Câteva adevăruri

Adevărul este că Al treilea război mondial a avut loc între 1946 şi 1988. A produs mai multe victime decât Al doilea război mondial (majoritatea victimelor produse prin crimele Socialiştilor /Comuniştilor împotriva populaţiei cucerite). Denumirea de Război rece este sinteza victoriei uluitoare a manipulării mediatice împotriva contactului cu realitatea al oamenilor.

Adevărul este că nu există Socialism (Comunism) naţionalist. Naţionalismul are ca principiu fundamental iubirea faţă de naţiune, faţă de istoria, cultura şi tradiţiile ei. Toate sistemele Socialiste (Comuniste) din lume au avut ca prim obiectiv distrugerea tradiţiilor, culturii şi istoriei naţiunii ocupate. „Reconstruirea” naţiunii după modele socialiste (comuniste) este doar distrugerea naţiunii.

Adevărul este că fără Dumnezeu nu există morală adevărată. Fără autoritate divină orice morală este goală de sens şi autoritate: cel mult poate fi impusă cu forţa (armată, economică), dar asta o transformă într-o etică de partid ori de stat, anulându-i dimensiunea interioară voluntară esenţială moralei.

Adevărul este că după Decembrie 1989 conducerea României a rămas la agenţii sovietici şi ucenicii lor. Toţi preşedinţii României din 1989 şi până în prezent sunt Socialişti – unii globalişti, alţii regionalişti (aşa-zis „naţionalişti”).

Adevărul este că cei care nu îi respectă şi urmează pe eroii Rezistenţei Anticomuniste îi urmează pe ocupanţi, torţionari şi colaboraţionişti.

Adevărul este că România este dominată – prin grija conducătorilor neobolşevici – de intelectualişti sterpi. Nume goale, care produc o operă ce va fi uitată odată cu pieirea sistemului politic pentru care au apărut.

Adevărul este că numărul sinuciderilor din România lui 2020 a crescut enorm – după unele surse de peste patru ori (sau chiar mai mult!) faţă de 2019. Asta înseamnă că 4 sau 5 mii de Români au murit prin sinucidere în 2020 – în majoritate datorită măsurilor demente impuse (dement) de Arafat, guvernarea PNL, Iohanis şi alte structuri de ocupaţie. În acelaşi timp au murit de COVID 227 (douăsutedouăzecişişapte) de Români.

Adevărul este că o boală contagioasă pe care o poţi răspândi prin respiraţie se detectează printr-o mostră de salivă sau secreţii nazale. Adevărul este, prin consecinţă, că băgarea unui băţ în cap – prin nări – nu are rost într-o asemenea situaţie. Adevărul este că singura explicaţie logică a unei asemenea operaţiuni monstruoase – şi ca gest, şi ca uriaş număr de victime – este distrugerea demnităţii umane. Cine are minte şi suflet înţelege că gestul este un viol. Un străin îşi bagă un obiect în corpul unui om, prin forţă. Pentru că cine nu se supune are de suferit pe multe planuri.

Adevărul este că atunci când spitalele din Israel (peste 80% vaccinaţi!) sunt pline de vaccinaţi, este limpede că vaccinurile anti-covid sunt cel puţin un eşec.

Adevărul este că în caz de molimă cea mai importantă este imunitatea faţă de boală. Vă aduceţi aminte de filmele cu epidemii? În care se caută în disperare un om imun? De la care se obţin serul împotriva bolii şi tiparul de luptă al organismului cu boala? Adevărul este că atunci când îi declari pe cei imuni la virus drept „bolnavi asimptomatici” înseamnă că ai ejectat excremente pe ştiinţă şi că ai cu totul alte scopuri decât binele oamenilor.

Adevărul este că în orice epidemie reală se încearcă toate leacurile şi tratamentele posibile.
Adevărul este că atunci când doctori precum Raoult Didier sau Flavia Groşan au succese spectaculoase în tratarea sars-cov-2 autorităţile îi blochează, îi ameninţă (şantajează) şi refuză să preia tratamentul – fie şi experimental!
Adevărul este că în acelaşi timp se aplică tratamente cu rată de mortalitate extrem de mare şi, bineînţeles, se impun vaccinuri experimentale – acum deja dovedite ca profund ineficiente.

Adevărul este că în Australia este război civil. Sunt lupte de stradă, cu morţi şi răniţi, între agenţii Socialismului (poliţişti, jandarmi etc.) şi popor. Sunt greve, sunt blocate străzi şi cartiere. Poliţişii socialişti din Australia intră în case şi vaccinează cu forţa copiii. Pe scurt, Australia este imaginea Revoluţiei Bolşevice în Rusia sau, respectiv, a instaurării Regimului Nazist în Germania.

Adevărul este că în enormă majoritate mass-media din România ascunde Războiul Civil din Australia.

Adevărul este că în Franţa este război civil. Sunt lupte de stradă, cu morţi şi răniţi, între agenţii Socialismului (poliţişti, jandarmi etc.) şi popor. Liberte, egalite, fraternite se dovedeşte, ca de atâtea ori, o lozincă fără acoperire. Adevărul este că „apărătorii drepturilor femeilor” din Franţa – cum s-au prezentat repetat autorităţile din această răvăşită ţară – nu au nicio şovăire în a bate cu bestialitate femeile… dacă protestează împotriva „paşaportului verde” sau altor măsuri naziste. Adevărul este că Franţa se apropie cu paşi mari de colaps.

Adevărul este că în enormă majoritate mass-media din România ascunde Războiul Civil din Franţa.

Adevărul este că s-a atras atenţia că nu e normal ca forţele de interne din Australia să colaboreze strâns cu forţele similare din Indonezia. Adevărul este că s-a subliniat atunci că singurul domeniu real de expertiză al forţelor de interne indoneziene este oprimarea opoziţiei. Adevărul este că s-a strigat atunci că avertismentele şi îngrijorările pe temă sunt „teoria conspiraţiei”. Adevărul este că forţele de interne din Australia Socialistă aplică exact măsurile indoneziene de oprimare a opoziţiei.

Adevărul este că pe cei care fac aceste lucruri – în România, în Franţa, în Australia sau oriunde – o să-i mănânce Iadul. Veşnic. Şi pe ei, şi pe toţi cei din familia lor care îi sprijină, care colaborează cu ei. Şi care, implicit, sunt vinovaţi de complicitate la crimele acestora.

Mihai-Andrei Aldea

Îmi povestea, cândva, un fost deţinut politic, luptător în Rezistenţa Anticomunistă din România:
– Şi ăsta [un fiu al lui n.n.] s-a dus să se înscrie la Comunişti. Ca să poată face carieră, zicea el. Şi, după câteva săptămâni, vine la mine. Cu nişte sacoşe pline, ca să îmi arate ce deştept este el şi cât a câştigat. Nu l-am primit în casă! Am deschis puţin uşa şi i-am strigat „Te lepezi de Comunism?”. S-a uitat speriat în jur: „Tată, taci că te aude lumea!” şi a ridicat sacoşele „Ia uite cât am câştigat dacă m-am dat cu ei!”. L-am scuipat în faţă şi am închis uşa.
– Şi? – întreb eu.
– M-a sunat după câteva luni maică-sa. Care divorţase când am fost arestat şi s-a căsătorit cu securistul care mă arestase. Ea l-a învăţat să se dea cu Comuniştii! M-a sunat că cică să înţeleg, să mă trezesc. Zicea că lumea se schimbă şi trebuie să îl înţeleg pe băiat. Că nu poate trăi în trecut, trebuie să privească în viitor. Şi i-am zis: „În viitor vă aşteaptă Iadul. Şi pe tine, şi pe securist, şi pe fii’tu! Dacă nu vă pocăiţi, dracu’ vă mănâncă! Iar pe fii’tu îl primesc după ce îşi dă demisia din Partid.”
– Şi? S-au pocăit?
– Nici gând! Aşa au trăit, aşa au murit. Vai de capul lor!

