Etichetă: Sârbi

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

A. Despre deznaţionalizarea Românilor. Scurtă înfăţişare a unor principii universale

Încercările de deznaţionalizare a Românilor merg, natural, pe două linii: prin forţă şi prin viclenie.
Facem o paranteză, arătând că practica deznaţionalizării este un instrument politic folosit – prin forţă şi/sau prin viclenie – de toate puterile (mici şi mari), împotriva celorlalte puteri. În acelaşi timp, dezvoltarea conştiinţei naţionale este parte a unui sistem de apărare elementar împotriva acestei practici (aplicată de străini). Deci, să fim înţeleşi, nu ne victimizăm. Constatăm o realitate universal-umană, ce a dus la deznaţionalizarea foarte multor oameni, fie ca indivizi, fie ca grupuri şi chiar în masă, de nenumărate ori de-a lungul istoriei. Şi care, evident, se manifestă şi astăzi.
Încheind paranteza, revenim la observaţia că, asemenea altora, şi Românii sunt supuşi unor puternice încercări de deznaţionalizare. Fenomenul are un înţeles strategic evident: apropierea unei populaţii străine de cultura ta deschide căi ale unor avantaje economice, militare, culturale etc. ce pot merge până la extinderea etnică şi statală în cazul asimilării depline. Dezbinarea obţinută prin deznaţionalizarea parţială este un alt avantaj strategic – sau un mare dezavantaj pentru populaţia ţintă, depinde de punctul de vedere…
Şi, revenind, încercările de deznaţionalizare a Românilor au mers şi merg, natural, pe două linii: prin forţă şi prin viclenie.

Un exemplu clasic este al Transilvaniei din secolul al XVIII-lea, când deznaţionalizarea s-a bazat pe folosirea forţei – care a distrus peste 300 (trei sute) de mânăstiri, schituri şi bisericii de parohie româneşti ortodoxe, care a pedepsit Românii pentru „vina” de a fi Români etc. – dar şi prin viclenie – prin promovarea prin intermediul unui instrument deznaţionalizator, „Biserica Greco-Catolică„, a unui aşa-zis „naţionalism”, bazat pe un pretins „latinism pro-românesc”. În cadrul acestui aşa-zis „naţionalism” al Uniatismului se promovau idei false, prin care se obţinea despărţirea Românilor trecuţi la Greco-Catolicism de ceilalţi Români: un „latinism” bazat nu pe ceea ce au fost Latinii, ci pe ceea ce erau Papalitatea şi ideologia acesteia; un dispreţ fundamentalist faţă de „barbari” (adică faţă de cei care nu erau incluşi în sistemul religios-politic şi cultural apusean); un dispreţ fundamentalist faţă de Ortodoxie şi adepţii ei – asimilaţi „slavismului”, „grecismului”, „balcanismului” şi altor termeni similari etc. În acest context, Maghiarii, Austriecii, Germanii şi Papalitatea, autorii masacrelor anti-româneşti din Moravia, Marmaţia (Maramureş), Galiţia, Banat, Transilvania etc. erau deja „mutaţi” viclean în planul „civilizator” şi „salvator”; deveneau, viclean, din autorii răutăţilor anti-româneşti (chiar atunci trăite, multe dintre ele!), „sursa redescoperirii şi reinventării naţionale„. Iar mulţi Români – la început dintre cei deveniţi Catolici sau Greco-Catolici, apoi şi dintre ceilalţi – au ajuns să preia aceste idei ale propagandei anti-româneşti, uitând să gândească logic:
Dacă „redescoperim” şi „reinventăm” naţiunea română, înseamnă că am pierdut Naţiunea Română aşa cum a fost până acum!
O logică simplă, de bun-simţ; pe care unii au avut-o, refuzând cântecele de sirenă ale „latinismului papal”.
(Pentru ce era, de fapt, romanitatea românilor, câteva mici lămuriri aici, aici, aici, aici … Pentru o parte dintre efectele distrugătoare ale Uniatismului sau Greco-Catolicismului, câteva mici lămuriri aici şi aici)

Un alt exemplu clasic este acela al Românilor din Dalmaţia, Croaţia, Slavonia, Bosnia-Herţegovina şi alte părţi ale Iliriei, din Banat, din Dardania şi vestul Moesiei (azi Serbia). Toţi aceştia, prinşi între folosirea forţei pentru islamizare din parte Turcilor (şi Albanezilor) islamişti, respectiv folosirea forţei pentru catolicizare (de către Veneţieni, Unguri şi Germanii Austrieci), au fost atacaţi şi prin viclenie, de către Sârbi şi Greci. Aceştia au folosit statutul de ocrotiţi în faţa acestor folosiri ale forţei – mai ales în zonele controlate de Unguri sau Austrieci – pentru a le oferi Românilor rămânerea în Ortodoxie, cu preţul renunţării la naţionalitate.
Este drept, înainte de a fi orice altceva suntem ai lui Dumnezeu. Şi dacă este de ales între Neam şi Dumnezeu Îl alegem, categoric, pe Dumnezeu. Doar că Dumnezeu nu cere niciodată o asemenea alegere! O asemenea alegere este impusă de viclenia duşmană a oamenilor – sau a altora.
În situaţia amintită Românii aveau de aplicat cuvântul lui Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!
Adică aveau datoria de a-şi duce mai departe şi Neamul, şi Credinţa.
Din păcate, mulţi au lăsat neamul, devenind fie Sârbi, fie Greci – precum o mulţime de familii aromâne, inclusiv multe ale căror localităţi de origine (Aminciu, Moscopole ş.a.) fuseseră distruse de Islamişti la instigarea Grecilor din Fanar (care îi şi plătiseră pe Musulmani pentru asta…).
Una dintre roadele otrăvite ale acestei viclenii şi căderii în capcana ei a fost lupta Croaţilor de origine română împotriva Sârbilor de origine română în luptele din Iugoslavia. În loc să mai fie, ca în trecut, factor de unitate în Balcani, urmaşii deznaţionalizaţi ai Românilor de altădată au devenit parte a dezbinării.

În sfârşit, un alt exemplu clasic este al Comunismului care, instalat în România prin forţă (de către Sovietici), s-a trezit în faţa rezistenţei armate anti-comuniste româneşti (unică în lume) şi în faţa rezistenţei „pasive” anti-comuniste româneşti (foarte complexă şi încă prea puţin analizată, adesea trecând, neaşteptat pentru străini, la rezistenţă în forţă).
Dincolo de impunerea prin forţă, care a însemnat puşcărie şi lagăre de exterminare şi muncă forţată pentru sute şi sute de mii de Români (dar Comunismul este legal în România de astăzi!!!), s-a folosit şi impunerea prin viclenie.
În faţa naţionalismului românesc, ce respingea implicit Comunismul deznaţionalizator, s-a folosit viclenia unui „naţionalism reinventat, comunist„. Din care Biserica, Maica Neamului Românesc, a fost înlăturată, la fel şi multe alte principii fundamentale… Dar care se pretindea naţionalism „românesc” („doar” că era comunist!, „doar” că nega principii naţionale româneşti fundamentale, „doar” că presupunea renunţarea la ceea ce însemnase „Român” pentru mii de ani). Şi s-a orchestrat o vicleană opoziţie între comunismul internaţionalist şi comunismul naţionalist prin care acesta din urmă să capete simpatia Românilor.
Şi aici era uşor de aplicat acelaşi raţionament de bun-simţ: dacă adoptăm un nou naţionalism, dacă trecem la o „naţiune română reinventată„, înseamnă că am renunţat la Naţiunea Română veche!
Însă, după cum se ştie, mulţi şi tot mai mulţi, cu trecerea timpului, au ascultat şi cântecul de sirenă al Comunismului, deznaţionalizându-se şi trecând în populaţia românofonă, de naţionalitate incertă, ce este majoritară în Republica România de azi.
(A se vedea şi materialele despre urmările comunismului în România, aici şi aici).

Dar de câteva decenii s-a răspândit tot mai mult o altă viclenie deznaţionalizatoare.
Ca şi cele trei amintite, şi acesta vine tot ca „ofertă bună” în faţa unor presiuni complexe, atât prin forţă, cât şi prin viclenie. Faţă de neocomunismul internaţionalist, impus şi prin forţă, şi prin viclenie, faţă de felurite alte ideologii, această nouă viclenie vine cu o ofertă zis naţionalistă. „Doar” – iarăşi! – că cere câteva renunţări şi reinventări.
Această viclenie deznaţionalizatoare este Dacismul. Şocant?
Nu este Dacismul naţionalism românesc? Nu este Dacismul o formă de patriotism românesc?
Din păcate, nu este. Ne-am dori să fie asta.
Dacii, şi în general Tracii, sunt Străbunii noştri. Îi iubim, îi respectăm. Şi, după principiul românesc fundamental cele rele să se spele, cele bune să se-adune, vrem să păstrăm şi să înmulţim tot ceea ce este bun în moştenirea lor; de la vitejia lor până la priceperea lor în felurite meşteşuguri şi legătura lor cu natura. Evident, lăsând deoparte cele rele, de la păgânismul ucigaş de oameni şi până la dezbinarea ce le-a fost caracteristică (şi pe care o păstrăm, din nenorocire).
Dar Dacismul nu îi respectă pe Daci! Pretinde că îi respectă, cu viclenie, dar în fapt îi reinventează, după pofta unuia sau altuia dintre ideologii dacişti (care, în acord cu Dacismul ca tendinţă, se contrazic zdravăn şi chiar cu ură în nenumărate „amănunte esenţiale”).
Mai mult, Dacismul nu îi respectă pe Români! Sub pretenţia vicleană a unui naţionalism ori patriotism (de tip comunist, de fapt) se promovează dispreţul sau ura faţă de ceea ce este românesc, se promovează o „naţiune reinventată„. Se ajunge până la ura directă faţă de numele de Român, faţă de numele de România. Lipsa de logică a acestui curent este izbitoare, dar viclenia declaraţiilor despre „iubirea de neam”, „iubirea de ţară”, „lupta cu sistemul” etc. orbesc pe mulţi cetăţeni români care îşi caută rădăcinile.
Totuşi este de bun simţ: cine este duşman al numelui de Român şi România este anti-român! Nu e nevoie de cine ştie ce analiză complexă ca să înţelegi asta! Cel care vrea ca Românii să renunţe la numele de Român, cel care vrea ca România să înceteze de a mai fi România este anti-român! E simplu şi clar! Nu ai cum să fi de partea a ceva pe care vrei să îl desfiinţezi! De vreme ce vrei să îl desfiinţezi, eşti împotriva lui! Iar dacă eşti împotriva numelui de Român sau România, eşti anti-român. Deci promovezi deznaţionalizarea Românilor şi a României, transformarea lor în altceva! Este ceea ce face Dacismul – bine susţinut din afară: încearcă să distrugă Românitatea, să-i facă pe Români – sau cel puţin pe o parte dintre ei -, să renunţe la a mai fi Români, să devină „Dacii” lui X sau Y, „Geţii” unuia sau altuia, „Tracii” lui cutare sau cutare, „Agatârşii” lui X sau Y etc., etc. Orice, doar să nu mai fie Români! O fi Dacismul un grup de „naţionalisme” (neo-naţionalisme neocomuniste, mai exact), dar este categoric antiromânesc şi, pentru Români, deznaţionalizator.

În acelaşi fel, pe linie comunist-internaţionalistă sau comunist-„naţionalistă”, Dacismul promovează renunţarea la Biserică, Maica Neamului Românesc, şi adoptarea ori a unui păgânism, ori a unei noi religii pseudo-creştine. Acest păgânism ar trebui să fie, după unii politeist; după alţii, ar trebui să fie „zalmoxianist”. Totul după ideile unora sau altora ce au inventat, după cheful lor, forme zis „dacice” – în fapt, total moderne – de păgânism (politeist sau monoteist, cum i-a trăznit pe ei pofta), Pseudo-creştinismul amintit este fie un „ortodoxism zalmoxianist”, fie un „zalmoxianism” pretins pre- sau ante- sau supra- creştin (toate aceste secte venind cu un ”Zalmoxe” – ori „Zamolxe” – inventat, ca şi în amintitul neo-păgânism, de sau după cheful unora, nu prezentat după mărturiile istorice).
În acelaşi fel se vine şi cu felurite reinventări ale „culturii populare româneşti”, care numai populară şi românească nu mai este în născocirile acestora, şi cu felurite alte „mici” renunţări la tot ceea ce suntem în esenţă, noi, Românii.
Toate aceste linii deznaţionalizatoare, pe care cu viclenie le promovează grupurile daciste, au rădăcini în „naţionalismul comunist” şi corespund ideologiei politice a acestuia (a se vedea şi aici, aici, aici şi aici materiale pe temă).

Este evident că între aceste forme de „nou naţionalism” promovate de Dacism şi Românitatea veche nu există nicio legătură. După cum spunea Mihai Eminescu, pentru cine are urechi de auzit şi suflet de înţeles, noi suntem Români şi punctum. Dar chiar dacă nu există legătură, viclenia o va născoci. Folosindu-se de orice sofisme şi falsificări cu putinţă, ca să-i păcălească pe toţi Românii care îşi caută rădăcinile.
Iar unul dintre cei folosiţi de aceşti propagandişti ai deznaţionalizării Daciste este Mihai Eminescu. Prezentat de ei, desigur, drept „dacist”, drept „de-al lor”. Ciuntindu-se afirmaţiile şi gândirea lui Mihai Eminescu, minţindu-se despre ce a vrut şi a zis acesta.
Dar, cum minciuna are picioare scurte şi adevărul o ajunge, vom înfăţişa cititorilor adevărul despre Mihai Eminescu, Românism şi Dacism. Pe textul eminescian.
Vom putea vedea că, asemenea oricărui Român cu gândire sănătoasă, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, i-a privit ca parte a moştenirii româneşti, dar i-a iubit şi respectat şi pe Romani, i-a privit ca parte a moştenirii româneşti şi a punctat exemplar un adevăr simplu şi veşnic:
Suntem Români şi punctum.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. II. Închisoarea naţională

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Ca să înţelegem de unde vine şi cum a crescut minciuna urii dintre Daci şi Romani am început de la legenda romantică dezvoltată de intelighenţia masonică din secolele XVIII-XIX, sub masivă influenţă papistă¹.
Dar atunci când imboldurile patriotice şi concepţiile ne- şi anti- româneşti (paradox încă prezent la intelectualitatea „română”) duceau la apariţia legendei romantice despre Traian şi Decebal, Ţările Române erau singure în această parte a lumii.  Altfel spus, nu existau nici Bulgaria, nici Grecia, nici Serbia, nici alte asemenea ţări. Transilvania era înrobită de Austria (ţară dominată pe principiul răspândirii Catolicismului). De la Bug spre răsărit, mai apoi de la Nistru şi din 1812 de la Prut spre răsărit, se întindea Imperiul Ţarist, monstuozitatea germană de limbă rusă născută de gândirea bolnavă a lui Petru I. De la Dunărea de Mijloc la Marea Mediterană – şi dincolo de ea, în Africa şi Asia – stăpânea Imperiul Otoman, dominat de gândirea bolnavă a Islamismului.
Principatele Române Muntenia şi Moldova erau două insule – din fericire, învecinate – în oceanul a trei imperii lacome, agresive, extremiste, practicante de genocid cultural, religios, etnic.

Dar situaţia s-a schimbat, pas cu pas.
Spre a pune un picior în această parte a lumii Franţa şi Marea Britanie au sprijinit apariţia Greciei. Întemeiată pe sângele Românilor din acele părţi, pe manevrele Grecilor (fanarioţi şi din Apus) şi pe intervenţia politică şi materială a Franţei şi Angliei, Grecia va deveni de îndată un stat extremist, xenofob, practicant de genocid cultural, religios şi etnic.
Pe acelaşi model, dar folosit de Austria şi Rusia, apare Serbia. Şi pentru Serbia au dat Românii sânge şi viaţă, pentru ca apoi să fie persecutaţi.
Autonomia Muntenegrului este lărgită.
În 1878 începe formarea Bulgariei. Aceasta, după modelul unirii Principatelor Române în 1859, alege ca domnitor pe Carol I. Nădăjduind în unirea cu cele două Ţări Româneşti nordice, ca una în care Românii constituiau baza naţională. Masoneria se opune furibund: o Românie prea mare îi strica planurile de viitor. Ea ştia mai bine decât Românii din Principatele Unite cât de departe se întindeau Românii şi cât de numeroşi erau, ce putere ar fi constituit uniţi şi cum ar fi distrus planurile de dezbinare a omenirii. Bulgaria devine stat separat de Ţările Române, în care bulgarizarea este politică de stat. Zonele româneşti largi, atât din Timoc şi dinspre Dunăre, cât şi din Munţii Vitoşa, Rila, Rodopi, sunt ţinta colonizării cu slavi aduşi din Macedonia şi Rusia, dar şi a impunerii limbii bulgare în toate aspectele vieţii.
Războaiele balcanice, o mare victorie a politicii masonice în această parte a lumii, marchează acutizarea conflictului chiar între populaţii mai înainte frăţeşti – şi care ar fi trebuit să fie unite de suferinţele comune din ultimele secole.

Statele naţionale formate după model masonic devin închisori naţionale. În Bulgaria, Serbia, Muntenegru sau Grecia, mai târziu în Iugoslavia, „străinul” este duşman de moarte. Asimilarea lui etnică este preferabilă, însă în lipsa acesteia uciderea lui este o faptă lăudabilă.
Un exemplu clasic sunt comitagii bulgari. Aceştia atacă aşezările de frontieră ce aparţin altor naţionalităţi – Români, Sârbi, Turci, Tătari, Greci – şi săvârşesc fapte cumplite. Arderea cărţilor sfinte şi a tuturor materialelor scrise în altă limbă este un gest moderat faţă de celelalte. Preoţii care slujesc în altă limbă decât bulgara îşi riscă viaţa. Grănicerii îşi riscă viaţa. Chiar şi oamenii care îşi lucrează pământul în zonele de frontieră îşi riscă viaţa. În perioada interbelică – 1918-1929 – comitagii bulgari atacă pichetele româneşti în orice noapte li se pare prielnică. Grănicerii prinşi vii sunt torturaţi, tăindu-li-se degetele, tăindu-li-se urechile şi bucăţi de piele de pe faţă, smulse în hohote de răs, apoi sunt ucişi. Dacă grănicerii sunt deja morţi, are loc batjocorirea cadavrelor. Ţăranii găsiţi întâmplător în cadrul acestor incursiuni şi care nu ştiu bulgara sunt ucişi, adesea în aceleaşi chinuri. Violul este o practică obişnuită pentru ei.
(Să amintim că statul „român”, condus de Masonerie – cum cu mândrie declară aceasta în cărţile sale oficiale – nu ia nicio măsură reală pentru apărarea Românilor şi a României?)
Aceleaşi crime îngrozitoare sunt comise de antarţii greci. Întâi asupra Românilor din Epir şi Tesalia pe care, după învăţătura lui Cosma Etolianul şi altor ideologi ai rasismului grecesc absolut, se străduiesc să-i distrugă sau asimileze². Apoi şi asupra Albanezilor şi Bulgarilor, pe măsură ce Grecia se întinde mai mult spre nord, intrând în contact direct şi cu aceste populaţii.
Gesturi similare sunt comise şi de Albanezi şi Sârbi – deşi, trebuie să o spunem, campionii genocidului etnic în Balcani sunt Turcii, Grecii şi Bulgarii, la egalitate. La nord de Dunăre, Ungurii şi Austriecii duc aceeaşi politică.
Naţiune artificială creată de Ruşi, spre a fi folosită împotriva Polonezilor, Românilor şi Tătarilor, Ucraineenii nu doar că vor împlini aceste misiuni de extremism etnic, dar în timp se vor întoarce şi împotriva Ruşilor.

Este o imagine sumbră, dar, din nefericire, perfect adevărată, perfect atestată istoric.
Naţiunile dominate de „gândirea modernă” se constituie în adevărate închisori naţionale (nu vom mai da aici exemple din Apusul Europei, spre a vedea aceeaşi gândire rasist-extremistă din Scandinavia în Spania).
Şi pe acest fundal se… dezvoltă – să spunem aşa – istoriografia modernă şi contemporană, mai ales dinspre sfârşitul secolului al XIX-lea încolo.
Pe un fundal al urii, al rasismului violent, al separatismului etnic radical³.
Dintr-o dată, realităţile antice – şi nu doar ele – sunt forţate să se potrivească realităţilor etnice şi geo-politice contemporane.
Ruşii, cu o origine slavă nordică, încep să-şi revendice una Scito-Sarmată, ca să poată revendica întinderea stăpânită de aceştia (de la Dunărea de Mijloc în adâncurile Asiei).
Ucraineenii, inexistenţi naţional până în secolul al XVIII-lea, invocă şi ei Scito-Sarmaţii europeni drept strămoşi.
Bulgarii se dau Traci slavizaţi.
Sârbii se pretind Iliri slavizaţi.
Mai grozavi, Albanezii se pretind întâi Epiroţi propriu-zişi; apoi, visând la preluarea – pe motive religioase în primul rând – a Bosniei şi Herţegovinei, se declară Iliri propriu-zişi.
Grecii europeni erau până în 1920, în imensa lor majoritate, Români deznaţionalizaţi printr-o politică extrem de iscusită a Fanarului (a se vedea această lucrare pe subiect). Invaziile slave şi celelalte mişcări istorice reduseseră populaţia greceastă din Europa extrem de mult. Deşi Vest-Europenii aveau înclinaţia de a-i denumi – religios – „Greci” pe toţi ortodocşii care nu erau Ruşi, preluarea la nivel etnic a denumirii este dovedită ştiinţific a fi absolut falsă. Pe la 1750 pe coastele mărilor Adriatică, Ionică, Tracică sau Egee doar puţine sate erau greceşti. Cu excepţia unor părţi din Moreea, toată fosta „Grecie europeană” era acum locuită de Români, Albanezi, Macedo-slavi, Turci, Pomaci etc. Folosindu-şi puterea bisericească şi politică drept instrumente de asimilare etnică Fanarul a trecut la grecism pe mulţi Români sudici (tribul Saracacianilor este un tragic exemplu). Şi i-a folosit apoi împotriva propriilor fraţi. La fel a făcut şi cu celelalte etnii, oriunde a putut: pe ţărmurile Mării Negre, în Macedonia, chiar şi în Muntenia şi Moldova secolelor XVII-XIX, până la 1859 mai ales.
Toţi aceşti grecizaţi, fie că erau de origine română, slavă, albaneză, turcă etc., au fost declaraţi urmaşi direcţi ai Grecilor antici. Realitatea istorică a sincopei etnice greceşti a fost ştearsă.

Pe acest fundal de extremism etnic şi falsificare patriotardă a istoriei începe să se schimbe, pas cu pas, şi povestea romantică, dorit înălţătoare, tragică şi emoţionantă, a luptelor dintre Decebal şi Traian.
De la confruntarea dintre doi eroi antici, dintre doi titani ai unei lumi străvechi, în conformitate cu noua gândire se trece la o viziune tot mai radicală a unui conflict inter-etnic, după modelul celor care aveau loc pretutindeni în jur.
Suntem în perioada interbelică, în care ultra-naţionalismul maghiar loveşte neîncetat şi neagă neîncetat Unirea de la Alba-Iulia şi dreptul la existenţă al României – ba chiar şi al Românilor ca popor. Suntem în perioada interbelică, în care comitagii bulgari săvârşesc grozăvii la frontieră, iar politicienii criminali par să-i sprijine mai mult pe ei decât să-i apere pe Români. Suntem în perioada interbelică, în care tot mai mult ies la iveală persecuţiile etnice asupra Românilor din Iugoslavia şi URSS, asupra Românilor din Grecia.
Ideea „insulei izolate” de Români, lovită din toate părţile, deşi ruptă de realitate, este tot mai uşor de asimilat. Alternativa, o naţiune uriaşă, sfâşiată în zeci de părţi mutilate şi torturate neîncetat cu complicitatea unei clase politice coruptă, laşă, incompetentă, anti-românească, masonică, este o alternativă prea greu de dus, oricât de reală ar fi, oricât de concrete ar fi manifestările sale.
Iar propaganda oficială o preferă şi o răspândeşte. Ca parte a ideii unei „naţiuni” închisă tot mai mult între hotarele statului.
Folosind şi falsificarea istoriei Antichităţii.
Pas cu pas, luptele romantic-eroice dintre Decebal şi Traian sunt văzute tot mai mult şi mai radical de „conflict inter-etnic”…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Prima parte se poate citi aici.

² A se vedea şi Memorii, de Colea Nicea, disponibilă liber aici.

³ Fundal creat intenţionat de Masonerie, ca treaptă intermediară a planului de distrugere-preluare a marilor puteri şi nivelare a umanităţii.