Armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

11, martie, 201916, martie, 2019 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces 01.jpg

Lucrez de mult la un vechi proiect numit Cum luptau Românii?, o încercare de reconstituire a vastului tablou al spiritualităţii (şi practicii) marţiale a Românilor din trecut – mai ales dinainte de 1715.
Pentru un asemenea proiect rădăcinile spiritualităţii şi practicii marţiale româneşti sunt ceva ce nu poate să lipsească. Ceea ce înseamnă că, dincolo de bogatul material privitor la Romani, am avut nevoie de un material cât mai serios privitor la Scito-Sarmaţi (la noi Vitalie Bârcă având o admirabilă operă pe această temă), privitor la Celţi (îl amintesc doar pe regretatul şi strălucitul profesor Alexandru Barnea) şi, desigur, la Traco-Iliri, preferabil cu o aplecare deosebită asupra Dacilor.

Din acest punct de vedere, al rădăcinilor tradiţiilor şi practicilor marţiale româneşti, al tradiţiilor şi practicilor marţiale tracice, dar mai ales dacice, lucrarea lui Cătălin Borangic, Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor [1], este una fără de care, de acum, nu se mai poate!
Desigur, afirmaţia poate să pară (să pară!) exagerată.
Oricine ştie că de la Xenopol şi Pârvan la Aurel Rustoiu şi Valeriu Sîrbu sunt foarte multe nume ale istoricilor şi arheologilor, filologilor, numismaţilor şi chiar etnologilor care s-au aplecat asupra Traco-Ilirilor, sau numai asupra Dacilor. Cu tot respectul faţă de munca şi realizările tuturor acestora, trebuie să subliniem că în fiecare generaţie se ivesc oameni care aduc eforturile înaintaşilor la un nou nivel. Ceea ce se întâmplă, din fericire, şi în acest caz.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este unul din tipurile de literatură ştiinţifică de cea mai mare însemnătate – literatura de sinteză şi prezetare enciclopedică.

De obicei acest domeniu este sub-apreciat în România modernă şi contemporană.
Nici măcar rolul strălucit al unei asemenea lucrări (Proverbele românilor…, de Iuliu Zanne) în tratativele de pace de după Primul război mondial nu a vindecat intelectualitatea românească de boala dispreţuirii acestui domeniu.
Ca urmare, s-a ajuns la nenumărate „dicţionare” traduse direct, fără niciun discernământ, din limbi străine, preluându-se o mulţime de greşeli, prejudecăţi, rasisme, goluri de prezentare etc. Unele fiind atacuri directe chiar la adevăruri istorice fundamentale pentru existenţa Românilor şi a României.

Este adevărat, lucrările de tip enciclopedic cer foarte multă muncă. Şi, totodată, nu au strălucirea originalităţii accentuate a altor tipuri de lucrare. Însă au, adesea, o valoare mai mare decât a acestora, deoarece devin baza pe care se construieşte mai departe.
De la Dicţionarul lui Scriban, părut uitat, dar tot mai valorificat în ultimele decenii, până la imperfectele dar atât de căutatele DEX-uri, de la Atlasul zoologic şi până la felurite programe de tip enciclopedic, nenumărate sunt dovezile acestei realităţi.
Lucrările de tip enciclopedic au o valoare continuă, care adeseori poate să fie perenă.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este o lucrare enciclopedic de primă mână.
Aşteptăm – autorul însuşi doreşte – completări fireşti în ediţiile viitoare. Dar chiar şi ediţia „de buzunar” din 2015 este extrem de valoroasă în lipsa celei din 2016. Pentru că informaţiile conţinute sunt cea mai accesibilă şi complexă prezentare a armelor încovoiate ale Dacilor. Fără a se uita, extrem de lăudabil, menţionarea armelor drepte ale Dacilor – şi chiar prezentarea câtorva.

Merită spus că lucrarea este parte a proiectului mult mai mare Enciclopedia Dacica, un proiect de asemenea excepţional şi care merită lăudat şi promovat. Dacă nu aţi văzut, vă atrag atenţia că numele (Enciclopedia Dacica) conţine un link activ către acest proiect. Vizitaţi-l! Timpul pe care îl veţi petrece străbătându-l va fi unul câştigat, unul investit în cunoaşterea acelor Străbuni ai noştri pe care îi cunoaştem ca Daci, Daco-Geţi sau Geţi. Şi nu doar a lor, ci şi a altora dintre înaintaşii noştri.
Seriozitatea proiectului Enciclopedia Dacica este ceea ce îndrăznesc să numesc adevărata iubire faţă de Străbuni.
Nu falsificările hiperbolice – fie în laudă, fie în critică – sunt cele care arată iubirea noastră faţă de cineva. Încercarea sinceră de a-l cunoaşte, de a-l înţelege, de a păstra şi fructifica ceea ce are (a avut) bun, aceasta este adevărata iubire.
Or şi Enciclopedia Dacica, şi Falces dacorum… sunt încercări sincere de a-i cunoaşte, de a-i înţelege pe Traco-Iliri în general, pe Daci în special; şi de a păstra şi fructifica ceea ce au avut bun.

Cea mai mare parte din materialul înfăţişat de Cătălin Borangic în Falces dacorum : armele încovoiate ale dacilor îmi era cunoscut; asta pentru că „străbătusem”, cu mari eforturi, sute şi sute de articole de arheologie şi istorie, sute de cărţi pe temă. Un efort foarte mare, delicat spus. Cel care obţine cartea lui Cătălin Borangic este eliberat de această caznă – autorul a îndurat-o pentru el.

Există, desigur, meritul mai mult decât evident al sistematizării, al adunării şi orânduirii datelor ştiinţifice despre armele încovoiate ale Dacilor.
Cătălin Borangic a folosit sursele scrise, imaginile de pe marile monumente, vasta ofertă a numismaticii şi, desigur, feluritele interpretări de specialitate.
La care, ca o mare plus-valoare, se adaugă datele preţioase ale încercărilor de reconstituire, fie că sunt ale autorului sau ale unor prieteni, apropiaţi, cunoscuţi etc. Încă foarte puţin practicată la noi faţă de necesarul ştiinţific, reconstituirea – atât ca tehnici de obţinere a obiectelor antici cât şi de folosire a lor, simplificată sau în context istoric – este o disciplină (sau un buchet de discipline) de cea mai mare importanţă.
Mai mult, Cătălin Borangic a încercat – şi, ca principiu, a reuşit – punctarea cadrului social, economic, spiritual etc. de folosire a armelor încovoiate ale Dacilor.

Ca notă personală, trebuie să mulţumesc autorului şi lucrării şi pentru confirmarea unei ipoteze de lucru din cadrul amintitului proiect Cum luptau Românii?. Mă refer la armele rotilate, cum erau numite în trecut, cu un termen astăzi aproape complet uitat.
În ciuda panopliei bogate de arme drepte sau uşor încovoiate (spadă, sabie, pală, paloş, cuţit, pumnar, jungher etc.), folclorul vechi românesc menţionează o „tradiţie locală” ce apare insular în Carpaţi, Hem (Balcani), Dalmaţia etc.: purtarea de către viteji a armelor rotilate. Respectiv spadă rotilată, sabie rotilată, paloş rotilat, cuţit rotilat etc.
Faptul că Vitejii au fost la Românii Vechi o categorie dedicată artelor marţiale (în înţelesul corect al noţiunii – a se vedea şi Ortodoxia şi artele marţiale) este deja bine atestat. Chiar dacă, de obicei, se vorbeşte despre pregătirea lor de luptă, despre pasiunea lor pentru aceasta sau despre iscusinţa lor în luptă, despre curajul şi priceperea lor de luptători ocolindu-se noţiuni fundamentale, precum şcoala de arme, arte marţiale, mistica marţială etc.
Dar preferinţa – manifestată relativ insular în tot spaţiul Românimii – pentru arme rotilate este mai puţin luată în seamă. Ipoteza „mea” a fost aceea a unei folosiri a acestor arme şi ca însemn, ca parte a statutului marţial şi social de viteji. Armele rotilate, adică armele puternic încovoiate, mi se păreau a fi un fel de simbol al apartenenţei la categorie.
O ipoteză impusă de realitatea istoric-etnologică, dar departe de imaginea istoriografică obişnuită a Românilor ca luptători. O imagine în care asemenea tradiţii, puternic articulate, sunt în cel mai bun caz marginale, dacă nu lipsesc total. Ca urmare, am şovăit să o includ în lucrarea ce se pregăteşte pentru publicare. Dar…
Dar Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor demonstrează strălucit – printr-o ştiinţifică integrare a contextului arheologic şi surselor scrise – că şi la Traci, ca şi la Dacii secolelor I-II d.Chr., armele încovoiate erau un semn al statutului, al apartenenţei la o castă (sau la caste) de războinici; sau, cum ar mai fi zis Românii Vechi, de viteji.
Ceea ce face ipoteza impusă de sursele etnologice şi istorice nu doar o ipoteză confirmată, ci şi o mărturie a unei continuităţi spirituale milenare: pentru Românii Evului Mediu armele încovoiate (puternic) erau încă simbolul apartenenţei la o elită războinică.

Evident, interesul meu faţă de această demonstraţie adusă de Cătălin Borangic este subiectivă, este dată de interesul meu de cercetător pe un anumit subiect. Alt cititor va fi mult mai interesat de felul în care marile arme încovoiate s-au răspândit, de felul în care se foloseau în luptă, de întâlnirea dintre armele încovoiate ale Dacilor şi armele şi armurile Romanilor etc., etc.
Cartea Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor oferă cititorilor toate acestea şi încă şi mai multe.
Mi se pare strălucită calitatea imaginilor; atât la nivel tipografic, dar mai ales la nivel ştiinţific. Dacă o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, sutele de imagini de arme, luptători, monezi, hărţi etc. sunt singure de ajuns pentru o lucrare enciclopedică de mare valoare.
Din fericire, avem şi imaginile, şi prezentarea, într-un întreg ce nu poate să lipsească din biblioteca oricărui Român interesat de istoria Dacilor, de începuturile istoriei Românilor, de tradiţiile marţiale (militare) al Românilor şi/sau Dacilor etc., etc.
După cum am spus de la început, lucrarea lui Cătălin Borangic este un sine qua non, este una fără de care, de acum înainte, nu se poate ca o bibliotecă istorică sau o bibliografie pe această temă să poată fi întreagă.

Ca să închei, după obiceiul meu, într-o notă personală, îi mulţumesc autorului în numele cititorilor prezenţi şi viitori! Munca, seriozitatea ştiinţifică şi dragostea faţă de înaintaşi ne-au dăruit tuturor o lucrare enciclopedică de mare valoare! Mulţumim! Şi mult succes şi spor mai departe!

Mihai-Andrei Aldea

[1] Cartea despre care vorbim este Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic, apărută în 2016 la Editura Altip, Alba Iulia (România).

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ajun de Crăciun

23, decembrie, 201830, mai, 2018 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Icoana Craciun 01.png

AJUN DE CRĂCIUN

În Seara de Ajun,
pe fire de lumină lină
în taină îmbrăcaţi – ca într-o zi senină –
străbuni şi îngeri lumea o colindă.

Săracii şi bogaţii masa-şi pregătesc
şi-mpart ce au cu cei ce le sunt dragi –
Cei împietriţi doar spre câştig privesc
Cei buni îi au alături pe sărmani.

Prin rău şi mâl, prin urâciunea lumii,
străbat lumini din raiuri de lumină
şi peste tot ce-a fost şi încă este,
Chemarea Cerului se-aude mai deplină.

Căci pregătit din vremuri de cădere,
Cu o răbdare plină de prinos
Ajunge astăzi vremea de născare
Cel Om şi Dumnezeu, Iisus Christos.

Şi-n harul ce se varsă peste lume,
când noaptea serii spune rămas-bun,
înveşmântaţi în cântece străbune
colindătorii au pornit la drum.

De mii de ani călătorind pe cale,
de mii de ani cântând şi lăudând
se ostenesc prin viscole şi jale
iubirea s-o aducă pe pământ.

În cântul lor e pace şi putere,
e Binele atât de mult dorit
e dor, e floare şi e aşteptare,
e aşteptarea care azi s-a împlinit.

Căci pregătit din vremuri de cădere,
Cu o răbdare plină de prinos
Ajunge astăzi vremea de născare
Cel Om şi Dumnezeu, Iisus Christos.

O, Doamne, să mă ierţi, te rog acuma,
căci prea puţin să vii m-am pregătit!
Dar tot aştept şi vreau să-mi intri-n casă
ca să îţi spun, din nou, „Bine-Ai venit!”

Se lasă noaptea de Ajun pe lume
privirea-n înserare s-a pierdut
în suflet e lumină şi e bine
şi îmi şoptesc: Mesia s-a născut!

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

„Cum luptau Românii?” Pagini din carte

9, octombrie, 20189, octombrie, 2018 Mihai-Andrei Aldea15 comentarii

constantin-cel-mare - b

După ani de documentare şi pregătire, se apropie tot mai mult de tipar lucrarea „Cum luptau Românii?„, din care dăm câteva pagini pentru doritori. „Cum luptau Românii?” este o scurtă sinteză de istorie şi spiritualitate marţială românească, o deschidere pentru viitoare lucrări largi pe acest subiect.

„Cum luptau Românii?
Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.
Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.
Cum luptau Românii?

Simpla – poate fi simplă? – suprapunere prezentată mai sus naşte firesc această întrebare. De la acţiunile piratereşti ale Turcilor Islamişti din secolele XII-XIV şi până la atacurile mârşave de la Nistru ale Sovieticilor în secolul XX, de la jafurile şi genocidurile Cruciaţilor împotriva Românilor şi Slavilor Ortodocşi până la genocidul Austriecilor împotriva Românilor din Moravia (tot la îndemul Papalităţii), de la războaiele fratricide între Ţările Române mari şi mici sau între triburi şi alte formaţiuni româneşti până la Românii aflaţi în trupele a numeroase state străine – de la Austria la Rusia ori Imperiul Otoman – avem o cuprindere uluitor de mare de fapte de arme, de viaţă militară.
Este mai mult decât evident că lupta a însoţit istoria Românilor neîncetat. Cum luptau Românii?„

„Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)”

„Ca să înţelegem absurditatea acestor afirmaţii să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti ci, se înţelege, „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hoc” de succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? Nu prea? Decât dacă nimereşte printre ei un rezervist care a făcut acum 25-35 de ani armata? Păi ce mai ştie el, ce face el încurcat de ceilalţi cinci? Îi poate instrui în câteva ore din ce îşi mai aduce aminte? Poate să obţină o victorie, cu rămăşiţele din instrucţia de acum câteva decenii, având drept colegi cinci nepricepuţi, împotriva a trei militari profesionişti cu experienţă? Nu? Dar dacă punem zece contra trei? Dar treizeci contra trei? Se împuşcă între ei – dacă reuşesc să tragă – sau izbutesc să mai împuşte şi duşmanii? Ori fug, ba chiar se predau, la primele focuri? Sau scapă grenadele din mână, aruncându-se în aer împreună cu camarazii?

Imaginea este greu de dus, nu-i aşa? Este de-a dreptul ridicolă! Cetăţeanul român de astăzi este de prea multe ori un total nepriceput în mânuirea armelor, un total neştiutor în privinţa ostăşiei reale. Din asemenea oameni ar fi alcătuite „contingente militare ad-hoc”. Ce rată de succes ar avea?

Sau, dacă e să devenim trişti, să ne amintim de felul în care s-au împuşcat între ei, la Revoluţia din Decembrie 1989, ostaşii foarte slab pregătiţi… Iar aici vorbim de oameni care nu ar fi avut nici măcar această pregătire slabă. Şi care s-ar fi luptat (s-au luptat!) cu cine?

Trupele turceşti amintite se pregăteau de luptă între opt şi optsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, adesea de la 6-8 ani. Aveau între 8 şi 10 ani de pregătire în clipa în care intrau în războaiele propriu-zise (mai luau parte, până atunci, la unele acţiuni de jaf, de pedepsire a unor răsculaţi etc., obişnuindu-se cu uciderile, jafurile, violurile). Trupele poloneze ori ungureşti aveau o pregătire mai puţin riguroasă, dar cei mai mulţi dintre ostaşi aveau între patru şi opt ore de antrenament zilnic, cel puţin patru zile pe săptămână. Ani şi ani de zile înainte de a intra în luptă. Artele marţiale practicate de Turci, Unguri şi Polonezi cuprindeau forme de scrimă – luptă cu spada, sabia şi alte asemenea arme –, de tragere cu arcul, de folosire a praştiei, de luptă cu lancea şi toporul, de luptă fără arme etc., etc. (fără a mai vorbi despre maşinile de luptă, fortificaţii şi altele asemenea).

Trupele turceşti au bătut repetat forţele poloneze ori maghiare. Ungaria a fost practic desfiinţată, supravieţuind prin câteva bucăţi înhăţate de Austria – care şi-a atribuit astfel „moştenirea ungurească” – şi prin visele naţionaliste ale Ungurilor din Transilvania (alt rasism aici, şi nu doar anti-românesc). Polonia a devenit stat tributar Turcilor! Da, aşa este, deşi de obicei se ocultează această realitate, Polonia a ajuns să plătească tribut Turcilor! A pierdut şi unele cetăţi, cedate Turcilor, dar şi Zaporojia – întinsă de la Bug la Doneţ – care revine, la cererea localnicilor, Moldovei. (Oricum nu puteai fi hatman în Zaporojia dacă nu te înrudeai cu boierii din Moldova!) Deci, pe scurt, două super-puteri ale timpului, având între 8 şi 10 milioane de locuitori fiecare, o mare putere economică – ce le asigura şi trupe de mercenari din întreaga Europă – sunt zdrobite de Turci. Una fiind îmbucăţită (inclusiv în paşalâcuri – de Buda, de Timişoara, de Oradea etc. –) iar alta pierzând peste 150.000 de km2 şi devenind tributară Imperiului Otoman. Toate cele trei puteri fiind nu doar extrem de eficiente economic – pentru acea vreme –, dar şi posesoarele unor tradiţii marţiale de foarte înalt nivel.”

Mihai-Andrei Aldea

„1Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].”

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Referendum şi persecuţie. Rânduri de la un prieten ateu

5, octombrie, 2018 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

„Andrei, vreau să îmi cer iertare! Te-am luat în râs de câte ori ai vorbit despre persecuţia împotriva ortodocşilor. În România nu există aşa ceva! Ţi-am zis asta de atâtea ori, iar astăzi vreau să îmi cer iertare. Da, există în România persecuţie. Există persecuţie şi împotriva ortodocşilor şi împotriva oricui gândeşte, fie şi doar într-un punct, asemănător cu ei. M-am convins de asta acum. Pentru mine, ca ateu, familia este totuşi celula de bază a societăţii. Pentru că nu există altă celulă de bază a societăţii. Istoric, sociologic, nu există. Nu a existat niciodată altă bază a societăţii decât familia. În mituri se vorbeşte despre o societate a amazoanelor sau despre una a ciclopilor. Dar noi trăim în realitate. Şi în realitate nu se cunoaşte nicio societate care să nu aibă la bază familia. Familie formată din bărbat şi femeie. Fiind ateu, nu m-a interesat morala creştină mai mult decât aşa, de cultură generală. Ştiu totuşi că nici în Grecia antică, în care pedofilia şi homosexualitatea erau cotidiene, nu a existat familie homosexuală, indiferent de formă. Şi nu pentru că grecii nu iubeau pe cine şi cum voiau. Ci pentru că familia este mai mult decât iubirea obişnuită. În fine, ştii ideile mele. Le ştiu şi colegii mei. Pe care îi credeam prieteni. Le ştiu de ani de zile, că doar am discutat atâtea lucruri şi de atâtea ori încât credeam că ne ştim toate ideile, toate principiile. Şi că ne acceptăm, cu diferenţele noastre, că suntem prieteni şi că suntem toleranţi, inteligenţi, liberi. Dar m-am înşelat. Pentru că de când s-a votat Referendumul în Parlament părerile mele au fost interzise. Şi discuţiile au fost interzise. Este voie doar să-i înjuri pe ortodocşi. Nu ai voie să spui că familia este celula de bază a societăţii. Când am spus asta prima dată mi-au sărit toţi în cap. Cu aceleaşi tâmpenii care s-au promovat peste tot. Le ştii, nu le mai repet. Dar trebuie să îţi spun că pentru prima dată am văzut şi am simţit ce simţiţi voi, ortodocşii. Pentru că am fost tratat ca unul dintre voi. Cel puţin aşa cred. Aşa cred că vă simţiţi şi voi. Este o presiune imensă împotriva ta, la fiecare pas. De la zâmbete ironice la miştouri, de la aluzii în bătaie de joc schimbate între colegi la atacuri directe şi înjurături. Am avut parte de toate astea de la colegi, de la cei pe care îi credeam prieteni. Doar pentru că am spus că eu, ca ateu, cred că într-adevăr familia este celula de bază a societăţii. Aşa că o să merg sâmbătă la vot şi o să pun ştampila pe „da”. Însă până atunci vreau să îţi cer iertare. Nu mi-am dat seama niciodată cum trăiţi voi, ortodocşii, printre noi, cei care suntem atei sau care zicem că suntem ortodocşi dar nu avem nicio treabă cu biserica. Nu mi-am dat seama niciodată ce presiune insuportabilă punem pe voi zi de zi. Cât rău facem cu glumele noastre despre popi şi patriarh, cu miştourile despre înapoierea bisericii, cu ironiile pentru cei care postesc, au iconiţe sau cruciuliţe, sau chiar merg la biserică. Doar în aceste săptămâni am înţeles, pentru că am trăit şi eu sub această presiune. Acum am văzut ce înseamnă să nu poţi să duci un dosar de la un birou la altul fără să se ia careva de ideile tale, fără să auzi un mişto, o ironie, o înţepătură. Să nu mai poţi mânca împreună cu colegii, pentru că se iau de tine mereu, dispreţuiesc mereu ce eşti şi ce gândeşti. Să nu poţi sta în pauza de masă fără să se ia cineva de tine pentru că nu gândeşti ca ei. Sunt şocat. Nu mi-am dat seama câtă ură avem faţă de voi până când această ură nu m-a lovit pe mine. Îmi este greu să înţeleg ce se întâmplă şi cum s-a ajuns aici. De când s-a ajuns aici? Tu îmi vorbeşti despre această ură de atâta vreme, dar eu abia acum o văd. Mă simt ca şi cum s-ar fi spart televizorul şi imaginile au căzut pe jos în bucăţi. Nu ştiu cum să le pun la loc. Sau dacă trebuie puse la loc. E lumea nebună şi doar acum mi-am dat seama? Aşa mi se pare. Ceea ce înseamnă că am fost şi eu nebun. Înseamnă că atunci când mi se părea că sunt spiritual, glumind pe seama lui Geo, care mânca de post vinerea şi miercurea, de fapt eram rău. Îmi băteam joc de credinţa lui, de felul lui de a trăi. I-am cerut şi lui iertare. Mi-a răspuns atât de frumos că am plâns după ce am închis telefonul. Să nu crezi că, gata, m-am făcut credincios. Încă am o tonă de îndoieli faţă de credinţă, biserică, religie. Dar îmi bat în inimă ca o furtună aceste întrebări. Şi altele noi. Pentru că mă întreb cât de orb am fost. Cât de mult nu am văzut? Dacă nu am văzut această răutate din cei pe care i-am crezut prieteni, dacă nu am văzut această răutate din mine, cât de multe alte lucruri nu le-am văzut? Nu ştiu. Dar ştiu că am greşit faţă de tine şi faţă de mulţi creştini pe care i-am întâlnit în viaţă. Sunt şi eu o parte din persecuţia pe care am negat-o. Sau am fost. Pentru că vreau să schimb măcar asta. Şi primul pas este să-mi cer iertare.”

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Un soldat în căutarea… Referendumului

21, septembrie, 201821, septembrie, 2018 Mihai-Andrei Aldea18 comentarii

În 1978 apărea, la 100 de ani de la Războiul de Independenţă, un roman excepţional semnat Petru Vintilă: „Un soldat în căutarea patriei”.
Sincer, puternic şi dureros, romanul vede Austro-Ungaria şi Regatul României prin ochii unui ardelean. Ofiţer în armata austro-ungară, acesta simte nevoia de a ieşi de sub teribila, rasista şi xenofoba opresiune austro-maghiară împotriva Românilor – şi altor ne-maghiar şi ne-germani -, de a găsi PATRIA, un loc în care să poată fi Român fără să fie oprimat pentru această „vină”.
Trece în Regatul României. Ajunge într-o ţară în care, minunat, nu este silit să vorbească în maghiară sau germană pentru a fi tratat ca om. Ajunge într-o ţară românească, într-o ţară în care Românii sunt liberi… până la un punct. Punctul din care începe CORUPŢIA. O corupţie vastă, la fel de vastă ca cea din Austro-Ungaria părăsită. Doar că în vreme ce aceea era motivată esenţial prin aroganţă şi xenofobie, aceasta este motivată esenţial prin aroganţă şi lăcomie.

Răutăţile şi greutăţile celor două regimuri – austro-ungar şi masono-român – sunt înfăţişate extrem de documentat. Precum „Caietele locotenentului Florian” a lui Ştefan Fay (apărută câţiva ani mai târziu) şi „Un soldat în căutarea patriei” se întemeiază pe izvoare până la nivelul citării. Fără a pierde ceva din puterea literară a cărţii – dimpotrivă.
Ardeleanul venit în Regatul României are parte de aceeaşi obtuzitate politicianistă pe care o cunoaştem şi astăzi. Chiar dacă nu ajunge la monstruozităţile rasiste ale politicianismului austro-ungar pare cumva la fel de greu de răbdat tocmai pentru că este de dus „în Patrie”, într-o ţară ce ar trebui să fie a Românilor, să fie condusă de popor, nu de o pătură deznaţionalizată (într-o parte a Carpaţilor, austro-ungară, în cealaltă parte, franţuzito-englezită). Corupţia pare cu atât mai urâtă cu cât are ca ţintă poporul de care teoretic aparţin politicienii care o practică.

Ardeleanul alege să îşi facă datoria fără şovăire.
Merge în Războiul de Independenţă, luptă cu desăvârşit curaj şi pricepere, îşi pune viaţa şi onoarea în joc pentru a repara efectele laşităţii şi corupţiei unor superiori. Are de suferit, însă realitatea concretă îl scoate la liman.
Se şi căsătoreşte. Cu o femeie cu care vrea copii, cu o femeie care vrea copii cu el.
Ştiţi, familia aceea care a fost singura familie românească de la începuturi şi până astăzi.
Şi merge înainte, în ciuda tuturor răutăţilor.
Aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.

Că nu îmi place clasa politică actuală este puţin spus.
Am demascat de nenumărate ori răutatea şi corupţia ei, neo-comunismul ei, laşitatea şi incompetenţa, oportunismul şi neruşinarea ce o caracterizează.
Şi am luptat şi lupt să îmi fac datoria, aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.
Neamul merge înainte, Patria merge înainte, nu prin cei care cedează, abandonează, renunţă, ci prin cei care ţin steagul sus indiferent de epocă, regim, încercări.

Dacă Străbunii se dădeau bătuţi de corupţie, dacă se lăsau manipulaţi să renunţe la iubirea de familie, de patrie, de neam, de Dumnezeu, din pricina corupţiei politice şi administrative, de mult am fi dispărut ca naţiune! De mult am fi dispărut ca limbă şi cultură, ca neam, ca ţară!
„Un soldat în căutarea patriei” şi-o găseşte, în cele din urmă, în Românii de bun-simţ, care ţin tradiţiile româneşti şi luptă să le ducă mai departe.
Nu o găseşte în clasa politică. O găseşte în cei alături de care luptă pe front, în omul obişnuit care, cu toate lipsurile şi limitele lui, îşi găseşte puterea de a-şi face datoria – faţă de familie, faţă de patrie, faţă de neam, faţă de Dumnezeu.
Eroii anonimi – pentru oficialităţi – şi atât de binecunoscuţi de Dumnezeu ai nesfârşitului război pentru bine, pentru românitate, pentru frumos, pentru patrie. Un război de rezistenţă, din nenorocire, chiar împotriva clasei politice care ar trebui să fie românească. Dar nu este.

Sunt soldat în rezervă; grănicer.
Dar sunt soldat nu doar pentru că am făcut armata. Căci, după Constituţie, fie că a fost sau nu în armată, paradoxal însă constituţional, fiecare cetăţean al României este un soldat.
În căutarea Patriei, fiecare dintre noi, sub acelaşi acoperiş ciuruit şi murdar al corupţiei politice. La unii, ca U.D.M.R.-iştii, separatiştii şi alţii asemenea, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă rasistă, xenofobă, anti-românească fără limite. La alţii, ca în partidele zis româneşti, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă de complexaţi disperaţi după recunoaşteri ieftine şi lăcomie fără margini.
Şi totuşi, mergem înainte.
Asemenea eroilor din cartea lui Petru Vintilă – sau a lui Ştefan de Fay.
Asemenea bunicilor şi străbunicilor, stră-străbunicilor şi stră-stră-străbunicilor, până la începuturile Neamului Românesc.
Fiecare generaţie cu luptele sale, cu încercările sale.
Regăsind Patria în cei care ţin steagul sus, indiferent de epocă, regim, încercări.
Regăsind Patria în cei care nu dezertează şi nu trădează sub pretext de corupţie politică, presiuni externe, singurătate sau frică.
Regăsind Patria în cei care, cu toate lipsurile şi limitele lor, îşi găsesc puterea de de a lupta mai departe pentru bine, pentru românitate, pentru frumos… pentru Patrie!

Dacă Străbunii ar fi cedat în faţa politicianismului, corupţiei şi presiunilor externe nu ar fi existat Unirea din 1859, nu ar fi existat eroismul nesfârşit din 1877-1878, nu ar fi existat Războiul de Reîntregire, nu ar fi existat Marea Unire… nu am fi existat noi.
Dar Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor!
Mergem înainte, făcându-ne datoria.
Plevna noastră este Referendumul.
Putem să trădăm, să dezertăm, să trecem la inamic – sub pretextul corupţiei politicianiste sau oricare alt pretext.
Ori putem să ne alăturăm bunicilor şi străbunicilor, eroilor anonimi pentru oficialităţi şi atât de binecunoscuţi lui Dumnezeu, celor care au fost şi sunt esenţa Neamului Românesc.
Suntem şi noi soldaţi în căutarea Referendumului prin care ne regăsim Patria.

Tricolorul