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (III)

20171210_145139 mic

(continuare)

III. Două lămuriri

a) A intrat în gândirea unor Ortodocşi propaganda comunistă după care „naţiunea este un concept ce apare târziu”, „naţiunile apar doar prin secolul al XVIII-lea” etc. Afirmaţiile de acest fel sunt de o imbecilitate rară, fiind bazate exclusiv pe o incultură istorică feroce, pe o lipsă de logică elementară sau, respectiv, pe o rea-voinţă teribilă.

În 1438 se constituia în Transilvania o alianţă a coloniştilor împotriva Românilor băştinaşi: Unio Trium Nationum. Adică Uniunea celor Trei Naţiuni. Nu ştiau bieţii naţionalişti-extremişti Unguri, Secui şi Saşi că nu ar fi trebuit să existe noţiunea de naţiune! Aşa că o aveau şi o foloseau.

Ca să o scurtez, amintesc de faptul că în secolul al IV-lea strămoşul nostru Ieronim foloseşte termenul de naţiune în acelaşi înţeles pe care îl are termenul în secolele XVIII-XIX. Că cine citeşte Vechiul Testament vede clar conştiinţa naţională nu doar la Evrei, ci şi la Filisteni şi alte popoare ale vremii. Trec aici peste istoria Chinezilor sau Indienilor, cu naţionalismele care au marcat-o. Cred că şi aşa sunt destule dovezi pentru cine vrea să vadă adevărul: neamul sau naţiunea este, ca noţiune, o realitate străveche, a cărei apariţie merge către începuturile Omenirii.

b) Sunt nedumeriţi unii ortodocşi, dar profită de nedumerirea lor pseudo- şi anti- ortodocşii, de termenul „mântuirea neamului”. Se întreabă, adică „Ce înseamnă să ne mântuim ca neam?”. Răspunsul pe larg există în scrierile unor teologi precum Părintele Dumitru Stăniloae. Pe scurt, putem explica astfel:

Orice Neam (Naţiune) se caracterizează printr-o cultură, printr-o spiritualitate. Aceasta este, de obicei, compusă, având curente uneori (sau adesea, după caz) contradictorii. În măsura în care această cultură este îmbibată tot mai mult de Duhul Sfânt, devine tot mai mult o trăire a Evangheliei, neamul în cauză se regăseşte tot mai deplin în Cer. Altfel spus, Românii care se mântuiesc nu vor duce în Ceruri cele rele din cultura şi spiritualitatea Neamului Românesc. Vor duce doar cele bune. Cu cât Neamul Românesc izbuteşte, aici pe pământ, să se cureţe de cele rele şi să adune cele bune, cu atât mai deplin se va regăsi în Ceruri. Cu specificul lui, după cum aminteşte Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23, 26; 22.2). Se construieşte, astfel, o Românie cerească, bineînţeles ca parte a Împărăţiei Cerurilor. Evident, cu cât un neam este mai apropiat de Evanghelie, de Ceruri, cu atât mai mare este nu doar prezenţa sa culturală în veşnicie, ci şi numărul fiilor săi care se mântuiesc. Acesta este, pe scurt, principiul şi rostul mântuirii neamului.

IV. Concluzii

Este o deosebire uriaşă între împotrivirea faţă de xenofobie sau rasism şi împotrivirea faţă de fireasca, frumoasa şi sănătoasa iubire de neam şi ţară. Este ca şi când te-ai opune unui ins care hărţuieşte oamenii necunoscuţi interzicându-le tuturor să-şi iubească părinţii, fraţii, prietenii. Este evident o acţiune total nesănătoasă, greşită, rea.

Mai aduc aminte de un fapt! Cei care privesc invidioşi sau bălind sau slugarnic spre ţări străine precum S.U.A., Israel, China, Ungaria, Elveţia etc. trebuie să înţeleagă un fapt: s-au construit pe baza naţionalismului şi patriotismului (uneori în forme de-a dreptul bolnave!). Şi chiar şi atunci când forme de naţionalism-extremist le-au prăbuşit, tot naţionalismul şi patriotismul le-au ridicat (cum s-a întâmplat, repetat, cu Germania, cum s-a întâmplat cu Polonia, cum s-a întâmplat, repetat, cu Ungaria etc.1).

Iubirea de neam şi ţară sunt singurele care ţin o naţiune, o ţară. Cine se împotriveşte lor este, cu voie sau fără de voie, duşman acelei naţiuni, acelei ţări… sau tuturor.

Ceea ce, iarăşi, este împotriva lui Dumnezeu, Cel care spune că neamurile vor exista în Veşnicie.

Lucrarea celor din amintitul videoclip – clerici şi mireni deopotrivă – este bună şi vrednică de laudă, cerându-se urmată de cât mai mulţi. Face parte din faptele bune pe care trebuie să le săvârşim. Ea intră în lucrarea cea bună a iubirii de neam şi ţară; a acelei iubiri de neam şi ţară fireşti, sănătoase, duhovniceşti. De la Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab ori Constantin Brâncoveanu şi până la părinţi ca Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Arsenie Boca ori Dumitru Stăniloae avem o pleiadă de sfinţi care s-au mântuit mergând pe această cale (a iubirii sănătoase, fireşti, duhovniceşti, de neam şi ţară).

Ca urmare, cei care – din îndoctrinare comunistă sau din alte pricini – denigrează asemenea lucrări şi li se împotrivesc acţionează împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a Neamului şi a Ţării.

S-ar cuveni să ştim că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit! Şi să vorbim cu prudenţă despre asemenea lucruri, nu să ne facem judecători în temeiul unor prejudecăţi sau lozinci.

(încheiere)

Mihai-Andrei Aldea


1 Germania a căzut de mai multe ori în urma acţiunilor imperialiste. Revenirile s-au datorat totdeauna unor forme (uneori sănătoase, alteori nu) de naţionalism şi patriotism. Polonia s-a prăbuşit datorită ambiţiilor imperialiste (şi Moldova, Muntenia şi Transilvania au suferit, direct sau indirect, din pricina acestor ambiţii). Ungaria a căzut sub Turcii Otomani datorită naţionalismului-extremist (care a exclus din apărare pe Români). Şi-a revenit datorită naţionalismului şi patriotismului care au ţinut aprinsă flacăra vieţii naţionale. A reînviat, real, prin dualismul habsburgic (1867, Austro-Ungaria), dar a căzut exact prin extremismul-naţionalist care o ridicase. Etc.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (II)

(continuare)

II. Studiu de caz. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

Mă minunam cum pot cei care iubesc libertatea să-i ţină pe ceilalţi în lanţuri. Dar raţiunea nu joacă un rol important nici în viaţa de familie, nici în politică. 
Maitreyi Devi

Am amintit mai sus de bărbatul care, la o înregistrare de cântece patriotice româneşti, se îngreţoşase. Da, nu simţise nimic bun, nimic înălţător, auzind cântate frumos şi cu mult suflet cântece care au însoţit ostaşii români pe câmpurile de luptă. Sau care au marcat clipe esenţiale din istoria Neamului Românesc. Nu, dânsul a etichetat aceste cântece drept „filetisme”, la fel şi preoţii, muzicienii şi poporul ce cântau. Şi a decretat că ne-ar face „foarte mult rău”. Şi că ar fi necanonice – cântecele şi cântarea. Acesta este cazul pe care îl analizez astăzi.

