Cine face politică?

2, ianuarie, 2023 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Un cititor comentează (la Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu), astfel:

”Din păcate în politică sunt trimiși și selectați indivizii cei mai abjecți. Iar cei care chiar încearcă să schimbe ceva sunt rapid eliminați.
Ceea ce nu pot să-mi explic însă este lipsa de asumare din partea propriilor noștri credincioși când vine vorba de implicare politică. “Nu mă duc eu…”, “Nu mă bag…”, “N-am ce căuta în clica asta”. “Dom’le noi suntem creștini, noi nu facem politică.” Și sunt și unii clerici care încurajează atitudinea asta: “N-ai ce căuta, politica e o c…a”.
Și atunci, dacă noi, creștinii, nu trebuie să facem politică, adică să ne îngrijim noi de viața polisului, cine trebuie s-o facă? Șmenarii, interlopii, păpușile învârtite cu cheița?” (Alexandru Miron)

E simplu de răspuns la această întrebare:

îndoctrinarea masono-comunistă a prins pe mulți din Biserică, mireni, clerici, cu sau fără funcții în administrație.

Separarea dintre politică și religie este o aberație ideatică folosită propagandistic de Stânga genocidară (întâi în Franța, apoi pretutindeni) pentru a-și impune propria religie în și prin politică.

Să fim înțeleși: orice politică, orice sistem juridic, se întemeiază pe valori morale. Adică pe concepțiile mistice, religioase ori superstițioase ale oamenilor. Prin urmare, separarea politicii de religie este totuna cu separarea aerului de oxigen pentru o „respirație obiectivă”: un act absurd, o imposibilitate fizică.

În același fel, idei de tipul „noi suntem Creștini, noi nu facem politică” sunt echivalente cu fraza „noi suntem Creștini, nu avem nimic de-a face cu Christos”.

La fel de „ortodoxă” este și ideea că Iisus Christos ar fi fost împotriva implicării în politică, pentru că a zis „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Cei care spun asta păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, pentru că taie din Scriptură. Cuvântul întreg este

„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor. Dar acum Împărăția Mea nu este de aici.” (Ioan 18.36)

Cutremurător mi se pare că nici nu e nevoie de alt verset pentru a vedea că „interpretarea” pasivistă este o răstălmăcire urâtă a cuvântului lui Dumnezeu!
Iisus Christos nu spune că nu este împărat. Iisus Christos spune un adevăr elementar: că Împărăția Sa încă nu se întinde peste oameni, că încă nu sunt oameni care să fie ai Împărăției Sale. Firesc, pentru că Biserica prin care Împărăția lui Dumnezeu cuprinde oamenii avea să se înființeze la Cincizecime.
Dar mai spune Împăratul Împăraților și un cuvânt de grea mustrare pentru pasiviști:

„Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor.” (Ioan 18.36)

Cuvântul acesta spune că toți cei care, mireni fiind, nu luptă spre apărarea lui Christos în fața politicilor anticristice sunt lepădați de Domnul! Căci dacă ar fi ai Împărăției Sale, ar lupta pentru El și Împărăția Sa, după cum Însuși a spus!
Ca urmare, pasivismul politic este erezie și lepădare!

Aici avem și multe lecții ale istoriei, foarte limpezi și, totodată, foarte dureroase:

Pretutindeni unde s-a primit pasivismul politic al Creștinilor Biserica a fost nimicită.

În Persia Creștinii refuzau să ia parte la orice lucrare a statului, deoarece îl priveau ca satanist – era – și nu își asumau datoria ființială de a munci și lupta să-l curețe, să-l sfințească (muncă sisifică, dar cu atât mai meritorie și potrivită pentru Creștini!). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Arabia, Creștinii refuzau să se implice în conducerea triburilor și alianțelor de triburi locale, deoarece acestea erau politeiste. Ca urmare, au fost nimiciți.

În Egipt, după primele secole creștine, se răspândește o mare delăsare în rândul mirenilor: viața, minunile și rugăciunile călugărilor din pustii țin locul vieții personale în Christos pentru tot mai mulți. Ca urmare, cei mai mulți au fost nimiciți.

În Africa de Nord Romană, Creștinii se declară scârbiți de orgiile și corupția societății; de aceea, se retrag tot mai mult din politică și se îmbolnăvesc de un purism accentuat (de unde și pogorământul local dat prin Canonul 12 al Sinodului Quinisext, care încalcă Scripturile și canoanele Sinoadelor Ecumenice, cu nădejdea vană a opririi prăbușirii Bisericii din Africa). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Romania (știută și ca Imperiul Roman) Creștinii resping, în cea mai mare parte, doctrina pasivistă și scriu apologii în fața autorităților, își păstrează funcțiile în armată și administrație chiar dacă riscă tortură și moarte. Într-un cuvânt, sunt activi în politică în statul păgân al Romanilor. Ca urmare, după secole de luptă și martiriu, urcă pe tron Sfântul Nostru Împărat Constantin cel Mare. Iar Creștinii, trecând prin alte și alte persecuții, merg mai departe, până astăzi.

Biserica, de-a lungul mileniilor, a arătat că:
– mirenii au datoria să ocupe, cu cât mai multă vrednicie (venită în primul rând prin harul lui Dumnezeu) poziții în administrație, armată, politică etc.
– clericii au datoria să îi îndrume pe mireni și în această privință, ferindu-se însă de orice funcții în administrație, armată, politică etc. prin care ar fi împiedicați de la slujire, de la obiectivitatea părintească etc.

Ca urmare, cei care propovăduiesc pasivismul politic propovăduiesc neascultarea față de Dumnezeu, neascultarea față de Biserica lui Dumnezeu, nimicirea Creștinilor, o religie străină.

Să luăm aminte!

Sfințitul Martir Iustin Pârvu, cu dreptate numit și Voievodul Ortodoxiei Românești,
om dumnezeiesc,
activ în politica românească, după rânduielile Bisericii,
în viața de aici și de dincolo

Cei care prin pasivism sau colaboraționism lasă răilor puterea în stat sunt complici la toate crimele acestora și cu ei vor răspunde în Ziua Judecăților.

Iar cel care luptă, chiar singur, întru Dumnezeu pentru Neamul său, chiar și de va muri tot va birui.

Semen est Sanquis Christianorum.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

E greu să crești copii astăzi

26, decembrie, 202226, decembrie, 2022 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:”E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil,asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”

Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala tătarilor, invazia ungurilor, incursiunile polonezilor, atacurile turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război?

Atunci era vremea să creşti copii, nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici români, nici creştini, nici oameni, ci nişte sclavi ai poftelor,mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
(text apărut în 2015 – din păcate, și mai actual!)

P.S. Au fost vremuri în care cei care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară. Deşi nu aveau nici spitale, nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.

Soborul Sfinților Români, cei născuți în ciuda vremilor cumplit de grele, pentru că părinții lor credeau cu adevărat în Dumnezeu. Și astfel copiii credinței au cucerit Cerurile, împodobindu-le și crescând mereu frumoasa Românie Cerească.

A se vedea și

Despre numele de botez…

Hramul sau sărbătoarea casei

Un apel la unitate care dezbină

7, decembrie, 2022 Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Directorul editorial la Revistei ”Lumea Credinței”, Răzvan Bucuroiu, a publicat pe 5 Decembrie a.c. un material despre „Sfântul Nicolae: chip al dărniciei, apărător al dreptei credințe”.
La o zi după sărbătoarea Sfântului Nicolae, același autor publică pe pagina personală de facebook un apel prolix la unitate între Biserică și Catolicism. Un apel în care dreapta credință nu mai merită apărată…
Cităm

”Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă.

Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității. Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic. Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.
Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?”

Încercăm în rândurile următoare să dăm un răspuns acestui apel, mirându-ne, iarăși, de cât de contradictorie poate să fie purtarea omului.

Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă spune autorul citat.
Ceea ce însă domnia sa ori nu știe (greu de crezut!), ori trece sub tăcere (dureros de crezut!), este faptul că aceste „anateme” au o importanță exclusiv formală în Biserica lui Dumnezeu: pe de-o parte, anatema unor rătăciți le face rău doar lor, pe de altă parte anatema Bisericii este doar o mărturisire publică a unei stări de fapt.
Altfel spus, pentru ca Biserica să poată ridica o anatemă (sau orice alt act asemănător) trebuie întâi dovedit fie că starea de fapt s-a schimbat în bine, fie că anatema (sau orice act asemănător) s-a dat greșit ori nedrept.

Din păcate pentru admiratorii actului din 7 Decembrie 1965, acesta este nul canonic și dogmatic, atât din partea Bisericii cât și din partea Papalității.
Din partea Bisericii, pentru că este necanonică și greșită dogmatică o asemenea „ridicare” fără un sinod ecumenic ce ar dovedi schimbarea în bine din Catolicism (nu există, dimpotrivă chiar!), ori ce ar dovedi greșeala sau nedreptatea ce ar fi fost făcute de Patriarhia de Constantinopol în 1054.
Din partea Catolicismului, pentru că ridicarea de către papalitate a scrisorii de excomunicare a cardinalului Humbert nu schimbă poziția Catolicismului față de Ortodoxie: aceasta este văzută ca o rătăcire, ca o schismă și chiar ca erezie.

De pildă, portalul vaticancatholic, prezintă sistematic Biserica în forma disprețuitoare Eastern ”Orthodoxy”. Totdeauna cu termenul de Ortodoxie în ghilimele, și cu numeroase atacuri, nedemne și mincinoase, la adresa Bisericii. (Amintim titluri de articole ca Eastern ”Orthodoxy” Refuted adică ”Ortodoxia” Estică Respinsă, sau St. Theodore the Studite (d. 826), Byzantine monk, debunks Eastern ‘Orthodoxy’ adică Sfântul Teodor Studitul (+826), monah bizantin, demască ”Ortodoxia” Estică, sau Eastern „Orthodoxy” Exposed: Their Heretical Doctrine Of God adică ”Ortodoxia” Estică Demascată: Doctrina lor eretică despre Dumnezeu etc., etc.).
Această atitudine este susținută de o idee pe care o găsim și pe portalul (enciclopedia) catholic, unde se pretinde, textual, că „este ortodox cel a cărui credință coincide cu învățăturile Bisericii Catolice”. Tot aici găsim și afirmația „The believer accepts the whole deposit as proposed by the Church; the heretic accepts only such parts of it as commend themselves to his own approval.” adică „Credinciosul primește întregul volum (depozit) așa cum este propus de Biserica Catolică; ereticul acceptă numai acele părți care sunt plăcute propriei sale voințe.”.
Aceste idei, și altele asemenea, sunt prezente și pe site-ul (portalul) oficial al Vaticanului, astfel încât este limpede că doctrinar și canonic, pentru Papalitate și Catolicism, actul din 7 Decembrie 1965 este lipsit de consecințe.

Revenim la textul pe care îl comentăm, care spune

„Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității.”

Prima frază ignoră, după cum am arătat, o stare de fapt: „blestemul reciproc” a fost o consecință, nu o cauză, o etapă, nu un început. Recomand cititorilor cărțile fostului monah catolic (și istoric catolic!) Vladimir Guettee, Papalitatea schismatică (click pentru accesare) și Papalitatea eretică (click pentru accesare). De asemenea și cartea lui Constantin Papanace, Geneza și evoluția conștiinței naționale la Macedo-Români (de pildă aici, mai multe cărți pe Proiect Avdhela). Aici se pot vedea, obiectiv, lucrările Satanei și oamenilor lui și în ruperea Vestului de Biserica lui Dumnezeu, și în lupta acelorași împotriva Bisericii din Răsărit. Cititorul va putea urmări începuturile și lunga desfășurare a acestui război. Și va înțelege că actul din 1054 este aproape la fel de puțin important ca și cel din 1965: sunt acte mai mult formale, cu totul altele fiind cele care au despărțit Papalitatea (și, implicit, Catolicismul) de Biserică.

Două asemenea acte de maximă greutate sunt Sinodul al VIII-lea Ecumenic (879-880) și Cruciata a 4-a (1204).

Sinodul al VIII-lea este un sinod acceptat ex cathedra de Papa Adrian al II-lea al Romei. Ceea ce, după doctrina catolică despre papi și sinoade, îl face perfect valid pentru Catolicism. Dar este trecut sub tăcere, sau denigrat, pentru că osândește, de pildă, eretica învățătură Filioque. Care este, ca să parafrazăm un text catolic, „parte din doctrina eretică despre Dumnezeu a Papalității și Catolicismului”. Aici recomand cititorilor acea subțire și minunată cărticică a Părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. În ea se înfățișează ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre El Însuși. Putem să înțelegem, astfel, de ce ideea că Duhul Sfânt ar purcede nu doar de la Tatăl, ci și de la Fiul, nu doar că Îl contrazice pe Fiul, dar distruge armonia deplină a Dumnezeirii (fiind astfel o multiplă răzvrătire împotriva Adevărului și Iubirii). Revenind, acest sinod a fost esențial în repararea schismelor dintre Papalitate și Biserică… până când Papalitatea a hotărât renegarea lui. După cum vedem, acest sinod (care anatematizează Filioque cu acordul Papalității!) este cu peste 170 de ani înainte de 1054.

