Câteva gânduri despre legea pentru „starea de alertă”

Câteva gânduri despre legea pentru „starea de alertă”

I.
A trecut de Senatul (zis al) României proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19
Desigur, din acest titlu trebuia să lipsească un cuvânt: gripă. Corect era „de gripă COVID-19„.
S-a adăugat cuvântul „unele„, deşi nu era necesar. Dacă se spunea „Lege privind măsuri pentru…” era la fel de clar.
În text s-a precizat coronavirus, când s-a vorbit despre SARS-CoV-2, deşi se putea spune virus şi nu era nicio pierdere.
Altfel spus, autorii proiectului nu s-au temut de cuvinte în plus.
Însă cuvântul gripă, absolut necesar pentru o exprimare corectă, ştiinţifică, lipseşte.
Mie mi se pare că această lipsă ţine de reflexul manipulator al Parlamentarilor „noştri”. Cu tot respectul faţă de funcţia lor, ei mi se par a fi în cea mai mare parte nişte urmaşi vrednici ai ocupanţilor sovietici din anii 1946-1989. Mai exact, sunt al patrulea val (primul a fost al simulacrelor de guverne democratice, al doilea al administrării sovietice directe – gen Ana Pauker, Nicolschi, Brucan etc. –, al treilea al unor agenţi sovietici zişi români – gen Dej şi Ceauşescu –, al patrulea al partidelor în care s-a transformat PCR-ul – adică FSN, UDMR, PDL, PSD, PNL, ALDE, PMP etc.).
Ca urmare, sunt convinşi de superioritatea lor faţă de popor şi de dreptul lor de a-l manipula şi exploata.

 

II.
Proiectul de lege era, în forma iniţială, o creaţie nazist-stalinistă de rasă pură. Era un produs perfect al gândirii de extremă stânga, cea care în numele „binelui public” a înfiinţat lagărele de concentrare naziste şi sovietice, a „purificat” societatea hitleristă ori leninist-stalinistă etc.

Precum legile naziste şi bolşevice, şi această lege este propusă pentru „interesul public general”.
Datele statistice arată că în România anului 2020, în lunile Martie şi Aprilie, au murit mai puţin oameni decât în lunile similare ale anilor trecuţi.
Nu există niciun studiu medical serios, independent, în privinţa virusului SARS-CoV-2 şi a gripei provocate de acesta (COVID-19), care să stea la baza acestei legi.
Altfel spus, legea se întemeiază – ca uriaşa majoritate a legilor zis româneşti – pe vorbele politicienilor.
Ei spun că e de rău dacă nu se face cum spun ei.
Şi lumea trebuie să îi creadă.

 

III.
Proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19 spune că „are în atenţie” şi „măsurile care au avut un impact pozitiv în prevenirea şi limitarea răspândirii” coronavirusului SARS-CoV-2.
Straniu, însă, nu se face nicio referire la Georgia (Gruzia) şi la vecina noastră Bulgaria. Care au obţinut mult mai mult în „lupta cu coronavirusul” decât statul (zis) român.
Adică, proporţional, România ar fi trebuit să aibă fie sub 50 de morţi (comparativ cu Georgia), fie sub 250 de morţi (comparativ cu Bulgaria). Ceea ce înseamnă că Guvernul, Preşedintele şi Parlamentul au administrat foarte prost gripa COVID-19 în România. (Sau mint cu privire la numărul de morţi – dar ştim că nu ar face aşa ceva, deci rezultă că sunt „doar” incompetenţi.)
Ştiţi care este singura mare deosebire între măsurile aplicate în România şi cele aplicate în Georgia şi Bulgaria?
În cele două ţări bisericile au rămas deschise şi s-au făcut slujbe în ele. Cu respectarea distanţării sociale. Şi fără ca guvernele să aibă neruşinarea bolşevică de a se amesteca în practicile cultice. Rezultatele sunt net superioare celor din Republica România.
Dar, bineînţeles, nu sunt luate în seamă.
Din grijă şi dragoste faţă de noi, cetăţenii.

 

IV.
Forma iniţială dădea Guvernului puterea totală în statul (zis) român.
Guvernul căpăta dreptul de a declara unilateral starea de alertă, când îl trăznea cheful. Desigur, cu nevoia de a prezenta pretexte pentru această declaraţie – dar cum politicienii de la noi au pretexte pentru orice (de la starea drumurilor la starea şcolilor) nu ar fi fost asta o problemă.
Din fericire, Parlamentarii ţin şi ei la putere, aşa că nu au acceptat să o lase toată Guvernului. Desigur, în numele democraţiei.
Dar, până la urmă, e bine că s-a revenit… deşi nu cu totul!

 

V.
Totuşi Art. 2, alin. (2), lasă mai departe Guvernului puterea să instituie starea de alertă „pe teritoriul unor unităţi administrativ-teritoriale„. Dincolo de pleonasm rămâne faptul că până la urmă acest proiect dă Guvernului puterea să instituie starea de alertă în toată ţara, câtă vreme o face judeţ cu judeţ.
Guvernul devine un fel de Ana Pauker sau Ceauşescu, puterile fiindu-i limitate atât de vag încât practic sunt nelimitate.
Despre separaţia puterilor în stat… veşnica pomenire!

 

VI.
Cine citeşte primul articol al Secţiunii I (Domeniul economic), nu poate să nu fie şocat de incultura celor care au redactat legea. Dar şi de faptul că Senatul (cică al) României nu a corectat exprimarea ineptă.
Art. 3, alin. (2), cuprinde o prevedere finală („cu excepţia teraselor unde se respectă măsurile de protecţie sanitară„) ce nu are nicio legătură cu restul conţinutului. De fapt această prevedere ar fi trebuit, probabil, să fie legată de alin. (1) al aceluiaşi articol. Oricum, în context este complet aberantă.

 

VII.
Art. 4, alin. (3), cuprinde una din teribilele imbecilităţi ale vremii de acum: obligativitatea de a purta mască.
Sunt de ţinut minte aici două fapte elementare:
– orice măsură medicală impusă de stat presupune studii medicale foarte serioase şi respectarea eticii medicale şi drepturilor populaţiei (inclusiv dezbaterea publică a studiilor şi măsurilor propuse în urma analizării acestora) – evident, nu este cazul;
– orice obligaţie financiară suplimentară impusă cetăţenilor, agenţilor economici etc. trebuie să fie însoţită de măsuri fiscale echilibratoare; adică dacă impui agenţilor economici ori cetăţenilor, prin lege, folosirea suplimentară de materiale medicale trebuie să asiguri scăderea impozitelor cu sumele cheltuite pentru aceste materiale – evident, nu este cazul.

 

VIII.
Art. 8, în întregime, reia Art. 4, alin. (3), extinzându-i însă prevederile extrem de larg.
Reamintesc faptul că nu există studiile medicale necesare spre a se justifica măsuri ce aduc lezare demnităţii umane şi instituie un regim de tip nazisto-bolşevic,
Totuşi Guvernul primeşte puterea de a impune, prin Ministerul Sănătăţii şi M.A.I. tot felul de asemenea măsuri.
Fără să se prevadă sancţiunile necesare pentru abuzurile săvârşite de autorităţi, sancţiuni ce sunt, normal, agravate în situaţii speciale precum starea de urgenţă ori starea de alertă.
Altfel spus, M.S. şi M.A.I., implicit Guvernul, primesc puteri discreţionare asupra populaţiei.
În numele „respectării normelor de igienă” se poate ajunge la orice fel de abuzuri şi bestialităţi. Aşa cum se şi întâmplă în toată ţara – jandarmi şi poliţişti lovesc oamenii pe stradă absolut gratuit şi… fără să fie pedepsiţi.

Închei aici, deşi ar fi multe de spus. Comunismul a făcut din cetăţenii Republicii România sclavii statului. Deşi sunt conştienţi, teoretic, de faptul că politicienii îi mint şi jefuiesc, de fiecare dată îi urmează orbeşte. Eventual urlând „puie psd”, „puie pnl” sau alte imbecilităţi şi josnicii, fără să vadă cât de bine colaborează de fapt toate partidele parlamentare la înrobirea, manipularea şi jefuirea lor.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cu toate că ştiu că nu interesează pe nimeni, voi aminti de faptul că starea de alertă este o aberaţie neconstituţională, instituită de Guvernul Adrian Năstase (PSD) în 2004 şi întărită de Guvernul Călin Popescu-Tăriceanu (PNL+PD+UDMR+PUR+Minorităţi). Încă o dovadă directă a complicităţii reale între partidele parlamentare ce pretind electoral că sunt „duşmani neîmpăcaţi”.

lenin icoanaIcoana la care se închină în taină Parlamentarii Republicii România – cel puţin ca apartenenţă spirituală (cu puţine excepţii care confirmă regula)

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Scrisoare către Ministerul Sănătăţii

Ca parte a dezbaterilor publice privind măsurile de relaxare am trimis Ministerului Sănătăţii din România următoarea scrisoare:

În adoptarea măsurilor de relaxare este necesar să se urmeze exemplul ţărilor cu mare succes în combaterea gripei COVID-19.
Bulgaria, cu 7 milioane de locuitori, are în această clipă 90 de cetățeni morți din pricina acestei gripe. Echivalent, România ar trebui să aibă sub 250 morți din pricina SARS-coV-2. Evident, Bulgaria a gestionat bine criza pandemiei.
Georgia (Gruzia), cu 4 milioane de locuitori, are în această clipă 10 (zece) cetățeni morți din pricina gripei COVID-19. Echivalent, România ar trebui să aibă sub 50 de morți din pricina gripei COVID-19.
Datele sunt oficiale, conform site-urilor guvernamentale și www.worldmeters.info/coronavirus/#countries
De observat este și că cele două state sunt democratice și nu sunt izolate geografic sau politic. Prin urmare aceste rezultate excepționale nu sunt urmare a unei situații excepționale de izolare geografică sau politică. Sunt rezultatul unei politici eficiente de prevenire a mortalității ridicate în urma pandemiei COVID-19.
Ceea ce au în comun este faptul că amândouă statele au arătat un mare respect Bisericii și nu au pemis închiderea locașurilor de cult. Dincolo de explicațiile evidente (de la ajutorul lui Dumnezeu până la întărirea moralului ce crește rezistența organismului), rămâne constatarea seacă și obiectivă a faptelor. Singura deosebire esențială între politica de combatere a gripei COVID-19 în România și respectiv Bulgaria și Georgia este în privința Bisericii și locașurilor de cult.
Este vremea să se folosească experiența statelor cu succes mare în combaterea gripei COVID-19.
Singura măsură logică în privința locașurilor de cult este distanțarea socială (folosită și în Bulgaria și Georgia). Ideea de a ține slujbele obligatoriu în aer liber este neștiințifică și dăunătoare. Este evident că la aceeași distanțare a oamenilor răspândirea particulelor de apă (posibil purtătoare de viruși) este amplificată odată cu creștere vitezei de mișcare a aerului. Expunerea forțată la slujbe în aer liber poate, în caz de intemperii sau inversiuni de temperatură să producă victime fără nicio legătură cu gripa COVID-19. Faptul că este mai sănătos să se țină slujbele în interiorul locașurilor de cult este dovedit practic de experiența Georgiei și Bulgariei. Care, astfel, au limitat foarte eficient răspândirea COVID-19.
Deschiderea locașurilor de cult pentru rugăciune personală și slujbe, cu respectarea distanțării sociale este, ca urmare, singura abordare corecta.
Cu cele mai bune gânduri,
Dr. Mihai-Andrei Aldea

shallow focus of letter paper

Cei întorşi în Ţară. Jurnal COVID-19

Tricolorul

S-a întâmplat în adolescenţa mea – în anii în care Ceauşescu încă stăpânea România – să merg într-o tabără în care erau şi copii din alte ţări. Propriu-zis, nu erau în tabăra noastră, dar locurile de joacă erau comune. Desigur, erau copii tot din ţări socialiste, ca şi noi. Unii din Polonia – stăteau mai departe de noi. Unii, se zicea, din Bulgaria, dar cumva nu i-am întâlnit. Poate nici nu erau şi doar aşa se spunea. În sfârşit, mai erau unii din Cehoslovacia – astăzi împărţită în Cehia şi Slovacia. Aceştia erau mai aproape de noi şi am început să vorbim între noi într-un amestec între propriile graiuri şi, respectiv, rusă, franceză şi engleză. Mai vorbeam, mai ne jucam, fiecare cu ale lui.
În tabăra noastră, de Români, am văzut şi un grup mai mic ce părea să stea departe de noi, ceilalţi. „Ce-i cu ei?” – am întrebat. Mai erau pe acolo unii copii de nomenclaturişti ce stăteau cu nasul pe sus şi se deosebeau de restul. Doar că ei nu stăteau în grup… Cei care se puteau aduna cu alţii ajungeau oricum să stea cu noi toţi. Băiatul pe care l-am întrebat, mai mare, mi-a răspuns: „Sunt Unguri. Din Mureş, Harghita şi Covasna.”. „Bine„, m-am mirat eu, „dar de ce stau aşa, deoparte?„. „Nu ştiu româneşte.” mi-a răspuns el. „Sau nu vor să vorbească româneşte.” a adăugat.
Curiozitatea m-a chinuit toată viaţa. Aşa că m-am dus la ei şi i-am salutat aşa, mai ardeleneşte. „Servus!„. „Servus!” au răspuns ei, în cor. „Ön magyar?„, mă întreabă ei. Eu, convins că m-au întrebat dacă ştiu limba maghiară, răspund „Nu ştiu!„. Ei încep să râdă în hohote. De fapt mă întrebaseră dacă sunt Ungur… 😀
Unul dintre ei, un blonduţ de undeva din sau de pe lângă Vlăhiţa – dacă îmi mai aduc bine aminte – a binevoit să-mi explice întrebarea şi răspunsul. Am râs şi eu. Vorbea foarte greu limba română şi era singurul care putea să spună o frază în română. Ceilalţi doar înţelegeau. Bine şi aşa! Am început să discut cu ei folosind un amestec de cuvinte din ce limbi se nimerea – şi o gramatică, bineînţeles, extrem de originală. Până la urmă, am ajuns să tot stau de vorbă cu băieţelul blonduţ – iartă-mă, frăţioare, nu mai ştiu cum te cheamă! Era şi el pasionat de exploratori, ca şi mine, doar că în vreme ce eu ştiam exploratori români, francezi sau britanici, el ştia doar exploratori unguri. Dar mulţi şi grozavi! Cei mai grozavi, după el.
Ne întâlneam câte o oră, la amiază, când ar fi trebuit să dormim. Şi cumpăram – azi eu, mâine el – nişte bomboane cu mentă ca să ne împăcăm limba înnodată de atâtea străinisme. Ne mai certam pe cine a fost primul în Transilvania, ne împăcam visând la călătorii pe Amazon sau în insulele din Chile, în Tibet sau pe urmele lui Mowgli…

Într-o zi, spre seară, mai pe la sfârşitul taberei, aud nişte exclamaţii şi icnete care, deşi într-o limbă străină, erau uşor de recunoscut: unii se băteau. Curios – v-am spus că am o prea mare curiozitate încă de mic? – desigur că m-am dus să văd ce e. Şi mi s-a suit sângele la cap. Câţiva din băieţii din Cehoslovacia îl înghesuiseră pe blonduţ şi îi cărau „castane”, ghionturi şi chiar şuturi. „Ce faceţi, bă?!!” – am urlat furios. În româneşte. Se pare că m-au înţeles şi probabil că eram vânăt de furie, că s-au speriat. Au încercat să-mi explice că e Ungur şi au ei ceva cu Ungurii. Şi că eu sunt Român, deci de ce apăr un Ungur? Nu mai ştiu în ce limbă le-am zis, nu ştiu dacă au înţeles, dar le-am spus aşa: „Aici e România, nu Cehoslovacia! O fi el Ungur, dar e Ungurul nostru, nu al vostru. Căraţi-vă!” Au plecat. Blonduţul se ţinea tare, ochii încă îi scânteiau de mânie. Mic, dar bărbat. Trebuia să mergem în taberele noastre, că se apropia masa de seară. L-am salutat şi i-am zis „Nu uita că azi am luat eu bomboanele, mâine e rândul tău!”. A râs, nu ştiu exact de ce, dar mi-a părut bine.

Au trecut de atunci ani, decenii. Şi am aceeaşi convingere că fiii României trebuie să fie uniţi, să se ajute între ei. Dacă unii uită lucrul acesta este prostia lor. Dacă unii se întorc împotriva fraţilor lor Români e prostia lor. Şi prostia se plăteşte. Totdeauna, fie că ne dăm seama ori ba.

Spun asta pentru că în tot programul sau proiectul de grijă a Guvernului pentru Români, dincolo de tot felul de promisiuni cu taxele şi IMM-urile (o să vedem ce se va materializa şi ce nu), dincolo de alte subiecte, nu am văzut nimic despre Românii din străinătate şi despre Românii veniţi înapoi în Ţară.

Unii s-au întors pentru a-şi îngriji copiii sau părinţii rămaşi aici. Sau pentru a fi cu cei dragi în faţa unei calamităţi ce, conform presei de scandal, va nimici Omenirea. Alţii, în nădejdea că Ţara le poate fi adăpost – aşa cum este firesc.
Românii de aici, cei mai mulţi, i-au primit cu drag. Fraţii, copii, părinţi, prieteni plecaţi – uneori de multă vreme – şi regăsiţi, acum, la vreme de prigoană.

Au fost şi alţii – mai puţini, e adevărat – care au crezut că e acum clipa de miştouri, insulte şi şopârle. Uitând că picăturile de bani trimise de unul şi altul celor din ţară s-au adunat de-a lungul anilor într-un fluviu ce a ţinut România atunci când unii voiau s-o scufunde economic.
Chiar şi Ţiganii noştri, de ale căror „palate cu turnuleţe” (adeseori replici ale unor kitsch-uri apusene) le place unora să râdă, au adus tone de bani în Ţară. Inclusiv pentru a-şi construi şi lustrui palatele.

Nu voi sta acum să judec pe unii şi alţii care îşi varsă durerea apăsării venită de sus pe cei de alături.
Vreau doar să subliniez că în afară de cei cca. 300.000 de Români înregistraţi, cunoscuţi ca fiind în şomaj ca urmare a crizei, mai sunt cca. 900.000 de Români întorşi în Ţară. Statul trebuie să se ocupe de ei. Nu doar pentru că sunt cetăţeni români. Dar şi pentru că – cinic spus – dacă ei ajung la disperare toată societatea va fi sfărâmată de efectul disperării lor.
Aşa că, domnilor de sus, vedeţi că trebuie să aveţi grijă de toţi Românii, nu doar de cei care erau în Ţară la 1 Februarie 2020.
Uite, vă mai dau un motiv: şi ei votează.
Da?
Poate vă amintiţi şi de ei în măsurile pe care le luaţi.

Mihai-Andrei Aldea

20171210_130309_075 mic

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (I)

Săliştea Sibiului este o străveche aşezare românească, ale cărei rădăcini merg adânc în Preistorie; şi care a dat Românimii mulţi oameni de mare valoare.
Printre aceştia se află şi Marina Hociotă, născută la 16 august 1896. Ea este eroina acestui mic material despre un suflet foarte mare.

Marina Hociotă a avut două certificate de naştere. Primul, produs de autorităţile ungureşti din Transilvania ocupată, îi maghiariza numele în „Marianna”, trecându-i numele românesc în paranteze. Era, oricum, mai norocoasă decât sute de mii de alţi Români cărora li se maghiariza numele complet, fără a se mai menţiona forma românească*. Al doilea, românesc.
Părinţii ei au fost Nicolae Hociotă, de 40 de ani, cioban. Era, adică, unul dintre „marinarii pe uscat ai Românilor”, cum îi numea Nicolae Iorga pe aceşti oameni eroici. Oierii şi herghelegii români – mai puţin văcarii – au călătorit cu turmele sau hergheliile până foarte departe, asigurând legătura între ramurile Românimii şi între acestea şi popoare frăţeşti precum Gruzinii, Armenii, Ladinii etc. (unele amănunte aici şi aici).
Mama Marinei a fost Ana (n. Cruţiu), de 32 de ani. A fi soţie de oier nu era un lucru uşor, cerând o putere ce astăzi pare aproape de legendă.

În 1908, ca urmare a vieţii grele pe care a dus-o, Nicolae Hociotă se stinge la numai 52 de ani. Copila, Marina, avea 12 ani. Era la şcoală, în ultimul an de primară. În acea vreme singurele şcoli româneşti din Ardeal erau cele confesionale, greu lovite de Legile Apponyi. Aceste legi, de un rasism rar, încercau să suprime învăţământul în limba română – şi în limbile tuturor naţionalităţilor conlocuitoare din zona „Transleithaniei”, controlată de Ungaria**.
Ca urmare, în Şcoala primară confesională greco-ortodoxă română „Săliştea”, înfiinţată de Biserică şi ţinută de Biserică, autorităţile ungureşti au impus folosirea aproape exclusivă a limbii ungare. Practică răspândită, în urma Legilor Apponyi, în Transilvania, Crişana, Maramureş, Panonia şi celelalte teritorii aflate sub regimul unguresc.

În 1914, la 10 decembrie, mama Marinei HociotăAna, declară la notar acordul ei ca fiica sa, deja trecută în România – textual în act – să se călugărească (la Mânăstirea Văratec).
Marina Hociotă povesteşte:

„Sunt născută în Sălişte lângă Sibiu, unde am stat până la vârsta de 14 ani, când am plecat la mânăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în şcoală, unde numai în limba ungurească învăţam lecţiile.”

Copila avusese destulă răbdare, aşteptând doi ani de zile după terminarea claselor primare o schimbare a vremurilor… sau atingerea vârstei la care, asemenea multor alţi Români, putea fugi în Ţară.
Ajunsă la Mânăstirea Văratec la 14 ani va sta patru ani în noviciat, călugărindu-se la 18 ani. Primeşte acum numele de monahie, Mina, în chiar anul în care izbucnea Marele Război – cum a fost denumit la început Primul război mondial (cu groază, dar şi cu speranţa deşartă că va fi unic în istoria omenirii).

Merită amintit, măcar pentru a sublinia exodul peste Carpaţi al Românilor din Ardeal – de „binele” stăpânirilor austriacă şi maghiară – că mânăstirile din România erau pline de călugări şi maici de origine ardelenească***. La Mânăstirea Văratec, printre alte maici venite din Transilvania era şi Melania Cruţiu, soră cu Ana, mama Marinei Hociotă.

În 1916 România se pregătea de intrarea în război. Cu Puterile Centrale, sau cu Aliaţii?
Teoretic Puterile Centrale erau aliaţi ai României. Dar această alianţă pe hârtie se limitase la a fi o oarecare protecţie în faţa imixtiunilor ruseşti, în rest fiind nu doar încălcată de Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia şi Germania, ci pur şi simplu batjocorită crunt. Românii din Austro-Ungaria şi Bulgaria, mai ales, aveau parte de un tratament mizerabil, de o persecuţie premanentă.
Bucovina, o parte a Moldovei în care Românii erau 90% în 1770, este colonizată sistematic de Viena cu orice alogeni posibili. Tot colonie era socotită şi Transilvania, fiind ţinta colonizării cu Germani şi Unguri, dar şi cu alte naţionalităţi ne-româneşti. Tot colonii erau pentru aceşti aşa-zişi aliaţi ai României şi Banatul, Maramureşul, Crişana etc. Şi pretutindeni Românii erau persecutaţi cumplit. Oricare altă naţiune din Austro-Ungaria avea mai multe drepturi decât Românii. Pentru purtarea unei cocarde tricolore  (româneşti) sau pentru o bucăţică de tricolor (românesc) la urechea calului nu doar că se făcea puşcărie, dar se ajungea chiar şi la uciderea Românilor „vinovaţi”. Foarte multe biserici româneşti ortodoxe fuseseră date în secolul al XVIII-lea Uniaţilor, dar şi Sârbilor, Croaţilor şi altor populaţii slave****. Şcolile româneşti erau descurajate prin toate metodele, ajungându-se prin Legile Apponyi să fie silite a preda în limba maghiară, în ciuda numelui şi a faptului că erau ţinute exclusiv pe banii daţi direct de Biserică şi particularii Români.
În Bulgaria persecuţia anti-românească era şi mai grea, practica pogromurilor anti-româneşti fiind răspândită în întreaga ţară. Crimele comitagiilor bulgari pe frontiera Dobrogei erau celebre atât prin frecvenţă cât şi prin bestialitate.
Deşi situaţia Românilor din Rusia era foarte grea, părea de-a dreptul bună prin comparaţie cu iadul trăit de Românii din Austro-Ungaria sau Bulgaria. Şi dacă autorităţile „române” încercau să ascundă populaţiei persecuţiile anti-româneşti ale „aliaţilor”, refugiaţii ardeleni – şi crimele din Dobrogea – scoteau mereu la iveală adevărul.

Ca urmare în 1916 România intră în război de partea Aliaţilor, împotriva Puterilor Centrale. Aliaţii, la fel de mincinoşi ca „aliaţii” din Puterile Centrale, făgăduiseră României un hotar până la Tisa, cu schimburi de populaţii cu Ungaria – dacă mai era păstrată în existenţă după război – şi Serbia. De asemenea, făgăduiseră o ofensivă simultană cu cea românească pe toate fronturile, din Macedonia în Franţa.
Minciuna a ieşit repede la iveală: în vreme ce România, conform obligaţiilor sale, intra în luptă, Aliaţii „şi-au luat vacanţă” pe toate fronturile; pe termen lung. Şi au lăsat astfel uriaşe efective duşmane să fie aduse în România.

În acelaşi an 1916, cumplit pentru Români, încă în luna mai, Maica Mina Hociotă este mobilizată, asemenea multor alte maici în putere, pe lângă spitalele de campanie. Mai precis, „la spitalele comitetului regional din Tecuci„.
Toate aceste maici se înscriseseră în primii doi ani de război ca voluntare spre a lucra în spitale în caz de război. Şi, tot pentru acest scop, făcuseră cursurile speciale pentru Crucea Roşie (de război).

Maica Mina 2Maica Mina Hociotă de la Văratec

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Regula maghiarizării numelor se aplica şi toponimelor („Râul de Aur” devine „Arieş”, „Buciumu” devine „Bucsony”, Săliştea devine „Szelistye” etc., conform legii maghiarizării toponimelor votată în 1897 în Parlamentul Ungariei) şi numelor de persoană (mai ales conform lucrării „Cum să maghiarizăm numele de familie” din 1898; de pildă cei numiţi „Albu” primeau de la autorităţi acte în care erau trecuţi ca „Feher”, cei numiţi „Negru” deveneau „Fekete”, „Moraru” devenea „Kovacs” şi tot aşa; cca. 25% din Ungurii din Transilvania de astăzi au străbunici proveniţi din Românii maghiarizaţi în secolele XIX-XX).

** Sunt Unguri ce au lipsa de ruşine a pretinde că aceste legi ar fi fost „democratice” şi chiar „benefice pentru minorităţi”. Le-am dori acestora aplicarea respectivelor legi pentru ei până vor recunoaşte adevărul şi vor cere iertare Românilor pentru nedreptăţile săvârşite de Naţiunea Ungară şi prin Legile Apponyi şi prin minciunile despre „caracterul progresist şi umanist” al acestora.

*** Chiar şi vestitul stareţ Ioanichie Moroi de la Sihăstira, a cărui canonizare este mult aşteptată de popor, era din Transilvania (amănunte aici).

**** Austriecii îi socoteau pe Slavi prea înapoiaţi pentru a fi în stare să se conducă singuri. De aceea credeau că ei nu pot reprezenta o primejdie pentru Imperiul Habsburgic. Rusia constituia un bun exemplu, de vreme ce fusese organizată ca mare putere de un conducător occidentalizat – Petru I – străin spiritului rusesc, apostat şi aservit intereselor vestice, cu ajutorul şi sub conducerea germanilor. Chiar şi capitala, „Sankt Petersburg”, purta pecetea spiritului german (şi limbii). Austriecii – şi Germanii – nu şi-au închipuit niciodată Rusia ieşită de sub puterea influenţei germane (şi este aşa, în mare parte, până astăzi). Ca urmare a acestei concepţii a fost încurajată slavizarea Românilor din toate zonele ne-germane (Galiţia, Bucovina, Maramureş, Banat, Dalmaţia etc.) şi s-au dat Slavilor drepturi negate Românilor.

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. II. Închisoarea naţională

Ca să înţelegem de unde vine şi cum a crescut minciuna urii dintre Daci şi Romani am început de la legenda romantică dezvoltată de intelighenţia masonică din secolele XVIII-XIX, sub masivă influenţă papistă¹.
Dar atunci când imboldurile patriotice şi concepţiile ne- şi anti- româneşti (paradox încă prezent la intelectualitatea „română”) duceau la apariţia legendei romantice despre Traian şi Decebal, Ţările Române erau singure în această parte a lumii.  Altfel spus, nu existau nici Bulgaria, nici Grecia, nici Serbia, nici alte asemenea ţări. Transilvania era înrobită de Austria (ţară dominată pe principiul răspândirii Catolicismului). De la Bug spre răsărit, mai apoi de la Nistru şi din 1812 de la Prut spre răsărit, se întindea Imperiul Ţarist, monstuozitatea germană de limbă rusă născută de gândirea bolnavă a lui Petru I. De la Dunărea de Mijloc la Marea Mediterană – şi dincolo de ea, în Africa şi Asia – stăpânea Imperiul Otoman, dominat de gândirea bolnavă a Islamismului.
Principatele Române Muntenia şi Moldova erau două insule – din fericire, învecinate – în oceanul a trei imperii lacome, agresive, extremiste, practicante de genocid cultural, religios, etnic.

Dar situaţia s-a schimbat, pas cu pas.
Spre a pune un picior în această parte a lumii Franţa şi Marea Britanie au sprijinit apariţia Greciei. Întemeiată pe sângele Românilor din acele părţi, pe manevrele Grecilor (fanarioţi şi din Apus) şi pe intervenţia politică şi materială a Franţei şi Angliei, Grecia va deveni de îndată un stat extremist, xenofob, practicant de genocid cultural, religios şi etnic.
Pe acelaşi model, dar folosit de Austria şi Rusia, apare Serbia. Şi pentru Serbia au dat Românii sânge şi viaţă, pentru ca apoi să fie persecutaţi.
Autonomia Muntenegrului este lărgită.
În 1878 începe formarea Bulgariei. Aceasta, după modelul unirii Principatelor Române în 1859, alege ca domnitor pe Carol I. Nădăjduind în unirea cu cele două Ţări Româneşti nordice, ca una în care Românii constituiau baza naţională. Masoneria se opune furibund: o Românie prea mare îi strica planurile de viitor. Ea ştia mai bine decât Românii din Principatele Unite cât de departe se întindeau Românii şi cât de numeroşi erau, ce putere ar fi constituit uniţi şi cum ar fi distrus planurile de dezbinare a omenirii. Bulgaria devine stat separat de Ţările Române, în care bulgarizarea este politică de stat. Zonele româneşti largi, atât din Timoc şi dinspre Dunăre, cât şi din Munţii Vitoşa, Rila, Rodopi, sunt ţinta colonizării cu slavi aduşi din Macedonia şi Rusia, dar şi a impunerii limbii bulgare în toate aspectele vieţii.
Războaiele balcanice, o mare victorie a politicii masonice în această parte a lumii, marchează acutizarea conflictului chiar între populaţii mai înainte frăţeşti – şi care ar fi trebuit să fie unite de suferinţele comune din ultimele secole.

Statele naţionale formate după model masonic devin închisori naţionale. În Bulgaria, Serbia, Muntenegru sau Grecia, mai târziu în Iugoslavia, „străinul” este duşman de moarte. Asimilarea lui etnică este preferabilă, însă în lipsa acesteia uciderea lui este o faptă lăudabilă.
Un exemplu clasic sunt comitagii bulgari. Aceştia atacă aşezările de frontieră ce aparţin altor naţionalităţi – Români, Sârbi, Turci, Tătari, Greci – şi săvârşesc fapte cumplite. Arderea cărţilor sfinte şi a tuturor materialelor scrise în altă limbă este un gest moderat faţă de celelalte. Preoţii care slujesc în altă limbă decât bulgara îşi riscă viaţa. Grănicerii îşi riscă viaţa. Chiar şi oamenii care îşi lucrează pământul în zonele de frontieră îşi riscă viaţa. În perioada interbelică – 1918-1929 – comitagii bulgari atacă pichetele româneşti în orice noapte li se pare prielnică. Grănicerii prinşi vii sunt torturaţi, tăindu-li-se degetele, tăindu-li-se urechile şi bucăţi de piele de pe faţă, smulse în hohote de răs, apoi sunt ucişi. Dacă grănicerii sunt deja morţi, are loc batjocorirea cadavrelor. Ţăranii găsiţi întâmplător în cadrul acestor incursiuni şi care nu ştiu bulgara sunt ucişi, adesea în aceleaşi chinuri. Violul este o practică obişnuită pentru ei.
(Să amintim că statul „român”, condus de Masonerie – cum cu mândrie declară aceasta în cărţile sale oficiale – nu ia nicio măsură reală pentru apărarea Românilor şi a României?)
Aceleaşi crime îngrozitoare sunt comise de antarţii greci. Întâi asupra Românilor din Epir şi Tesalia pe care, după învăţătura lui Cosma Etolianul şi altor ideologi ai rasismului grecesc absolut, se străduiesc să-i distrugă sau asimileze². Apoi şi asupra Albanezilor şi Bulgarilor, pe măsură ce Grecia se întinde mai mult spre nord, intrând în contact direct şi cu aceste populaţii.
Gesturi similare sunt comise şi de Albanezi şi Sârbi – deşi, trebuie să o spunem, campionii genocidului etnic în Balcani sunt Turcii, Grecii şi Bulgarii, la egalitate. La nord de Dunăre, Ungurii şi Austriecii duc aceeaşi politică.
Naţiune artificială creată de Ruşi, spre a fi folosită împotriva Polonezilor, Românilor şi Tătarilor, Ucraineenii nu doar că vor împlini aceste misiuni de extremism etnic, dar în timp se vor întoarce şi împotriva Ruşilor.

Este o imagine sumbră, dar, din nefericire, perfect adevărată, perfect atestată istoric.
Naţiunile dominate de „gândirea modernă” se constituie în adevărate închisori naţionale (nu vom mai da aici exemple din Apusul Europei, spre a vedea aceeaşi gândire rasist-extremistă din Scandinavia în Spania).
Şi pe acest fundal se… dezvoltă – să spunem aşa – istoriografia modernă şi contemporană, mai ales dinspre sfârşitul secolului al XIX-lea încolo.
Pe un fundal al urii, al rasismului violent, al separatismului etnic radical³.
Dintr-o dată, realităţile antice – şi nu doar ele – sunt forţate să se potrivească realităţilor etnice şi geo-politice contemporane.
Ruşii, cu o origine slavă nordică, încep să-şi revendice una Scito-Sarmată, ca să poată revendica întinderea stăpânită de aceştia (de la Dunărea de Mijloc în adâncurile Asiei).
Ucraineenii, inexistenţi naţional până în secolul al XVIII-lea, invocă şi ei Scito-Sarmaţii europeni drept strămoşi.
Bulgarii se dau Traci slavizaţi.
Sârbii se pretind Iliri slavizaţi.
Mai grozavi, Albanezii se pretind întâi Epiroţi propriu-zişi; apoi, visând la preluarea – pe motive religioase în primul rând – a Bosniei şi Herţegovinei, se declară Iliri propriu-zişi.
Grecii europeni erau până în 1920, în imensa lor majoritate, Români deznaţionalizaţi printr-o politică extrem de iscusită a Fanarului (a se vedea această lucrare pe subiect). Invaziile slave şi celelalte mişcări istorice reduseseră populaţia greceastă din Europa extrem de mult. Deşi Vest-Europenii aveau înclinaţia de a-i denumi – religios – „Greci” pe toţi ortodocşii care nu erau Ruşi, preluarea la nivel etnic a denumirii este dovedită ştiinţific a fi absolut falsă. Pe la 1750 pe coastele mărilor Adriatică, Ionică, Tracică sau Egee doar puţine sate erau greceşti. Cu excepţia unor părţi din Moreea, toată fosta „Grecie europeană” era acum locuită de Români, Albanezi, Macedo-slavi, Turci, Pomaci etc. Folosindu-şi puterea bisericească şi politică drept instrumente de asimilare etnică Fanarul a trecut la grecism pe mulţi Români sudici (tribul Saracacianilor este un tragic exemplu). Şi i-a folosit apoi împotriva propriilor fraţi. La fel a făcut şi cu celelalte etnii, oriunde a putut: pe ţărmurile Mării Negre, în Macedonia, chiar şi în Muntenia şi Moldova secolelor XVII-XIX, până la 1859 mai ales.
Toţi aceşti grecizaţi, fie că erau de origine română, slavă, albaneză, turcă etc., au fost declaraţi urmaşi direcţi ai Grecilor antici. Realitatea istorică a sincopei etnice greceşti a fost ştearsă.

Pe acest fundal de extremism etnic şi falsificare patriotardă a istoriei începe să se schimbe, pas cu pas, şi povestea romantică, dorit înălţătoare, tragică şi emoţionantă, a luptelor dintre Decebal şi Traian.
De la confruntarea dintre doi eroi antici, dintre doi titani ai unei lumi străvechi, în conformitate cu noua gândire se trece la o viziune tot mai radicală a unui conflict inter-etnic, după modelul celor care aveau loc pretutindeni în jur.
Suntem în perioada interbelică, în care ultra-naţionalismul maghiar loveşte neîncetat şi neagă neîncetat Unirea de la Alba-Iulia şi dreptul la existenţă al României – ba chiar şi al Românilor ca popor. Suntem în perioada interbelică, în care comitagii bulgari săvârşesc grozăvii la frontieră, iar politicienii criminali par să-i sprijine mai mult pe ei decât să-i apere pe Români. Suntem în perioada interbelică, în care tot mai mult ies la iveală persecuţiile etnice asupra Românilor din Iugoslavia şi URSS, asupra Românilor din Grecia.
Ideea „insulei izolate” de Români, lovită din toate părţile, deşi ruptă de realitate, este tot mai uşor de asimilat. Alternativa, o naţiune uriaşă, sfâşiată în zeci de părţi mutilate şi torturate neîncetat cu complicitatea unei clase politice coruptă, laşă, incompetentă, anti-românească, masonică, este o alternativă prea greu de dus, oricât de reală ar fi, oricât de concrete ar fi manifestările sale.
Iar propaganda oficială o preferă şi o răspândeşte. Ca parte a ideii unei „naţiuni” închisă tot mai mult între hotarele statului.
Folosind şi falsificarea istoriei Antichităţii.
Pas cu pas, luptele romantic-eroice dintre Decebal şi Traian sunt văzute tot mai mult şi mai radical de „conflict inter-etnic”…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Prima parte se poate citi aici.

² A se vedea şi Memorii, de Colea Nicea, disponibilă liber aici.

³ Fundal creat intenţionat de Masonerie, ca treaptă intermediară a planului de distrugere-preluare a marilor puteri şi nivelare a umanităţii.