După cum am amintit, principiile gândirii sănătoase presupun să recunoaştem sincer că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit.
Strategul chinez Sun Tzu remarca, acum foarte multă vreme, că „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior”. Este un adevăr universal acceptat. În toate studiile (geo-)politice, strategice şi de marketing se ţine seama de acest adevăr.

Ca urmare, să spui că unei naţiuni sau unei ţări cutare lucru „îi face (foarte mult) rău” este ceva mare, ceva serios, ceva extrem de grav. Dacă ai dreptate, iniţiatorii – văzuţi sau nevăzuţi – ai acelui „cutare lucru” sunt duşmani ai naţiunii/ţării. Iar cei care îi urmează, chiar involuntar, se fac, evident, complici.
Creştineşte o asemenea afirmaţie este cu atât mai gravă cu cât ni s-a arătat limpede că răspunderea pentru cum judecăm este extrem de mare. Căci cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat, ne-a spus Marele Judecător (Matei 7.2).
Altfel spus, dacă începi să-l judeci pe cineva de erezie ori trădare de neam sau ţară, vei fi judecat şi tu pentru acestea. Ceea ce este drept şi lesne de înţeles. Iar dacă judeci pe cineva drept în erezie, ori în trădare de neam sau ţară, pentru ceea ce este drept şi bun, ce înseamnă? Înseamnă că tu eşti în erezie, ori în trădare de neam sau ţară!

Iată, deci, greutatea unei asemenea acuzaţii din punct de vedere creştin.
Însă e la fel nu doar creştineşte, ci şi omeneşte!
Căci pretutindeni împotrivirea faţă de adevăr este minciună sau promovarea minciunii. Şi pretutindeni împotrivirea faţă de cele bune pentru neam sau ţară este trădare sau complicitate (voluntară sau nu).

Să vedem însă care sunt faptele comentate negativ:

a) Într-o biserică ortodoxă,
b) în afara slujbei, (preoţii sunt doar în sutană, nu au veşmintele liturgice)
c) împreună cu muzicieni
d) şi cu poporul
e) se cântă Treceţi batalioane române Carpaţii, Şoim român şi Transilvanie/Basarabie măreaţă, într-o formă originală, trecându-se repetat de la un cântec la altul.
f) foarte mulţi din cei de faţă sunt îmbrăcaţi în haine naţionale.

Ce ar fi de reproşat aici???

S-a spus că e vorba despre „Etnofiletisme”. Că, adică, a cânta cântece patriotice româneşti în România este un act de „etnofiletism”.
Citeam şi mă minunam: cine a scris comentariul chiar vorbeşte despre ce nu ştie sau e plătit să facă asemenea comentarii?
Dar, oricum ar fi, hai să vedem care este adevărul!

Ce înseamnă etnofiletism?

Etnofiletismul este grupul de rătăciri – inclusiv erezii – prin care se aşează fiinţial fie o anume ţară, fie un anume popor sau neam, fie o anumită rasă ori deasupra tuturor celorlalte ori chiar deasupra Învăţăturii Creştine.

Termenii seculari pentru etnofiletism sunt xenofobie, extremism-naţionalist, naţionalism-extremist ori, în anumite cazuri, rasism. Încercaţi să ţineţi bine minte aceşti termeni! Confuzia termenilor duce la confuzia ideilor, deci la concluzii greşite, deci la o cale greşită!

Pentru cine cunoaşte Teologia Ortodoxă este limpede că niciunul dintre cântecele amintite nu se încadrează în zona etnofiletistă.

Fără a intra în amănunte teologice, amintesc doar de faptul că asemenea cântece patriotice există la toate popoarele ortodoxe. Majoritatea mult mai laudative pentru propriul popor sau propria ţară, incomparabil mai agresive faţă de străin(ul invadator) etc. Le au Gruzinii. Le au Armenii ortodocşi. Le au Ruşii. Le au Bieloruşii. Le au Ucraineenii. Le au Bulgarii. Le au Ungurii ortodocşi. Le au Slovacii ortodocşi. Le au Polonezii ortodocşi. Le au Sârbii. Le au Macedonenii. Le au Bulgarii. Le au Grecii. Şi se cântă inclusiv în bisericile ortodoxe ale acestora, exact în felul în care s-au cântat în acest caz.

Este interesant că felurite persoane care sar cu acuzaţii de etnofiletism – deşi sunt, ori se pretind, ortodoxe – nu văd această realitate. Păi dacă ar asculta cântecele patriotice cântate adesea în biserici din Atena sau din alte oraşe ale Greciei – şi le-ar înţelege – ce-ar mai zice? Probabil nimic: ei nu sunt Români, deci au voie, la Români nu e bine!

Pentru cei care nu sunt Ortodocşi, discuţia aceasta ar trebui să fie neinteresantă. Dar dacă vor să se bage în seamă, voi sublinia că asemenea cântece există şi se cântă şi la Catolici, şi la felurite ramuri ale Protestantismului, şi la feluritele ramuri ale Budismului sau Hinduismului, ca să nu mai vorbim de Mahomedanism (aka Islam).

Naţionalismul este iubirea de naţiune/neam.

Patriotismul este iubirea de patrie.

Evident, orice iubire poate ieşi din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea dintre doi oameni trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – desfrânare, adulter, gelozie etc.
Este necesar să înţelegem că toate acestea sunt patimi şi NU iubire!

La fel, iubirea de neam sau de patrie poate să iasă din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea de neam sau de patrie trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – xenofobie, rasism, mesianism etc.

Trebuie subliniat faptul că aşa cum în iubire persoana iubită este minunată şi mai presus de altele (a se vedea Cântarea Cântărilor pentru întinderea îngăduită iubirii), la fel este şi în iubirea de neam şi ţară. Pentru un patriot sau naţionalism sănătos Patria şi/sau Neamul sunt minunate şi mai presus de altele. Dar, cu recunoaşterea faptului că aceasă poziţie este una particulară, personală! La fel ca în iubirea dintre bărbat şi femeie!

Orice îndrăgostit cu bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit, personal. Cel care se aşteaptă ca fiecare bărbat să se îndrăgostească (eventual nebuneşte) de femeia care îi place lui a ieşit din adevăr. Şi a căzut fie în gelozie, fie în alte patimi la fel de rele. Corect se aşteaptă să fie şi alţii care îi apreciază femeia iubită, dar şi alţii, mult mai mulţi, care au alte sentimente.

În acelaşi fel orice patriot sau naţionalist de bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit. Şi că, firesc, sunt alţi oameni care au sentimente similare pentru alte ţări sau naţii – cărora aceştia le aparţin.

Pentru că, desigur, într-o lume firească fiecare om are o patrie, are un neam.
Chiar dacă, tot firesc, aşează mai presus Împărăţia Cerurilor şi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne arată, prin Sfântul Apostol Pavel, înălţimea cuvenită iubirii de neam, adică naţionalismului:

Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9.1-3)

Altfel spus, Sfântul Apostol Pavel este gata să-şi dea nu doar viaţa, ci şi sufletul, pentru mântuirea fraţilor săi „de neam”.

Acest naţionalism al Sfântului Apostol Pavel a fost primit de Dumnezeu şi pecetluit de Biserică. Şi este o adevărată icoană a naţionalismului curat.
Pentru că acelaşi naţionalist evreu Pavel respinge orice ierarhizare după neam.
Respinge posibila trufie a neamurilor faţă de Evrei, respinge posibila trufie a Evreilor faţă de neamuri, respinge posibila trufie a Grecilor faţă de barbari etc. Ba chiar respinge şi posibila trufie a bărbaţilor faţă de femei, sau a femeilor faţă de bărbaţi!
Pentru că, după modelul Domnului nostru Iisus Christos, el trăieşte o ierarhie a iubirii, în care cel care vrea să fie cel dintâi se face slujitorul tuturor (Matei 23.11).

Tot Sfântul Apostol Pavel este o icoană şi a patriotismului.
El a avut această năzuinţă de a vesti Evanghelia la toate neamurile (II Timotei 4.17), şi mai ales acolo unde Christos încă nu fusese cunoscut (Romani 15.20).
Fără patriotismul său, cu un spirit mai universalist (ca la Sfântului Apostol Toma, de pildă), el ar fi putut ajunge în India sau China, în Scandinavia ori Urali, la Izvoarele Nilului sau în adâncurile Saharei etc.
Totuşi această năzuinţă amintită el şi-o îndeplineşte strict în patria lui, Imperiul Roman. Din Israel ori Palestina până în Galia, străbate Asia Mică şi cât mai multe dintre ţinuturile ei, străbate ţinuturile traco-romane ale Macedoniei şi Tesaliei, ţinuturile iliro-traco-romane ale Epirului – trimiţând în Dalmaţia pe Tit, pentru o vreme –, străbate Ahaia, Italia şi Galia… Este o călătorie de la Răsărit la Apus şi înapoi, sfârşită la Roma, unde este primul dintre Apostoli. (Urmat mai apoi de Sfântul Apostol Petru.)

Datoria legală faţă de Patrie – adică stagiul militar, „armata” – şi-o făcuse (altfel ar fi pierdut cetăţenia romană pe care, totuşi, o are până la sfârşitul vieţii1). Dar acum îşi face o datorie şi mai înaltă: vestirea Evangheliei.

Vedem că Sfântul Apostol Pavel respectă cu sfinţenie cuvântul Mântuitorului: tuturor neamurilor, de la Ierusalim la marginile lumii (Luca 24.47; Romani 10.18).

Este aici o ierarhie clară:

1. Dumnezeu, care este deasupra tuturor,

2. Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Christos şi Învăţătura Acestuia, care sunt un întreg inseparabil (Faptele Apostolilor 20.26-31, I Timotei 3.5 şi 14-16 etc.); aici intră, fireşte, toţi fraţii întru Christos, indiferent de neam, dar intră şi ca naţiuni, după cum arată Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23 şi 26, 22.2)

3. Neamul, care este o frăţietate – şi după trup, dar şi după duh (Romani 9.6-8 ş.cl, Galateni 3.7 etc.)

4. Patria, faţă de care, chiar dacă nu este patria noastră supremă, avem o datorie sfântă; căci Dumnezeu arată că dacă cineva nu poartă grijă de propria casă nu poate purta de grijă Bisericii (I Timotei 3.5). Iar Patria este familia sau casa mare, de aici venindu-i şi numele.

Naţionalismul şi patriotismul sunt, curate, cele care ţin această firească ierarhie.

Rostul iubirii de neam şi al iubirii de patrie este, pentru creştin, ridicarea Naţiunii şi a Patriei în şi prin cunoaşterea şi trăirea Învăţăturii lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea de neam şi iubirea de patrie nu primeşte dispreţuirea celor pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit. Este drept să urâm rânduielile strâmbe ce i-au făcut – şi îi fac – pe Ruşi, pe Unguri, pe Turci, pe Austrieci, pe Germani sau pe Greci să persecute Românii şi România; dar nu să îi urâm pe aceştia, ca neam şi ca oameni. Abia această ultimă atitudine este, după intensitatea ei, înspre sau direct în etnofiletism.

Iubirea de neam şi iubirea de patrie nu preschimbă preţuirea moştenirii naţionale (patriotice) în dispreţ faţă de alte naţiuni şi ţări. Este firesc să preţuim Sfinţii şi Eroii Neamului şi Ţării, este firesc să iubim peisajele româneşti, muzica româneasă, hainele româneşti, arhitectura românească etc., etc. Este firesc să spunem, cu Mihail Kogălniceanu, ceva ca

Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase, decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgovişte sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena. Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru români are mai mult preţ decât Corintul.

E firesc să spunem aşa ceva, câtă vreme aşteptăm ca pentru un străin locurile patriei sale să îi pară „mai plăcute, mai frumoase” şi „decât cele clasice”, dar şi „decât cele româneşti”.
Şi, corect, îl vom preţui pe străinul care ştie să îşi iubească Patria şi Neamul. Aşa cum şi străinii preţuiesc pe Românii care au aceste iubiri şi îi dispreţuiesc pe cei care nu le au2.
Toate aceste lucruri ţin de firesc, de acea fire a lucrurilor care, până la urmă, este Ortodoxia.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


1 Merită amintit că echipamentul militar descris de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 6, versetele 10-17) este exact echipamentul infanteriei grele a legiunilor romane (formate exclusiv din cetăţeni romani).

2 Acest dispreţ faţă de Românii sau Românofonii care îşi denigrează Patria şi Neamul mi-a fost mărturisit de-a lungul timpului de mulţi străini, de multe naţionalităţi, de la Finlandezi la Americani, ba chiar şi de Ungurii naţionalişti.

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Măsura viitorului unei naţiuni sau ţări…

Viitorul unei naţiuni se poate măsura după cât de preţuiţi sunt Sfinţii şi Eroii săi de oamenii prezentului. Oricât de rău ar duce-o un popor, în oricât de rele vremuri s-ar afla o ţară, dacă oamenii acelui popor, acelei ţări, îşi iubesc şi îşi respectă Sfinţii şi Eroii, viitorul va fi unul bun. Oricât de bine ar duce-o un popor, oricât de prosperă ar fi o ţară, dacă oamenii acelui popor, acelei ţări, îşi dispreţuiesc Sfinţii şi Eroii, viitorul este întunecat.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Despre o civilizaţie românească necunoscută

(Preluare, cu unele corecturi şi completări, după capitolul „DIVERSITATEA, SAU, MAI BINE ZIS, BOGĂŢIA VECHILOR ROMÂNI” din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

     Această diversitate, de care am vorbit mai sus [în Zbor prin vremi…], s‑a păstrat de‑a lungul veacurilor în toate domeniile vie­ţii româneşti.
Într‑o separare ciudată şi nedreaptă de Românii sudici, pur şi simplu uitaţi, s‑a vorbit mult despre o Civilizaţie a lemnului, definitorie[/unică] pentru Români. Foarte greşit! Chiar şi la nord de Dunăre, din cele mai vechi timpuri, piatra a avut o însemnă­tate deosebită. Chiar dacă valurile venetice puneau pecetea distrugerii mereu repetate pe mai toate clădi­rile, silind la folosirea unui material uşor de înlocuit – lemnul – vatra focului, păstrată sute şi chiar mii de ani, era totdeauna de piatră. Dar şi temelia caselor şi bisericilor din lemn era de foarte multe ori de piatră. Fie că aceasta era chiar stânca neclintită a muntelui, fie că era zidită din piatră smulsă pământului – fie de om, fie de puterea apelor – temelia era acolo. Doar în câmpiile codrilor adânci, şi în bărăganurile veşnicelor transhumanţe, doar acolo temelia de piatră era mai rară, dar nu ca urmare a lipsei meşteşugului, ci a ma­te­riei în sine: piatra era, acolo, marfă rară şi scumpă. (Nu degeaba mărturisea Vlad Ţepeş oaspe­ţilor străini că fiecare piatră pusă la Cetatea Giurgi­ului costase un bulgăre de sare – şi sarea fiind atunci rară şi scumpă.) Şi, mai presus de aceasta, zidăria în piatră nu a lipsit nicicând cu desăvârşire Românilor, fie ei din nordul sau sudul Dunării. Mai mult, price­perea lor era atât de mare în zidărit, încât au devenit zidarii Imperiului Otoman, aşa cum au fost şi zidarii a nenumărate bi­serici şi mânăstiri aflate astăzi în Slo­vacia, Ucraina sau alte state. Dar, şi trebuie să ţinem bine minte, a existat şi o civilizaţie a lemnului la Ro­mâni, aşa cum a existat şi una a pietrei, aşa cum a existat şi una a ce­ramicii, ori a metalului, ori a pânzei, ori… altele. Căci trebuie să ne întoarcem iar şi iar la acest cuvânt, cul­tura veche românească este şi o cul­tură a diver­si­tă­ţii sau, mai bine spus, a bogăţiei. Gă­seau cu uimire ar­heologii şi istoricii că în aşezările dacice se păstra şi olăritul vechi, primitiv, alături de forme mai noi, şi chiar de cele mai noi. Dar acest lu­cru se întâmpla, cu toată uimirea lor, chiar în zilele în care ei îşi scriau mirarea, în multe din aşezările ro­mâneşti pe care ei, din păcate, prea puţin le vedeau. Până astăzi chiar, Românii mai păstrează şi ceramica neagră, lustruită, străveche, alături de ceramica roşie lustruită, şi de ce­ra­mica smălţuită. Şi aceasta cu toată prezenţa moder­nă a vaselor metalice sau plastice. Este o parte a moştenirii României Străvechi.

     Toată această bogăţie a culturii materiale răspunde unei bogăţii spirituale, unei gândiri în care fiecare lu­cru îşi are rostul lui în alcătuirea lumii, chiar dacă pare sărac, neînsemnat, vechi, trecut[1].

       Mulţi au dispreţuit valorile tehnice şi ştiinţifice ale vechii culturi româneşti. Şi au făcut aceasta deoarece au privit‑o prin ochii gândirii înstrăinate pe care o căpătaseră, de obicei în şcoală. După ei, nu există ştiinţă şi tehnică românească înainte de ’48. Dar asta, nu pentru că Românii nu ar fi avut ştiinţă sau tehnică înainte de ’48, ci pentru că ei încearcă să găsească înainte de ’48 o cultură ştiinţifică şi tehnică având for­mele moderne pe care ei le cunosc. Or aceste for­me apusene nu erau dezvoltate pe deplin nici în Occi­dent, deci cu atât mai puţin aici. Însă nu cu aceste forme se măsoară epocile mai vechi, nici cultu­rile străine. O asemenea măsurătoare este ilogică şi nedreaptă, ignorând specificul cultural şi impunând un model unic drept superior, ba chiar absolut. Acest mod rasist şi exclusivist de gândire este de altfel, astăzi, condamnat pretutindeni în lumea ştiinţei şi culturii, ca unul care a dus omenirea la teribile răniri şi suferinţe. Totuşi, mai ales în ţările „mai slabe de înger”, unde snobismul este la putere şi în politică şi în cultură, se păstrează, din nefericire, o asemenea gândire com­plexată (ca şi în sufletele mici de pretutindeni).
Totuşi corect cul­turile se judecă, desigur, prin prisma propriilor lor principii şi forme. Şi dacă facem aceasta la Români, vom constata nu doar că ştiinţele şi tehnica nu lipsesc în vechea cultură românească, dar chiar sunt dez­voltate la un grad pur şi simplu uimitor. Doar… că în alte forme decât se aşteaptă unii.

     Am amintit mai sus de faptul că Românii au fost zi­darii Peninsulei Balcanice (şi nu numai). De la ba­lada Podul de pe râul Arda [Arta] la Meşterul Manole, fiecare ţară românească, din sudul îndepărtat până dincolo de Carpaţi, păstrează în cânt, cuvânt şi zidire mărtu­ria acestei îndeletniciri româneşti.
Construcţiile fă­cute de înaintaşii noştri se găsesc la Kiev, Lvov, Bu­dapesta şi Viena, la Triest, Ragusa (Dubrovnic), Ohrid, Belgrad, Sofia, Constantinopol (Istambul)… Sau la Athos, Meteore, Rila, şi chiar Sinai şi Ierusa­lim. Şi în atâtea şi atâtea alte locuri! Nu mai vorbesc de ce s‑a întâmplat în vremuri mai noi, când Românii au zidit nenumărate clădiri din afundurile Siberiei în oraşele Occidentului, de la ţărmurile Oceanului Îngheţat la nisipurile şi pămân­turile fierbinţi ale Africii şi Arabiei, de la malurile Oceanului Indian la cele ale Marilor Lacuri…
Chiar în vremurile vechi, zidarii Români au fost peste tot în Romania străbună, şi mai departe, înălţând nenumă­rate construcţii. Toate acestea cereau o pricepere, o îndemânare, o ştiinţă şi o tehnică pe care, iată, Ro­mânii o aveau cu prisosinţă. Multe din realizările lor uimesc şi astăzi. Sunt bolţi din piatră şi cărămidă de o ingeniozitate şi precizie uimitoare. Şi nu doar bolţi, ci bolţi peste bolţi peste… Sunt biserici, mânăstiri, case, palate, de o frumuseţe de necrezut, întocmite cu o desăvârşită pricepere arhitecturală. De­si­gur, neasemuiţii meşteri care le‑au ridicat nu aveau facultăţi sau alte studii înalte – după standarde străine. Aveau altfel de şcoală înaltă, o şcoală diferită, românească, dar, iată, nu mai puţin eficientă, ba chiar dimpotrivă. Era o şcoală ale cărei cursuri se desfăşu­rau practic, chiar şi teoria fiind predată „la faţa locu­lui”, şi care cuprindea firesc în sine şi acea sarcină aproape imposibilă profesorilor de astăzi, de a găsi cât mai iute adevăratele talente. Cernerea celor fără har se făcea îndată, ca şi alegerea celor înzestraţi.
Şi, pentru că tot pomenisem mai sus de „civilizaţia lem­nului”, să ne amintim cu dreptate că, de sute şi poate chiar mii de ani, Românii deţin întâietatea în lume la înălţimea zidirilor din lemn. Bisericile din lemn, de multe ori clădite fără nici un cui metalic, fără nici o scoabă metalică[2], trec deseori de 12 stânjeni (cca. 30 metri), ba ajung chiar să treacă şi de 30 stânjeni (cca. 75 m). Şi aceasta este ştiinţă, şi aceasta este tehnică, şi încă de înaltă clasă, cu toate că a apărut şi crescut pe alte căi decât cea apuseană.
Există aici şi o ştiinţă a materialelor care, pe alte tipare decât cea vest-europeană, a fost însă la mare înălţime. Românii ştiau să facă din lemn cuie puternice, care să unească alte feluri de lemn puternic şi elastic totodată. Ştiau să prelucreze lemnul astfel încât să fie mai dur sau mai mlădios, după cum aveau nevoie. Înţelegeau schimbările petrecute în lemn după felul în care este uscat, după gudroanele şi răşinile cu care era uns ori îmbibat. Se pricepeau, Românii României străvechi, să pietrifice lemnul, în parte sau de tot, în „gropi de lut” – azi le-am zice bazine – în care se aduna urina vitelor. Bine închise, în ceea ce am numi azi un proces anaerob prelungit – ani de zile -, aceste lemne ce fuseseră uscate mai înainte şi două decenii ajungeau să absoarbă sărurile minerale. Nu strâmbaţi din nas, mirosul pierea chiar din primele luni! Iar lemnul astfel pregătit nu doar că avea o tărie uimitoare – era modelat dinainte, pentru că prelucrarea lui după era aproape cu neputinţă de făcut – dar era şi imun la apă şi foc.
La fel de bine cunoşteau Românii şi piatra şi cărămida, dar şi amestecurile ştiute ca mortar sau ciment, astfel încât putea face clădiri în stare să înfrunte cutremurele, inundaţiile, vremea. Unele din piatră, altele din cărămidă, altele din cărămidă şi piatră. Multe rămase până astăzi, mărturie tăcută a unei culturi româneşti înalte, chiar dacă uitată şi dispreţuită de omul recent.
Chiar şi metalul – prin scoabe de bronz ori fier/oţel şi alte piese – îşi avea locul său în construcţiile româneşti vechi. Fiind cuprins şi el în acea cunoaştere intimă a materialelor pe care o aveau Românii de demult.

     Pe lângă această pricepere inginerească a Români­lor, închegată în poduri şi drumuri, biserici, mânăs­tiri, palate, castele, turnuri ş.a.m.d., sunt şi alte multe domenii în care ştiinţa şi tehnica veche românească au avut un greu cuvânt de spus. Dar, trebuie să repetăm acest lucru, în alte forme, în altă alcătuire decât cele cu care este obişnuit omul de astăzi.

     Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunos­cută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri oc­cidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat‑o în seamă deloc. (Ba chiar, aşa cum am văzut mai sus, au încălcat dreptul Românilor la propria toponimie, preluând sau chiar inventând tot felul de toponime străine, fanteziste, cele mai multe necunoscute chiar conlocuitorilor noştri, dar prezente în hărţile de pro­pagandă străină, anti-românească. Şi care hărţi străine de propagandă au fost respectate cu sfinţenie de cei care ar fi tre­buit să le combată.) Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din ve­chime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

     În primul rând, se cuvine a şti că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Bal­cani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului. Unii au roit chiar mai departe, până dincolo de Volga sau Caucaz. Şi chiar pentru cei care, în transhumanţă, se mişcau între aceleaşi ţinte, drumurile nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau va­duri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, administraţiile locale şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi „conformaţia terenu­lui”, cât şi „biotopurile”, sau „vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică „demografie”, „legislaţie locală” ş.a.m.d.
Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori doar mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt, lucrurile stăteau şi, în unele părţi încă stau, cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vremea lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi aus­tro‑ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef, fără nicio grijă? Dimpotrivă! Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pă­mânt, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cea­laltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puter­nici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşu­nat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanu­ri­le, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi ne­nu­mă­rate alte lucruri. Adică exact ceea ce am ară­tat şi mai sus! Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cu­noş­tinţe, mulţi dintre păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călăto­reau între satele de iernat şi cele de vărat cu familii cu tot!

     De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geo­grafice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii [transportatorii] unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Me­diterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de cara­va­ne, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei în­de­plineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută as­tăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică trans­portul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebu­iau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Trebuia însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu‑se de schimbările nepriel­nice ale vre­mii, ocrotindu‑şi oamenii şi animalele, să facă dru­mul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată per­fect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletniciri. Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuin­cioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l‑a dat Neamul nostru, mai cu sea­mă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi în­sem­na­te ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adu­nând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei di­nainte, ba chiar mai multe[i].

     Prin urmare, chiar dacă nu au fost sistematizate după model apusean, ci adunate şi păstrate după altă rânduială, cunoştinţele geografice nu au lipsit nici­când Românilor.

     Am prezentat în câteva pagini unele părţi ale vieţii Românilor din vechime prea puţin cunoscute astăzi. Ele sunt departe de a fi arătat totul. Însă ne dovedesc măcar o parte bogăţia acestei vieţi, prea simplist ima­ginată de majoritatea celor de acum.

     Putem stărui mai departe, arătând că Românii, fără a avea acele tipuri de medicină, biologie şi chi­mie pe care, mai ales după 1850, le‑a avut Apusul, au avut cunoştinţe cel puţin egale, dacă nu superioare, în cele mai multe laturi ale acestor ştiinţe[ii]. Pentru aceasta, ar trebui să înfăţişăm însă pe larg mai multe lucruri decât se cuvine pentru ceea ce dorim a do­vedi. Vom aminti însă pe scurt faptul că celebrele culori de la Voroneţ, Suceviţa etc erau obţinute de meşterii Români fără calculatoarele şi „stasurile” ce încearcă astăzi a asigura calitatea coloranţilor, vopselelor, cernelurilor. Cu toate acestea nuanţele erau cele dorite, iar frescele stau mărturie până acum asupra priceperii meşteri­lor, care cunoşteau desăvârşit tainele plantelor, mine­ralelor şi celorlalte materiale folosite de ei. Este şi aceasta o formă a chimiei, chiar dacă nu de felul celei apusene; o chimie practică, dar şi teoretică, pe cât anorganică, pe atât mai mult organică. O chimie cu­prinzând intim o desăvârşită cunoaştere şi a biologiei plantelor. Doar de curând s‑au descoperit că o serie de străvechi rânduieli româneşti privind culegerea plantelor pentru vopsele sau leacuri în anumite mo­mente ale anului şi zilei nu sunt superstiţii. Ele ţin de ciclul biologic al acelor vegetale, care concentrează în anumite momente substanţa activă dorită, aflată în restul vremii în măsuri mai mici, ori chiar lipsind. Dar cunoaşterea asupra domeniului nu se opreşte aici. E bine să amintim că interacţiunile dintre feluri­tele substanţe conţinute de plante, ca şi de celelalte materiale folosite în lumea vopselurilor şi medicinii populare (de la ou şi miere la felurite soiuri de pă­mânturi şi piatră), precum şi influenţa temperaturii asupra acestor interacţiuni făceau de asemenea obi­ectul cunoaşterii meşterilor. De aceea, adevăraţii meşteri în arta picturii – fie ea bisericească, ceramică, textilă etc – ca şi adevăraţii „tămăduitori” şi „tămăduitoare” erau rari şi mult căutaţi.
Am putea aduce aici chiar şi mărturia cronicarilor Unguri, ce mărturisesc faptul că Românii vechi erau rareori şi puţin bolnavi. Până la prăbuşirea Vechii Culturi Româneşti sub loviturile bestiale ale fanariotismului, uniatismului, austro-hungarismului, islamismului şi ţarismului, Românii stăpâneau o medicină proprie, care le dădea o sănătate superioară celorlalte naţii. Mărturisea o cronică ungară că Românii cred că „se duce la doctor[ul apusean] cel care vrea să moară”, ei folosind cu încredere – şi cu mare eficienţă – înţelepciunea tămăduitorilor, priceperea moaşelor de demult şi rânduielile de viaţă străbune. Nu vom stărui aici asupra dansurilor taumaturgicevindecătoare, ale Căluşarilor, şi asupra altor laturi ale vechii culturi româneşti care ar fi prea copleşitoare pentru (ne)ştiinţa de azi.

     Nu am vorbit – şi nici n‑o vom face prea mult – des­pre cunoştinţele geologice ale Românilor. În Iliria, Timoc şi alte ţinuturi, dar mai cu seamă în Ţara Mo­ţi­lor, mineritul a fost o veche tradiţie românească. Cei care s‑ar osteni chiar şi astăzi să cerceteze pe bătrâni mineri ai Apusenilor ar culege, pe lângă numeroasele fapte de folclor, o sumedenie de informaţii despre cu­noaşterea pământului, de la suprafaţă până în adân­curi, despre felul în care se infiltrează apele şi anume gaze în rocile întunecate ale minelor, despre felul flori­lor de stâncă şi cum pot fi găsite şi multe altele aseme­nea. La aceste cunoştinţe se adaugă cele ale olarilor, de­spre lutul pe care îl lucrează, cele ale pietrarilor şi chiar cele ale plugarilor de altădată, atât de pricepuţi în a simţi sta­rea pământurilor, în a cunoaşte care pământ este bun pentru anume plante (aici intrând, de asemenea, buna cunoaştere a botanicii şi a ceea ce astăzi numim ecologie). Toate acestea, adunate la un loc, ar for­ma volume de cunoştinţe geologice de o surprinză­toare valoare, arătând încă odată pricepe­rea unui neam ce nu este preţuit pentru că nu ştie a se preţui cu adevărat.

     Singurul domeniu în care nu voi cuteza a mă aven­tura este cel al calculelor. Este limpede că şi moara cu făcaie (turbina românească, ce precede cu sute şi sute de ani turbina modernă, fără a-i fi cu nimic inferioară), şi catedralele brâncoveneşti, şi toate celelalte zidiri inginereşti şi arhitectonice ale Româ­nilor au avut nevoie de o puternică temelie matema­tică. Dar nu ştiu cum şi pe ce baze se punea această temelie. Rămâne deocamdată, pentru mine, desigur, un pământ încă necunoscut[3].

     Voi îndrăzni însă a scrie câteva cuvinte despre alte laturi ale culturii şi ştiinţei (sau cunoştinţelor) româ­neşti, şi mai ales despre acelea atât de frumoase şi adânci ale muzicii şi cântului. Şi trebuie să spunem că sunt două laturi fundamentale ale muzicii româneşti, respectiv cântarea psaltică (sau bisericească) şi cea mirenească. În acest ultim loc, aflăm atât cântarea vo­cală cât şi pe cea instrumentală. În ceea ce priveşte cântarea psaltică Românii au avut întotdeauna o mare pricepere şi un nume deosebit. „Privighetoarea Muntelui Athos” a rămas peste veacuri Nectarie Ro­mânul, iar alături de el sunt înscrise nenumărate alte nume româneşti. Manuscrisele psaltice compuse ori copiate de Români sunt nenumărate, în întreaga Or­todoxie. De la călugării basarabeni şi lucrarea lor în această privinţă în foarte largile hotare ale Imperiului rus până la călugării români din Sinai sau Valea Ior­danului, sunt chiar de necuprins marginile lucrării psaltice româneşti. Iar cine crede că muzica biseri­cească este uşoară, este cu totul nepriceput în această privinţă, şi are de lipsă a lua măcar o gramatică psal­tică de seminar pentru a‑şi încurca oleacă mintea şi ochii în ea, spre smerire şi îndreptare. Nu facem aici o analiză a domeniului. Prestigiul său în lumea eli­telor muzicale este destul de bine stabilit pentru a nu avea nevoie de argumentări suplimentare. Faptul că mânăstirile româneşti au fost şcoli avansate de mu­zică psaltică vorbeşte îndeajuns de adâncile cunoş­tinţe psaltice ale poporului nostru. Dar şi în dome­niul muzici populare sau mireneşti lucrurile stau la fel de bine. Nu doar că muzica noastră a inspirat de multe ori mari compozitori europeni, care de multe ori însă n‑au avut bunul simţ a mărturisi adevărul, atribuindu‑şi inspiraţia unor popoare cu totul infe­rioare Românilor în ceea ce priveşte cultura muzicală. Dar, indiferent faţă de purtarea altora, Românii au ştiut a dezvolta o cultură muzicală de mare comple­xitate şi aleasă frumuseţe[4].

    Desigur, nu am vorbit aici despre broderie, o artă străveche, minunată, în care Româncele au făcut adevărate minuni. Am vorbit doar în treacăt despre frescele – vestite sau nu, dar atât de frumoase – ale zugravilor români. Am lăsat deoparte gravura, dar şi metalurgia cu toate ramurile ei. N-am amintit de albinărit şi de faptul că, din câte ştiu, vechii stupari români au fost singurii ce au crescut şi bondari (mierea şi ceara acestora fiind mult preţuite de tămăduitori – se pare că mai ales pentru necazurile ficatului). Nu am vorbit despre vastele cunoştinţe astronomice şi meteorologice ale Românilor de altădată. La fel, despre dansul românesc – mai des numit joc sau horă – o artă mult mai complexă şi profundă decât ar părea. Am lăsat deoparte muzica instrumentală şi meşteşugul sau arta făuririi de instrumente muzicale, foarte multe moştenite din Antichitate, altele noi. Am trecut cu vederea ştiinţa pedagogică extraordinară a Românilor din trecut; bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fiecare în partea sa, luau parte la o uriaşă lucrare obştească de zidire (zidire şi personală, dar şi… de obşte şi ca obşte). Dar fără această ştiinţă moştenirea veche românească nu ar fi crescut din generaţie în generaţie, ci s-ar fi spulberat iute sub valurile şi furtunile Istoriei.

    Toate acestea sunt părţi ale ştiinţelor şi artelor româneşti de altădată. O lume uriaşă de cunoaştere, artă şi trăire, cu realizări uimitoare. Din care cei de astăzi – şi, jalnic, în primul rând Românii de astăzi – nu mai ştiu nimic.

Mihai-Andrei Aldea

[1] Unele din aceste rosturi, de cele mai multe ori stric tehnice, le descoperă sau redescoperă ştiinţa modernă. Dar aceasta nu face altceva decât să dovedească iar cât de mult am pierdut noi prin despărţirea de străvechea cultură românească.

[2] Cele vechi, desigur. Astăzi, ca element de siguranţă cerut de lege, acestea sunt prezente în toate construcţiile de lemn.

[3] Doamna Gabriela Moldoveanu, la corectura acestui text, no­tează harismă. La Nera, la Christiana şi la Naturalia au lucrat meşteri care fac biserici din lem sau cărămidă fără nici un plan. Iar harismă trebuie pentru toate priceperile cele bune”. Sunt de acord cu dânsa că este vorba de harismă. Am văzut şi eu aceasta, nu odată. Dar pe lângă harisma este şi o anume pricepere sau cu­noaştere. Iar vechea pricepere sau ştiinţă matematică româ­nească mie îmi este necunoscută, din păcate. Deşi se poate, de­sigur, şi ca totul să fi fost harismă.

[4] Tot de la doamna Gabriel Moldoveanu citire: Românii au cân­tarea cea mai centrată în inimă, netărăgănată peste măsură, ca în Orientul Mijlociu, caldă, blândă, nu ostăşească precum la greci. Cân­tare de creştini care au găsit pe Dumnezeu în ei şi nu urlă după El în pustiu, nici nu‑şi storc organele de sub inimă de energii pe care să le împingă, gâtuindu‑se, spre nas; nici nu‑şi angelizează vocea artificial. Muzică circulară, venită din locul cel sfânt, locul de har al inimii, şi întoarsă acolo sfinţită, în Duhul, în Tatăl şi în Fiul.

[i] William Martin‑Leake (1777‑1860), colonel britanic, vizitează – cu ordin, desigur – Peninsula Balcanică la în­ceputul sec. XIX (când deja situaţia Românilor din zonă se înrăutăţise foarte mult faţă de mijlocul secolului dinainte). Pentru ceea ce ne interesează aici, să reţinem din mărturia dată de el în Travels in Northen Greece: „Călăriţii şi Săracu sunt două din cele mai mari comune româneşti. Aceste comune, în număr de aproape cinci sute, dintre care nici una nu e prea mică, sunt răspândite de‑a lungul munţilor Epirului, ai Tesaliei şi ai Macedoniei. Vlaholivad, lângă Olosona, e socotită ca cea mai mare, şi apoi Meţova[i][Românii, spune Leake,] au în­ceput transportul în Italia al mantalelor de lână, numite cape, care se fabrică în munţii lor şi care se întrebuinţează tot atât de mult în Italia şi în Spania pe cât le întrebuinţează ei înşişi. Aceasta a deschis drumul către un comerţ mai întins; ei împăr­tăşesc cu Grecii comerţul aducător de profit cu produse coloniale între Spania sau Malta şi Turcia, şi mulţi dintre ei sunt propri­etari atât ai navelor cât şi ai încărcăturilor… Locuitorii bogaţi sunt negustori care au stat mulţi ani în străinătate, în Italia, în Spania sau în provinciile Austriei sau Rusiei şi care, după o lungă lipsă, se întorc în comunele lor natale cu profitul indus­triei lor… Rar se întorc însă ca să stea definitiv, şi aceasta o fac tocmai la o vârstă înaintată; până atunci se mulţumesc a face două sau trei vizite scurte… Cei din clasa de mijloc trec printr‑o carieră asemănătoare, dar pentru că necesităţile comerţului lor îi duc rar aşa departe ca pe cei din clasa superioară a negustorilor, ei revin mai des [acasă] şi mulţi dintre ei petrec în fiecare an o parte din vară în ţinutul lor natal”.

Tot aici s‑ar cuveni să amintim de cuvintele lui François‑Charles‑Hugues‑Laurent Pouqueville (1770‑1838). Consul al Franţei la Ianina, în vremea lui Na­poleon I şi respectiv Ali‑Paşa, bun cunoscător al Români­lor din Epir. În Voyage dans la Grèce (Editura Firmin Didot, 1820, în V volume şi 1826 în VI volume) el spune, printre altele:

Păstori neadormiţi, lucrători cumpătaţi, aceşti Români, care se socoteau urmaşi ai Romanilor stabiliţi în Candavia de Quintus Maximus, au ridicat în secolul al XI‑lea, pe ruinele ve­chiului oraş al Moscilor, pe acela al Voscopolei [Moscopolei] şi dintr‑o simplă aşezare păstorească, această colonie ajunse me­tropola comercială a Epirului… Franţa cumpăra [în secolul al XVII‑lea] părul de capră şi lâna turmelor Românilor, şi chiar în secolul lui Ludovic al XIV‑lea, ea avea un antrepozit al acestor produse la Meţova [Aminciu]… Interesul care dă naştere spe­culaţiilor nu a întârziat să determine pe iscusiţii Români să toarcă lâna lor… începură a ţese stofele simple care servesc la facerea mantalelor Albanezilor şi a învelitoarelor folosite de ma­rinarii Mării Adriatice… Odată făcut acest pas în domeniul meşteşugurilor, ei se folosiră de pavilionul Franţei pentru a ex­porta în străinătate ţesăturile lor. Curând după aceea, ei voiră să urmeze baloturile lor de mărfuri, pentru a le supraveghea vânzarea şi pentru a primi, în schimb, bani şi obiecte de manu­factură străine, după nevoile lor… Deoarece soarta nu putea fi decât fericită cu astfel de oameni economi, s‑au văzut, vreme de o jumătate de secol, adică de la anul 1760 şi până în zilele noas­tre [reamintim că această lucrare apărea la 1820], Românii Mari din Călătiţi, Săracu, Meţova, Aspropotamos şi Zagor răspândindu‑se pe diferite pieţe maritime ale Mediteranei… Mergând cu busola şi sonda în mână, pentru noi încercări, unii întemeiară case de comerţ la Neapole şi Livorno, la Genova, în Sardinia, la Cadix, în Sicilia şi la Malta. Alţii se stabiliră la Ve­neţia, la Trieste, la Ancona şi la Ragusa… Voi adăuga că se gă­seşte la Călăriţi cursul principalelor pieţe ale Europei… marile operaţii rulează în fiecare an asupra bumbacurilor din Macedo­nia Cixasiană şi Tesalia, care trec în parte în statele Austriei, asupra mătăsurilor din Aghia şi Volos, asupra exporturilor de piei de iepuri, viezuri şi de urşi, care se trimit în regatul Neapolului pentru a fi schimbate cu fireturi de aur, în sfârşit, asupra comerţului cu piei aduse din Rusia pen­tru folosinţa răsăritenilor… Românii care au călătorit – şi sunt în număr mare – vorbesc mai multe limbi şi au biblioteci destul de bine înzestrate cu cărţi franţuzeşti şi italieneşti. Ei posedă ediţii bune ale clasicilor greci, şi un străin găseşte la ei ajutoare literare pe care cu greu le‑ar putea duce cineva cu sine în călăto­rii.

[ii] Vom cita în apărarea rândurilor noastre pe A. C. Popovici:

Dacă aş fi eu ministru de instrucţie… aş crea o catedră de filozofie a Poporului Român; o altă catedră de filozofie a religiei pe baza concepţiilor lui proprii creştine; o catedră de filozofie a politicii Poporului Român în legătură cu faptele caracteristice şi hotărâtoare ale istoriei naţionale; alta de morala lui practică, cum s‑a dezvoltat organic legată de Creştinism; o catedră de es­tetică naţională pe baza artelor existente în popor: poezie popo­rală, port naţional, arte decorative, stil arhitectonic ş.a.; o cate­dră de credinţele poporului în materie de medicină: buruienile întrebuinţate de el şi felul de întrebuinţare, chiar felul descânte­celor băbeşti, de care toţi fanfaronii „ştiinţifici” râd, ca nişte im­becili, fiindcă habar nu au de enorma putere curativă a momen­telor psihice…” (apud Gheorghe Jurma, Descoperirea Bana­tului, Editura Timpul, Reşiţa, 1994, p. 72).

Şi, dacă după aceste cuvinte, mai păstrează cineva în­doieli asupra mărimii deosebite a cunoştinţelor populare, poate citi spre pildă (mai ales pentru chimia populară le­gată de culori) Cromatica Poporului Român, de S. Fl. Ma­rian, Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită, prefaţată şi adnotată de Petre Florea, precum şi celelalte lucrări despre îndelet­nicirile tradiţionale ale Românilor pe care renumitele şcoli româneşti de etnografie şi folclor le‑au scos la lumină.