Pe de altă parte, pentru actele ce au dovedit despărțirea deplină a Catolicismului de Biserica lui Christos paradigmatică este Cruciata a 4-a (din 1204). Plecată din Vest „pentru eliberarea Creștinilor oprimați de Islam”, Cruciata a transformat gazda sa, Constantinopolul, în ținta jafului și crimelor. Iar din Constantinopol, crimele și jafurile s-au întins până departe. Nenumărații martiri ai Bisericii din acea vreme – mireni și călugări, clerici și ostași, cărturari și oameni fără carte – sunt o icoană potrivită pentru toată istoria persecuțiilor catolice împotriva Ortodocșilor.
Dacă amintim de cele peste 300 de biserici, mânăstiri și schituri nimicite în Transilvania secolului al XVIII-lea pentru impunerea Catolicismului (în forma perversă a Greco-Catolicismului); dacă amintim despre masacrarea Românilor din Moravia în secolul al XVII-lea pentru refuzul de a trece la Catolicism; dacă amintim despre eforturile uriașe ale Vaticanului de a-i bulgariza, croatiza, maghiariza etc. pe Românii convertiți; dacă amintim despre implicarea Vaticanului în nimicirea Ortodoxiei în Croația în secolul XX… ei bine, acestea sunt toate sunt doar un fragment din persecuțiile suferite de Români.
(Într-o notă de maximă obiectivitate științifică și istorică recomandăm lucrările Românii în secolul al XIII-lea: Între cruciată și Imperiul mongol, de Șerban Papacostea, și Din mâinile valahilor schismatici…, de Ioan-Aurel Pop.)

Se va putea observa, de către oricine studiază aceste evenimente – și cărțile amintite mai sus – că „blestemul reciproc” din 1054 nu apare nici măcar ca pretext. „Însemnătatea lui” este aproape zero, fiind umflată de același gen de intelectualiști cu program politic precum cel care a lansat termenul insultător de „Imperiu Bizantin” pentru Romania.

Revenind la textul ce se vrea apel la unitate, ajungem la o diatribă foarte interesantă:

„Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic.”

La o primă vedere, s-ar putea crede că această critică insultătoare se adresează Catolicismului (în numele unității!).
Pentru că, evident, acesta este cel care, mai ales din secolul al XVI-lea, s-a spart în nenumărate denominațiuni. Fenomenul nu există în Biserică – exceptând rupturile produse de Papalitate prin marioneta zisă Greco-Catolicism.
Cumva însă, prin curgerea textului, autorul pare să învinuiască Biserica de dezbinările celor care s-au rupt de ea…
Într-un fel sau altul, este uimitor că autorul poate crede că o asemenea frază poate produce unitate.

Și întorcându-ne la curgerea textului avem

„Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.”

Acum, ca să începem cu auto-critica, ar fi fost nevoie de ceva de felul:

Băi Ortodocși supărăcioși, de ce vă îmbufnați pentru nimic? Ce, că ați fost arși pe rug de Catolici e mare lucru? Că au exterminat Românii Ortodocși din Moravia este motiv de supărare? Că s-au folosit de Catolicism ca să maghiarizeze pe Românii din Panonia, Banat, Crișana, Maramureș, Oaș, Transilvania etc. e mare lucru? Ce, că au rupt de vii mii și mii de mucenici români poate să fie pricină de dezbinare? Sau că au violat, ucis și jefuit pe schismatici? Sau că au sprijinit nenumărate acte criminale împotriva României? Ori sunteți atât de zgârciți că suferiți pentru nenumăratele biserici răpite, pentru dărâmarea altora, pentru averile care au curs și curg în buzunarele Papalității și slugilor ei? Chiar nu vă e rușine să vă supărați pentru călugării măcelăriți în Carpați, Dinarici, Alpi sau Atos, pentru episcopii închiși ori uciși sau alte asemenea crime?

Cam asta se înțelege din „barierele separării îmbufnate” de oricine cunoaște șirul parcă nesfârșit de martiri produs de prigoanele catolice și la Român și la alți Ortodocși.
Sau, ca să nu dăm o interpretare atât de aspră, poate că autorul a avut în vedere acel nivel al turnului de fildeș în care trăiesc unii. Unii care nu se implică în nicio mărturisire care să le aducă încercări adevărate, primejdii, prigoane. Și pentru care, departe fiind ei de suferința celor mulți, „barierele separării” dintre Biserică și Catolicism ține de speculații intelectuale. Căci pentru ei dogmele nu sunt adevăruri descoperite de Dumnezeu pentru mântuirea și sfințirea oamenilor, ci neînsemnatele creații ale gândirii filosofice a unora. Deși nu mi se pare că aceste înțelesuri sunt mai puțin urâte decât celelalte…

Voi mai comenta aici ideea că „actul reparator… nu și-a atins pe deplin scopul”.
După cum vom vedea mai jos, autorul se contrazice teribil atunci când vorbește despre scopul văzut de el („front comun de acțiune” socială) ca parte a unui act ce ține de Dogmatică și Dreptul Canonic.
Este ca și cum ai cere anularea caterisirii lui Arie ca să faci front comun cu el împotriva avortului… Una e una, alta-i alta. Aici apelul al bunul-simț țărănesc al monahului martir Nicolae Steinhardt este extrem de actual!
Ca să nu mai încarc cititorul cu link-uri și cărți, voi sublinia doar că scopul acelui act a fost din partea Catolicismului, oficial, aducerea Ortodocșilor la Catolicism. Din partea Bisericii nu a existat niciun scop, actul fiind unul personal al Patriarhului de la Istanbul (de la Fanar), fără nicio semnificație în afară de deschiderea către trecerea la Catolicism (imposibilă ortodox). Or, din acest punct de vedere, este chiar minunat că actul „nu și-a atins pe deplin scopul”.

Și ne întoarcem la textul apelului, mai precis la fraza

„Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?”

Da, este extrem de greu, tocmai pentru că se face această bălăceală politic-teologică!
Această amestecare a minciunii în adevăr în numele „unirii”, „iubirii” sau, cât de blasfemiator!, chiar al „lui Dumnezeu” este stearpă și otrăvită.
Merită observat ceea ce am spus și mai sus (și e tipic pentru textele ecumeniste): confuzia gravă a termenilor.
Autorul vorbește aici de un deziderat al unirii „nu dogmatic!, nu administrativ!”, ci de acțiune socială. Ceea ce este, vom vedea mai jos, perfect corect! Doar că este singura parte corectă dintr-un discurs ce amestecă lucrurile teribil. Căci dacă facem un apel la o comună acțiune socială (foarte bine!), ba și spunem „nu dogmatic!, nu administrativ!”, atunci nu introducem teme dogmatice și administrative! Este o logică elementară, este o chestiune de bun-simț.
Din nefericire, autorul vine cu acest apel la unitate socială după ce a început cu discuții despre unitatea dogmatică și administrativă! Și asta doar pentru că se întâmplă să fie 7 Decembrie, data actului politicianist din 1965.

Ca să înțelegem deosebirea dintre unitate socială (în punctele comune!) și bălăcăreală administrativ-dogmatică, voi da o pildă personală.
Este o întâmplare din vremea în care eram preot paroh la Biserica Sfântul Daniil Sihastrul din București.
După Sfânta Liturghie, vorbind cu cineva la ușa bisericii, am văzut două fete cu un fel de afișe în mână. Erau la poartă, cumva speriate și șovăielnice. M-am dus la ele:
– Doamne ajută! Spuneți, vă rog! Ce doriți?
S-au uitat o clipă una la alta, apoi una mi-a spus, temătoare:
– Știți, aș fi vrut să vă întreb dacă ne dați voie să punem un asemenea afiș la biserica dumneavoastră?
Între timp văzusem afișul: era un marș împotriva avortului organizat de Catolici cu participare liberă și a altora.
Zic:
– Bineînțeles! Puneți-l aici, la intrare! – și le-am arătat unde.
Ele s-au uitat la mine cu mirare:
– Știți, noi suntem catolice!
Am râs:
– Știu. Dar luptăm împreună să salvăm copilașii, orice religie am avea, nu?
Au râs și ele și s-au liniștit.
Au lipit afișul. Și am îndemnat pe cei care pot să meargă, să lupte pentru salvarea copiilor nenăscuți.

Mai apoi, cineva m-a întrebat:
– Părinte, sunteți tradiționalist, sunteți împotriva Ecumenismului, cum de ați acceptat așa ceva?
– Să zicem că un om se îneacă, i-ai aruncat o funie și nu ai putere să îl tragi la mal. Și vine un necunoscut să te ajute. Ce faci, salvezi cu el omul? Sau îl oprești să apuce de funie, cerându-i întâi să-ți spună ce religie are, și dacă nu e Ortodox îl respingi? Ce faci?
– Trag omul la mal cu el, firește!
– La fel am făcut și eu, la fel trebuie să facem toți! Nu ni s-a cerut nimic împotriva Credinței noastre prin acele afișe sau prin anunțurile organizatorilor. Ne-au rugat să tragem de funie împreună cu ei, poate salvăm vreun copilaș. Este datoria noastră să ajutăm, dacă putem.

Și închei cu aceasta:
Este de bun-simț ca Biserica să colaboreze cu toți cei care au o poziție dreaptă față de probleme ca „ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.”.
Dar fără excursuri dogmatice și canonice nepotrivite; fără brodarea unor povești fanteziste despre Istoria Bisericii sau a altor religii. Nu impunem noi altora să fantazeze ori să nu fantazeze: dar așa cum nu acceptăm să fim siliți a trăi în fanteziile LGBT-iste ori transumaniste, nu acceptăm nici să fim siliți a trăi în fanteziile ecumeniste.

Pace tuturor!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Snobism orb sau erezie?

11, iulie, 202212, iulie, 2022 Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Snobism orb sau erezie?

Aflu că în tot mai multe biserici din București se răspândește o practică eretică: slujirea în limbi străine, deși credincioșii, enoriașii sau viețuitorii sunt Români.

Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, poruncește lămurit ca în biserici să se folosească limba locală.

Împotriva acestei învățături dumnezeiești s-a ridicat rătăcirea „limbilor sfinte”, la început latina și greaca. Sub acoperirea acestei rătăciri Grecii xenofobi¹ au dezlănțuit persecuții și chiar masacre împotriva celor ce foloseau altă limbă în biserici: Armeni, Copți, Sirieni, Români etc.

Biruința Slavilor împotriva Imperiului Roman și a Apusenilor a adus „la masă” o altă limbă, slavona, declarată și ea sfântă. Iar Românii, în majoritate, au început să o folosească în biserici – ca apărare împotriva extremismelor grecești sau papale. Folosința s-a făcut la început mai mult formal, româna fiind încă cea real întrebuințată. Dar, treptat, scrierile biblice și liturgice de limbă română au devenit tot mai rare. Urmele găsite în Maramureș sau Epir, Macedonia, Dalmația sau alte părți ale Românimii, arată această pierdere treptată.

Din secolul al XVI-lea, s-a răspândit între elitele românești și Grecismul – o erezie etnofiletistă ce vede Grecii ca rasă superioară și cultura lor ca supremă. Pe de altă parte, după veacuri de persecuție pro-catolică, Ungurii au început să impună Românilor din stăpânirea lor Calvinismul, cu mijloacele tipice de convertire: amenințarea, bătaia, torturile, violurile, crimele, genocidul (mai ales în secolul al XVII-lea). Acțiunea a fost continuată de Austrieci, care au adus altă „lumină” pentru Români, Uniatismul (numit și Greco-Catolicism). „Lumină” însoțită de impunerea limbii latine catolice și, desigur, de aceleași mijloace „tolerante” de convertire ca ale Calvinismului maghiar. În sfârșit, unele grupuri ale elitelor românești s-au afundat în „tradiția” slavonă, ajungând la venerarea ei, cu alunecări filo-slave (și mai ales filo-rusești) la fel de absurde. O pildă tristă este a familiei lui Dimitrie Cantemir, ce s-a rusificat iute și s-a pus în slujba Imperiului Țarist fără șovăire și fără hotare.

Față de toate aceste extremisme, desigur, a crescut și singurul răspuns sănătos: întoarcerea la folosirea limbii române în biserici și în celelalte laturi ale vieții românești.

A fost o istorie lungă, un război ce a ținut secole întregi. Încă de la 1700 folosirea limbii române în Ortodoxia Românească era puternic răspândită; însă atât etnofiletiștii grecomani, cât și cei latiniști sau slavoniști se împotriveau neîncetat. La 1800 deja limba română era singura folosită în satele românești din Moldova și Muntenia; în catedrale și în unele mânăstiri, însă, chiar dacă enoriașii sau viețuitorii erau Români, slujitorii snobi foloseau greaca sau slavona doar spre a-și etala cunoștințele. Mai rău, unii o făceau în slujba etnofiletismului amintit mai sus – ca parte a unui program pe termen lung de asimilare etnică a Românilor și cucerire a Țărilor Române.

Pas cu pas episcopii locali, iar mai apoi Sfântul Sinod, au interzis folosirea limbilor străine în bisericile în care enoriașii (sau călugării) sunt Români. În același timp, cu înțelepciune sfântă, același Sinod al Bisericii Dreptslăvitoare Române a deschis numeroase căi pentru ca enoriașii sau călugării de altă etnie să își poată folosii limba maternă în bisericile lor (din păcate, o practică unică printre Bisericile Locale, prea des lovite de erezia etnofiletistă).

Sub ocupații străine s-a încercat, iar și iar, impunerea altor limbi în Biserică. Rezistența a fost mărturia maturității duhovnicești și a fost binecuvântată de Dumnezeu prin întoarcerea la firescul limbii române. Acolo unde, însă, rezistența a încetat, Românii au fost asimilați etnic, devenind, după loc, Greci, Bulgari, Unguri, Ruși etc., ajungând să se rușineze de străbunii lor, de cultura părintească, de limba maternă.

Se pare că fenomenul se repetă, inexplicabil, în București… și nu numai!

Numeroase mărturii confirmă că în multe biserici, inclusiv mânăstirești, se impune cu aroganță folosirea limbii grecești sau a altor limbi străine. Și asta nu pentru că enoriașii sau călugării (maicile) nu ar fi Români, ci cu toate că sunt Români.

Acest fenomen este foarte răspândit în București, dar se întâlnește și în alte mari orașe ale țării, din nefericire.

Erezie sau snobism orb?
Este datoria episcopilor să lămurească acest lucru și să îndrepte greșelile sau căderile.

Rămâne ca Sfântul Sinod să reamintească preoților – fie ei de mir sau de mânăstire – și că limba oficială a României este limba română, și că aceasta este limba de slujire pentru toate obștile românești din Țară și străinătate. Cel mai bine, înainte să ne trezim cu alunecări ireparabile.

Dumnezeu să ne ajute și să ne călăuzească!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1În Ortodoxie extremismele xenofobe sunt unite sub denumirea de etnofiletism, concepție care pune neamul (națiunea) mai presus de locul său firesc în simfonia națiunilor numită și Biserică sau Împărăția Cerurilor. Etnofiletismul a fost recunoscut drept erezie prin consensul Bisericii Ortodoxe din toată lumea și prin multe sinoade locale.

Jurnal COVID-19. Ura, invidia şi prostia

17, aprilie, 202017, aprilie, 2020 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Trăim, vorba Chinezilor, vremuri interesante. La ei urarea de bine este să nu ai parte de vremuri interesante. Căci sunt grele. Pentru Creştini, însă, toate vremurile sunt – ori trebuie să fie – scară către Cer.

Scriu pentru cei care caută sincer adevărul, nu pentru cei care se lasă manipulaţi. Pentru aceştia scriu tot felul de specialişti în domeniu, din felurite servicii şi grupări. Un oarecare nu poate egala forţa unor sisteme uriaşe, dar nici acestea nu pot egala puterea Adevărului şi a Dragostei – adică a lui Dumnezeu. Ca urmare, chiar şi în vremuri interesante, cei care vor să găsească adevărul şi dragostea le vor găsi.

Acum cca. 10 zile Patriarhia a anunţat programul pentru Sărbătorile Pascale.
Un program convenit, cuminte, cu autorităţile.
Cu ţinerea tuturor poruncilor date de stăpânire(a lumească) în numele apărării de virusul SARS-CoV-2, fie ele corecte sau nu. Ba chiar cu şi mai multă pază, ca să nu fie loc de tulburare a laşilor sau de atacuri ale ticăloşilor. Majoritari, de altfel, în Republica România, adoratori de politicieni şi surse mainstream ale mass-mediei şi cel mult Creştini cu numele – sau direct (Neo)Comunişti.

Zadarnic.
După o lungă tăcere, atunci când Ministerul de Interne a (re)anunţat public ce şi cum va fi la sfârşitul Săptămânii Mari şi începutul Săptămânii Luminate, s-a dezlănţuit isteria.
Oameni care nu au făcut niciodată bine Ţării, oameni care nu au făcut niciodată bine cetăţenilor României, oameni care au vândut România pe bucăţi – de la flotă la viitorul politic – au răcnit ca şi cum li s-ar fi zdrobit coada. Cică, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum au ocupat România şi Sovieticii, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum au falsificat alegerile din 1946 şi 1948 ocupanţii şi marionetele lor, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum au fost închişi preoţii şi ierarhii Bisericii, credincioşii ei, luptătorii pentru libertate şi ţapii ispăşitori, din 1948 încolo, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum s-au distrus lacurile României şi producţia de peşte, păsări de apă, raci, vidre, scoici etc., „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum s-au otrăvit pământul, apele şi aerul cu o industrializare dementă, lipsită de orice raţiune economică, „din grijă pentru oameni”.
Sau pentru că doctrina comunistă pretindea că viitorul omenirii, clasa superioară, cea mai evoluată şi care va deveni unică este muncitorimea. Şi dacă nu erau muncitori, trebuiau făcuţi, ca să nu fie mincinoasă doctrina comunistă.

Tot în urmă cu cca. 10 zile s-a prezis de către unii specialişti în microbiologie că în cca. 2 săptămâni va mai veni o izbucnire de îmbolnăviri cu COVID-19. După care va urma ieşirea din criză.
Predicţiile au fost făcute pe temeiul observaţiilor evoluţiei îmbolnăvirilor în întreaga lume. Există o anume ciclicitate, dată de combinaţia între contaminări şi perioada de incubaţie a virusului [1].
Aceste predicţii sunt nesigure – ca multe alte date şi predicţii referitoare la SARS-CoV-2 şi COVID-19.
Dar dacă tot există, şi dacă tot s-ar putea să se împlinească, de ce să nu fie folosite împotriva Bisericii, a Credinţei, a lui Dumnezeu?
De ce să nu se anunţe dinainte, de către activiştii comunişti, că sunt „din vina Bisericii”?
Doar Biserica este oricum ţapul ispăşitor al Comuniştilor pentru toate impotenţele şi crimele lor.

Pentru un om raţional este limpede că isteria împotriva împărţirii anafurei şi luminii de Înviere nu are niciun temei ştiinţific.
Zeci de mii de curieri ce aleargă prin ţară zi de zi, mai toate magazinele (şi) cu produse de bază sunt deschise. Slavă Domnului, altfel deja s-ar fi ajuns la genocid. Avem un număr de minimum 100.000 de angajaţi ce lucrează cu publicul zi de zi, la ei adăugându-se cca. 100.000 de lucrători ai Poliţiei şi Jandarmeriei. Avem, prin urmare, 200.000 de persoane ce intră zi de zi în contact cu restul populaţiei. La aceştia se adaugă însă şi angajaţi în alte domenii publice, pe care nu le-am mai amintit.
Toţi aceştia nu sunt priviţi ca vectori de transmitere a coronavirsului/gripei. De ce? Pentru că respectă normele de protecţie sanitară impuse de stăpânire.
Pentru 3-4 zile, ar urma să li se adauge cca. 20.000 de voluntari şi clerici, sub supravegherea Poliţiei şi respectând normele de igienă impuse.
Este o fluctuaţie de cca. 10%. Care, în situaţia măsurilor extinse luate automat de sărbători (deci şi de Paştile Catolic, şi de Paştile Ortodox, inevitabil, an de an) este o fluctuaţie şi mai mică. Oricum, nesemnificativă.

Este dincolo de iraţional, este de-a dreptul dement, să crezi că livrările, liber făcute, de pizza, aripioare picante ori supă de linte sunt mai sigure decât împărţirea de anafură şi lumină sub supraveghere Poliţie-Jandarmerie.
Este dincolo de iraţional, este de-a dreptul dement, să crezi că o fluctuaţie de sub 10% timp de 3 zile ar avea vreun efect semnificativ în răspândirea SARS-CoV-2.
Este dincolo de iraţional, este de-a dreptul dement, să crezi că măsurile de protecţie funcţionează pentru Poliţie şi Jandarmerie, funcţionează pentru curieri, şoferi şi feluriţi transportatori, pentru oricine, de fapt, dar nu pentru clericii şi voluntarii ortodocşi.
Pentru orice om raţional,indiferent de religie, este limpede că situaţia nu ţine de raţiune sau motive obiective.

Nu există absolut nicio bază raţională şi ştiinţifică pentru isteria declanşată împotriva Bisericii.

Există însă multă ură, invidie şi prostie.
Pe asta se bazează politicienii care ţin România sub călcâi.
Aşa s-a votat în 1990, aşa s-a votat şi în următoarele alegeri, până astăzi. După ură, invidie şi prostie.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.. (Ioan 15.17-21)
Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8.35-39)

lumina lumineaza 01

[1] Perioadă de incubaţie = perioadă în care agentul patogen intrat în organism încă nu provoacă simptomele de boală, înmulţindu-se până la atingerea masei critice (pentru organism).

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă