Categorie: Biblia

Cum se pronunța litera X în primele secole creștine. Surse

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În Februarie 2019 am publicat un cuvânt intitulat Christos, Cristos sau Hristos (cu o continuare sau reluare în decembrie 2024).
Printre altele, am arătat atunci faptul că litera grecească X era pronunțată în vremea respectivă Ch – într-o formă intermediară între cele două litere, c și h.

Cele două materiale au stârnit, fiecare la timpul lui, dar și împreună, … bârfe.
Îmi povestea cineva de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București de indignarea spumoasă – ca limbaj depreciativ – a unui vechi părinte (fost) profesor, față de „obrăznicia mea”. Ce ar fi constat în (a) „pretenția” că litera grecească X ar fi fost pronunțată în antichitate altfel decât H și (b) în „aberația” că supranumele lui Iisus ar fi în limba română, tradițional și corect, Cristos (fonetic) sau Christos (fonetico-etimologic).
În loc de argument, d-sa venea cu afirmația categorică „litera x întotdeauna s-a citit h!”.

Oricine a studiat greaca, sau a fost nevoit să asiste la un curs serios de elină veche, știe sau ar trebui să știe că majoritatea literelor și diftongilor grecești se pronunțau altfel în trecut. Așa cum ar trebui să facă deosebirea între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică.
Sunt, toate acestea, locus communis în lingvistică, în istoria limbilor – sau, respectiv, al limbii grecești.

Dar, desigur, acest lucru este fie neștiut, fie neclar, atât pentru cei care nu au avut parte de asemenea cursuri, cât și pentru cei îndoctrinați pe linia etnofiletismului grecesc sau rusofon.

Și precizăm aici că termenul „îndoctrinare” este doar descriptiv, iar nu depreciativ pentru victime. Chiar și atunci când victimele îndoctrinării propagă mai departe neadevărurile însușite drept adevăr, orice osândire a lor ține exclusiv de mândrie: toți greșim, toți suntem mințiți, toți mințim (Psalmi 13:1-7; 52:1-7; 115:1-2; Pilde 10:18; Isaia 32:6-7; Romani 3:9-18 etc.).
Dar, va spune cineva ca să își îndreptățească osândirea, ni s-a cerut să cercetăm toate, ca să deosebim binele de rău și să păstrăm doar cele bune (I Tesaloniceni 5:21-22; I Ioan 4:1; I Corinteni 12:10 etc.). Deci cum ar fi aceștia nevinovați, chiar dacă din neștiință răspândesc neadevăruri? Că doar aveau datoria să caute adevărul și în această privință!

Și răspundem citând Scripturile: tot ce este din credință nu este păcat (parafrazând cuvântul de la Romani 14:23).
Căci, într-adevăr, cine poate să caute adevărul pentru fiecare lucru pe care l-a auzit și l-a învățat în viață? Sunt multe mii de asemenea lucruri, astfel încât nu îți ajung zece vieți să le cerni – iar între timp mai înveți, auzi ori vezi nenumărate lucruri noi… pe care iarăși ar trebui să le verifici.

Într-adevăr, dacă găsind adevărul clar înfățișat îl resping și rămân în înșelare, păcatul este al lor. Dar câtă vreme nu au apucat să învețe adevărul, ci nevinovați și-au însușit cele greșite, bunătatea lui Dumnezeu îi acoperă.
Iar dacă Dumnezeu îi primește, cine suntem noi să Îi stăm împotrivă? Doamne apără! (Fapte 11:17)

Câtă vreme sunt adulți ce au învățat cu nevinovăție în adolescență ori tinerețe că litera grecească X s-ar fi citit totdeauna drept H, este de înțeles că vor susține aceasta cu convingere.
Însă cum Dumnezeul nostru este Adevărul (Ioan 3:33, 7:28, 8:26, 14:6, 17:3 etc.), și ni s-a poruncit să căutăm adevărul, după cum am amintit mai sus, hai să îl căutăm:

Cum se pronunța litera grecească X în primele secole creștine?

Ca să lămurim aceasta pentru toți și pentru totdeauna, să vedem câteva surse.

Un specialist în greaca veche, foarte osârduitor și documentat, Vasile Stancu, are un site dedicat limbii grecești vechi (click pentru accesare în pagină nouă). Autorul prezintă aici și greaca biblică, dar și greaca homerică, așa cum o face și pe canalul youtube (click pentru accesare în pagină nouă).

Desigur, d-sa prezintă și pronunția, împreună cu vechea dispută între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică (click pentru accesare în pagină nouă).
Pe scurt, există două tabere în ceea ce privește felul în care se pronunță greaca veche: (1.) cea care îl are drept exponent pe Johann Reuchlin (1445-1522) și (2.) cea care îl are ca exponent pe Erasmus de Rotterdam (1466-1536).

După cum poate vedea cititorul, cei doi savanți au fost contemporani. Și, totuși, au avut poziții radical diferite.
În esență, Johann Reuchlin, în consonanță cu Grecii din vremea sa, pretindea că pronunția grecească antică este identică celei contemporane (sau cu minime diferențe).
Pe când Erasmus de Rotterdam, urmărind cu acrivie textele antice, observa că pronunția actuală nu concordă cu cea antică (fie aceasta biblică, homerică sau de altă factură).

Un exemplu celebru – și repetat în anii ’90 în Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, la cursul de greacă veche – este acela al poetului Cratinus (sec. V î.Chr.). Acesta scrie despre „nebunul care umblă zicând βῆ, βῆ ca oile”1.
După pronunția reuchliniană, litera β se citește V, iar litera ῆ se citește i. Deci oile ar trebui nu să behăie, ci să facă „vi” ca șoimii.
După pronunția erasmică, litera β se citește B, iar litera ῆ se citește e (lung). Deci oile behăie din nou, făcând și în greaca de secol V î.Chr. bee, așa cum au făcut totdeauna.

La fel se întâmplă și cu litera grecească X.
Aceasta se rostește, după pronunția reuchliniană, adică modernizată, H. ”Că așa zic Grecii de azi!”
Doar că în realitatea, după pronunția erasmică actualizată cu repetate studii pe subiect, inclusiv grecești, litera X din greaca antică se citea între Kh și Ch, așa cum este, de pildă, ch în unele cuvinte germanice.
Și la fel cum în dialectele germanice c-ul din ch poate să fie mai slab sau mai puternic, la fel era și în dialectele grecești antice… într-o anumită măsură.

De ce într-o anumită măsură?
Pentru că toate limbile în contact cu greaca secolelor I-III d.Chr. au preluat X drept C, iar nu drept H.

Astfel, găsim:

– în albaneză Krishtit
– în armeană Քրիստոս sau Christ (K’rist în alte transliterări)
– în friulană Crist
– în georgiană (gruzină) ქრისტე ori Christe (Kriste sau Khriste în cele mai multe transliterări)
– în latină Christus
– în osetină (limba urmașilor Sciților de la Marea Neagră) Kiriste sau Kiristi, după dialect (digor sau iron)

Până și în multe dialecte coptice, care folosesc alfabetul grecesc, pronunția a fost aceeași până foarte de curând, cu X = C, trecerea la pronunția H făcându-se doar sub influența grecească din ultimul secol.

Acest lucru atestă categoric faptul că X (fie consoană aspirată, fie fricativă sau altceva) avea un C evident, care a fost resimțit și preluat ca atare de toate popoarele vremii.

Dar atunci, va întreba cineva, de unde apare atribuirea valorii H pentru X vechi-elin?

Pe de-o parte, din faptul că Slavii s-au creștinat în perioada în care X a început să fie pronunțat H. Ca urmare, așa l-au preluat de la Greci și așa îl au până astăzi.
Pe de altă parte, din convingerea multor Greci din trecut – și, din păcate, și de astăzi – că limba grecească de astăzi este aceeași cu greaca antică.

În această privință merită observat articolul Would an Ancient Athenian Understand Byzantine Greek?, de Nick Kampouris, apărut pe 9 Ianuarie 2026 în revista online Greek Reporter (click aici pentru accesare în pagină nouă).
Autorul – evident, Grec – arată că limba elină este împărțită istoric în epocile numite Antică, Elenistică, Bizantină și Modernă. „Fiecare fiind marcată de semnificative schimbări în sonoritate, gramatică și vocabular” (ibidem), adăugând, evident, „însă esența limbii a fost totdeauna păstrată” (loc. cit.) (trad. n.).
Acest lucru este evident, altfel limba nu s-ar mai numi elină sau greacă până astăzi – decât, cel mult, la nivel popular.

Revenind la faptul că X apare ca pronunțat Ch și la Vasile Stancu, invităm cititorii noștri la parcurgerea lucrării Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara, 2021 (click aici pentru accesare într-o filă nouă și, eventual, descărcare).

Însă pentru cititorul nemulțumit de această sursă – fie din snobism (că e românească), fie din acrivie (că se bazează pe o sursă prea veche) – putem aminti de lucrarea clasică Vox Graeca. A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, de W. Sidney Allen, Cambridge University Press, New York, 1987.
Și aici căutătorii adevărului vor găsi aceeași realitate: litera X din greaca veche NU se pronunța H, ci Kh sau Ch – a se vedea paginile de la 14 încolo, și mai cu seamă (Allen, 1987:18-26).

Merită să amintim de aici, foarte în fugă, atestarea de către lucrare a unui text egiptean din secolul II d.Chr. în care φ și x au valorile fonetice ph și kh (în loc de ulterioarele f și h) (ibidem:25).
Lucrarea arată, de asemenea, preluarea de către limbile vremii a literei x din cuvintele grecești cu valori fonetice de tipul kh sau ch.

Pentru cei cărora și această lucrare li se pare veche, indicăm Ancient Greek Tutorials, de Donald J. Mastronarde, cu asistența Centrului de Lingvistică Berkeley al Universității din California, Berkeley, 2025 (online aici).

Un sintetic extras din acest tutorial, folosit de Universitatea din Missouri-Kansas City, în care se arată că X din greaca veche se pronunță Chi2, poate fi văzut aici (click pentru accesare în pagină nouă).

O altă lucrare prestigioasă este A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010.

Pentru felurite dialecte grecești vechi, de obicei necunoscute chiar și specialiștilor, se poate consulta Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018.

Putem să continuăm cu înșiruirea bogatei bibliografii tematice, bibliografie ce arată foarte limpede realitatea: părerea că litera grecească X s-ar fi pronunțat H în limbajul Noului Testament este complet eronată și extrem de învechită.

Ceea ce ne aduce iar la impunerea de către ocupația sovietică a folosirii formei Hristos la nivelul întregii Biserici; impunere ce a denaturat manuscrisele unor sfinți precum Dumitru Stăniloae, ale ierarhilor inter și mai ales ante belici etc.. Manuscrisele lor folosind forme precum Crist, Cristos ori Christos ce sunt șterse și înlocuite de edituri cu forma sovietică – rusofonă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Poate merită subliniat că Desiderius Erasmus (Erasmus de Rotterdam) a avut dreptate ca principiu, în sensul în care, într-adevăr, limba greacă sau idiomurile grecești au avut parte de foarte multe schimbări în timp: de vocabular, de gramatică și de pronunție. Însă înțelegerea deplină a pronunției corecte într-un idiom elin dintr-o epocă istorică sau alta a fost și este un proces îndelungat de cercetare. În această privință a se vedea și lucrările citate ale lui Vasile Stancu.

P.P.S. O mică bibliografie pe temă:

  1. *** A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010
  2. Allan, William Sidney (1973) Accent and Rhythm: Prosodic features of Latin and Greek, Cambridge University Press, Cambridge
  3. Allen, William Sidney (1987) Vox Graeca: A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, Cambridge University Press, Cambridge
  4. Allen, William Sidney (1978) Vox Latina—a Guide to the Pronunciation of Classical Latin, Cambridge University Press
  5. Astoreca, Natalia Elvira (2021) Early Greek Alphabetic Writing – A Linguistic Approch, Oxbow Books, Oxford, Philadelphia
  6. Beekes, Robert (2010) Etymological Dictionary of Greek. With the assistance of Lucien van Beek, vol. 1-2, Leiden, Boston
  7. Bywater, Ingram (1908) The Erasmian Pronunciation of Greek and its Precursors, Oxford
  8. Gignac, Francis T. (1976) A grammar of the Greek papyri of the Roman and Byzantine periods, Institute Editoriale Cisalpino – La Goliardica, Milano
  9. Horrocks, Geoffrey (2010) Greek: A History of the Language and Its Speakers, Blackwell Publishing, London
  10. Jannaris, A. (1897) An Historical Greek Grammar Chiefly of the Attic Dialect As Written and Spoken From Classical Antiquity Down to the Present Time, Macmillan Publ., London
  11. Machen, John Gresham (1923) New Testament Greek for Beginners, de Gresham Machen The Macmillan Company, New York
  12. Stancu, Vasile (2021) Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara
  13. *** Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018


Note de subsol

  1. De asemenea ni s-a povestit despre un mozaic antic grecesc reprezentând o oaie din gura căreia ieșea cuvântul (onomatopeea) βῆ. Mai departe principiul este același ca la poetul Cratinus. ↩︎
  2. Forma Chi este folosită de unii lingviști englezi/americani pentru un sunet de tipul ch din limba română, sau aflat între c, ch, kh etc. ↩︎

Răspuns la o cerere de stricare a Bibliei

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ce s-a întâmplat

Pe 24 Mai 2025 am primit pe mail un mesaj intitulat Cerere de retragere a scrierilor Aposolului Pavel din Biblie / Request for the Removal of the Writings of the Apostle Paul from the Bible, semnat de o doamnă D.B.
Am citit mesajul și am considerat că este bine să primească un răspuns din partea mea.
Răspunsul este în format pdf, atașat mai jos.
Poate fi descărcat, citit, printat sau răspândit liber, ca atare.

Să ne fie spre mântuire!

Răspuns unei cereri de stricare a BiblieiDownload

Despre perceptorii Noului Testament. Sau despre dragostea adevărată

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În Evanghelia după Matei, printre altele, Mântuitorul ne învață că iubirea adevărată este mult mai cuprinzătoare decât poate gândi omul. Și, printre altele, ne zice:

Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și perceptorii același lucru? (Matei 5:46)

Că această dragoste nu este oarbă ci, dimpotrivă, înțeleaptă, se vede chiar în Predica de pe Munte, de unde este și versetul de mai sus. Căci Domnul ne cere să nu fim ca fățarnicii (Matei 6:2, 5 și 16), să nu trăncănim ca păgânii și să nu ne asemănăm păgânilor (Matei 6:7-8 și 31-32), să ne păzim de proorocii mincinoși și să știm să îi (re)cunoaștem (Matei 7:15-20) etc. Toate aceste învățături și porunci ale Mântuitorului – dar și altele asemenea – ne arată că iubirea este adevărată dacă stă întru adevăr.
Căci nu poate să existe adevăr fără iubire, nici iubire fără adevăr – după cum am arătat de nenumărate ori.
Am mai zis și repet, iubirea fără adevăr este patimă oarbă. Iar adevărul fără iubire este minciună trufașă.
Căci Dumnezeu este iubire (I Ioan 4:8 și 16) și este și adevăr (Ioan 14:6), așa încât cele două nu se pot despărți fără a se distruge.

Însă nu atât despre acestea e cuvântul de față, ci despre strângătorii (de dări) sau perceptorii amintiți la Matei 5:46.
Cuvântul folosit în versetul amintit în originalul vechi-grecesc este τελῶναι (telonai), pluralul lui τελώνην (telonen), care înseamnă strângător de taxe. Deci τελῶναι (telonai) este strângători de taxe.
Cuvântul împământenit de mai multe secole în limba română pentru această îndeletnicire – alături de strângător (de dări, impozite, taxe etc.) sau dăjdiar – este perceptor.
Ca urmare, cei amintiți atât la Matei 5:46, cât și în alte locuri, sunt perceptorii.

Da, Zaheu este mai marele perceptorilor (Luca 19:2) și perceptorii au venit la Ioan Botezătorul cerând cuvânt pentru mântuire (Luca 3:12).
Iar versetul de la Matei 9:9 este, tradus drept, acesta:

Și plecând Iisus de acolo, a văzut un om care stătea la perceptură, numit Matei, și i-a zis lui: Urmează-mă! Și ridicându-se, a mers după El.

Cuvântul folosit aici în original este τελώνιον (telonion), care înseamnă perceptură (locul unde se înregistra primirea taxelor și impozitelor) sau casierie.
Deci Matei, înainte de a deveni apostol și sfânt, a fost perceptor, după cum însuși amintește la Matei 10:3.

Și perceptori sunt și aceia de care Mântuitorul se apropie – ca și de ceilalți oameni! – spre a-i chema la viața veșnică (Matei 9:10, Marcu 2:15, Luca 5:29).
Perceptori sunt, adică, și cei pentru care se sminteau Fariseii, refuzând să accepte că Dumnezeu îi poate chema la Sine și pe aceia; pricină pentru care Îl învinuiau pe Iisus Christos (Matei 9:11, Marcu 2:16, Luca 5:30).
Din această rătăcire a Fariseilor a venit și orbirea lor față de încercările de trezire ale Mântuitorului. Căci atunci Acesta le arăta că perceptorii și desfrânatele, știindu-și căderea și având pocăință, sunt mai deschiși către Dumnezeu; astfel încât Fariseii să se poată și ei pocăi. Însă Fariseii vedeau în cuvintele Domnului doar o insultă la adresa lor, cei care se vedeau mai buni decât toți (Matei 21:31-32 și 45-46). Căci mândria îi orbea și nu voiau să vadă cum se pocăiesc și îndreaptă perceptorii (Luca 7:29 și 15:1), ca să se poată îndrepta și ei.

”Dar”, va zice cu dreptate cititorul, ”în toate locurile indicate aici eu găsesc scris vameș sau vameși ori vameșilor sau vamă, iar nu perceptor, perceptori, perceptorilor sau perceptură!”
Da, iubite cititorule, pentru că s-a făcut o mare greșeală de traducere.
Și poate nu atât o greșeală.
Căci și în Israelul secolului I, dar și în Țările Române din secolele XVII-XIX, când se publică primele traduceri integrale ale Bibliei, perceptorii erau adesea departe de Dumnezeu.
Strângerea de dări – de taxe și impozite – era drept făcută doar sub domnitori puternici și buni. Sub cei care se voiau buni, însă erau slabi, căpătau putere dregătorii corupți. Sub domnitorii răi, dregătorii cei răi erau doriți de Domnie.
Atât dregătorii corupți, cât și domnitorii corupți, voiau să strângă de la boierii mici și restul poporului cât mai mult, oricât de nedrept. Prin cine?
Prin perceptori.

Ca urmare, erau rari perceptorii buni, iar cei răi sau corupți erau des întâlniți.
Și, ca să nu fim nedrepți, amintim și faptul că mulți dintre birnici sau dăjdiari – plătitorii de taxe și impozite, adică – erau învățați și ei cu corupția.
Adică de multe ori își ascundeau veniturile, turmele, stupii, stavele etc., își îngropau bunurile sau le piteau pe cine știe unde, ca să pară sărăciți cu totul. Și să fugă, astfel, de plata dărilor, chiar dacă acestea erau drepte și cuvenite.
Asemenea experiențe îi făceau pe perceptori să devină nemiloși, ajungând să nu îi mai creadă nici pe cei cu adevărat scăpătați.

Ca urmare, se pare că traducătorii sau cei care conduceau traducerea – de obicei oameni din familiile politice – s-au temut de felul în care erau arătați perceptorii în Biblie.
Poate că, iarăși, nu le-a picat bine și porunca Duhului Sfânt prin Ioan Botezătorul pentru perceptori: (să nu luați) Nimic mai mult peste ce vi s-a rânduit să strângeți! (Luca 3:13)1.

Oricum, dintr-o pricină sau alta, ori din mai multe, au schimbat perceptor cu ”vameș”.
Vameșii fiind puțini în vremea aceea, iar nedreptățile lor privindu-i în primul rând pe străini, apoi pe negustorii bogați – pe care mulți îi invidiau.
Era, adică, un termen mai convenabil politic.
Și, din păcate (la figurat, dar și la propriu), traducerea greșită a rămas până astăzi.

Atunci când ÎPS Bartolomeu Anania a scos Biblia în traducerea sa, am văzut cu părere de rău că a păstrat traducerea greșită, vameș(i). Deși în nota la Matei 5:46 (nota 11 în cuprinsul Evangheliei după Matei) spune că vameșii sunt

„Perceptori de impozite, faimoși prin corupția, abuzurile și raptul cu care-și practicau meseria. În limbajul biblic, oameni păcătoși.”

L-am întrebat, ajuns prin voia lui Dumnezeu în Cluj-Napoca, de ce nu a folosit cuvântul adevărat, de perceptor(i). Mi-a răspuns „Așa s-au obișnuit oamenii…”
M-am oprit acolo, pentru că am înțeles că sentimentele nu lăsau loc de lămurire: în alte locuri din versiunea Sfinției Sale nu se sfiise să facă schimbări radicale.
Mai probabil, în loc de „Așa s-au obișnuit oamenii…” era un „Așa m-am obișnuit”.

Totuși, dincolo de inconsecvență – oameni suntem! – să reținem explicația clară dată de notă: perceptori.
Și să ne aducem aminte că este datoria noastră să îndreptăm ceea ce înaintașii, oricât de vrednici, nu au putut să îndrepte.
E vremea – deși s-ar putea spune că totdeauna a fost – să ne întoarcem la originalul biblic.
Și să înțelegem că perceptorii sunt cei pe care Mântuitorul îi dă ca pildă de egoism și perceptorii sunt cei pe care Mântuitorul îi dă ca pildă a pocăinței.
Că Sfântul Apostol Matei a fost, înainte de chemarea Domnului, perceptor, lucrând la perceptură.
Că Zaheu a fost mai marele perceptorilor.
Și că dragostea față de înaintași cuprinde și datoria sfântă de a îndrepta, după puteri, greșelile lor.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

  1. Textul original aici este ὁ δὲ εἶπεν πρὸς αὐτούς Μηδὲν πλέον παρὰ τὸ διατεταγμένον ὑμῖν πράσσετε (ho de eipen pros aiutus meden pleon para to diatetagmenon hiumin prasete). Care, aproape literar, spune Și zis-a pentru ei: Nimic mai mult peste ce vi s-a rânduit să colectați. ↩︎

A judeca, a osândi, a pedepsi, a iubi .1.

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Acum câteva decenii am auzit de la Părintele Constantin Galeriu că fiecare Biserică are luptele sale interioare. Adică răstălmăciri ale Învățăturii lui Dumnezeu, erezii în devenire sau chiar puternice. La început ascunse în păreri și obiceiuri, apoi devenite rătăcire până la despărțirea de Învățătura lui Dumnezeu. Când erezia începe să spumege.
Da, mi-a spus Părintele Sofian (Boghiu, ✝) 16 Sept.). Și a oftat. Da, așa este și a fost de la venirea Mântuitorului până astăzi. Iuda a început să își îndreptățească iubirea de arginți, apoi a început să îi convingă și pe ceilalți Apostoli de minciunile sale. Și, chip al iubirii și blândeții, Părintele Sofian a oftat iar. Dar mulți au căzut și încercând să apere Biserica de asemenea căderi. Filioque, până la urmă, este o rătăcire născută din dorința de a opri rătăcirea arianistă. E ușor să cazi, mai ales dacă uiți cine este Capul Bisericii. În spatele răstălmăcirilor ce cresc în Bisericile locale stau dracii teologi. Care pot fi învinși prin iubirea de Dumnezeu, prin trăirea în Dumnezeu, nu prin scolastică — dracii nu pot fi întrecuți în scolastică.

Atunci m-am întrebat care sunt rătăcirile care luptă Biserica noastră, adică aceasta, românească, în care trăim și ne apropiem de Dumnezeu.
Sigur, sunt unele universale: intelectualismul, ori trufia învățăturii (lumești) este osândită în Noul Testament (ex.: I Cor. 1:20 și 2:6-12).
Dar care sunt cele specifice Bisericii Române — sau Bisericii Ortodoxe Române, dacă vrem.

În timp, am găsit trei:
monahomania
etnofobia
pietismul

Prin monahomanie înțelegem convingerea greșită după care monahul este tipul (paradigma) vieții creștine, după care monahismul este măsura vieții creștine. În această rătăcire mireanul este un ratat, pentru că nu s-a călugărit. Unirea între soți este văzută precum mâncarea de carne, dată oamenilor după Potop pentru neputință. Iar mireanul este totdeauna, chiar și în Rai, sub nivelul monahului.
Minciuna aceasta ar fi ușor de demontat prin ascultarea de Iisus Christos, Marele Arhiereu și Stăpânul Veacurilor, Cel care a zis că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie, poruncind unirea dintre soți (Mt. 19:4-5; Mc. 10:6-8). Și adaugă două cuvinte pe care mulți le ignoră: că prin unire nu mai sunt două trupuri, ci unul singur; și că ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă! (Mt. 19:6; Mc. 10:9).
Iar despre celibat și călugărie, tot Mântuitorul spune că este doar pentru cei cărora le este dat să o înțeleagă și trăiască spre mântuire (Mt. 19:11).
Deși ar fi multe de arătat aici, ne oprim la concluzia esențială: lupta interioară cu patimile este foarte asemănătoare în mirenie și monahism; dar mirenia, ca trăire întru Christos, este foarte, foarte, foarte deosebită de monahism ca trăire întru Christos.
De aceea Biserica (locală) are datoria sfântă și răspunderea uriașă de a învăța pe mireni să fie mireni, iar nu călugări. Și pe monahi să fie monahi, iar nu mireni.

Prin etnofobie înțelegem sila (scârba) sau ura față de propria națiune, față de propriul neam — sau și față de altele.
Este rătăcirea care pretinde că națiunile sunt cel mult un pogorământ, dacă nu un blestem; contrazicând astfel Învățătura lui Dumnezeu și Biblia, căci aceasta din urmă ne arată că popoarele ca etnicitate, națiunile ca popoare unite în cultura lor creștină, sunt în Ierusalimul Ceresc (Ap. 21:22-27, de pildă). Este o rătăcire de origine iluminist-comunistă, evident străină Bisericii, dar care a prins rădăcini puternice între cetățenii Republicii România. Pentru că sunt oameni care s-au lepădat de mult de datoria față de națiune și patrie, așa că se agață de orice pretext pentru lepădare (precum Iuda de mila de săraci spre a-și îndreptăți lăcomia).

Prin pietism înțelegem înlocuirea adevărului și a dreptarului creștin de simțiri puternice pretinse adevăr și dreptar. Este rătăcirea despre care prevenea Domnul nostru Iisus Christos atunci când ne-a zis „Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar va veni vremea când oricine vă va ucide pe voi să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.” (In. 16:2).
În pietism omul înlocuiește înțelesurile adevărate cu cele dorite de simțămintele și simțirile lui.
Și se mânie până la ucidere, după cum s-a proorocit, față de cei care încearcă să păstreze adevărul.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru pietiștii care fantazează că a vedea ce este rău în Biserică înseamnă a fi împotriva ei amintim că o judecată identică a dus la uciderea lui Iisus Christos. Pentru pietiștii care fantazează că a vedea rătăcirile care luptă o Biserică locală înseamnă a o ataca amintim că în Noul Testament și în Sfânta Tradiție această vedere este o datorie fundamentală a oricărui creștin. Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din Cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea de adevăr (Rom 1:18).
Să pretinzi că a vedea rătăcirile și ceea ce este rău în Biserică este un lucru rău, un atac, o împotrivire față de Biserică, înseamnă a declara că Biserica este a Satanei. Căci Satana este și izvorul răului, dar și cel care pretinde că răul este normalitate.
Iar Duhul Sfânt grăiește prin Sfântul Apostol Pavel despre rătăcirile din Biserica Efesului și despre felul în care aceasta va fi atacată de episcopii rătăciți (Fapte 20:16-38). A fost Pavel Apostolul împotriva Bisericii Efesului? Sau a fost pentru ea, de partea ei, ceea ce cere împotrivirea față de răul ce creștea în ea?
Sau atunci când Sfântul Ioan Apostolul previne șapte biserici locale asupra răutăților din lăuntrul lor, în Duhul Sfânt (Apocalipsa, de la 1:19 la 3:22), de ce o face? Erau Ioan Teologul și Duhul Sfânt împotriva acelor biserici? Sau erau pentru ele și încercau să le prevină ca să nu fie nimicite?
Ori atunci când Sfântul Maxim Mărturisitorul a arătat greșelile episcopilor de toate gradele, de la cei de la sate până la patriarhi, a făcut-o pentru că era împotriva Bisericii lui Dumnezeu și/sau a bisericilor locale? Sau era pentru ele și încerca să le ajute și să le salveze?
Răspunsurile sunt clare pentru orice om rațional.

Iar despre Christos, Cristos și Hristos

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Iar despre Christos, Cristos și Hristos

Au trecut peste 5 ani (în Februarie 2025 se fac 6) de când am publicat foarte scurta prezentare despre grafia corectă în limba română a supranumelui lui Iisus din Nazaret (click pentru accesare).
Am arătat atunci că deși grafia Cristos este corectă, cea mai corectă este Christos, deoarece

1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde științifice și făcând legătura cea mai directă și potrivită cu forma inițială a cuvântului.
2. Corespunde Culturii Românești Vechi, care a consacrat formele de tipul Creștin, Creștinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creștinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche și tradiția mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunției în formele „Cristos”, „Hristos” și intermediare, după specificul regional și/sau personal.

Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri, dar unii au rămas tot în eresuri… sau, mai bine zis, în prejudecăți fără niciun temei adevărat. Și răspândesc mai departe forma Hristos impusă de Sovietici.

Căci, să ne înțelegem, până la ocupația sovietică se foloseau toate cele trei forme, ba și altele! În Biserica Ortodoxă din Româna!
Grecofilii și rusofilii foloseau forma Hristos. Iubitorii limbii române adevărate foloseau Christos ori Cristos. Uneori, sub influențe intelectuale mai mult sau mai puțin corecte, apăreau și formele Crist și Christ.

De pildă, Episcopul Ghenadie al Argeșului, pe numele complet Ghenadie Țeposu, folosește în traducerile sale nou-testamentare forma Iisus Christos (de pildă, în Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul elinesc, și însoțită de argumente și de reflexiuni morale, Tipografia Ione Weiss, București, 1868).
Merită observat faptul că Episcopul Ghenadie, unul dintre sfinții ierarhi încă necanonizați, a fost și un excepțional poliglot cunoscând foarte bine limbile clasice slavonă, greacă și latină, alături de franceză și germană. Este unul dintre motivele pentru care a păstorit unsprezece ani capelele ortodoxe din Leipzig ale Românilor și Grecilor. A fost unul dintre întemeietorii revistei ”Biserica Ortodoxă Română” (în continuare vie). A depus un efort uriaș în traducerea în limba română a cântărilor liturgice în greacă. Și, de asemenea, a fost un excepțional predicator. Adică un foarte bun cunoscător al limbii române, nu doar al unor limbi străine (cum sunt prea mulți astăzi, din păcate).

Dăm această pildă pentru că, de curând, un domn indignat de folosirea formei Christos mi-a adus drept argument câteva articole de ziar. În care, pe scurt, se pretinde că „în greacă se scrie Hristos, deci așa trebuie să scriem”. Autorii afirmației sunt uneori necunoscători ai limbii grecești vechi. Alteori, totuși, sunt cunoscători, mai mult sau mai puțin avansați, ai acesteia. Ca urmare, este de datoria lor să știe că X vechi grecesc NU era H, ci C sau Ch, în funcție de dialect. Iar să pretinzi că limba română ar trebui să își schimbe pronunția pentru că și-a schimbat-o greaca, este deja rasism patologic.

Totuși, unii dintre susținătorii formei greșite Hristos, ajung să arunce injurii la adresa celor care folosesc sau susțin altă grafie. Ar fi de întrebat dacă sunt conștienți că astfel îi insultă direct pe toți ierarhii români, pe toți clericii și călugării români care au folosit și folosesc asemenea grafii. Printre care și sfinți, precum Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.

O să amintim aici faptul că orice țară este ținta influențelor străine.
Prietenia între țări și popoare este, în această lume supusă răului, o lozincă frumoasă, dar numai atunci când „prietenele” au destulă putere. Căci devine literă moartă atunci când interesele o cer – de pildă atunci când scade prea mult puterea țării „prietene”, poporului „prieten”.
Mai este o situație în care se proclamă „prietenia”, chiar între două țări sau popoare cu disproporție uriașă de putere: atunci când condițiile geografice sau geostrategice fac nerentabile raporturile directe de forță.
Dar în toate situațiile în care se proclamă „prietenia între țări/popoare”, fiecare parte încearcă să o influențeze pe cealaltă (să le influențeze pe celelalte) în favoarea sa.
Este o realitate elementară, pe care numai cei îndoctrinați să fie sclavi nu o văd.

Mai merită amintit și că nu orice influență străină este rea.
De pildă, influența sticlăriei germane a născut în Transilvania fenomenul minunat al picturii pe sticlă.
Coloanele egiptene au născut coloanele grecești și din acestea toate coloanele folosite în biserici.
Cupola partă/persană a dat fascinantele cupole ortodoxe.
Etc.

Vedem aici că influențele străine sunt benefice DACĂ se ia din ele DOAR ce este de folos și se ADAPTEAZĂ la specificul național.
Iarăși avem de-a face cu un truism, cu un adevăr absolut și evident.

Însă influențele străine DIRIJATE sunt o formă de război de cucerire.
Și Românii au avut și au parte de multe asemenea influențe.
Cităm pe scurt influența turcească, influența islamică, influența germană, influența grecească, influența rusească etc.

Un exemplu privind influența grecească dirijată îl găsim la Constantin V. Obedeanu (de pildă, în cartea Grecii în Țara Românească…, București, 1900, care în chip ”miraculos” nu a mai fost editată!).
Altul la Ionel Zeană, Vulturii Pindului, București, 2002.
Despre influența rusească dirijată ar trebui să fie absurd să mai argumentăm. Din secolul al XVII-lea, pretențiile Moscovei ori Sankt Petersburgului de „salvatori ai Creștinilor” au fost atât de repetate încât unii le cred și astăzi – cu toate că milioane de Români au plătit cu sânge „salvarea” rusească. Iar forma sovietică a influenței rusești dirijate a fost și mai distructivă.

De această influență sovietică ține înlocuirea lui Christos cu Hristos în scrierea Ortodocșilor din România.

Este un fapt pe care cei mai mulți nu îl cunosc.
Dar profesorii și teologii care susțin grafia sovietică Hristos știu asta. Dar o fac și pentru că sunt grecomani (= admiratori fanatici ai Grecilor; definiție din Marele Dicționar de Neologisme, 2000). Și își închipuie că este bine să se folosească de o schimbare impusă de Sovietici pentru a-și promova Grecismul.

Că măsura trecerii obligatorii și generale de la forma Christos la Hristos a fost impusă de Sovietici se vede clar din faptul că teologii din România, mireni sau clerici, care foloseau formele Christos ori Cristos înainte de 1944 și nu au fost uciși de Sovietici trec, toți, la grafia Hristos.

De pildă, în 1936, în Românism și Ortodoxie (click aici pentru descărcare), Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae folosește exclusiv grafia Christos.
După ocupația sovietică, toate lucrările sale apar cu grafia Hristos.

Mi se pare mai mult decât trist că la 35 de ani de la Revoluția din Decembrie încă se păstrează asemenea norme de sorginte bolșevică. Și la fel de grav că unii socotesc necesar să se folosească de ele pentru degradarea limbii române.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Poate merită să amintim că tendința grecizantă a fost foarte puternică până în 1918. Ortodoxia Transilvăneană, bine așezată cultural de la Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, a oprit această alunecare. Însă 1944 a adus demonica ocupație sovietică și toate relele ei. Printre care și rusificarea, inclusiv a numelui lui Iisus Christos în limba română. Ne rugăm lui Dumnezeu ca ierarhii noștri cu rădăcini ardelenești – fie ele transilvane, moroșene, crișane sau bănățene – să își găsească răgaz și putere pentru a șterge această urmă a Persecuțiilor Bolșevice.

P.P.S. Prima ediție a textelor biblice tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este Noul Testament apărut al Tip-Litografia Cărților Bisericești, București, „în ɖilele Maiestății Sale iubitorul de Christos Regelui României Carol I”, anul 1886. După cum se poate vedea și în fragmentul citat, grafia aleasă de Sfântul Sinod în 1886 este Iisus Christos. De altfel, singura cu adevărat potrivită pentru limba română.