de îndepărtat de Unul Iisus Christos, Omul-Dumnezeu, ar fi acela slăvit de ei (în multe cazuri imaginea lui „Iisus” fiind în parte sau fundamental reluarea unor erezii de demult, de la dochetism la arianism). Această concepție protestantă a avut inițial ca rol să atenueze sofistic izbitoarea contradicție între pretenția garanției prezenței Duhului Sfânt în interpretarea liberă a Scripturii și învățăturile divergente ce s-au născut din aplicarea pretenției. Ulterior, a devenit mijlocul prin care, sub numele de „dialog ecumenic”, s-a încercat scăderea tensiunilor dintre cultele neo-protestante americane și realizarea unei „unități în diversitate” fățarnice, cu totul inacceptabilă ortodox. Pentru că între a accepta dreptul celuilalt de a greși sau păcătui și a declara bune greșeala și păcatul este o prăpastie similară celei dintre mântuire și osândire. Ca urmare, nu se poate socoti că este vorba în așa-zisa „Mișcare Ecumenică” (denumire protestantă) și în așa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” (denumire protestantă) despre un „dialog ecumenic”, posibil ortodox strict în Biserica Universală, ci despre un „dialog ecumenist”.

13 Deja s-au prezentat în presa ortodoxă noi nume de ierarhi care nu au semnat… Iată că, deși am avut răbdare să așteptăm informațiile post-sinod, date noi continuă să apară. Dovedind mereu aceeași problemă a depărtării de Ortodoxie a Sinodului din Creta, inclusiv la nivel declarațiilor publice.
Mai mult, la câteva zile după ce am terminat forma primă a acestei mărturisiri, observăm că numărul episcopilor sârbi și de altă naționalitate care nu au semnat documentul „Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” este mult mai mare decât se știa (http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22904-marele-sinod-din-creta-noi-dezvaluiri-privind-semnaturile-oficiale.html).
Dat fiind că lumina nu are părtășie cu întunericul și Adevărul nu are părtășie cu minciuna, practicile cretane de ascundere și alterare a adevărului, aflate pe o linie proorocește criticată biblic (Tit 1.12 ș.u.), dovedesc tot mai puternic lipsa de Ortodoxie a organizării, desfășurării și prezentării Sinodului din Creta în fața lumii.

Note adăugate pentru această ediție

  1. Pregătind republicarea textului de față am constatat că majoritatea link-urilor pe care le-am folosit în 2016 au dispărut ”miraculos”, fără a putea fi găsită cea mai mică alternativă pentru ele (cu excepția celor de pe teologie.net). ↩︎
  2. Prin pleroma Bisericii se înțelege deplinătatea Bisericii cu mireni, monahi și cler, cu bărbați și femei, copii, maturi și vârstnici, adică întregul trup al Bisericii. Pleroma Bisericii este cea care hotărăște în fapt și până la urmă dacă un sinod este valid sau nu, pleroma Bisericii pecetluiește ortodoxia ori lipsa de ortodoxie a inovațiilor liturgice locale (precum majoritatea celor opt glasuri), a unor păreri teologice și a teologumenelor, a sinoadelor etc. ↩︎
  3. ”Miraculos”, link-ul nu mai este funcțional. O altă prezentare a poziției Patriarhiei Antiohiei privind Sinaxa din Creta la https://www.teologie.net/2016/06/07/antiohia-adunare-creta-sinod-panortodox/. ↩︎

Despre extremismul etnic religios grecesc (II)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

prima parte aici

Simpla idee că ar exista un extremism religios grecesc este un șoc pentru Grecofili și o blasfemie pentru Grecofoni (care văd această purtare ca îndreptățită, ba chiar sfințitoare!).
De pildă, am avut parte de indignarea unora (câteodată bâlbâită din pricina intensității!) care invocau Sinodul Local din Istanbul 1872 (zis din Constantinopol 1872). Sinod grecesc ce „a condamnat etnofiletismul”. I-am întrebat dacă sunt conștienți că Grecii au aplicat sistematic principiile pe care le-au condamnat la acel sinod; și dacă sunt conștienți că Grecii au condamnat etnofiletismul la acel sinod doar ca armă diplomatic-religioasă împotriva Bulgarilor. Răspunsul a fost căscarea uimită a ochilor și ridicarea din umeri: habar nu aveau.

Ei nu știau nimic despre prigoanele etnice sistematice organizate de Greci împotriva Creștinilor care nu erau de limbă greacă.
Ei nu știau că „eroul” Ali de Ioanina, pașă glorificat de diplomația grecească (ajuns „erou” până și în Contele de Monte Cristo) a fost un trădător și un genocidar: la îndemnul călugărului Cosma Etolul (Etolianul) a masacrat pe Românii care îi salvaseră viața și cărora le jurase recunoștință veșnică.
Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a avut o ură neîmpăcată față de Români, pentru că aceștia nu l-au primit de episcop (mitropolit, se voia el) în Muntenia, pentru o pricină „minoră” (pentru el): nu cunoștea o boabă de română și nu voia să învețe româna, având pretenția ca Românii din România să învețe, toți, greaca!
Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a colindat apoi Macedonia, Tesalia, Atica, Acarnania, Etolia, Epirul, căutând sprijin împotriva majorității româno-slave sau româno-albaneze din acele locuri. A căutat acest sprijin și în minoritatea grecească locală, dar și printre puternicii zilei, adică printre Turcii și ceilalți islamizați aflați în administrație și armată.
Ei nu știau că același Cosma Etolul a blestemat repetat pe cei care „ar îndrăzni să se roage sau să și slujească în limba română”. Ceea ce îi pune sub blestem pe toți Românii din Republica România și pe ceilalți care folosesc limba română în cult! Sau, desigur, îl pune sub blestem veșnic pe Cosma Etolianul dacă un asemenea blestem este nelegiuit, anti-ortodox, eretic; de exemplu, dacă este un blestem entofiletist… așa cum și este!
Ei nu știau că urmașii lui Cosma Etolul, de la Neofit Duca la Anarții lui Lambros, au săvârșit mii și mii de crime motivate etnico-religios, ajungând până la arderea cărților sfinte care erau în alte limbi și la atentate, crime și torturi împotriva preoților care slujeau în limba română!

Și nu doar că amintiții indignați față de ideea extremismului etnic religios grecesc nu știau asta!
Dar și refuzau să creadă că ar exista asemenea fapte ale Grecilor!
Sau că Patriarhia de Fanar ar gira asemenea erezii!

Deci, i-am întrebat dacă au auzit despre Mucenicii Atanase Papanace și Haralambie Balamace și cei împreună cu dânsul.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ø;

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (II). Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

pentru prima parte click aici

Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

A existat sau există sclavie în Țările Române (Moldova și Muntenia)?

Pentru un răspuns științific, adică obiectiv, trebuie să vedem ce înseamnă sclavie. De aceea, urmează o secțiune foarte importantă: în care cunoaștem înțelesul cuvintelor folosite. În creolo-română se numește definirea termenilor (și relațiilor). Orice nume îi dăm, este o lucrare sau acțiune fără de care totul este ilogic, neștiințific, haotic. Dimpotrivă, atunci când se cunosc înțelesurile cuvintelor, adevărul poate fi de asemenea cunoscut cu cea mai mare precizie posibilă.
Spun, celor care nu știu, și reamintesc celor ce au știut, că am înfățișat de mai multe ori prăpastia între înțelesurile vechi, adevărate, ale unor cuvinte românești, și veșmântul străin de astăzi. Iar folosirea unor termeni de astăzi, cu înțeles schimbat, pentru realități trecute garantează răstălmăcirea, minciuna. De asemenea, regăsirea înțelesurilor vechi, contemporane, este cheia înțelegerii drepte, cinstite, obiective.
Deci, hai să vedem înțelesurile cuvintelor sclav(ie), rob(ie), șerb(ie)

Dicționarele românești definesc sclavia prin starea de sclav. Ca urmare, sclavia este starea celui care este sclav. Desigur, o definiție ce tinde să fie circulară; din fericire, DEX 2009, de pildă, dă o definiție destul de clară pentru sclav

sclav = Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân

Deși dă ca sinonim rob, DEX 2009 are ca definiție pentru rob

rob = (în Evul Mediu, Țările Române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să-l poată omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În iudaism și creștinism) Calificativ atribuit omului care se ridică la slava divină prin suferință.

Desigur, de obicei o limbă nu păstrează prea mult sinonimele perfecte. Ca urmare, este de așteptat ca rob și sclav să fie diferite. Cât de diferite? De ce ne interesează deosebirea dintre ele?

Am văzut mai sus că și în secolul XXI cuvântul vechi românesc rob este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri, cu deosebiri semnificative – deși în legătură unele cu altele, spre deosebire de omonime, care au aceeași formă dar înțelesuri cu totul diferite (broasca din baltă și broasca de la ușă).

Pe de altă parte, neologismul sclav, deși bine împământenit, este monosemantic, adică are un singur înțeles (desigur, excludem întrebuințările metaforice, pentru că nu facem o analiză literară).

În ceea ce privește dicționarele străine, sau alte instrumente lingvistice similare, sclavia este definită în mare ca starea în care un om este proprietatea (bunul) altuia, care poate dispune de el după propria voință. Enciclopedia Britanică subliniază că sclavul este o proprietate – indiferent dacă este văzută ca una mobilă sau imobilă. Și că, dincolo de limitele de abuzare existente într-o parte din țările cu sclavi, în mod constant sclavul nu are rudenie și nu poate invoca relații de rudenie. De asemenea, că munca sclavului este proprietatea stăpânului sclavului, stăpân care dispune după voia sa de această muncă și produsele ei. În sfârșit, că sclavul nu are niciun fel de drepturi politice și administrative, de actele lui răspunzând exclusiv stăpânul, aici intrând inclusiv actele reproductive.

Orice observator obiectiv o să constate o deosebire de substanță între starea de sclav și aceea de rob.

În timp ce slavul este o făptură la marginea umanității, adeseori doar un „animal biped” conform societății în care trăiește, robul este un om foarte sărac, de obicei aflat „în dependență” față de un anume „stăpân” (temporar sau permanent).

Ajungem aici la un adevăr esențial pentru Cultura Română Veche, pentru societatea sau societățile românești (nord-dunărene) dinainte de 1715:

Cuvântul obișnuit pentru starea socială a robului este în limba română veche șerb.

DEX 2009 dă pentru șerb definiția

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

Pentru iobag, același DEX 2009 dă definiția

iobag = Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

Foarte important, (Scriban, 1939) dă următoarea definiție pentru cei doi termeni (șerb și iobag)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

Sinteză

În cultura veche cuvântul rob avea mai multe înțelesuri, printre care și acelea de sclav și de șerb sau rumân (vecin, iobag).

În timp ce sclavul este o făptură lipsită de libertate și cu drepturi asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață, șerbul este un arendaș foarte sărac, dependent sau legat (după caz) de proprietarul pământului pe care îl are în arendă.

Revenim la întrebare

A existat în Țările Române sclavie în înțelesul clasic, internațional, de făptură lipsită de libertate și cu drepturi și obligații asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață?

Să ne raportăm la fapte, folosind în primul rând Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir. Lucrarea, scrisă pe la 1715, relatează starea de fapt constatată de fostul domnitor al Moldovei în anii 1710-1711. (Folosim aici ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001).

Pe de-o parte, avem descrierea făcută lucrului la ocnele de sare din Moldova în lucrarea amintită. Din (Cantemir, 2001:45-46) reiese că la ocnele de sare lucrau oameni liberi. Pe de altă parte, însă, la (Cantemir, 2001:146) se arată că se putea ca ucigașii, în loc să fie executați, să fie trimiși să muncească la ocnă a ucigașilor. Deși pare contradictorie, mărturia de fapt este logică, mai ales raportat la (Cantemir, 2001:46):

„Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul și întreaga țară [s.n.] trag mari foloase de pe urma sării…”

Se poate deci vedea că sarea era exploatată și de Domnie, dar și de oamenii locului. Mai mult, că nu exista vreo mare nevoie de mână de lucru – pentru că exploatarea era dinadins limitată la nevoile țării și ale unui comerț limitat. Ca urmare, ocnașii, care sunt singura categorie de sclavi în înțelesul propriu al cuvântului, sunt foarte puțini. Pedepsele vremii, dacă nu era vorba de ucideri sau trădări, se pedepseau fie corporal – de obicei cu vergi sau bici –, fie prin despăgubiri („amenzi”) (Cantemir, 2001:145-149 ș.cl.). Uciderile, tâlhăriile și trădările, ca și altele asemenea, se pedepseau cu moartea (ibidem). Osândirea la ocnă era, se vede, foarte rară, astfel încât se poate înțelege că

sclavia propriu-zisă era extrem de rară în Țările Române până la 1715

Există însă șerbia.

Am văzut mai sus înțelesurile date de dicționarele contemporane, de la Scriban încoace.

Dar reprezintă, oare, înțelesul adevărat și pentru Cultura Română Veche? Este, adică, potrivit pentru stările sociale din Țările Române dinainte de 1715?

Constantin Giurescu, fiul său, Constantin C. Giurescu, și nepotul său, Dinu C. Giurescu, au arătat repetat, pe nenumărate documente, o realitate de care se fuge sistematic: legarea de glie (pământ/moșie) este un mit. Un mit promovat și de către unii dintre boieri în timpul Regimului Fanariot – din interese lesne de înțeles –, dar mai ales de către Stânga Politică și în special de Socialiști, de Ocupația Sovietică și urmașii acesteia (până astăzi).

O pildă clasică este mitul „legăturii lui Mihai”. Aceasta, după multe prezentări ale unor istorici ar fi fost chiar „prima legare de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca foștii stăpâni să nu îi poată lua înapoi chiar dacă nu își plătiseră datoriile!

Adică: șerbii nu erau „legați” de o moșie într-un sens absolut, ci prin aceea că aveau anume îndatoriri față de proprietarul ce îi lăsase să se așeze pe ea; odată îndeplinite aceste datorii, odată plătită datoria față de proprietar, puteau pleca.

Problema este că din felurite pricini – de la propria lene la felurite nenorociri sau chiar abuzuri ale proprietarului, de la caz la caz – se întâmpla ca șerbii, adică arendașii cum li se va zice mai târziu, să plece fără să-și plătească datoria. Ca urmare, proprietarul avea dreptul să le ceară fie să își plătească datoria, fie să se întoarcă înapoi și să plătească prin muncă până la stingerea ei.

Există cazuri în care noii proprietari plăteau pentru șerbi, astfel încât aceștia să rămână la ei și să semneze noi înțelegeri (contracte), care includeau ca datorie plata făcută fostului proprietar. Dar sunt și cazuri în care – iar din felurite pricini – noul proprietar nu plătea aceste datorii. Ori că nu era încredințat de cinstea noilor veniți, ori pentru că nu voia să se pună rău cu vechiul proprietar, ori că nu avea el însuși sumele datorate, sau nu voia să riște asemenea sume (care la zece sau mai multe familii de șerbi deveneau destul de mari pentru a fi greu de dus chiar și de către un boier mijlociu).

Legătura lui Mihai Viteazul este o ștergere a datoriilor șerbilor, care sunt lăsați pe moșia pe care i-a apucat legătura, fără ca fostul proprietar să-i mai poată trage la socoteală.

După cum se vede de aici, dar și din nenumăratele documente, în Muntenia și Moldova starea de rob sau de șerb (de rumân, român sau vecin, ori, după vorba ungurească, de iobag), era o stare în care un cap de familie sau un bărba singur făcea o învoială sau înțelegere, deci un contract, cu un proprietar de pământ. Primul primea o anumită bucată de pământ pentru casă – ori o casă părăsită, pustiită etc.1 – și o bucată de pământ pentru nevoile sale; în schimb trebuia să dea o anume dajdie și/sau să îndeplinească o anume corvoadă pentru proprietar.

Dajdia sau birul era o plată în bunuri (struguri, must, vin, miere, lemn, lână, lapte, brânză etc.) sau bani, corvoada era o datorie în muncă (la început trei zile pe an, către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ajuns chiar și la 20-25 de zile).

Dacă era cu dajdia și corvoada „la zi”, robul sau șerbul putea să rupă învoiala. Această rupere se făcea pe drept fie atunci când proprietarul își încălcase cumva datoriile, fie atunci când șerbul își răscumpăra pământul pe care lucrase (devenind astfel el însuși boier, adică proprietar de pământ), fie când voia să plece la alt proprietar – unde știa sau nădăjduia într-o învoială mai bună.

În acest ultim caz ruperea învoielii, adică a contractului, cerea din partea șerbului o despăgubire; la fel, din partea proprietarului, dacă acesta se hotăra să rupă învoiala cu șerbul și să îi ceară să plece. Din această perspectivă, despăgubirea este absolut îndreptățită și se practică și astăzi în situațiile similare.

Abuzuri au existat, și de-o parte, și de cealaltă. Dar ceea ce ne interesează aici sunt raporturile de drept. Care arată că robul sau șerbul era o persoană liberă, nici pe departe un sclav, așa cum îl prezintă propaganda Stângii.

După cum am văzut mai sus, sclavul nu poate să încheie contracte; el este o proprietate, și așa cum un cal, un pat sau o grădină nu pot semna contracte, nici sclavul nu poate face așa ceva. Această ultimă stare socială o găsim în Țările Române la ocnași. Dimpotrivă, robul sau șerbul are învoieli sau înțelegeri, deci contracte în deplinul înțeles al termenului, cu proprietarul – dar și cu mulți alții, căci sunt documente despre contracte sau învoieli sau înțelegeri între robi sau șerbi și felurite alte persoane.

Mai mult, în ciuda propagandei căreia îi cade victimă chiar și un geniu ca Scriban, robul ori șerbul nu este, în înțelesul originar al termenului, „legat de glie”. Dimpotrivă, avea voie să se mute, avea voie să dispună de persoana sa și de munca sa. Fiind însă, evident, legat de contractele pe care le încheiase. O situație în care sunt și toți angajații de astăzi.

Un fotbalist care a semnat un contract la un club nu este sclavul acestuia, chiar dacă nu poate să plece de la club când îi vine cheful. Un funcționar ce nu poate să plece de la birou când îl apucă nu este prin aceasta un sclav. Un pompier ce este nevoit să își pună viața în primejdie ca să stingă un foc sau să lupte împotriva unui incendiu nu face asta pentru că este un sclav. Etc., etc.

La o privire superficială niciunul dintre aceștia nu dispune „liber” de propria persoană și muncă. Asta pentru că termenul de „liber” a fost denaturat de Stânga de la „conform datoriilor naturale sau liber asumate” la „după cheful persoanei”. Iar această schimbare de sens duce la confuzii extreme.

De aceea pentru cunoașterea adevărului este absolută nevoie de cunoașterea înțelesurilor adevărate, de lămurirea termenilor și relațiilor.

Concluzii

În Țările Române avem, tradițional, alături de starea de boier sau proprietar de pământ, adică Țăran în înțelesul vechi al cuvântului, și stările de

rob sau șerb

și, respectiv,

ocnaș sau sclav

Robul sau șerbul este = Om foarte sărac, ce depinde pentru a-și câștiga existența de înțelegeri sau învoieli (contracte) cu proprietari de pământ de la care, în schimbul dajdiei și corvoadei, primește în folosință lot(uri) de pământ.

Ocnașul sau sclavul este = Om lipsit de libertate și drepturi în urma crimelor pe care le-a făcut; uneori, foarte rar, se poate răscumpăra prin fapte excepționale; dovedirea nevinovăției anulează slavia și îi redă libertatea și despăgubiri, ducând totodată la moartea sau sclavia celor care l-au învinovățit/osândit pe nedrept.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

***

P.S. De ce folosim limita de 1715?

Pentru că de la 1715 Țările Române intră în ceea ce se numește Regimul Fanariot. Acesta a fost un regim care, după cum o recunosc toți istoricii, a schimbat radical societățile românești din Muntenia și Moldova. Schimbarea a fost brutală – cu măcelărirea fizică a opoziției – și a inclus întreaga societate „importantă”, de la mânăstiri și târguri până la boierimea mare. Atunci când Mircea Vulcănescu spune „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”, el menționează anul în care procesul început în 1715 câștigă definitiv puterea la Români: Cultura Veche Românească începe să fie nimicită sistematic și la sate și cătune de către pătura deznaționalizată a orașelor. În această privință se pot vedea și lucrările (Obedeanu, 1900)2 și (Popescu-Lumină, 2007)3.

Între 1715 și 1865, de pildă, Mitropolia Munteniei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Brăilei (cât funcționează aceasta) sunt subordonate Patriarhiei Fanariote ca niciodată în istorie. Aceasta nu doar că schimbă adeseori vlădicii, adică episcopii, după bunul plac, dar schimbă chiar și stareții și egumenii tuturor mânăstirilor mari – și, prin aceia, controlează cca. 80% din averile bisericești din cele două țări românești. Fenomenul este unic în istoria noastră. Și, printre altele, duce la impunerea limbii grecești în cultul și administrația bisericească, în paralel cu sau în locul slavonei.

La fel, după cum se poate vedea detaliat în (Obedeanu, 1900), grecizarea la început, apoi deznaționalizarea boierilor, atinge culmi greu de înțeles astăzi. Patriotismul clasei politice se topește în propaganda politică străină; își schimbă înțelesurile, își pierde rosturile, își pierde ființa. Legislațiile se schimbă continuu. Sub pretextul „emancipării” și „progresului” se ajunge la o șerbie sau robie cum nu fuseseră niciodată în aceste locuri. (vom reveni, sperăm)

Printre altele, ocnele încep să devină o prioritate pentru mulți dintre domnitorii fanarioți, care câștigă bani mulți de pe urma lor. Implicit, apare interesul pentru o mână de muncă ieftină și îndestulătoare, adică pentru ocnași. De aici acea lume de iad a ocnelor din secolele XVIII-XIX, care ține exclusiv de Fanariotism și urmașul său direct, Regimul Masonic.

1De pildă în urma năvălirilor ungurești, tătărești, poloneze, turcești etc.

2Cartea Grecii în Țara-Românească cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, de Constantin V. Obedeanu, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1900

3Cartea Bucureștii din trecut și de astăzi, de Colonel N. I. Popescu-Lumină, Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2007

Aromânii Moscopleni şi comerţul veneţian, Valeriu Papahagi, document

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În 1935, adică în urmă cu cca. 84 de ani, se publica la Bucureşti, de către Editura Societăţii de Cultură Macedo-Română, cartea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, de Dr. Valeriu Papahagi, cu o prefaţă de Nicolae Iorga.
Din 240 de pagini, aproape 100 sunt documente. În italiană, greacă, franceză, engleză, germană…
Cartea, un tablou al Cetăţii Moscopole, o cetate românească din Epir, în sudul Albaniei de astăzi, este nepreţuită. Ea redă o lume românească acoperită de vălul necunoaşterii. Aşa cum Românii din Transilvania apar adeseori drept „Unguri” în actele unor străini, în cel mai bun caz drept „Transilvăneni”, la fel şi Românii din Epir, în acest caz din Moscopole, sunt deseori numiţi „Greci” sau, într-un caz mai bun „Epiroţi”. Valeriu Papahagi, unul dintre ei, vine alături de o pleiadă de cercetători şi localnici, mărturisind adevărul: Românii din Epir, urmaşii Traco-Ilirilor ce au îmbrăţişat, cu peste două mii de ani în urmă, latinitatea, sunt cei care au ridicat Moscopolea şi au scris aici secole de istorie.
O istorie bogată. Şi la figurat, şi la propriu.
O istorie în care au dat marinarilor din bazinul Mediteranei „capele” sau pelerinele (mantalele) din lână ce îi apărau de ploi şi frig. În care de la ţesături şi ceară la piei şi arme, Românii produceau, sau cumpărau din diferite părţi şi vindeau Veneţiei uriaşe cantităţi de mărfuri. În care Românii din Moscopole şi împrejurimi ctitoresc biserici, mânăstiri, şcoli, tipografii… Etc., etc. O istorie în care luptele economice, politice, culturale, se întretaie într-o ţesătură adeseori haotică, mai totdeauna tragică, mereu dramatică.

Politicienii, fie slugi ale unor puteri alogene, fie trădători, fie tremurători în faţa străinilor, pun sub obroc, de multă vreme, Istoria Românilor. Pe care o forţează, în fel şi chip, să se oprească la hotarele pe care nevrednicia, neputinţa sau răutatea lor încă nu le-a doborât.
Nici astăzi copiii nu învaţă despre masacrarea Românilor din U.R.S.S. în anii Revoluţiei Bolşevice, precum şi în cei care au urmat, despre păstorii noştri care îşi duceau turmele până în Caucaz, la Volga şi la Marea Caspică, având străzi şi chiar cartiere în Odesa şi Kiev, Astrahan, Sevastopol, Moscova…
Nici despre masacrarea Românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, spre a fi trecuţi cu forţa la Greco-Catolicism, despre cele cca. 300 de mânăstiri şi schituri incendiate sau doborâte cu tunurile, despre preoţii şi credincioşii torturaţi şi ucişi pentru vina – atât de actuală! – de a fi fost Români Ortodocşi („Vlahi Schismatici”, „Ciobani Proşti” etc. în concepţia criminalilor rasişti de atunci, „Români Înapoiaţi”/”Mitici”/”Bizantini” etc., în concepţia urmaşilor lor de astăzi).
Nici despre genocidul dezlănţuit împotriva Românilor din Imperiul Otoman al secolului al XVIII-lea, de către Musulmani, la instigările unui fanatism etnofiletist grecesc în care Patriarhia de Fanar şi-a avut partea sa de instigare – dacă nu mai mult decât doar de instigare.
Scanată în cadrul proiectului „dacoromanica”, lucrarea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian… este o comoară naţională, ce redă cititorilor măcar o parte din cutremurătoarea şi glorioasa istorie a unei vrednice ramuri româneşti.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Valeriu Papahagi Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian…

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

România Străveche. O lumânare arzând în furtună

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Troiţa Maicii Tatiana

În lumea veche românească toate, de la plante până la cuvânt şi rostire, aveau un loc şi rosturi pe care greu le poate înţelege gândirea secularizată, comunistoidă, a vremurilor noastre. Era o lume, o cultură a duhului, într-un înţeles pe care greu îl poate pătrunde omul actual. O lume, o cultură, în care dragostea faţă de Creaţie îmbrăţişa înţelept şi într-o subtilă şi bogată ierarhizare tot ceea ce exista, de la dobitoace (animalele domestice) şi fiare (animalele sălbatice) până la ceruri şi ape. Era o lume de o mistică profundă, în care lumina Adevărului ajuta la o vedere atât de deosebită a lucrurilor, încât astăzi multora li se pare de basm. Dar ce este mărturisită prin zeci şi sute de mii de documente, prin vieţile a milioane şi milioane de Români, printr-o limbă în care şi lumea  este lumină (căci lume vine, ca şi lumină, din lumen, căci prin lumină şi de către Lumină a fost creată lumea).
Mistica ce însoţea România Străveche este batjocorită, de peste două secole încoace, de „interpretări” masonice – de parcă Străbunii ar fi fost masoni – şi „intelectualiste”, fără nicio legătură adevărată cu ceea ce a fost. Se fac sforţări uriaşe de a se păgâniza cele mai creştine trăiri, de a născoci o lume pseudo-românească, străină şi deznaţionalizantă, care să înlocuiască în conştiinţa celor de astăzi moştenirea Străbunilor. Această lucrare de înstrăinare a ţintit şi ţinteşte mult toate laturile ştiinţei vechi româneşti, o ştiinţă profundă, a crugurilor, a unei legături strânse, organice, extrem de complexă, cu Creaţia.

Incultura comunistă, voluntară la unii corifei, involuntară dar asumată la uriaşa majoritate a adepţilor, nu poate integra cunoaşterea şi iubirea firii – sau naturii – în gândirea creştină.
Chiar şi mărturiile despre rugăciunile care au însoţit culegerea plantelor – rugăciuni între care Tatăl nostru, Împărate ceresc şi Cuvine-se cu adevărat ocupau, alături de Psalmi, locurile de cinste – sunt ignorate. Sau, şi mai urât, declarate „practici păgâne peste care s-au suprapus influenţe creştine”, conform gândirii comuniste indicate de Karl Marx şi alţi ideologi de aceeaşi factură. Stupiditatea de a crede că foloseşte „o arhitectură grecească” cel care foloseşte în arhitectură coloane – existente, de altfel, în toate culturile vechi ale lumii, fie că sunt numite stâlpi sau altfel – este des întâlnită, chiar şi la oameni care ar trebui să cunoască particularităţile acestor elemente. Stâlpi sau coloane au folosit nu doar Egiptenii, Grecii şi Romanii, ci şi, în paralel, anterior şi independent de ei, şi Etruscii, Tracii, Chinezii, Aztecii, Toltecii etc. A declara orice folosire a coloanelor sau stâlpilor în arhitectură drept „influenţă grecească” sau „moştenire grecească” este cel puţin stupid. La fel este şi cu declararea oricărui gest ritual drept „influenţă/moştenire păgână”, eventual cu „suprapunerea unor influenţe creştine” – prejudecată absurdă, tipică pentru masono-comunismul intelectualismului românofon.
Este evident că practicanţii de medicină tracică, romană, scitică, celtică, han, ainu, tuvană, aborigenă etc. foloseau ori folosesc rugăciuni. Orice om conştient de existenţa unor forţe/persoane superioare, transcendente, va face rugăciuni pentru a avea ajutorul sau măcar simpatia ori neutralitatea acestora. Practica nu este în sine creştină, şamanică, animistă, budistă, islamică, mozaică etc., este o practică mistică, general umană. La fel sunt numeroase alte practici mistice, al căror rost, a căror valoare nu ţine de formă, ci de fond. Iar atribuirea se face după intenţia şi credinţa săvârşitorului, nu după prejudecăţile ideologice şi fanteziste ale unora şi altora.
Sunt, toate acestea, principii fundamentale de etnologie, folcloristică, istorie etc., încălcate sistematic de ideologi şi impuse astăzi de regimul politic. Impunere foarte concretă, realizată prin popularizarea lucrărilor ce corespund ideologiei neo-comuniste, prin sprijinirea sistematică a autorilor ce corespund aceleiaşi ideologii, prin sabotarea sistematică a autorilor ce nu corespund sau, „mai rău”, contrazic ideologia oficială, prin denigrarea sistematică a oricăror sisteme de gândire, analiză, cercetare etc. real independente şi a adepţilor/promotorilor acestora etc., etc.

Este de observat pe această linie că în timp ce sisteme educaţionale străine au fost acceptate oficial şi au adevărate reţele în Republica România, nu există nici măcar o reţea a vreunui sistem educaţional tradiţional românesc. Şcoala Muncii, a lui Simeon Mehedinţi, rămâne un vis; la fel şi alte sisteme, inclusiv unele folosite cu bine vreme de multe sute de ani. Şcolile mânăstireşti ortodoxe româneşti, cu specificul lor complex, care au mers până la vârfuri precum Academia Domnească de la Putna a lui Ştefan cel Mare şi urmaşilor săi, ori Şcoala Paisiană de la Neamţ, sunt o pildă a acestor sisteme tradiţionale blocate de autorităţi. Evident, fără ca asemenea blocaje să existe faţă de cele mai „experimentale” sisteme străine.
Este o practică tipică, manifestată în toate domeniile vieţii.
Un român care posteşte pentru că este ortodox va fi atacat chiar de către colegii de şcoală, muncă sau antrenament, conform practicii comuniste; cel care posteşte pentru că este catolic sau protestant va fi cel mult privit ciudat, mai curând cu interes, cel care posteşte pentru că este musulman, mozaic, budist sau adept al altui sistem străin va fi admirat. Gestul este acelaşi, reacţia diferită; şi diferenţa este dată de condiţionarea ideologică. O condiţionare ce denigrează categoric tot ceea ce este românesc, în general, dar în mod special ceea ce este românesc şi ortodox.

Încă dinainte de Karl Marx a existat o identificare, strict fantezistă, dar astăzi bine imprimată în mentalul colectiv, între „epoca primitivă” şi „comunism”. Minciuna după care „omul primitiv” trăia într-o formă de comunism, în care „bunurile erau comune”, a prins şi este crezută de foarte multă lume. Firea lucrurilor arată că nu există aşa ceva; nici animalele nu trăiesc după asemenea principii, cu atât mai puţin oamenii. Societăţile primitive – aşa declarate de ideologi -, de la triburile amazoniene la cele aleute nu practică şi nu au practicat proprietatea comună mai mult decât aşa-zisele societăţi avansate. A încerca să iei arcul cu săgeţi al unui vânător „primitiv” din Amazonia doar pentru că „ai nevoie de el atunci, iar el nu” se poate solda foarte uşor cu moartea. Fără a intra în amănunte, putem consemna că aşa cum în ţările capitaliste există proprietate comună – mai largă sau mai restrânsă – asupra unor proprietăţi, mijloace de producţie etc., la fel se întâmplă şi în societăţile aşa-zis primitive. Acumularea averii este un fenomen prezent în toate etapele istoriei, iar „comunismul primitiv” (de unde şi propagandistica denumire „comuna primitivă”) este o născocire făcută fără nicio bază ştiinţifică, dar propagată sistematic vreme de sute de ani. Până când a ajuns să fie adoptată drept adevăr de foarte multe victime ale îndoctrinării comuniste.

Pe exact aceeaşi linie a îndoctrinării comuniste se află şi abordarea Culturii Româneşti Vechi.
În secolele XVIII-XIX formele vechi masono-comuniste practicau o adevărată nimicire a culturii populare româneşti.
Nu încetăm să amintim faptul că printre „binefacerile regimului fanariot” s-au numărat reformele politice reluate în Republica România de după 1989, incluzând un dement număr de taxe, de la fumărit la darea pe uşi şi ferestre. Toate aceste taxe au fost reintroduse – cu denumiri modernizate – şi sunt plătite şi astăzi.
La fel a fost reintrodusă prigoana sistematică împotriva culturii şi limbii române, împotriva şcolii româneşti. Şcolile mânăstireşti şi parohiale asiguraseră vreme de multe secole nevoile sistemice educaţionale, dar şi contactul între culturi străine şi cultura română. De la „oamenii de cancelarie” ai boierilor şi administraţiilor locale până la ţăranii români dornici să ştie mai multe, nenumăraţi au fost cei care au beneficiat de aceste şcoli. Fanarioţii au încercat fie închiderea lor, fie transformarea lor în centre aflate sub conducerea unor oameni de-ai lor, care să promoveze o cultură greco-masonică, păgână, străină Românilor din toate punctele de vedere. Doar scăderea treptată a puterii acestui regim a permis Sfântului Paisie Velicicovschi să poată dezvolta explozia de cultură ortodoxă – şi românească – din mânăstiri, explozie culturală pe care aveau să o oprime peste câteva decenii, inclusiv manu militari, politicienii masoni ajunşi la putere în Moldova şi Muntenia.
În osanalele ridicate „reformelor fanariote” se trece sub tăcere faptul că sub mult-lăudaţii „reformatori” Mavrocordaţi populaţia Moldovei a fost nimicită în proporţie de cca. 65%, în vreme ce în Muntenia aceiaşi „binefăcători” au nimicit 75% din populaţie (după datele raportate în Germania şi Franţa de agenţii străini aflaţi în cele două Ţări Româneşti). La fel cum se trece sub tăcere şi astăzi faptul că „reformele politice” de după 1989 au nimicit între 20 şi 50% din populaţia României (suntem în mijlocul evenimentelor, sursele încă sunt neclare).
În laudele ridicate „binefacerilor fanariote” se trece sub tăcere faptul că Românii erau torturaţi să plătească dări cumplite, ajungând să fie închişi pentru datorii sau să fugă din Ţară spre a scăpa cu viaţă. Ceea ce se întâmplă şi astăzi.

Ne oprim aici cu o paralelă ce poate fi repetată pentru mai toate regimurile dintre 1716 şi 2017. Avem peste 300 (trei sute) de ani de ocupaţie străină mascată şi variată.
Mascată, pentru că s-a dat şi se dă românească. După cum era trista glumă:
„De ce merg politicienii în maşini şmechere şi iuţi, cu deschizători de drumuri (şi girofare), prioritate de trecere şi altele asemenea?
Răspunsul corect politic: Fac asta ca să poată lucra mai mult pentru popor.”
Această glumă tristă s-a născut dintr-o realitate:
Politicienii îşi asumă toate meritele reuşitelor, în vreme ce poporul este de vină pentru toate relele; politicienii pretind că tot ce fac este pentru binele Ţării, toate greşelile fiind ale poporului (care ori nu înţelege cât de bine îi este, ori e prea înapoiat să-şi dea seama ce bune sunt măsurile politicienilor etc., etc.).
Pe scurt, aserviţi unor puteri şi interese străine – în cel mai bun caz ale unei corupţii personale profunde – politicienii pretind, de la fanarioţi şi până astăzi, că lucrează pentru România şi Români.
Suntem sub o ocupaţie variată, pentru că se suprapun aici interesele multor puteri străine, de la Vatican la Moscova, de la Budapesta la Ankara etc. Iar grupurile de politicieni sunt în mare parte organizate după „aderenţa” – plătită – la una sau alta dintre aceste puteri; desigur, în mare parte, pentru că fiecare grup are în cadrul lui agenţi dubli sau tripli sau… cât îi ţine iscusinţa să combine.

Ca urmare a acestei situaţii, în care ceea ce este străin are evidentă prioritate în faţa a ceea ce este românesc, şi Cultura Veche Românească a fost şi este prigonită sistematic.
Vremurile în care Credinţa în Christos era temelia vieţii româneşti, vremurile în care legătura Românului cu Creaţia lui Dumnezeu era puternică şi roditoare, vremurile în care Românii priveau cu linişte spre orice alte culturi, ştiind că au deasupra un Împărat desăvârşit, suprem, unic, iar în urmă o moştenire uriaşă, trebuie uitate.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Romanilor şi Romaniei, trebuie uitat că Domnitorii Români se încoronau ca împăraţi, cu toată rânduiala încoronărilor unui Constantin cel Mare, Teodor cel Mare sau Iustinian cel Mare, că toţi vechii împăraţi erau socotiţi de Români ai lor.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Dacilor şi Sciţilor care, uniţi în Christos cu Romanii, născuseră din antica Terra Romanorum o nouă Romanie, creştină, cu capitala la Constantinopole, oraşul Împăratului lor Constantin cel Mare.
Trebuie uitat că Ieşii bătrânei Moldove sunt încă mai vechi decât aceasta, fiind fosta capitală a Alaniei Creştine, ţara Sarmaţilor Ieşi sau Alani convertiţi la Creştinism în ţinuturile Sciţiei Mari şi Daciei (de către extratereşteri, probabil, că Români Ortodocşi nu e voie să fi existat pe atunci).
Trebuie uitat că Românii se întindeau încă în urmă cu 300 de ani din Alpi şi până în Caucaz, pe la nordul şi sudul Mării Negre, şi din Codrii Pripiatului şi sudul Poloniei până în Insula Candia, şi mai departe – în acea pânză de populaţie singulară sau suprapusă cu alte pânze de populaţie, străine, explicată atât de clar de P.P. Panaitescu.
Trebuie uitate masacrele anti-româneşti ale Turcilor, Tătarilor, Grecilor, Bulgarilor, Albanezilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor şi altora, dar mai ales cele ale Comuniştilor. Partidul(ele) Comunist(e) şi mai ales ideologia comunistă sunt legale, cu toate că au teoretizat şi practicat genocidul sistematic, programatic, împotriva Neamului Românesc, a Bisericii Româneşti şi a Culturii Române. O aşa-zisă „condamnare a Comunismului” în Parlament, făcută în bătaie de joc, rămâne până astăzi lipsită de orice consecinţă practică, de orice reparaţie. În schimb condamnările comuniste împotriva Românilor, făcute pe criterii strict bolşevice, sunt reactivate şi duc la persecutarea Românilor de astăzi.

Se promovează sistematic forme de „istorie alternativă” controlată politic, de la un „dacism” anti-dacic sau „latinism” anti-latin, ce îi falsifică pe Daci şi Latini până la nivelul la care aceştia ar fi primii care să lupte împotriva „daciştilor” sau „latiniştilor”, şi până la un nihilism aşa-zis „demitizant”, pe tipar integral comunist, ce încearcă să distrugă vădit tot ce este românesc. Toate aceste forme având un singur punct comun: duşmănia – cu forme ce variază între „dispreţul suveran” şi violenţa fizică – faţă de Ortodoxia Românească.
După latinişti, faptul că Românii nu sunt Catolici este cauza tuturor relelor istorice, deci implicit Ortodoxia trebuie nimicită, ceea ce a fost şi este ortodox la Români trebuie ras.  După dacişti, în funcţie de inspiraţia lor neo-rusă (neocomunistă) ori tradiţional comunistă, fie trebuie creată o „Ortodoxie Zalmoxiană”, fie trebuie trecut la un neo-păgânism (pretins şi ăla, desigur, „zalmoxian”); în amândouă cazurile, Ortodoxia ca atare este un duşman care trebuie batjocorit şi nimicit.
După „demitizanţi”, tot ce este sacru trebuie scuipat, prin urmare trebuie scuipată şi distrusă Biserica Ortodoxă, al cărei rol în Istoria Românilor a fost definit de Nicolae Iorga prin sintagma „Maica Neamului Românesc”.
După deznaţionalizaţii neocomunişti, Românii „nu pot fi moderni” (sau post-moderni), „nu pot progresa”, decât renunţând la orice îi defineşte ca neam; deşi este evident că renunţând la ceea ce te defineşte ca neam dispari ca neam, ei insistă să urască orice iubire de neam şi pe oricine îşi iubeşte neamul, să îl catalogheze în fel şi chip, să-l atace, să-l persecute.
Etc., etc.

În acest mediu patologic, bolnav de tot felul de forme ale rasismului anti-românesc – de la ura faţă de însuşi numele definitorii de Român şi România până la băloşirea greţoasă şi iraţională în faţa a orice este neromânesc -, încercarea de a vedea România Străveche aşa cum a fost pare o lumânare ce vrea să ardă în furtună.
Cu toate acestea, nu este o lumânare oarecare. Este o lumânare a Învierii.
Străvechea tradiţie românească de a duce acasă, în plină noapte, Lumina Învierii are un rost şi înţeles adânc. Este o mărturie a luptei de a păstra lumina într-o lume a întunericului. O luptă posibilă, pentru că lumea a fost lumină, este venită din lumină şi, cel puţin în cei care stau în Dumnezeu, merge spre Lumină. Şi cu ei merge mai departe şi România Străveche, o lumină în furtună, care va lumina totdeauna.

Au fost prigoane, foarte mari, împotriva Românilor.
Dar s-a trecut şi se va trece peste toate.
Samen este sanguis christianorum, observa Antichitatea.
Fiecare persecuţie doar a crescut bogăţia României, adăugându-i Eroi şi Sfinţi şi cernându-i pe cei laşi, trădători, lipsiţi de iubire, demnitate, credinţă.
Sunt oameni care se simt descurajaţi de răutatea lumii de astăzi. Care cred că totul este pierdut. Înfrânt este doar cel care se dă bătut. România merge mai departe, ca Ţară, dincolo de toate răutăţile din lăuntru şi din afară. Şi nu doar în Veşnicie, ci chiar aici, prin fiecare Român care duce mai departe moştenirea Străbunilor, moştenirea Eroilor şi Sfinţilor Neamului Românesc.
Dincolo de toate răutăţile lumii, noi, Românii, suntem aici, trăind în Dumnezeu şi ducând mai departe Credinţa şi toată moştenirea cea bună a Străbunilor!
Lumânarea arde în furtună şi va arde mai departe. Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!
Mergem înainte, până dincolo de hotarele lumii, până dincolo de sfârşitul lumii, în Veşnicie.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă