Ajun de Crăciun

Icoana Craciun 01.png

AJUN DE CRĂCIUN

În Seara de Ajun,
pe fire de lumină lină
în taină îmbrăcaţi – ca într-o zi senină –
străbuni şi îngeri lumea o colindă.

Săracii şi bogaţii masa-şi pregătesc
şi-mpart ce au cu cei ce le sunt dragi –
Cei împietriţi doar spre câştig privesc
Cei buni îi au alături pe sărmani.

Prin rău şi mâl, prin urâciunea lumii,
străbat lumini din raiuri de lumină
şi peste tot ce-a fost şi încă este,
Chemarea Cerului se-aude mai deplină.

Căci pregătit din vremuri de cădere,
Cu o răbdare plină de prinos
Ajunge astăzi vremea de născare
Cel Om şi Dumnezeu, Iisus Christos.

Şi-n harul ce se varsă peste lume,
când noaptea serii spune rămas-bun,
înveşmântaţi în cântece străbune
colindătorii au pornit la drum.

De mii de ani călătorind pe cale,
de mii de ani cântând şi lăudând
se ostenesc prin viscole şi jale
iubirea s-o aducă pe pământ.

În cântul lor e pace şi putere,
e Binele atât de mult dorit
e dor, e floare şi e aşteptare,
e aşteptarea care azi s-a împlinit.

Căci pregătit din vremuri de cădere,
Cu o răbdare plină de prinos
Ajunge astăzi vremea de născare
Cel Om şi Dumnezeu, Iisus Christos.

O, Doamne, să mă ierţi, te rog acuma,
căci prea puţin să vii m-am pregătit!
Dar tot aştept şi vreau să-mi intri-n casă
ca să îţi spun, din nou, „Bine-Ai venit!”

Se lasă noaptea de Ajun pe lume
privirea-n înserare s-a pierdut
în suflet e lumină şi e bine
şi îmi şoptesc: Mesia s-a născut!

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

„Cum luptau Românii?” Pagini din carte

constantin-cel-mare - b

După ani de documentare şi pregătire, se apropie tot mai mult de tipar lucrarea „Cum luptau Românii?„, din care dăm câteva pagini pentru doritori. „Cum luptau Românii?” este o scurtă sinteză de istorie şi spiritualitate marţială românească, o deschidere pentru viitoare lucrări largi pe acest subiect.

Cum luptau Românii?
Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.
Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.
Cum luptau Românii?

Simpla – poate fi simplă? – suprapunere prezentată mai sus naşte firesc această întrebare. De la acţiunile piratereşti ale Turcilor Islamişti din secolele XII-XIV şi până la atacurile mârşave de la Nistru ale Sovieticilor în secolul XX, de la jafurile şi genocidurile Cruciaţilor împotriva Românilor şi Slavilor Ortodocşi până la genocidul Austriecilor împotriva Românilor din Moravia (tot la îndemul Papalităţii), de la războaiele fratricide între Ţările Române mari şi mici sau între triburi şi alte formaţiuni româneşti până la Românii aflaţi în trupele a numeroase state străine – de la Austria la Rusia ori Imperiul Otoman – avem o cuprindere uluitor de mare de fapte de arme, de viaţă militară.
Este mai mult decât evident că lupta a însoţit istoria Românilor neîncetat. Cum luptau Românii?

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în
Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe
Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)

„Ca să înţelegem absurditatea acestor afirmaţii să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti ci, se înţelege, „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hoc” de succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? Nu prea? Decât dacă nimereşte printre ei un rezervist care a făcut acum 25-35 de ani armata? Păi ce mai ştie el, ce face el încurcat de ceilalţi cinci? Îi poate instrui în câteva ore din ce îşi mai aduce aminte? Poate să obţină o victorie, cu rămăşiţele din instrucţia de acum câteva decenii, având drept colegi cinci nepricepuţi, împotriva a trei militari profesionişti cu experienţă? Nu? Dar dacă punem zece contra trei? Dar treizeci contra trei? Se împuşcă între ei – dacă reuşesc să tragă – sau izbutesc să mai împuşte şi duşmanii? Ori fug, ba chiar se predau, la primele focuri? Sau scapă grenadele din mână, aruncându-se în aer împreună cu camarazii?

Imaginea este greu de dus, nu-i aşa? Este de-a dreptul ridicolă! Cetăţeanul român de astăzi este de prea multe ori un total nepriceput în mânuirea armelor, un total neştiutor în privinţa ostăşiei reale. Din asemenea oameni ar fi alcătuite „contingente militare ad-hoc”. Ce rată de succes ar avea?

Sau, dacă e să devenim trişti, să ne amintim de felul în care s-au împuşcat între ei, la Revoluţia din Decembrie 1989, ostaşii foarte slab pregătiţi… Iar aici vorbim de oameni care nu ar fi avut nici măcar această pregătire slabă. Şi care s-ar fi luptat (s-au luptat!) cu cine?

Trupele turceşti amintite se pregăteau de luptă între opt şi optsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, adesea de la 6-8 ani. Aveau între 8 şi 10 ani de pregătire în clipa în care intrau în războaiele propriu-zise (mai luau parte, până atunci, la unele acţiuni de jaf, de pedepsire a unor răsculaţi etc., obişnuindu-se cu uciderile, jafurile, violurile). Trupele poloneze ori ungureşti aveau o pregătire mai puţin riguroasă, dar cei mai mulţi dintre ostaşi aveau între patru şi opt ore de antrenament zilnic, cel puţin patru zile pe săptămână. Ani şi ani de zile înainte de a intra în luptă. Artele marţiale practicate de Turci, Unguri şi Polonezi cuprindeau forme de scrimă – luptă cu spada, sabia şi alte asemenea arme –, de tragere cu arcul, de folosire a praştiei, de luptă cu lancea şi toporul, de luptă fără arme etc., etc. (fără a mai vorbi despre maşinile de luptă, fortificaţii şi altele asemenea).

Trupele turceşti au bătut repetat forţele poloneze ori maghiare. Ungaria a fost practic desfiinţată, supravieţuind prin câteva bucăţi înhăţate de Austria – care şi-a atribuit astfel „moştenirea ungurească” – şi prin visele naţionaliste ale Ungurilor din Transilvania (alt rasism aici, şi nu doar anti-românesc). Polonia a devenit stat tributar Turcilor! Da, aşa este, deşi de obicei se ocultează această realitate, Polonia a ajuns să plătească tribut Turcilor! A pierdut şi unele cetăţi, cedate Turcilor, dar şi Zaporojia – întinsă de la Bug la Doneţ – care revine, la cererea localnicilor, Moldovei. (Oricum nu puteai fi hatman în Zaporojia dacă nu te înrudeai cu boierii din Moldova!) Deci, pe scurt, două super-puteri ale timpului, având între 8 şi 10 milioane de locuitori fiecare, o mare putere economică – ce le asigura şi trupe de mercenari din întreaga Europă – sunt zdrobite de Turci. Una fiind îmbucăţită (inclusiv în paşalâcuri – de Buda, de Timişoara, de Oradea etc. –) iar alta pierzând peste 150.000 de km2 şi devenind tributară Imperiului Otoman. Toate cele trei puteri fiind nu doar extrem de eficiente economic – pentru acea vreme –, dar şi posesoarele unor tradiţii marţiale de foarte înalt nivel.”

Mihai-Andrei Aldea

„1Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Referendum şi persecuţie. Rânduri de la un prieten ateu

„Andrei, vreau să îmi cer iertare! Te-am luat în râs de câte ori ai vorbit despre persecuţia împotriva ortodocşilor. În România nu există aşa ceva! Ţi-am zis asta de atâtea ori, iar astăzi vreau să îmi cer iertare. Da, există în România persecuţie. Există persecuţie şi împotriva ortodocşilor şi împotriva oricui gândeşte, fie şi doar într-un punct, asemănător cu ei. M-am convins de asta acum. Pentru mine, ca ateu, familia este totuşi celula de bază a societăţii. Pentru că nu există altă celulă de bază a societăţii. Istoric, sociologic, nu există. Nu a existat niciodată altă bază a societăţii decât familia. În mituri se vorbeşte despre o societate a amazoanelor sau despre una a ciclopilor. Dar noi trăim în realitate. Şi în realitate nu se cunoaşte nicio societate care să nu aibă la bază familia. Familie formată din bărbat şi femeie. Fiind ateu, nu m-a interesat morala creştină mai mult decât aşa, de cultură generală. Ştiu totuşi că nici în Grecia antică, în care pedofilia şi homosexualitatea erau cotidiene, nu a existat familie homosexuală, indiferent de formă. Şi nu pentru că grecii nu iubeau pe cine şi cum voiau. Ci pentru că familia este mai mult decât iubirea obişnuită. În fine, ştii ideile mele. Le ştiu şi colegii mei. Pe care îi credeam prieteni. Le ştiu de ani de zile, că doar am discutat atâtea lucruri şi de atâtea ori încât credeam că ne ştim toate ideile, toate principiile. Şi că ne acceptăm, cu diferenţele noastre, că suntem prieteni şi că suntem toleranţi, inteligenţi, liberi. Dar m-am înşelat. Pentru că de când s-a votat Referendumul în Parlament părerile mele au fost interzise. Şi discuţiile au fost interzise. Este voie doar să-i înjuri pe ortodocşi. Nu ai voie să spui că familia este celula de bază a societăţii. Când am spus asta prima dată mi-au sărit toţi în cap. Cu aceleaşi tâmpenii care s-au promovat peste tot. Le ştii, nu le mai repet. Dar trebuie să îţi spun că pentru prima dată am văzut şi am simţit ce simţiţi voi, ortodocşii. Pentru că am fost tratat ca unul dintre voi. Cel puţin aşa cred. Aşa cred că vă simţiţi şi voi. Este o presiune imensă împotriva ta, la fiecare pas. De la zâmbete ironice la miştouri, de la aluzii în bătaie de joc schimbate între colegi la atacuri directe şi înjurături. Am avut parte de toate astea de la colegi, de la cei pe care îi credeam prieteni. Doar pentru că am spus că eu, ca ateu, cred că într-adevăr familia este celula de bază a societăţii. Aşa că o să merg sâmbătă la vot şi o să pun ştampila pe „da”. Însă până atunci vreau să îţi cer iertare. Nu mi-am dat seama niciodată cum trăiţi voi, ortodocşii, printre noi, cei care suntem atei sau care zicem că suntem ortodocşi dar nu avem nicio treabă cu biserica. Nu mi-am dat seama niciodată ce presiune insuportabilă punem pe voi zi de zi. Cât rău facem cu glumele noastre despre popi şi patriarh, cu miştourile despre înapoierea bisericii, cu ironiile pentru cei care postesc, au iconiţe sau cruciuliţe, sau chiar merg la biserică. Doar în aceste săptămâni am înţeles, pentru că am trăit şi eu sub această presiune. Acum am văzut ce înseamnă să nu poţi să duci un dosar de la un birou la altul fără să se ia careva de ideile tale, fără să auzi un mişto, o ironie, o înţepătură. Să nu mai poţi mânca împreună cu colegii, pentru că se iau de tine mereu, dispreţuiesc mereu ce eşti şi ce gândeşti. Să nu poţi sta în pauza de masă fără să se ia cineva de tine pentru că nu gândeşti ca ei. Sunt şocat. Nu mi-am dat seama câtă ură avem faţă de voi până când această ură nu m-a lovit pe mine. Îmi este greu să înţeleg ce se întâmplă şi cum s-a ajuns aici. De când s-a ajuns aici? Tu îmi vorbeşti despre această ură de atâta vreme, dar eu abia acum o văd. Mă simt ca şi cum s-ar fi spart televizorul şi imaginile au căzut pe jos în bucăţi. Nu ştiu cum să le pun la loc. Sau dacă trebuie puse la loc. E lumea nebună şi doar acum mi-am dat seama? Aşa mi se pare. Ceea ce înseamnă că am fost şi eu nebun. Înseamnă că atunci când mi se părea că sunt spiritual, glumind pe seama lui Geo, care mânca de post vinerea şi miercurea, de fapt eram rău. Îmi băteam joc de credinţa lui, de felul lui de a trăi. I-am cerut şi lui iertare. Mi-a răspuns atât de frumos că am plâns după ce am închis telefonul. Să nu crezi că, gata, m-am făcut credincios. Încă am o tonă de îndoieli faţă de credinţă, biserică, religie. Dar îmi bat în inimă ca o furtună aceste întrebări. Şi altele noi. Pentru că mă întreb cât de orb am fost. Cât de mult nu am văzut? Dacă nu am văzut această răutate din cei pe care i-am crezut prieteni, dacă nu am văzut această răutate din mine, cât de multe alte lucruri nu le-am văzut? Nu ştiu. Dar ştiu că am greşit faţă de tine şi faţă de mulţi creştini pe care i-am întâlnit în viaţă. Sunt şi eu o parte din persecuţia pe care am negat-o. Sau am fost. Pentru că vreau să schimb măcar asta. Şi primul pas este să-mi cer iertare.”

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Un soldat în căutarea… Referendumului

În 1978 apărea, la 100 de ani de la Războiul de Independenţă, un roman excepţional semnat Petru Vintilă: „Un soldat în căutarea patriei”.
Sincer, puternic şi dureros, romanul vede Austro-Ungaria şi Regatul României prin ochii unui ardelean. Ofiţer în armata austro-ungară, acesta simte nevoia de a ieşi de sub teribila, rasista şi xenofoba opresiune austro-maghiară împotriva Românilor – şi altor ne-maghiar şi ne-germani -, de a găsi PATRIA, un loc în care să poată fi Român fără să fie oprimat pentru această „vină”.
Trece în Regatul României. Ajunge într-o ţară în care, minunat, nu este silit să vorbească în maghiară sau germană pentru a fi tratat ca om. Ajunge într-o ţară românească, într-o ţară în care Românii sunt liberi… până la un punct. Punctul din care începe CORUPŢIA. O corupţie vastă, la fel de vastă ca cea din Austro-Ungaria părăsită. Doar că în vreme ce aceea era motivată esenţial prin aroganţă şi xenofobie, aceasta este motivată esenţial prin aroganţă şi lăcomie.

Răutăţile şi greutăţile celor două regimuri – austro-ungar şi masono-român – sunt înfăţişate extrem de documentat. Precum „Caietele locotenentului Florian” a lui Ştefan Fay (apărută câţiva ani mai târziu) şi „Un soldat în căutarea patriei” se întemeiază pe izvoare până la nivelul citării. Fără a pierde ceva din puterea literară a cărţii – dimpotrivă.
Ardeleanul venit în Regatul României are parte de aceeaşi obtuzitate politicianistă pe care o cunoaştem şi astăzi. Chiar dacă nu ajunge la monstruozităţile rasiste ale politicianismului austro-ungar pare cumva la fel de greu de răbdat tocmai pentru că este de dus „în Patrie”, într-o ţară ce ar trebui să fie a Românilor, să fie condusă de popor, nu de o pătură deznaţionalizată (într-o parte a Carpaţilor, austro-ungară, în cealaltă parte, franţuzito-englezită). Corupţia pare cu atât mai urâtă cu cât are ca ţintă poporul de care teoretic aparţin politicienii care o practică.

Ardeleanul alege să îşi facă datoria fără şovăire.
Merge în Războiul de Independenţă, luptă cu desăvârşit curaj şi pricepere, îşi pune viaţa şi onoarea în joc pentru a repara efectele laşităţii şi corupţiei unor superiori. Are de suferit, însă realitatea concretă îl scoate la liman.
Se şi căsătoreşte. Cu o femeie cu care vrea copii, cu o femeie care vrea copii cu el.
Ştiţi, familia aceea care a fost singura familie românească de la începuturi şi până astăzi.
Şi merge înainte, în ciuda tuturor răutăţilor.
Aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.

Că nu îmi place clasa politică actuală este puţin spus.
Am demascat de nenumărate ori răutatea şi corupţia ei, neo-comunismul ei, laşitatea şi incompetenţa, oportunismul şi neruşinarea ce o caracterizează.
Şi am luptat şi lupt să îmi fac datoria, aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.
Neamul merge înainte, Patria merge înainte, nu prin cei care cedează, abandonează, renunţă, ci prin cei care ţin steagul sus indiferent de epocă, regim, încercări.

Dacă Străbunii se dădeau bătuţi de corupţie, dacă se lăsau manipulaţi să renunţe la iubirea de familie, de patrie, de neam, de Dumnezeu, din pricina corupţiei politice şi administrative, de mult am fi dispărut ca naţiune! De mult am fi dispărut ca limbă şi cultură, ca neam, ca ţară!
„Un soldat în căutarea patriei” şi-o găseşte, în cele din urmă, în Românii de bun-simţ, care ţin tradiţiile româneşti şi luptă să le ducă mai departe.
Nu o găseşte în clasa politică. O găseşte în cei alături de care luptă pe front, în omul obişnuit care, cu toate lipsurile şi limitele lui, îşi găseşte puterea de a-şi face datoria – faţă de familie, faţă de patrie, faţă de neam, faţă de Dumnezeu.
Eroii anonimi – pentru oficialităţi – şi atât de binecunoscuţi de Dumnezeu ai nesfârşitului război pentru bine, pentru românitate, pentru frumos, pentru patrie. Un război de rezistenţă, din nenorocire, chiar împotriva clasei politice care ar trebui să fie românească. Dar nu este.

Sunt soldat în rezervă; grănicer.
Dar sunt soldat nu doar pentru că am făcut armata. Căci, după Constituţie, fie că a fost sau nu în armată, paradoxal însă constituţional, fiecare cetăţean al României este un soldat.
În căutarea Patriei, fiecare dintre noi, sub acelaşi acoperiş ciuruit şi murdar al corupţiei politice. La unii, ca U.D.M.R.-iştii, separatiştii şi alţii asemenea, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă rasistă, xenofobă, anti-românească fără limite. La alţii, ca în partidele zis româneşti, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă de complexaţi disperaţi după recunoaşteri ieftine şi lăcomie fără margini.
Şi totuşi, mergem înainte.
Asemenea eroilor din cartea lui Petru Vintilă – sau a lui Ştefan de Fay.
Asemenea bunicilor şi străbunicilor, stră-străbunicilor şi stră-stră-străbunicilor, până la începuturile Neamului Românesc.
Fiecare generaţie cu luptele sale, cu încercările sale.
Regăsind Patria în cei care ţin steagul sus, indiferent de epocă, regim, încercări.
Regăsind Patria în cei care nu dezertează şi nu trădează sub pretext de corupţie politică, presiuni externe, singurătate sau frică.
Regăsind Patria în cei care, cu toate lipsurile şi limitele lor, îşi găsesc puterea de de a lupta mai departe pentru bine, pentru românitate, pentru frumos… pentru Patrie!

Dacă Străbunii ar fi cedat în faţa politicianismului, corupţiei şi presiunilor externe nu ar fi existat Unirea din 1859, nu ar fi existat eroismul nesfârşit din 1877-1878, nu ar fi existat Războiul de Reîntregire, nu ar fi existat Marea Unire… nu am fi existat noi.
Dar Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor!
Mergem înainte, făcându-ne datoria.
Plevna noastră este Referendumul.
Putem să trădăm, să dezertăm, să trecem la inamic – sub pretextul corupţiei politicianiste sau oricare alt pretext.
Ori putem să ne alăturăm bunicilor şi străbunicilor, eroilor anonimi pentru oficialităţi şi atât de binecunoscuţi lui Dumnezeu, celor care au fost şi sunt esenţa Neamului Românesc.
Suntem şi noi soldaţi în căutarea Referendumului prin care ne regăsim Patria.

Tricolorul

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU CA OGLINDĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU
CA OGLINDĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Primiţi, vă rog, rândurile ce vor fi înfăţişate mai jos, ca pe o mărturie istorică şi ca pe un medicament sufletesc social. Pentru că este mărturie istorică şi, pentru cei care vor să vadă şi să audă, care vor să trăiască în adevăr, nu în minciună, este medicament. Un medicament ce poate ajuta la vindecarea unor grave boli ce bântuie societatea de astăzi; boli pe care le putem cuprinde sub numele de neo-comunism, de concepţii de (extremă)stânga pretinse de centru şi chiar de dreapta. Şi, ca ajutor şi mijloc de creştere a eficacităţii a medicamentului, ţineţi minte: rândurile de mai jos au fost publicate în 1930, în urmă cu aproape 90 de ani. Pe atunci România era Regat, bucuria Marii Uniri încă trăia în sufletele Românilor, criza economică se încheia iar satanicul Carol al II-lea Trădătorul încă nu preluase puterea şi nu dusese România spre dezastrul din 1939-1944. Pentru foarte mulţi, Comnismul era o ameninţare vagă, îndepărtată, „închisă” în hotarele URSS. Biserica (Biserica Ortodoxă Română) încerca să prevină: Comunismul este o primejdie reală, imediată, iar Credinţa în Dumnezeu singura sa opoziţie reală; o opoziţie pe care Comunismul a încercat – încearcă – neîncetat să o nimicească, ridicând mulţimi de martiri, dar fără să îşi poată atinge scopul.
Rândurile ce urmează aparţin unuia dintre Ruşii refugiaţi din URSS. Ca urmare, exprimarea este pe alocuri altfel decât cea pe care ar avea-o un Român. Însă faptele sunt cele care interesează: faptele comunismului şi cuvintele comunismului, atât de la fel cu faptele şi cuvintele atâtor oameni şi forţe care se pretind „de centru” sau chiar „de dreapta”. Cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.
Textul este preluat din „Revista Teologică” din Sibiu, patronată atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan, redactor-şef fiind viitorul Mitropolit Nicolae Colan, Anul XX (1930), Ianuarie-Februarie, Nr. 1-2, p. 152-154:

DSCN0616 Troiţă Borca

„RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU. Psalmistul spune: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu”. Dacă numai atât, numai o simplă negare a Divinităţii se înfăţişează în conştiinţa eternă a omului ca o nebunie, ce trebuie să însemne războiul împotriva lui Dumnezeu?

Într’adevăr, ceva ce se petrece în afară de conştiinţa omului, în afară de nervii lui, în afară – vreau să spun – de starea normală a creierului şi a organismului. Căci Stalin este un nebun, nu în sensul moral al cuvântului, ci în semnificaţia lui clinică, se vede din trăsneala lui de a ucide pe Dumnezeu. Dar în Rusia Sovietică până când cineva nu moare realmente în ospiciu nu e încă socotit nebun. Lenin a murit de paralizie generală, şi câteva zile înainte de moarte divagaţiile lui despre una, mondială şi planetară revoluţie socială au fost declarate: testament comunist. Dar Stalin e interesant acum, în faza asta a paraliziei sale: caucazianul acesta, care în toată viaţa lui a ucis numai berbeci patrupezi şi bipezi, e convins că va ucide pe Dumnezeu ca pe un simplu berbec. Această confuzie – reducerea Atotputerniciei divine la un animal din care Stalin făcea frigărui – e atât de tipic psihopată, încât şi acele forţe pe care le-a dezlănţuit asupra Bisericii au mai degrabă caracterul unor revărsări elementare decât o concentrare de energii aplicate unui obiect real după un plan studiat.

A închis Stalin acum, în zilele Crăciunului (după stilul vechi) 2000 [două mii n.n.] de biserici, vreo 300 [trei sute n.n.] de sinagogi şi 20 de mecete [moschei n.n.]. Până la 50.000 [cincizeci de mii n.n.] câte sunt [erau n.n.] în Rusia după statistica din 1896 – rămân încă multe. Dar să zicem că o să le distrugă, sau o să le închidă, sau o să le transforme în cluburi, crâşme, săli de dans sau – pardon de expresie – în biblioteci sovietice. La ce-i ajută opera asta? Fiindcă principalul nu e să distrugi biserica, edificiul – creştinismul şi religia în general au izvorât din sufletul omului, sunt o legătură intimă între om şi Dumnezeu. Şi ca să ucizi realmente pe Dumnezeu (în realitatea fictivă şi fantasmagorică a paraliziei generale) trebuie să-L ucizi acolo unde El sălăşluieşte: în sufletul omului. Cum va ajunge Stalin în această Sfânta Sfintelor? Urmărind mereu pe Dumnezeu, Stalin va trebui, după cea mai elementară strategie, să bombardeze pe om în existenţa lui fizică. Va trebui să extermine poporul. Sau să zică, aşa cum au zis alţii infinit mai fini, mai culţi, mai inteligenţi: „Ai învins, Galiileene!” sau „Dumnezeule!” (Iulian Apostatul).

Că Stalin va trebui să întreprindă nimicirea poporului – 150 de milioane – ca să stârpească din sufletul lor pe Dumnezeu, se deduce logic din etapele pe care le-a parcurs în aceşti ani de revoluţie războiul bolşevic împotriva Dumnezeirii.

În anii 1917-1919, guvernul sovietic, decretând despărţirea Bisericii de stat, a aşteptat să vadă Biserica moartă fără ajutorul bănesc al statului. Dar Biserica ortodoxă n’a murit. Din potrivă, situaţia de independenţă a trezit forţele interne ale Bisericii – şi poporul s’a strâns şi mai mult împrejurul şefului ei, Patriarhul Tihon. Ba, ceva mai mult, în zile de groaznică sărăcie poporul credincios îşi aducea aproape întreg avutul său ca să-l depună în grija şi spre folosinţa Bisericii persecutate. S’a observat chiar de către prigonitori că Biserica, în această situaţie, începea să marcheze un oarecare progres material. Câteva Biserici închise şi transformate în cluburi au făcut să se construiască alte Biserici, noi. Prin urmare, măsura guvernului n’a dat rezultatul vizat – ci a dat posibilitatea să se constate că în sânul „statului” revoluţionar şi ateist există statul bisericesc, religios, mistic, creştin, mult mai puternic şi mai durabil.

În anii 1920-25 a început atunci propaganda antireligioasă; în şcoli, în pieţe, în cluburi, pretutindeni. Sute de mii, milioane de broşuri, de caricaturi, de placarde şi trilioane de discursuri anticreştine s’au rostit şi cu gura şi prin radio şi prin teatre şi prin concerte – şi Biserica tot nu s’a prăbuşit. Poporul [credincios n.n.] se strângea tot mai mult în jurul preoţilor şi arhiereilor.

În 1926-1929 guvernul atacă atunci pe preoţi şi pe arhierei. Patriarhul Tihon, otrăvit, moare de moarte mucenicească. Asta a exaltat sentimentul religios, a creeat pildă teribilă, neînfricoşată – care a trezit voluptatea suferinţei şi a chinului pentru Hristos. Sunt ucişi 11 [unsprezece n.n.] arhierei. Sunt închişi în temniţi şi în subsolurile Cekei1 preoţi, călugări, bărbaţi entuziasmaţi de suflul divin, femei însufleţite de sfânta pătimire pentru Maica Domnului.

Iar poporul, în imensitatea lui de milioane, a făcut din mormintele mucenicilor altare mistice, în faţa cărora Hristos învia, ca într’o realitate solară, în fiecare inimă rănită, în fiecare suflet îndurerat. Guvernul n’a putut face nimic aici, în acest suflet cucerit acum integral de Hristos pentru întregul eroism creştin.

Şi, în sfârşit, anul trecut Stalin ordonă distrugerea bisericilor, închiderea lor, transformarea lor în cluburi. Icoanele se smulg de pe pereţi, şi acolo unde a luminat Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni atârnă râtul bărbos al lui Râcov2, făcătorul de basamac3

Nu, a trebuit să vină nebunia asta destructivă ca să vadă ei, nu noi, că Dumnezeu nu se ucide nici cu tunul, nici cu broşura, nici cu insulta, nici cu sminteala lui Stalin, nici cu nimic altceva.

G. M. Ivanov”

După cum am spus, cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.
Un erou român, ofiţerul Ion Tobă-Hatmanu, în al său Jurnal de război şi pace…, văzând seminţele doctrinei comuniste pe care Sovieticii le semănaseră în Occident se întreabă plin de îngrijorare: ce va fi când acestea vor rodi?
Ceea ce se întâmplă acum!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilos în faţa noastră: SUA şi Europa Vestică, cândva anti-comuniste, au devenit bolşevice. Recitiţi acest text din 1930 şi comparaţi faptele lui Stalin, Lenin şi celorlalţi lideri bolşevici cu cele ale UE şi SUA (cel puţin până acum…). O să vedeţi că sunt identice, singura deosebire (din păcate, tot mai mică) fiind în folosirea forţei – ceva mai delicată în Occidentul zilelor noastre decât în Uniunea Sovietică de atunci4. În rest, de la „revoluţia sexuală” până la „uciderea lui Dumnezeu” totul se repetă, totul funcţionează pe aceleaşi principii. (Să nu uităm că uneori, o vreme, şi Bolşevicii au tolerat proprietatea şi economia de tip capitalist!) Dar!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilor în faţa noastră: Rusia este tot comunistă, China este comunistă, ţările Americii Latine sunt (tot mai) comuniste! Doar că în vreme ce SUA şi Europa de Vest sunt dominate de un comunism internaţionalistexact pe model bolşevic –, Rusia, China şi alte asemenea ţări au un comunism naţionalist, particular. De aici conflictul între ele, similar conflictului dintre socialismul-naţionalist al lui Hitler şi comunismul globalist al lui Stalin.

Otrava s-a răspândit pretutindeni şi iluzia „frăţiei” nu poate să ajute la o raportare corectă la realitate. Adevărul este că bunul-simţ în general şi gândirea de dreapta în special nu au, astăzi, sprijin în puternicii lumii: conştient sau nu, elitele intelectuale şi politice sunt infestate masiv de prejudecăţi şi şabloane de gândire şi acţiune comuniste.

În această situaţie Creştinii pot avea aliaţi – de circumstanţă – dar, în afara fraternităţii creştine (dacă există, unde există, dea Domnul să existe!) singurul prieten rămâne Dumnezeu.

Troiţa Maicii Tatiana

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Ceka, „Comandamentul Rusesc al Tuturor Ruşilor”, prima structură înfiinţată de Lenin după lovitura de stat bolşevică. Din 20 Decembrie 1917 Ceka devine instrumentul terorii bolşevice în toate teritoriile controlate de aceasta. Instrumentele de lucru au fost satanice şi diverse: de la violuri în grup, sistematice, împotriva populaţiilor opozante, până la genocid total, cu uciderea de sate şi oraşe întregi, de la torturi cumplite aplicate opozanţilor – sau celor doar bănuiţi de opoziţie – şi până la conducerea unor lagăre înfiorătoare (de la care naziştii au luat învăţătura ce a permis lagărele lor), de la îndoctrinarea copiilor, deveniţi turnători ai propriilor părinţi, până la inocularea unei spiritualităţi paranoice, în care denunţul şi chiar auto-denunţul devin virtuţi supreme. Este echivalentul SS-ului nazist sau al Securităţii lui Dej şi Ceauşescu.

2Unul dintre neoamenii de nădeje ai lui Lenin. Avea să fie ucis mai târziu de Stalin, care se temea de toţi cei din „garda veche”, care puteau emite pretenţii similare (sau superioare) la conducerea Partidului Bolşevic.

3Basamac = alcool de proastă calitate obţinut mai ales din cereale în Rusia.

4În lipsa posibilităţii de a folosi deschis forţa împortiva Creştinilor, Occidentalii au recurs la genocidul cultural-demografic. Pe de-o parte, tot ce înseamnă valoare creştină este batjocorit – exact pe modelul prezentat în textul de mai sus! –, promovându-se tot ce este ne- sau anti- creştin, pe de altă parte se forţează colonizarea de populaţii necreştine. Preferabil populaţii islamice radicaliste, dominate de bărbaţi, capabile să recurgă la violenţa pe care autorităţile neobolşevice (încă) nu şi-o permit şi capabile să smulgă femeile din comunităţile creştine spre a le nimici demografic. Fenomenul este atât de concret şi evident încât negarea lui este negarea realităţii.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă