Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIII) Preoţia

8. PREOŢIA

Am amintit şi în alte ocazii puncte că unul din efectele trufiei nebuneşti a ereticilor este ridicarea împotriva stăpânirilor rânduite de Dumnezeu. Desigur, la fel ca în vremea lui Moise, diavolul şi slugile lui vizează în primul rând preoţimea (şi cei amăgiţi îi urmează, izbind cu piciorul în ţepuşă, cum spune Scriptura).

Ereticii pretind că preoţia aşa cum o are Biserica Ortodoxă este o greşeală. Ei pretind că prin cuvintele Sfântului Apostol Petru voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9) se anulează orice preoţie specială, toţi creştinii fiind egali în har preoţesc. Oare? Tot acolo, tot Sfântul Apostol Petru, spune clar credincioşilor: fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor (I Petru 5, 5).

Pe de altă parte, preoţilor, Sfântul Apostol Petru, în aceeaşi epistolă, le spune: Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al pătimirilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere:

Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.
Iar când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi.” (I Petru 5, 1-3).

Iată deci că sunt şi preoţi, cărora li s-a dat în pază turma lui Dumnezeu. Cum li s-a dat? Sfântul Apostol Petru spune că este împreună preot cu aceştia. Dar pe Petru cine l-a suit în această cinste? Oare a fost el ales Apostol şi Preot de oameni, de ceilalţi ucenici ai Domnului, sau Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru l-a ales pe el? Ori pe alţii dintre Apostoli i-o fi ales vreo comunitate oarecare, sau Marele Arhiereu?

Ce spune Scriptura? Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână (Ioan 15, 16).

Se vede prin urmare cu limpezime că preoţia aceasta este rânduită de Dumnezeu.
Dar nu sunt cuprinşi în ea toţi creştinii? Doar este scris totuşi voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9)!
Deci, dacă toţi creştinii sunt preoţie împărătească, pot fi unii mai preoţi decât alţii?
Da! Căci există trepte ale harului şi slujirii dumnezeieşti (I Corinteni 12). Dar, pentru a nu lăsa loc de îndoială, să vedem întâi chiar pilda Vechiului Testament!

Dacă veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt! (Ieşire 19, 5-6). Iată deci aceeaşi făgăduinţă făcută lui Israel, la ieşirea din Egipt, în Muntele Sinai! Dar cu toate că dăduse această făgăduinţă, Dumnezeu şi-a ales preoţi şi arhierei, pe leviţi şi pe cei din neamul lui Aaron. Iată deci că preoţia avea mai multe trepte! S-au ivit însă şi atunci oameni trufaşi şi răzvrătiţi împotriva rânduielilor sfinte, care au vrut să răpească treptele mai înalte ale preoţiei, date lui Moise şi Aaron şi celor împreună cu ei. Culmea este că, asemenea lui Luther între romano-catolici şi aceştia aveau o poziţie mai înaltă decât restul poporului, adică erau dintre leviţi, dar tot nemulţumiţi de situaţia lor. Această tristă întâmplare s-a numit „răzvrătirea lui Core” (Iuda 1, 11) şi descrierea ei se poate citi de oricine în cartea Numeri, capitolul 16. Vom arăta aici doar că pentru această răzvrătire Dumnezeu a vrut să piardă tot poporul lui Israel şi, când Moise şi Aaron au schimbat prin rugăciunea lor această hotărâre, Dumnezeu a poruncit pământului să-şi deschidă gura sa; iar Core şi ceilalţi răzvrătitori, cu toţi ai lor, au fost înghiţiţi de vii! Şi pe cei 250 de bărbaţi care îndrăzniseră a-i urma şi a lupta spre a lua şi ei preoţia lui Moise şi Aaron, i-a ars de vii foc ieşit de la Dumnezeu! Iată, nu le-a ajutat lor că erau neam sfânt şi împărăţie preoţească, ba nici că erau dintre leviţi, căci aceasta altceva însemna decât voiau ei să creadă.

Vedem prin urmare limpede că şi în Vechiul Testament exista o sfinţire şi o preoţie a întregului popor ales, dar existau, din porunca lui Dumnezeu, şi preoţi, leviţi, arhierei, aleşi de Domnul pentru a sluji întâi Cortului Sfânt iar apoi Templului. Şi, de asemenea, că încălcarea ierarhiei sfinte şi sfinţitoare orânduită de Dumnezeu este un păcat îngrozitor, ce se pedepseşte ca atare.

O ierarhie bisericească este arătată limpede şi în Noul Testament. Sunt Sfinţii Apostoli, apoi episcopii, preoţii şi diaconii. Prezenţa lor este atât de limpede, încât nici sectanţii nu o pot nega ca atare. Ei încearcă însă a convinge pe cei ce îi ascultă că aceste trepte ale clerului nu aveau de fapt nici un rol sfinţitor, nici o putere preoţească propriu-zisă, ci doar una… administrativă şi eventual învăţătorească. Pentru aceasta ei au trebuinţă să dovedească, printre altele, că Hirotonia lor nu era o sfinţire specială, ci doar o „alegere a comunităţii” şi că nu există Taine (slujbe) care să nu poată fi săvârşite de toţi credincioşii. Din nefericire pentru ei, Biblia mărturiseşte împotriva lor.

Astfel, Hirotonia ca slujbă sfântă şi sfinţitoare, săvârşită de mai-marii Bisericii pentru primirea în cler a unor persoane, este menţionată în Sfânta Scriptură de mai multe ori.

Astfel, când se completează numărul celor doisprezece Apostoli, alegerea propriu-zisă se face prin aruncarea sorţilor şi rugăciune către Dumnezeu, nu printr-un vot al comunităţii (Fapte 1, 15-26). Hirotonia propriu-zisă încă nu se face, căci încă nu avusese loc Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea; Fapte 2, 1-4). După acest moment însă hirotoniile sunt menţionate de mai multe ori. De pildă, atunci când se aleg primii şase diaconi, cu acordul comunităţii din Ierusalim, ei nu pot să slujească ca diaconi decât după ce apostolii îi hirotonesc (Fapte 6, 5-6). Simon Magul, din Samaria, vede şi el că Duhul Sfânt se dă doar prin punerea mâinilor apostolilor şi încearcă să cumpere această putere, devenind primul sectant sau eretic (Fapte 8, 14-20). De asemenea, când Saul prigonitorul (viitorul Apostol al neamurilor) e întors către adevăr de Hristos, pe drumul Damascului, alegerea lui e confirmată prin punerea mâinilor lui Anania (Fapte 9, 12-18), arătându-se iarăşi puterea preoţească deosebită a clericilor creştini. Iar când Saul şi Barnaba sunt aleşi pentru misiunea apostolească pe care o vor lucra până la capătul vieţii lor pământeşti, iarăşi are loc Hirotonia lor, pentru noua treaptă de sfinţire la care erau chemaţi (Fapte 13, 1-3). De altfel, acelaşi lucru îl vor face şi noii apostoli, Pavel (fostul Saul) şi Barnaba, hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică (Fapte 14, 23) cum se face până astăzi în Biserica lui Hristos cea adevărată.

Deosebirea dintre clerici, harismatici1 şi restul Bisericii este şi ea de multe ori arătată în Faptele Apostolilor, prin menţionarea separată a acestora (ex.: Fapte 11, 1: apostolii şi fraţii – 15, 4: au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi – 20, 17 a chemat la sine pe preoţii Bisericii etc.). Tot această deosebire se arată şi în tulburarea ridicată de iudaizanţi – de care am vorbit şi mai sus – şi pentru care apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6). Se vede astfel autoritatea pe care o aveau aceştia asupra poporului creştin. De altfel acest lucru era cunoscut de toţi, căci altfel cei din Antiohia nu ar fi avut de ce să rânduiască ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dinte ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare (Fapte 15, 2). Acest cuvânt arată şi autoritatea pe care o avea Sinodul, adică adunarea apostolilor şi a clericilor în lămurirea cu putere dumnezeiască a tuturor problemelor Bisericii. Căci pentru această problemă a iudaizanţilor are loc primul sinod cunoscut, Sinodul Apostolic din Ierusalim, şi hotărârea acestui Sfânt Sinod este deschisă de cuvintele cutremurătoare părutu-sa Duhului Sfânt şi nouă (Fapte 15, 28)!

Tot de Hirotonie este vorba şi când Sfântul Apostol Pavel îi spune ucenicului său Tit, episcopul Cretei, pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit (Tit 1, 5 şi urm.). De asemenea, tot de Hirotonie este vorba şi când se vorbeşte de harul ce s-a dat lui Timotei întâi cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor, aceşti mai-mari fiind bineînţeles episcopii sau apostolii (I Timotei 4, 14). Şi tot Hirotonie în sensul adevărat, ortodox, al cuvântului avem şi în îndemnul dat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele (II Timotei 1, 6).

Iată deci cum, din nou, Dumnezeieştile Scripturi mărturisesc împotriva rătăcirilor adventiste, arătând că diaconii, preoţii şi episcopii erau aşezaţi prin Hirotonie şi nu prin alegere. Iată cum se vede că aceştia erau deosebiţi de restul Bisericii, deoarece erau şi chemaţi la o slujire mai înaltă decât ceilalţi creştini.

De altfel chiar Vechiul Testament, cel fetişizat de adventişti, mărturiseşte despre veşnicia preoţiei.

Căci aşa zice Domnul: Nu va lipsi lui David bărbat care să şadă pe scaunul casei lui Israel. Şi preoţii-leviţi nu vor avea lipsă de bărbat care să stea înaintea feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi de tot, să aprindă tămâie şi să săvârşească jertfe… precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu, şi al leviţilor celor ce-Mi slujesc Mie (Ieremia 33, 17-2).

Că această proorocie nu se referă la preoţia vechi-testamentară este limpede, căci prin venirea lui Hristos şi prin distrugerea Templului şi a tribului leviţilor jertfele Legii Vechi au încetat şi au devenit chiar cu neputinţă. De asemenea, şi Sinodul Apostolic din Ierusalim, ca şi toată mărturia Noului Testament le înlătură, astfel încât nu poate fi vorba de ele. Dar acum în locul viţeilor ce se puneau pe altar (Ps. 50, 20) şi al celorlalte jertfe Hristos S-a adus ca jertfă pe Sine, înlocuind pentru totdeauna jertfele Legii vechi (Evrei 9, 11-14). Deci jertfele de care vorbeşte proorocia că vor fi aduse lui Dumnezeu în veac sunt cele ale Noului Testament, adică în primul rând şi mai presus de toate Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Este limpede că sectanţii nu au această preoţie proorocită de Ieremia, întrucât nu au nici Liturghie, ci o maimuţăreală numită de ei „simbol” (deşi cuvântul însemnează altceva decât cred ei), şi nu au nici arderi de tămâie. Doar Ortodoxia, Biserica cea adevărată a lui Hristos, le are pe toate acestea.

Se vede prin urmare, şi din mărturia Vechiului Testament şi din mărturia Noului Testament, că preoţia creştinească este cea ortodoxă, că ierarhia creştină este făcută după rânduială sfântă, dumnezeiască şi răzvrătirea împotriva ei este o mare amăgire. Căci a şi zis Hristos către ucenicii Săi: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan 16, 20). Şi în altă parte: cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40)2. Această putere şi autoritate dată Sfinţilor Apostoli nu vedem nicăieri în Scripturi să fi pierit odată cu ei; chiar şi Matia nu a fost dintre cei doisprezece aleşi la început de către Iisus, iar Pavel cu atât mai puţin. De asemenea se bucură de deplină cinstire şi Barnaba, şi Sila, şi Timotei, şi Tit, şi Marcu, şi toţi cei care, prin mila lui Dumnezeu şi ostenelile lor, s-au învrednicit de nemărginitul de mare dar al apostoliei şi preoţiei. Aceste lucruri sunt atât de limpezi în Biblie încât este nevoie de traduceri răstălmăcite şi interpretări sucite pentru ca cei neştiutori să poată fi înşelaţi, şi chiar şi aşa sunt destui cei care se trezesc la realitate şi se întorc de la rătăcire la adevăr.

Dar, va întreba cineva, de ce a lăsat Dumnezeu preoţia?

Ca răspuns la aceasta întrebare, vom cita totuşi cuvintele pe care Duhul Sfânt Dumnezeu le-a insuflat iubitului său apostol Pavel:

Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12, 4-7).

Acest cuvânt ne arată că există un folos pentru fiecare din lucrările lui Dumnezeu date în Biserica Sa. Iar acest folos este, desigur, al nostru, nu al lui Dumnezeu, întrucât El fiind desăvârşit nu are nevoie de ale noastre. Ba chiar şi ceea ce se cere nouă de Dumnezeu tot spre folosul nostru este până la urmă, nu spre vreo trebuinţă a Sa.


Note

1 Harismaticii erau acei creştini înzestraţi de Dumnezeu cu haruri speciale (de unde şi numele lor), ca darul tămăduirii, al proorociei sau înainte-vederii, al învăţăturii ş.a.m.d. Ca urmare a acestor daruri ei aveau un statut deosebit în cadrul Bisericii, nu ca preoţii sau episcopii, dar nici ca ucenicii obişnuiţi; acest statut deosebit a stârnit uneori invidia ucenicilor mai neîntăriţi, pentru care pricină vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, la capitolele 11-14 şi mai ales în capitolul 12.

2 Nu dăm decât două astfel de texte, deşi sunt mult mai multe. Pentru cine le ştie nu e nevoie a arăta mai mult, iar ceilalţi se cuvine a le căuta şi ei, spre învăţarea cu Dumnezeieştile Scripturi.

< (XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi, până la urmă, ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise?

(XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

2 gânduri despre “Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIII) Preoţia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s