Etichetă: Lumina Adevărului

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

13. CREŞTINII ADEVĂRAŢI ŞI SECTANŢII

Marea întrebare care rămâne, după ce vezi cât de adâncă este prăpastia rătăcirii adventiste, este: cum trebuie să ne purtăm faţă de adventişti (şi alţi sectanţi)?

Cu mult discernământ.
Fiecare trebuie să ştie foarte bine unde se află, adică pe ce treaptă a urcuşului către Dumnezeu se găseşte. Doar aşa poate să înţeleagă ce poziţie trebuie să ia între cuvintele:

De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare îndepărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3, 10-11)

şi respectiv

dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 19-20).

Vedem cum primul cuvânt îndeamnă la despărţirea de cei ce singuri s-au separat de adevăr, aşa cum se spune şi în altă parte despre cei trecuţi la secte, că dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit (I Ioan 2, 19). Această despărţire se face din două motive foarte importante: primul este hotărârea şi mândria rătăcirii, iar al doilea slăbiciunea celui ce mustră.
Căci pe de-o parte, cel care nu se pleacă adevărului atunci când îi este arătat cu dragoste, acela cu adevărat s-a hotărât a sta pe calea răutăţii, iar mândria va face fără rost orice rugăciune, demonstraţie sau mustrare. Iar pe de altă parte, dată fiind dragostea ce mână pe cel ce încearcă să-şi convingă ruda sau prietenul pentru întoarcerea la adevăr, este posibil să fie atras şi el în rătăcire, crezând că astfel va putea fi alături de celălalt. Dar nu există unire decât în adevăr, căci tot ceea ce este în minciună minciună este. De aceea, a urma pe altul în rătăcire înseamnă nu a-l ajuta, ci a-i pecetlui pierzarea cu o vină şi mai mare, aceea de a fi atras şi pe altul la pieire. Pentru această îngrozitoare primejdie este porunca feririi de „omul eretic”.

Dar să nu uităm că înainte de ferire este mustrarea1. Se cuvine a nu-l lăsa pe fratele nostru să fie dus în rătăcire fără a-i întinde o mână de ajutor. Acest ajutor se va da însă dacă se poate şi de către cine poate. Unul poate prin pildă personală, altul prin cuvânt, altul prin rugăciune… Fiecare are harul său, lucrarea sa (I Corinteni 12, 4-11 ş.cl.). Să nu uităm că aceste cuvinte pe care le-am cercetat până acum sunt adresate Sfântului Apostol Tit! Lui îi porunceşte Duhul Sfânt – prin Sfântul Apostol Pavel – să se ferească de omul eretic după întâia şi a doua mustrare. Oare şi un astfel de vrednic ucenic şi apostol al Împăratului era în primejdie în discuţiile cu ereticii? Pentru căderea din adevăr, probabil că nu, dar pentru pierderea de vreme şi tulburarea altora, sigur că da. Căci alţii, văzându-l întârziind în discuţii fără nici un rost cu ereticii, s-ar fi încurajat şi ei la aceasta, şi astfel pilda cea rea le-ar fi adus moartea cea veşnică. De aceea Dumnezeu chiar şi Sfinţilor Apostoli le dă porunca aceasta, de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te (Tit 3, 10). Căci Duhul Sfânt vorbeşte doar de o mustrare sau două şi după cuvântul prin Hristos venit:

De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, supune-l Bisericii; iar de nu va asculta de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 15-17).

Şi aceasta o spune pentru cel ce greşeşte întâi faţă de om, iar apoi abia faţă de Dumnezeu, prin stăruinţa în greşeală. Iar cel care de la început se ridică împotriva Bisericii, nu omului greşeşte, ci lui Dumnezeu. Şi osânda îl însoţeşte. Căci cel ce nu vrea să înţeleagă cele adevărate prin Biserică şi mărturia ei, acela a ales cu hotărâre calea întunericului veşnic. Şi singura nădejde care mai este pentru el e lucrarea dumnezeiască asupra vieţii lui, lucrare ce de multe ori a trezit din moarte pe cei ce îşi uciseseră sufletele prin iubirea celor rele.
Trebuie să ne dăm seama că aceste lucruri pe care le spunem nu sunt de la oameni, ci de la Dumnezeu, Cel atât de iubitor de oameni. Ca urmare, nu sunt spuse dintr-o asprime sau închidere omenească, ci pentru că, vrem sau nu, lucrurile stau aşa, aşa este realitatea. Nevoia de a nu pierde vremea în discuţii contradictorii sterpe este dezvăluită în Scripturi nu o dată, ci de multe ori. 

Şi atunci, cum rămâne cu făgăduinţa făcută prin Sfântul Apostol Iacob, că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 20)?

În primul rând aici se vorbeşte despre păcătos iar nu despre eretic. Fiindcă una este cel păcătos, care a fost atras de păcate sau patimi pe calea morţii, dar care nu spune şi învaţă că aceasta este ceva bun, şi altceva este ereticul, care Îl blasfemiază pe Dumnezeu cu hotărâre, împotrivindu-se Lui şi ţinând răul drept bine (Romani 1.18). Şi pentru că de multe ori este greu a face deosebire între unul şi celălalt, ne-a dat Duhul Sfânt încă un îndemn la discernământ, prin Sfântul Apostol Iuda Tadeul, cel ce a zis întru Dumnezeu, despre cei rătăciţi:

Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor (Iuda 1, 22-23).

Iar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică (Iuda 1, 20-21).

În sfârşit, amintim că oprirea de la aceste discuţii contradictorii nu înseamnă, cum îşi închipuie unii, închidere şi izolare faţă de cei de altă credinţă. Aici trebuie urmată pilda Apostolilor şi ucenicilor lor, care arătau dragoste faţă de toţi dar nu se grăbeau la vorbire despre Credinţă. Şi în afară de cuvântul apostolesc, viaţa creştinilor era aceea prin care toţi îi atrăgeau la Dumnezeu pe cei care într-adevăr Îl căutau. De aceea ei lucrau alături de cei de altă religie şi îi ajutau pe aceştia în toate nevoile lor, ferindu-se totodată de toate cele care însemna despărţire de adevăr, bunătate, curăţenie, dragoste şi toate cele care sunt ale vieţii în Duhul Sfânt.
Căci prima şi deplina mărturisire a Credinţei este în trăire, după cum este scris:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5.16)

Încheiere

şi

lui Dumnezeu slavă!

––––––––––––––––––––––––––––––

Note

1 De altfel chiar cuvântul acesta – mustrare – arată încă odată răutatea rătăcirii, căci nu pentru cele bune, ci pentru cele rele porunceşte Dumnezeu mustrarea.

< (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste

<< (I) Lumina Adevărului. Cuvânt către cititor 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste…

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

13. ALTE ŞI ALTE ŞI ALTE RĂTĂCIRI ADVENTISTE…

Aşa cum am spus de la început, nu am înfăţişat aici toate rătăcirile adventiste. Sunt şi multe secte adventiste, cu felurite rătăciri, dar chiar şi în sectele „principale” ale curentului iudaizant al adventiştilor sunt aşa de multe abateri, încât s-ar putea scrie despre ele volume.

Ceea ce este cel mai important am arătat: adventismul nu este Biserica lui Hristos, ci o erezie; deşi pretind că respectă Biblia, adventiştii o calcă în picioare în puncte fundamentale; adventiştii răstălmăcesc Învăţătura pentru care Hristos a murit pe cruce, fiind astfel – cu voie sau fără voie – duşmanii lui Hristos şi ai Învăţăturii Sale; ei blasfemiază Biserica lui Hristos, pe Maica lui Hristos, pe prietenii lui Hristos care sunt sfinţii; ei blasfemiază Jertfa lui Hristos, învăţând pe oameni să se supună mai departe Legii Vechi, desfiinţată de Hristos pe Cruce; ei calcă poruncile lui Dumnezeu date şi în Vechiul şi în Noul Testament; de aceea, până la urmă, deşi se pretind respectuoşi faţă de Legea Veche şi Vechiul Testament ei de fapt le înjosesc şi blasfemiază, întrucât le anulează rolul de călăuză către Hristos, rol care este însăşi esenţa existenţei lor.

Toate aceste realităţi sunt ascunse atât sub umbrela unei tradiţii omeneşti falsificatoare şi plină de sofisme – de la cărţile lui Hellen White la nenumărate altele – cât şi sub masca unei purtări politicoase, ce se pretinde „dragoste”. Din acest punct de vedere este hazlie – dacă nu tragică – prăpastia dintre cuvintele „drăgălaşe” folosite de adventişti în lume şi limbajul anti-ortodox, anti-catolic etc. folosit în cadrul grupărilor adventiste. Dacă în primul caz „fraţii rătăciţi” – cum îi numesc, zâmbind drăgăstos, adventiştii – au parte de o vorbire politicoasă, în al doilea caz aceeaşi „fraţi” devin „slugile Satanei”, „fiii Iadului”, „fiii pierzării”, „satane”, „satane în sutane” (clericii) etc. Atunci când i-am întrebat despre această contradicţie de atitudine şi limbaj adventişii mi-au explicat faptul că „fiii pierzării trebuie luaţi uşor până ies din stăpânirea diavolilor”. Purtări identice, de altfel, am găsit la toate grupările neoprotestante pe la care am trecut de-a lungul anilor – evanghelişti, baptişti, penticostali, iehovişti, mormoni etc. (deşi ultimele două tipuri sunt socotite de mulţi a nu fi neoprotestanţi, ci religii necreştine). Cred însă că este necesar să înlăturăm vălul înşelăciunii, să vedem ce este dincolo de masca pios-politicoasă afişată de adepţii acestor grupări şi să privim lucrurile în realitatea lor concretă. Fără patimă, fără sensibilităţi nedemne, ci cu dorinţa de a cunoaşte adevărul. Durităţile de limbaj din această carte sunt doar aparente; sunt încercările de a exprima o realitate tragică în cuvinte clare din punct de vedere teologic. Judecata finală este numai a lui Dumnezeu, dar analiza stării actuale este în puterile noastre. Iar analiza noastră se bazează exclusiv pe fapte, folosind limbajul Bibliei şi al Creştinismului Primar (din secolele I-IV).

În sfârşit, revenind, credem că cele arătate deja sunt mai mult decât îndestulătoare pentru ca orice om cinstit să înţeleagă adâncimea întunericului „învăţăturii” adventiste.
Există însă şi multe alte rătăciri adventiste, şi am socotit de folos a înşira aici câteva dintre ele, cu scurte combateri, pentru folosul celor care ar fi răniţi de îndoieli din pricina lor şi ca mărturie „cu vârf şi îndesat” a Adevărului.

Aşa cum am mai arătate, una din rătăcirile adventiste foarte puternic promovată în trecut în România şi alte ţări ortodoxe, dar apoi trecută sub tăcere, este legată de numele lăcaşului de cult ortodox – acela de „biserică”. Multă vreme adventiştii, dar şi alte secte neoprotestante, au pretins – cu argumentaţii de fapt lipsite astăzi de interes – că este o mare greşeală – un mare „păcat” – să foloseşti termenul de „biserică” pentru o „clădire. „Acest termen”, spuneau ei, „poate fi folosit doar pentru comunitatea celor care au crezut în Hristos, iar folosirea sa greşită este un semn de cădere şi chiar idolatrie, prin confundarea unei clădiri cu Biserica”. De ce nu ne mai interesează argumentaţiile lor pe temă? Pentru că astăzi ei înşişi folosesc termenul de „biserici” pentru fostele lor „case de rugăciune” sau „case de adunare”. Este o mărturie directă a fariseismului sectant, în mod ciudat cu totul neobservat de membrii acestor religii pseudo-creştine. Tot aşa, ei nu observă nici contradicţia între condamnarea dură din trecut a cinstirii crucii de către ortodocşi şi aşezarea ei la loc de cinste astăzi pe „bisericile” adventiste, baptiste, penticostale etc şi chiar în interiorul acestora, ca şi pe unele cărţi importante ale lor.

Dar acestea nu sunt singurele învăţături ciudate ale adventismului.

Astfel, adventiştii au obiceiul de a considera că istoria Creştinismului este, din sec. III încolo, o luptă continuă între Papalitate şi „rămăşiţa” păstrătoare de adevăr1. În această „rămăşiţă” adventiştii – asemenea multor alţi sectanţi – încearcă să includă toate sectele vechi, toate vechile erezii, care au cât de cât o asemănare cu erezia lor. Dar, aşa cum am spus şi în altă parte, nu există nici o erezie veche care să coincidă măcar în proporţie de 50% cu secta adventistă. Singura excepţie este aceea a iudaizanţilor condamnaţi limpede în Noul Testament (şi care aveau totuşi diaconi, preoţi, episcopi, sfinţi şi altele ce lipsesc adventiştilor), dispăruţi însă, la anul 1500, de pildă, de peste o mie de ani! Ceea ce, evident, înlătură orice „continuitate” concretă, fizică, deşi aceasta este absolut necesară existenţei Bisericii lui Dumnezeu.
Pe de altă parte însă, amintita „luptă”, reală ca fapt dar imaginară ca sens, era dată de fapt între feluritele culte eretice apusene (romano-catolici, valdenzi, catari, luterani, calvini ş.a.m.d.). În acelaşi timp Biserica lui Hristos cea drept-măritoare (ortodoxă) îşi ducea mai departe lupta sa de vestire a Evangheliei şi călăuzire a oamenilor către Hristos, de rezistenţă în faţa nenumăratelor persecuţii, de îmbogăţire a Bisericii din Ceruri cu nenumăraţi sfinţi.
Despre această luptă Hellen White, tributară culturii şi educaţiei sale, nu ştie şi nu spune nimic. Şi urmaşii o ignoră (oare?), confundând, adesea cu rea-intenţie, Ortodoxia cu Romano-catolicismul. De altfel ei ignoră şi acele culte necalcedoniene păstrate în Orient, precum şi multe alte culte şi mişcări ieşite din creştinism. Toată această ignoranţă duce la o imagine istorică puternic falsificată, pe care adventiştii o văd, aşa cum am spus, sub chipul unei lupte între Papalitate şi „rămăşiţă”. Iar atunci când ajung în contact direct cu Ortodoxia, adventiştii refuză să vadă lipsurile „teologiei” lui Hellen White, refuză să îşi dea seama de greşelile uriaşe ale perspectivei istorice adventiste. Şi fac sforţări uriaşe să potrivească prejudecăţile lor realităţii care îi contrazice.

O astfel de gândire ignorantă şi deviată duce, firesc, la concluzii deviate de la adevăr. Nu vom da aici decât unele exemple, din foarte multele existente, pentru a înţelege mai bine gravitatea ignoranţei trufaşe (ignoranţa – care se crede ştiinţă).

Astfel, Hellen White spune la un moment dat: „De ce pare că persecuţia a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat standardelor lumii şi nu mai stârneşte nici o opoziţie”2. De fapt, şi acest lucru vorbeşte mult despre trufia americană a acesteia şi a altor sectanţi asemenea ei – trufie cu totul monstruoasă pentru creştini –, spusele lui Hellen White se referă la situaţia din SUA, nu la situaţia din întreaga lume. În aceeaşi perioadă la care ea se referea chiar şi ortodocşii din Alaska rusească erau prigoniţi pe faţă! Dar, mai mult decât atât, în aceeaşi vreme, în fiecare an, mii şi mii de Români erau torturaţi şi ucişi de turcii musulmani pentru că nu voiau să se lepede de Hristos, sau de romano-catolicii şi protestanţii din Imperiul Habsburgic, pentru că nu se lepădau de credinţa primită de la Sfinţii Apostoli. Numai în perioada 1848-1849 Biserica a dat în Transilvania şi alte părţi ale Europei zeci de mii de martiri! Şi jertfa lor se adăuga nenumăratelor jertfe aduse de Biserică din cele mai vechi timpuri. De asemenea, în aceeaşi perioadă, an de an, erau martirizaţi sute şi mii de creştini drept-măritori sârbi, ruşi, bulgari, greci, arabi etc, atât în Europa, cât şi în Asia şi alte părţi ale lumii. Biserica lui Hristos era persecutată şi chiar prigonită pe faţă, atât de autorităţi, cât şi de populaţiile eretice şi păgâne din Imperiul Otoman, din Imperiul Habsburgic (mai târziu Austro-ungar), Imperiul rus etc. Toată această jertfă neîntreruptă pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna nu este nici măcar amintită de Hellen White; care pretinde, total neadevărat, că „persecuţia a slăbit într-o mare măsură„. Incultură? Rea-intenţie? Oricum, acelaşi rezultat: rătăcire de la adevăr.

Pe aceeaşi linie a egocentrismului nemărginit se merge şi în înfăţişarea mişcării adventiste, socotită ca un moment hotărâtor în istoria lumii şi mai cu seamă a Bisericii, ca o mişcare ce a zguduit, chiar de la apariţie, marginile lumii. De fapt, mişcarea adventistă, ca numeroase alte mişcări de acelaşi fel, a fost un fenomen limitat la sectele neoprotestante americane, fără nici un ecou important în afară. Desigur, sectanţii adventişti încearcă să dovedească contrariul, dar atât numărul lor, cât şi slabul şi falsul ecou – după cum chiar ei spun! – al acţiunilor lor arată că în realitate lucrarea adventistă nu a fost în nici un caz un „eveniment mondial”. Acest lucru anulează de fapt cele mai multe din interpretările lor sucite, care se bazează pe ideea falsă că prin Biserică se pot înţelege doar protestanţii, şi mai ales protestanţii din SUA, şi pe alte asemenea limitări şi etichetări sectante3.

De la această optică ciudată, la care se adaugă lipsa de informaţie istorică ce îi duce la tot felul de concluzii aberante, apar şi alte rătăciri. Printre ele este ideea că în 1844 „Hristos a venit, dar nu pe pământ, aşa cum se aşteptaseră ei [milleriştii] ci aşa precum fusese prefigurat în simbol, în Locul prea Sfânt al Templului lui Dumnezeu în ceruri” (Hellen White). Această idee falsă va fi preluată mai târziu de iehovişti, dar cu o dată modificată şi cu unele „îmbunătăţiri” (a se citi „înrăutăţiri”) ale doctrinei adventiste. De fapt ce spun sectanţii adventişti? Două neadevăruri imense:
(1) că Hristos „a venit”, dar nu văzut, ci nevăzut şi în ceruri
şi
(2) că la această venire s-a împlinit proorocia intrării lui Hristos în Templul ceresc (Daniil 7, 13; Maleahi 3, 1).
De fapt însă, ambele idei sunt cu totul împotriva Bibliei.

Astfel, atunci când Hristos S-a înălţat la ceruri, Sfinţilor Apostoli li s-a spus clar: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Faptele Apostolilor 1, 11). Şi despre intrarea Sa în ceruri stă scris astfel: Hristos […] a intrat în Sfânta Sfintelor, în Templul ceresc4 (Evrei 9, 11-12), şi a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă până când duşmanii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Lui (Evrei 10, 12-13), iar pe baza acestor lucruri şi creştinii sunt chemaţi să intre cu El în Sfânta Sfintelor (Evrei 10, 19-20). Acest lucru s-a împlinit în anul 33 de la venirea Domnului. Totuşi, iraţional, adventiştii îl socotesc împlinit abia în… 1844, la 1811 ani DUPĂ ce s-a întâmplat de fapt. Pentru a argumenta o asemenea poziţie anti-biblică adventiştii folosesc un sistem extrem de complicat de sofisme. Şi sunt obligaţi la aceasta, pentru că în definitiv ei trebuie întâi şi întâi să înlăture o problemă fundamentală: Biserica lui Hristos, stâlp al adevărului, trebuie să fie aceeaşi mereu, şi nu poate fi înlocuită de o sectă apărută în secolul XIX.

Oricât ar părea de ciudat, această învăţătură mincinoasă este, de fapt, chiar centrul sau inima religiei adventiste. Ce spune „profetesa” Ellen White?

„Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844, a făcut ca multe mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile5 în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia”6

Aşa cum am arătat, Biblia contrazice o asemenea idee cu maximă tărie.

„Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.  Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24.27-30).

Nici vorbă de o viitoare „venire ascunsă”, „în spirit”, „în ceruri”, aşa cum pretind adventiştii şi iehoviştii. De altfel, o asemenea aberantă idee, completată de afirmaţii de genul „acum Mirele a intrat la nuntă” sau „acum Iisus şi-a primit Împărăţia”, este cel puţin lipsită de bun simţ: unde fusese Mirele până atunci? Au trebuit 1811 ani pentru a ajunge de pe pământ în ceruri? Sau ce? Evident, este un nonsens. Biblia spune că Hristos a şezut de-a dreapta slavei întru cele prea înalte (Evrei 1, 3) acum aproape 2000 de ani. Adventiştii pretind că asta s-a întâmplat abia… în sec. XIX! Este mai mult decât firesc să credem în ce spune Biblia, nu în ce spun adventiştii. De fapt, orice om cu discernământ poate vedea că o asemenea idee este în contradicţie cu Sfintele Scripturi. Totuşi Hellen White nu avea altă soluţie pentru a rezolva contradicţia dintre „calculul venirii lui Hristos” şi ceea ce se întâmplase în 1843/1844. Fără această răstălmăcire evidentă şi extrem de forţată a textului biblic mişcarea mileristă devenită adventistă nu s-ar fi transformat într-o nouă religie, iar Hellen White şi cei dimprejurul ei şi-ar fi pierdut poziţiile abia câştigate. Ca urmare, printr-o serie de prelegeri de tip avocăţesc, ea a răstălmăcit îngrozitor o serie de texte biblice, spre a crea „doctrina Sanctuarului”.

Dar cam ce e „doctrina Sanctuarului”?

Conform acesteia, în 1844 „întreaga creştinătate” – adică, de fapt, grupările neo-protestante din SUA implicate în mişcarea mileristă (pro sau contra) – a trecut printr-o „mare criză” profeţită biblic. Evident, în orbirea lor, adventiştii nu îşi amintesc de faptul că faţă de cele câteva mii de persoane implicate direct (după sursele adventiste!), în evenimente, mai erau sute de milioane de protestanţi, catolici, ortodocşi, necalcedonieni etc care nici măcar nu ştiau că există mileriştii. Cu atât mai puţin nu ştiau nimic de „marea criză” a acestora. Care, după pretenţiile lor, ar fi trebuit să fie un eveniment universal, al tuturor creştinilor, al întregii Biserici! (Milenariştii înţelegând prin „Biserică”, în 1844, pe toţi cei care se declarau într-un fel sau altul „creştini”…) Uitând aceste „amănunte”, adventiştii concluzionează victorioşi că a fost o „înnoire a Bisericii” – câte alte secte nu susţin tot felul de alte înnoiri!7 – că „s-a închis o uşă a speranţei şi îndurării dar s-a deschis alta”, prin „intrarea Mielului în Sanctuar” şi alte asemenea absurdităţi.
De exemplu, „doctrina” cu „uşile” (cu totul străină Bibliei!), o argumentează printr-o speculare a pildei celor 10 fecioare (Matei 25, 1-12), uitând iarăşi – de! – că acolo nu mai există nici o uşă dosnică pe care să intre adepţii lui Hellen White. Dimpotrivă, acolo se vorbeşte despre o singură uşă, care odată închisă nu se mai deschide niciodată! Ceea ce, de altfel, şi credeau milenarişii în 1844, dar acum ar împiedica racolarea de noi prozeliţi pentru grupările adventiste!
Oricum, pentru a ieşi din încurcătura produsă, Hellen White a pretins că o asemenea „uşă suplimentară” s-a deschis pentru că „Hristos a intrat în Sanctuar”, împlinind astfel profeţiile de la Daniel 7, 13 şi 8, 14 şi Maleahi 3, 1. Dar în realitate „Sanctuarul” este termenul folosit de adventişti pentru Sfânta Sfintelor din Templul Vechiului Testament. Iar intrarea aici s-a petrecut chiar în timpul lucrării lui Iisus Hristos descrisă de Noul Testament!8 Ei pretind însă că Hristos ar fi intrat… în 1844 „la nunta fiului de împărat” sau la „nunta celor zece fecioare”. Exemplu9:

„În vara şi toamna anului 1844, a fost proclamată solia: „Iată, Mirele vine!” Cele două clase, reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite, se găseau atunci în biserică – o clasă care aştepta revenirea Domnului cu bucurie şi care se pregătise cu stăruinţă să-L întâmpine; cealaltă clasă care, influenţată de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. […]

Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844 a făcut ca multe mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia.”

În tot acest discurs, aşa cum am mai arătat, Hellen White nu doar că răstălmăceşte Biblia până textele îşi pierd cu totul sensul lăsat de la Dumnezeu, dar şi descrie un eveniment local, care a cuprins unele părţi din SUA (mult mai mică acum decât cea de astăzi), drept… eveniment universal! O asemenea atitudine poate fi pusă doar pe seama fie a inconştienţei şi iresponsabilităţii medicale, fie a unei făţărnicii deosebite, fie a unei trufii fără margini. Ca şi când la noi s-ar pretinde că evenimentele de la Maglavit, din perioada interbelică, au fost „o mare criză a Bisericii universale”, „un eveniment proorocit în Biblie” ş.a.m.d. De altfel această trufie este mult răspândită la sectanţi care, chiar atunci când sunt ultra-necunoscuţi, au o imensă plăcere în a se considera în centrul atenţiei întregii lumi. Repetăm ceea ce am mai spus: gândiţi-vă că Hellen White şi adventiştii declară ca eveniment mondial şi chiar cosmic o întâmplare locală, despre care sute de milioane de alţi creştini pretinşi ori adevăraţi habar nu aveau! Asta fără a mai pune la socoteală restul omenirii… Pe asemenea deliruri şi felurite răstălmăciri ale textului biblic, precum şi pe textele romantice şi pasionale ce asezonează aceste aberaţii se „întemeiază” „doctrina Sanctuarului”. O înşelare care, dacă nu ar duce la iad pe cei pe care îi stăpâneşte, ceea ce este tragic, ar fi de un ridicol desăvârşit.

Altă rătăcire adventistă, comună de altfel tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, este duşmănia faţă de sfintele moaşte, pe care creştinii adevăraţi le cinstesc după cum învaţă Sfânta Scriptură şi primii creştini. Astfel, în Vechiul Testament vedem că moaştele lui Elisei înviau morţii (IV Regi 13, 21). De asemenea, tot în Vechiul Testament vedem că trupurile şi oasele drepţilor se bucură de o cinste deosebită, fără a fi tratate la fel cu cele ale oamenilor obişnuiţi (Ieşire 13, 19; IV Regi 23, 18). De asemenea, din scrierile lui Eusebiu de Cezareea (sec. III), ştim că încă dintru început creştinii adunau oasele martirilor ca pe o comoară scumpă, mai preţioasă decât aurul şi toate nestematele.  Toate aceste mărturii ţin de Vechiul Testament şi de Creştinismul Primar, arătând „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna„. Asemenea dovezi sunt limpezi, iar opoziţia faţă de moaşte, ilogică. Dar ce să ne mirăm de aceasta, când ei nici pe îngeri nu vor să îi cinstească, deşi i-au cinstit mereu pe îngeri sfinţii Vechiului şi Noului Testament10!?

Altă rătăcire adventistă este duşmănia lor faţă de vin, pe care îl înlocuiesc cu must fiert (aşa numitul „vin tăiat”). Ei fac intenţionat confuzie între must – care este totuşi folosit în Scriptură pentru a simboliza şi vinul (Fapte 2, 13) – şi vin. Totuşi Hristos la nunta din Cana Galileii a făcut din apă vin, nu must, după cum se vede limpede în Sfânta Scriptură (Ioan 2, 7-10). De asemenea, Hristos a fost acuzat a fi „băutor de vin”(Luca 7, 34), iar o asemenea acuză ar fi fost fără sens dacă vinul n-ar fi fost vin ci… must11. Ferirea de vin este un lucru bun, dacă nu devine idolatrie a feririi de vin; mai mult, nu trebuie uitat că, după Scripturi, Hristos Însuşi a băut vin, şi nu a interzis aceasta nimănui. Beţia este cea care trebuie îndepărtată de la noi, nu vinul. Încercând să interzică vinul, adventiştii se dovedesc a proceda exact la fel cu fariseii, ajungând la interdicţii absurde şi pretins evlavioase.

Altă rătăcire adventistă este dispreţul faţă de pomeni şi pomenirea morţilor. Acesta provine din învăţătura rătăcită despre viaţa de după moarte, despre care am vorbit, dar şi din faptul că, în mod firesc, adventiştii nu cunosc puterea Bisericii. Şi, ce-i drept, nici nu au cum s-o cunoască, pentru că sunt în afara Bisericii. Oricum, de vreme ce îşi închipuie că moartea este sfârşit total, cum să înţeleagă ei cuvântul „Domnul nu a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morţi” (Rut 2.20)?
Ca urmare, oferim aici câteva cuvinte biblice pe care se întemeiază frumoasa şi evlavioasa rânduială a rugăciunilor şi pomenilor pentru cei adormiţi.
Căci ni se porunceşte: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (I Timotei 2, 1). Această rugăciune poruncită pentru toţi oamenii se poate face doar pentru cei vii? Dar Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca 20, 38); şi dacă trăiesc este cu putinţă să ne rugăm unii pentru alţii, cei de aici şi cei de dincolo. Ceea ce ne arată Însuşi Domnul, căci Însuşi Hristos a propovăduit în Iad celor ce fuseseră cândva neascultători, ceea ce înseamnă că şi pentru aceştia mai este o şansă de izbăvire (I Petru 3, 18-20). Pentru aceasta s-a binevestit şi morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar ca să vieze, după Dumnezeu, cu duhul (I Petru 4, 6). Iată deci că şi pentru aceştia poate fi bună-vestire şi izbăvire. Şi dacă bogatul cel nemilostiv, mort fiind, s-a putut ruga pentru cei vii (Luca 16.27-31), cum nu s-ar putea ruga cei vii pentru cei morţi, şi mai ales ucenicii Domnului? Rugăciunile Mariei pentru fratele său Lazăr şi ale lui Iair pentru fiica sa, au avut efect, deşi aceştia muriseră (Ioan 11, 32-44 şi Luca 8, 41-55). Iată deci mijlocire pentru morţi, arătată pe faţă de Biblie, spre ruşinarea necredincioşilor! Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru ca Onisim, care murise, să afle milă în ziua judecăţii (II Timotei 1, 16-18), adică exact ceea ce face Biserica până astăzi pentru cei adormiţi. Iar cei care, declarându-şi credinţa în Biblie, se împotrivesc rugăciunilor pentru cei adormiţi, de fapt se împotrivesc Bibliei în care spun că ar crede!
Alte cuvinte doveditoare sunt la II Ezdra (Neemia) 9, 2; Baruh 3, 4-5; II Macabei 12, 43-46; Evrei 13, 16; Matei 21, 22; I Ioan 5, 16; II Corinteni 9, 7; Efeseni 6, 18; I Corinteni 15, 19 etc. Mai amintim doar – că tot spun adventiştii că apreciază Vechiul Testament – cuvântul de la Deuteronom 26, 14, unde se opreşte a se da parte pentru morţi din zeciuială, ceea ce arată limpede că era permis a se da pentru morţi doar din celelalte părţi, care nu erau afierosite Domnului. Iată deci că pomana pentru cei adormiţi se practica încă în vremea lui Moise!

Din nefericire, am putea continua foarte mult cu rătăcirile adventiste. Am putea înfăţişa aberaţiile spuse despre valdenzi – „transformaţi” în… apărători ai Sabatului! –, despre copţi şi etiopieni sau despre hulele pe care le aduc Bisericii lui Hristos, despre permanenta opoziţie din scrierile lui Hellen White între adventişti şi „bisericile creştine” sau „biserica creştină” – ceea ce îi arată limpede a fi în afara Bisericii şi a creştinismului, aşa cum de altfel au fost mereu consideraţi chiar şi de ceilalţi neoprotestanţi – despre falsele tâlcuiri ale profeţiilor vechi-testamentare, despre grupări adventiste ce au născocit teorii ale „spurcăciunii Creaţiei” (plecând de la ne-creştina lor scârbă faţă de anumite animale) şi despre multe alte rătăciri.

Credem însă că este de ajuns cât am înfăţişat pentru ca orice om cu dorinţă sinceră de a ţine de Biserica lui Hristos să înţeleagă temeinic faptul că în doctrinele adventiste şi ale altor sectanţi se află foarte multă otravă, şi că doar în Biserica drept-slăvitoare a lui Hristos pot găsi mântuirea.

Note

1 Veche pastilă propagandistică protestantă (întâlnită deci la foarte multe grupări religioase), preluată şi colorată sâmbetist de Hellen White în lucrări ca Tragedia veacurilor, Marea luptă şi altele asemenea, iar apoi şi de urmaşii ei întru erezie.

2 Marea luptă, p. 41

3 Este greu de înţeles pentru un ortodox cât de departe pot merge amăgirile adventiste. O menţiune a sectei lor de un rând sau două într-un ziar obscur înseamnă pentru ei că toţi cei din ţara în care apărea ziarul respectiv în sec. XIX a aflat de ei şi cunosc ideile lor!

4 Sanctuar – cum îi spun adventiştii.

5 De fapt corect este „Cel Vechi de zile”…

6 Ellen G. White, Marea Luptă, p. 386

7 De exemplu iehoviştii, care urmează îndeaproape stilul adventist, sunt plini de proclamări pompoase de acelaşi tip, de „revelaţii” şi „solii” şi „proclamări” ce „au zguduit lumea”, dar de care nu a auzit nimeni…

8 Evrei 1, 3; 1, 13 (unde se spune clar „i-a zis”, deci proorocia se împlinise când Sfântul Apostol Pavel scria Epistola către evrei!); Evrei 2, 9; 4, 14; 4, 16; 6, 19-20 şamd. Aici se arată foarte limpede că Hristos deja intrase în Sfânta Sfintelor („Sanctuar”) în acea vreme!

9 Precizăm aici că limbajul agramat şi neromânesc aparţine strict lucrării din care cităm (Marea Luptă, p. 385-386).

10 Pentru o sumară documentare în privinţa îngerilor, dăm câteva repere biblice: Facerea, 18.2 şu; 19.1 şu; Facerea 48.16; Numeri 22.31; Iosua 13.15; Judecători, capitolul 6 şi 13.20; IV Regi 19.36; Iov 33.23-24; Psalm 33.7; Psalm 90.11-12; Daniel capitolul 3, ca şi 6.23 şi 14.34-39; Zaharia 1.12-13; Luca 1.26-35; 16.22; Matei 28.1-8; Faptele Apostolilor 7.53; 8.26-40; 10.1-6; 12.1-6; 27.23; etc etc. Din toate acestea se poate vedea şi importanţa Îngerilor şi cinstirea ce li se cuvine.

11 Ca şi când ar fi ruşinos să fie cineva acuzat că e băutor de suc!

< Lumina Adevărului. (XVIII) Icoanele şi chipurile cioplite

Lumina Adevărului. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XVIII) Icoanele şi chipurile cioplite

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

12. ICOANELE ŞI CHIPURILE CIOPLITE

O altă rătăcire adventistă – dar, ca şi altele, nu doar a adventiştilor, ci şi a altor sectanţi contemporani – stă în duşmănia faţă de icoane.

Icoanele şi alte simboluri creştine au însoţit Biserica încă dintru începuturile ei. Chiar aici, la nord de Dunăre, au existat asemenea manifestări ale creştinismului. La Barboşi, lângă Galaţi, şi în alte puncte din sudul Moldovei s-au găsit felurite cruci şi cruciuliţe din epoca apostolică şi imediat următoare (secolele I-III). De asemenea au fost găsite asemenea cruciuliţe şi în Muntenia şi Oltenia. Mai mult, s-au găsit şi tipare pentru cruciuliţe, ceea ce arată cât de mare era cererea de asemenea obiecte sfinte. Pe lângă ele mai există şi o serie de icoane primitive, incizate în piatră, cunoscute sub numele de geme, de asemenea din primele secole creştine. Şi multe asemenea semne ale cinstirii icoanelor în primele secole creştine se găsesc în toate locurile vechilor biserici creştine.

După gândirea sectanţilor, creştinii din primele secole trebuie să ne fie pildă. Totuşi, după cum se vede, ei aveau icoane, acele obiecte de cult pe care sectanţii le consideră idoli. Oare cine are dreptate creştinii din primele secole, sau sectanţii de astăzi?

Adventiştii (şi alţi asemenea sectanţi) pun pricină, ca de obicei, un text al Scripturii scos din context şi răstălmăcit:

Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: […] Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti… (Ieşirea 20, 1;4-5).

Iată, spun sectanţii, nici un fel de asemănare, a nici unui lucru, deci nici a lui Hristos sau a sfinţilor. Şi, pentru a înfricoşa şi mai tare pe cei pe care îi păcălesc prin acest avocăţism, dau nenumărate pilde de condamnare a idolilor şi cinstirii lor (din Vechiul Testament mai ales). Ceea ce nu bagă de seamă cei astfel înşelaţi este că în toate aceste cazuri e vorba de idoli sau chipuri de zei, adică de draci. Nu există nici un caz în Sfânta Scriptură în care să se condamne ca idolatrie cinstirea prin icoane a făpturilor cereşti. Dar apare asemenea cinstire în Sfânta Scriptură? – va întreba oricine, mai ales dacă a avut prilejul să asculte discursurile pline de mânie ţinute de sectanţi pe tema icoanelor. Ei bine, cinstirea icoanelor nu doar că apare în Biblie, dar este porunca lui Dumnezeu!

Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: Spune fiilor lui Israel să-ţi aducă prinoase. […] Din acestea să-mi faci locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Cortul şi toate vasele şi lucrurile lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta eu: Aşa să le faci! Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm […], să-l fereci cu aur[…]. Iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra chivotului, iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Acolo între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperii ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel (Ieşirea 25, 1-22). Şi iar porunceşte Dumnezeu: Cortul însă să-l faci din zece covoare de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie; în ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă (Ieşirea 26, 1). Şi mai porunceşte Dumnezeu: Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă; şi s-o atârni cu verigi de aur pe patru stâlpi din lemn de salcâm, îmbrăcaţi cu aur şi aşezaţi pe patru postamente de argint. După ce vei prinde perdeaua în copci, să aduci acolo după perdea chivotul legii şi perdeaua va despărţi astfel sfânta de sfânta sfintelor (Ieşirea 26, 31-33).

Iată, prin urmare, că Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă icoane de îngeri, de heruvimi mai exact, deşi îi poruncise cu tărie: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Cum se împacă una cu alta? Cum se poate ca Dumnezeu să îi poruncească să nu facă nici un fel de asemănare a nici unui lucru care este în cer, iar pe de alta să îi poruncească să facă heruvimi, care sunt în cer? Mai multe înţelesuri ale cuvântului cer! Acesta este răspunsul! Cuvântul „cer” însemna în ebraică (la fel ca în română) şi „văzduh”, şi „Cosmos” (sau „spaţiu sideral”) dar şi „Rai”. Dumnezeu interzice cinstirea lucrurilor din văzduh (păsări, nori, lilieci, fulgere, trăsnete etc.) şi a celor din Cosmos (stele, planete, meteoriţi, comete ş.a.m.d.) dar NU şi cinstirea făpturilor din Rai. Şi, pentru a arăta această deosebire, El s-a folosit de această metodă, prin care fiecare putea să vadă cine poate avea parte de cinstire prin asemănări şi cine nu. Avem o adeverire a acestui lucru în Biblie? Desigur! Însuşi Dumnezeu spune

Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, ori de sub pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă; sau privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer (Deuteronom 4, 16-19).

Iată limpede ce asemănări interzice Dumnezeu a se face: de oameni din lume, de animale, păsări, peşti sau alte vietăţi, de stele sau alte corpuri cereşti1. Această oprire nu este însă pentru îngeri, pentru care Însuşi Dumnezeu porunceşte a se face icoane.

De ce însă nu a poruncit Dumnezeu a se face icoane cu chipuri de sfinţi, ci doar cu chipuri de îngeri? Oare acesta este un semn că numai îngerilor le putem face icoane, dar nu şi sfinţilor?

Nici vorbă!

Trebuie întâi să ne aducem aminte că în vremea lui Moise încă nu venise Mesia. Aflaţi sub robia Satanei, de care Adam şi Eva aleseseră a asculta, toţi se duceau în Iad (Şeol), fie drepţi, fie nedrepţi. De aceea nu existau în ceruri sfinţi care să poată fi zugrăviţi în icoanele din Cortul Sfânt, pe care apăreau doar îngerii! Odată cu Jertfa lui Hristos, cu coborârea Sa la Iad şi eliberarea sufletelor care Îl aşteptau acolo, Raiul cuprinde şi pe sfinţi alături de îngeri, astfel încât, în mod firesc, şi unora şi altora le facem icoane, după porunca lui Dumnezeu.

Cum e cinstirea icoanelor? Sau, altfel spus, ce înseamnă cinstirea icoanelor?

Vedem, din locurile amintite mai sus din cartea Ieşirii, că heruvimii de pe Chivot şi Chivotul erau icoana Tronului lui Dumnezeu, Cel ce dă legile lumii (tablele Legii) şi dă viaţă şi putere (toiagul lui Aaron) şi stă pe heruvimi2. Această icoană a Tronului Ceresc era tămâiată3 de Marele Preot (Arhiereu) şi acolo Se arăta Dumnezeu vorbind cu aleşii Săi, după cum El Însuşi hotărâse (Ieşirea 25, 22). Dar această cinstire adusă icoanei Tronului Ceresc NU însemna nici idolatrie, nici confundarea icoanei cu originalul. Prin intermediul ei cinstirea era înălţată către Dumnezeu, şi El era Cel care primea de fapt şi tămâierea, şi rugăciunile.

Ca să folosim un termen modern, icoana este un fel de „telefon” controlat de Duhul Sfânt. Ne închinăm LA icoană lui Dumnezeu, NU icoanei, tot aşa cum vorbim LA telefon cu cineva şi nu vorbim… telefonului (că ar însemna că avem probleme grave, dacă am ajunge să vorbim telefonului). Din nenorocire, sectanţii care rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, sunt la fel cu un om care nu a văzut niciodată un telefon, şi îl crede nebun pe cel care „vorbeşte de unul singur” la telefon. Creştinii, repetăm, nu se închină icoanei, ci se închină lui Dumnezeu, prin intermediul sprijinului haric oferit de icoană.

Dar, va spune cineva, dacă s-a dat poruncă a se face icoane de heruvimi, de ce nu s-a dat poruncă a se face icoane şi lui Dumnezeu? Ce spune Domnul?

Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau asemănări… (Deuteronom 4, 15 vezi şi 4, 12).

E limpede?
Cum s-ar putea reprezenta un chip pe care nu l-a văzut nimeni?
Dar după Întrupare lucrurile se schimbă! De ce? Deoarece Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1, 14), Cuvântul care este Dumnezeu (Ioan 1, 1). „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18), El, Care este Chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6). Prin urmare, odată cu Întruparea, se deschide posibilitatea realizării icoanei Fiului lui Dumnezeu, Care Însuşi este Dumnezeu.

Totodată, Învierea Domnului Hristos aduce cu ea şi ridicarea la Rai a drepţilor Vechiului Testament, care aşteptau venirea Sa din veac (I Corinteni 15.20; Evrei 6.18-20 şcl). Ridicarea lor, început al Bisericii cereşti, împlinirea cuvântului ce zice Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1), deschide şi posibilitatea realizării de icoane ale sfinţilor, alături de vechile icoane ale îngerilor.

Am văzut mai sus temeiul biblic al existenţei şi cinstirii icoanelor. Nu am stat să dăm replica fiecărui cuvânt sectant adus împotriva sfintelor icoane, pentru un motiv foarte simplu – toate seamănă între ele şi au aceeaşi sursă: confuzia între idol şi icoană. Tot ce aduc împotriva icoanelor sectanţii sunt cuvintele spuse de Dumnezeu împotriva idolilor. Dar ei nu au nici o justificare pentru confuzia între icoanele poruncite de Dumnezeu şi idolii interzişi cu tărie de Acesta. Peste tot în Biblie unde sunt cazuri concrete de condamnare a idolilor este limpede că e vorba de cazurile menţionate la Deuteronom 4, 14-19. Fie că e vorba de viţelul de aur, de copaci, de Baal sau alte zeităţi, de fiecare dată idolii sunt asemănări sau chipuri interzise de Dumnezeu, care sunt cinstite ca şi cum ar fi dumnezei. E firesc şi de aşteptat ca aşa ceva să fie condamnat de Dumnezeu. Dar există în Biblie vreun loc în care să se condamne cinstirea icoanelor îngerilor sau sfinţilor, fie în Vechiul, fie în Noul Testament? NU! Un asemenea loc nu există. Există însă, aşa cum am arătat, porunca de a se face icoane cu îngeri. Există, de asemenea, explicaţia opreliştii de a face icoana lui Dumnezeu: n-aţi văzut Chipul Lui (Deuteronom 4, 15). De asemenea, există şi vestea cea nouă, a Întrupării lui Dumnezeu Fiul, Chip al Tatălui (Ioan 14, 9; Filipeni 2, 6 etc.), care deschide posibilitatea de a se face icoană lui Dumnezeu, după Chipul pe care El şi l-a ales. De asemenea, ştim că prin Jertfa şi Învierea lui Hristos Iisus s-au deschis cerurile, şi că sfinţii se află acum în Rai, ca prieteni ai lui Dumnezeu (Luca 16, 22; 23, 24; Filipeni 1, 23; I Petru 3, 18-20 etc.), astfel încât, asemenea îngerilor, şi ei sunt vrednici de a avea icoane.

Note

1 Am întâlnit un adventist care m-a întrebat de ce nu ar însemna „ toată oastea lor” îngeri. Răspunsul este simplu: pentru că dacă te uiţi la cer şi vezi soarele, luna şi stelele, NU vezi şi îngeri! Dar vezi, pe lângă cele deja enumerate, stele căzătoare sau meteoriţi, planete, nori de praf cosmic, comete ş.a.m.d. Pe lângă acest lucru atât de limpede, ar mai trebui să ne aducem aminte că Însuşi Dumnezeu a dat poruncă, după cum am văzut mai devreme, să se facă icoane pentru îngeri. De aceea nu ar fi avut cum să interzică în acelaşi timp ceea ce poruncise. Şi a avut grijă să arate acest lucru pe înţelesul oricui.

2 Acest simbol al Chivotului îl găsim la I Regi 4, 4.

3 Şi nu oricum, ci cu o tămâie deosebită pentru această lucrare sfântă (Ieşirea 30, 34-38).

<(XVII) Sfinţii. Maica Domnului

(XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste>

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XVII) Sfinţii. Maica Domnului

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

11. SFINŢII

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

11.2. Maica Domnului

Aşa cum am mai spus, nu se pot cuprinde în câteva cuvinte toate rătăcirile adventiste. Totuşi cele mai importante – deşi nici una nu este fără importanţă – trebuie lămurite, fie şi pe scurt. Printre acestea se numără şi duşmănia pe care o au adventiştii – şi mulţi alţi sectanţi – faţă de Maica Domnului.

La o primă vedere, o asemenea duşmănie pare, şi chiar şi este, o adevărată nebunie. Câtă vreme în Sfânta Scriptură stă scris că pe Maica Domnului o vor ferici toate neamurile1, cum ar putea cineva – care pretinde a se baza pe Biblie – să nu-i arate cel mai deplin respect?
Din păcate însă, această duşmănie faţă de Maica Domnului se vede la mai toate grupările neoprotestante, deşi pretind că ascultă de Cuvântul Domnului. Ceea ce ar însemna şi ascultarea faţă de proorocia amintită de Sfântul Evanghelist Luca.
Dar în ce fel o fericesc sectanţii pe Maica Domnului, când singura lor activitate faţă de ea este de a căuta să o ponegrească în fel şi chip?
Vom arăta imediat acest lucru! Dar să ne amintim întâi că nu este cu putinţă ca sectanţii – inclusiv adventiştii – să fie pe calea lui Dumnezeu, câtă vreme ei nu fericesc nici un sfânt şi nici măcar pe Maica Domnului, în timp ce această lucrare creştină de cinstire sau fericire2 a sfinţilor, aşa cum am şi arătat mai sus, este poruncită de Dumnezeu.

Să vedem însă care sunt sentimentele adventiştilor faţă de ceea ce s-a învrednicit a naşte pe Însuşi Dumnezeu întrupat.

Întâi, sunt unii blasfemiatori care, spre veşnica lor osândă, ignoră cu desăvârşire cuvintele Sfintei Scripturi şi vorbesc despre o aşa-zisă concepţie naturală3 a Fiului lui Dumnezeu. De ce este aceasta blasfemie? De ce spunem că se osândesc vorbind astfel? Pentru că cei care spun acest lucru Îl acuză de fapt pe Dumnezeu că minte! Câtă vreme Dumnezeieştile Scripturi spun: Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu (Matei 1, 23), câtă vreme se arată tulburarea lui Iosif şi liniştirea adusă de îngerul Domnului: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20), câtă vreme sunt spuse acestea toate aşa de limpede, cum ar putea cineva să mai vorbească despre „concepţie naturală”? Doar dacă este vreun duşman al lui Dumnezeu, sau un ignorant care vorbeşte fără ruşine despre cele pe care nu le ştie. Cu unii ca aceştia nici măcar nu se poate discuta, deoarece nu sunt (încă) în stare să discute. Iar dacă cineva se consideră creştin, nu poate contesta Cuvântul lui Dumnezeu4. Aceste grupări ce susţin „concepţia naturală” nu reflectă punctele de vedere oficiale ale celor mai importante curente adventiste, dar există totuşi, atât în străinătate cât şi în România.

Există însă şi o altă blasfemie, de această dată „oficială”, care pretinde că Maica Domnului ar fi avut şi alţi copii în afară de Iisus Hristos. De ce este aceasta o blasfemie? Întâi şi întâi pentru că este o acuză la adresa lui Dumnezeu, apoi o acuză la adresa Maicii Domnului şi pe deasupra şi o răstălmăcire a Scripturii.

Şi ca să răspundem în ordine inversă, să vedem întâi despre ce răstălmăcire a Scripturii este vorba. Astfel, în limba greacă veche, în care a fost scrisă Biblia, se spune că Hristos avea mai mulţi „adelfoi”. Acest cuvânt însemna în greaca veche: rude, fraţi, veri, fraţi de cruce, prieteni apropiaţi, tovarăşi.
Aşa, de pildă, după Înviere, Mântuitorul le trimite pe femeile care veniseră cu miresme la mormânt (femeile mironosiţe) să vestească a lor Săi adelfoi că se vor întâlni cu El în Galileea (Matei 28, 28). După cum se vede, nu era vorba de vreun fel de rude, ci de… apostoli! Iată deci că acest cuvânt, adelfoi, nu definea musai fraţii (fie ei vitregi sau nu) şi nici neapărat verii (mai apropiaţi sau depărtaţi) ci şi pe prietenii apropiaţi ai cuiva. De fapt aproape aceleaşi sensuri ale cuvântului frate există şi în limba română, astfel încât ar trebui să fie uşor de făcut paralela.
Şi atunci, de ce facem această explicare pe larg a termenului adelfoi?
Pentru că el este tradus de sectanţi cu o încăpăţânare de necrezut doar cu sensul de fraţi,  în cel mai strict sens, pentru ca în acest fel să poată fi hulită Maica Domnului.
Dar chiar şi dacă am accepta această traducere, după cum am văzut îndoielnică, tot nu înseamnă că Maica Domnului ar mai fi avut alţi fii. Într-adevăr, nu doar că acei adelfoi pot fi foarte bine veri ai lui Iisus (cum era de exemplu Iacob) dar pot fi şi fraţi vitregi, din prima căsătorie a lui Iacob. Pentru a putea afirma cu dreptate că Născătoarea de Dumnezeu Maria a mai avut alţi copii, ar trebui ca în Biblie să se spună despre ea că ar mai fi avut şi alţi copii în afară de Iisus. NU EXISTĂ AŞA CEVA! Nu există nici un asemenea text în Biblie. Chiar atunci când Iisus rămâne la 12 ani la Templu, şi Fecioara Maria şi Dreptul Iosif îl caută, întâi printre rude, iar apoi în Ierusalim, NU se menţionează nici un frate (sau soră) a lui Iisus! Care, mai ales la o asemenea întâmplare, ar fi trebuit menţionat dacă ar fi existat în familie. Măcar s-ar fi spus ce se întâmpla cu ei în timp ce Dreptul Iosif şi Fecioara Maria căutau pe Iisus (au fost lăsaţi de izbelişte, au fost daţi în seama rudelor ş.a.m.d.). Însă nici vorbă de aşa ceva! Cei doi l-au căutat pe Hristos fără a fi împiedicaţi în vreun fel de existenţa altor copii. Iar dacă „fraţii”, în sens propriu, ar fi apărut după aceea, ei ar fi fost prea mici când şi-a început Hristos propovăduirea, pentru a putea ridica glas împotriva Lui (aşa cum s-a întâmplat la un moment dat). Se vede prin urmare că acei fraţi ai lui Hristos, adelfoi după originalul biblic, NU erau în nici un caz din Sfânta Familie, ci fie erau din prima căsătorie a lui Iosif şi destul de mari pentru a-şi purta singuri de grijă, fie – mai curând – veri. Oricum, e limpede că NU erau fraţi de sânge cu Iisus, nu aveau nici aceeaşi mamă, nici acelaşi tată. Din ura lor nemăsurată şi iraţională faţă de sfinţi, şi mai ales faţă de Măicuţa Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, sectanţii nu ţin cont de aceste lucruri, şi nici de faptul că scrie limpede în Scripturi că Iisus este unicul născut din Maria (Matei 1, 25)! Iată răstălmăcirea Scripturii, răstălmăcire ce aduce cu ea pedepsele scrise în Apocalipsă 22, 18-19!5

Desigur, ei vor încerca a aduce – ca totdeauna – o umflare bolnavă a unui cuvânt mărunt răstălmăcit de ei. Şi vor zice „nu scrie oare că Iosif „nu a cunoscut-o până ce a născut” (Matei 1.25)? Deci după aceea au fost ei „soţ şi soţie”. Unde scrie? Unde scrie în Biblie că a fost aşa? Niciunde! Această exprimare, „până ce”, nu arată nicidecum că după aceea a fost ce nu fusese înainte. Biblia dovedeşte asta! De pildă, atunci când stă scris despre vremea Potopului: „corbul nu s-a mai întors până ce s-a zbicit pământul” (Facerea 8.7). Dar nici după aceea nu s-a mai întors! Iar stă scris „din veac şi până-n veac eşti Tu” (Psalm 89.2). Oare asta înseamnă că Dumnezeu nu este şi dinainte de veac, ori după veac? Ba este, bineînţeles! Iată deci că şi aici sensul este diferit de cel dat de sectanţi. Şi iar stă scris „şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăşmaşi Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalm 109.1). Oare după aceea nu va mai sta Fiul de-a dreapta Tatălui? Ba va sta, desigur! Iată trei pilde – dar câte se mai pot încă da! – care arată limpede că altul este înţelesul cuvântului de la Matei 1.25. Câtă vreme Dumnezeieştile Scripturi spun clar că s-a întâmplat ceva – respectiv Maria a născut pe Fiul cel Unul-născut (Matei 1.25, Ioan 1.18), cât de înverşunat în contrazicere trebuie să fi, pentru a încerca să dovedeşti că de fapt lucrurile stau altfel?!

Într-un cuvânt, fie într-un fel, fie în altul, spusele sectanţilor sunt doar o foarte urâtă şi necinstită răstălmăcire a Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar această răstălmăcire nu este doar o greşeală oarecare. Dacă ar fi aşa, nu am fi folosit cuvintele de mai sus, atât de triste prin asprimea lor. Dar dacă vrem să spunem adevărul cinstit, fără ocolişuri, sunt cele mai blânde cuvinte. Căci prin această răstălmăcire se aduce o foarte gravă acuză, de fapt o injurie de cea mai joasă speţă – nevrednică de orice om şi cu atât mai puţin de cineva care se pretinde creştin – Mariei, Născătoarea de Dumnezeu. Îmi e şi groază a vorbi despre această bârfă oribilă, mizerabilă chiar şi în lumea aceasta, şi cu atât mai cumplită pentru cele de sus. Căci insistând în minciuna lor şi luptând a amăgi pe oameni că „Maria” a mai avut şi alţi copii decât Iisus ei se unesc desăvârşit cu iudeii care L-au răstignit pe Hristos. Căci şi aceia au spus mai târziu, la fel ca şi aceşti sectanţi, că Fecioara Maria era… adulteră. „Dar noi nu spunem aşa ceva!” mi-a zis odată, îngrozit, un sectant. Ba, spuneţi! Căci dacă Fecioara Maria a născut un Fiu cu Dumnezeu, nu mai avea cum să cunoască vreun bărbat. Căci unirea cu Dumnezeu, făcută prin Duhul Sfânt, e sfântă, şi nu se poate dezlega şi asta mult mai mult decât o căsătorie pământească. Într-adevăr, o căsătorie pământească se poate dezlega prin moartea unuia dintre soţi. Dar o alegere a lui Dumnezeu, o unire cu Dumnezeu, nu se poate dezlega, deoarece Dumnezeu este veşnic. Ori ştiind câte fecioare şi-au petrecut viaţa în curăţie, din primii ani ai Bisericii şi până astăzi, a crede că Dumnezeu n-a putut alege o fecioară statornică pentru Întruparea Fiului Său este o nebunie ce aduce hulă şi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Ca să nu mai spunem ce jignire sau hulă este aceasta şi pentru dreptul Iosif, acuzat că s-ar fi putut apropia cu gânduri şi fapte de poftă murdară cea despre care Arhanghelul Gavriil îi vestise „că ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” (Matei 1.20), care născuse pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi despre care Elisabeta spune cu cel mai adânc respect „binecuvântată eşti tu între femei” şi „de unde cinstea aceasta pentru mine, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1.42-43) 6. Ca să nu mai spunem şi ce hulă se aduce astfel lui Hristos, Care este considerat de către adventişti a fi fiul unei femei care nu a putut păstra credincioşia unirii sale cu Dumnezeu, unire pecetluită de minunata Sa Naştere7.

Vedem astfel cu groază şi tristeţe în ce răutate cad aceşti sectanţi. Ei, care se pretind iubitori ai Bibliei, o încalcă în permanenţă. Şi se dovedesc astfel duşmani ai lui Dumnezeu şi ai prietenilor lui. Ei, care ar trebui să îşi aducă mereu aminte de cuvintele dumnezeieşti spuse de Maica Domnului – iată, de acum mă vor ferici toate neamurile – nu doar că nu o fericesc, nu o laudă, nu o cinstesc, (ceea ce ar fi deja destulă vină pentru ei) ci, mult mai rău, o hulesc îngrozitor, aşa cum am văzut. Şi prin aceasta se despart de Poporul lui Dumnezeu şi de Mântuitorul Iisus Hristos, de vreme ce sunt duşmani maicii Sale şi ai Cuvântului Său şi ai Adevărului.

Nu am făcut referire aici la nenumăratele minuni care s-au făcut şi se fac de către Maica Domnului, nu am vorbit despre cuvintele spuse pe Cruce de Răscumpărătorul lumii şi nici despre alte lucruri legate de Născătoarea de Dumnezeu. Nu este o lucrare pe acest subiect, de aceea ne-am mărginit – cu destulă luptă sufletească, întrucât multe ar mai fi putut fi spuse – la combaterea directă, şi strict biblică, a hulelor adventiste (şi nu numai).

Note

1 Luca 1, 48.

2 „A ferici pe cineva” este sinonim cu a lăuda sau a cinsti pe cineva. (A se vedea de exemplu cazul Liei care, voind să arate că va fi lăudată şi cinstită de celelalte femei, foloseşte această expresie – mă vor ferici Facerea 30, 13).

3 „Din Iosif şi Maria” spun aceşti întunecaţi.

4 Cei care pretind a fi creştini dar „nu după Biblie” sunt ca cineva că ar pretinde că este matematician, doar că nu ştie să numere şi nici să facă socoteli şi în general nu cunoaşte şi nu respectă nici un fel de reguli matematice.

5 Pentru a nu lungi cuvântul, ne-am oprit aici, deşi ar mai fi multe de spus. Ca singur exemplu, dăm acel moment cutremurător al Răstignirii, când Hristos, purtând de grijă Maicii Sale îi spune: Femeie, iată fiul tău (Ioan 19, 26). Dacă Iacob sau alţii dintre apropiaţii Lui ar fi fost copii ai Mariei, desigur că ar fi lăsat-o în grija lor; sau mai bine zis nici nu ar fi avut de ce să îşi facă griji, căci aceştia şi-ar fi luat mama la ei chiar şi după Legea Veche, şi cu atât mai mult după cea Nouă. Nici nu se poate spune că ar fi fost prea ocupaţi cu „misiunea”, căci nu era mai liber Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan decât ceilalţi. Este limpede prin urmare pentru orice sincer cititor al Bibliei că NU exista nici un fiu al Mariei care să aibă grijă de ea după plecarea la Tatăl a lui Iisus.

6 Nu am amintit aici proorociile vechi-testamentare despre Maica Domnului şi pururea-fecioria sa. Asemenea texte sunt la Psalmul 44, 11-21 sau Iezechiel 44, 2. Pururea-fecioria Maicii Domnului este simplu de înţeles dacă ne amintim de intrarea lui Hristos la Apostoli prin uşile încuiate (Ioan 20, 19), de umblarea Sa pe apă (Matei 14, 25-33) şi de celelalte minuni ale Sale, ca şi de rugul aprins din Sinai, care ardea şi nu se mistuia (Ieşirea 3, 2). Nu este al lui Dumnezeu a strica cele curate, ci doar al Satanei; de aceea şi negarea pururea-fecioriei Maicii Domnului este satanism.

De asemenea nu am mai discutat aici bâlbâielile acelor rătăciţi care încearcă să combată cinstirea Maicii Domnului prin comparaţii sataniste cu închinarea la zeiţe a vechilor evrei care se lepădau de Dumnezeu. O asemenea prostie nici nu merită discutată, căci nu se poate face comparaţie între zei, care sunt draci, şi oamenii care I-au slujit lui Dumnezeu cu toată smerenia în Întruparea şi viaţa sa pământească; prima fiind, desigur, Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

7 Nu mai vorbim de învinuirea pe care adventiştii – în orbirea lor – o aduc Sfintei Familii prin ideea că, odată primind în grijă Pruncul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, ar fi putut să-l necinstească şi neglijeze prin preocuparea pentru plăceri şi dorinţa căpătării, creşterii şi îngrijirii altor copii decât Acela. Este evident că nu putea să fie aceasta, decât dacă ar fi fost necredincioşi. Şi nu erau necredincioşi, ci credincioşi, de aceea şi fuseseră aleşi.

< (XVI) Sfinţii

(XVIII) Icoanele şi chipurile cioplite >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XVI) Sfinţii

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

11. SFINŢII

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

11.1. Sfinţii

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
De acum nu vă mai numesc pe voi argaţi (slugi), căci argatul (sluga) nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni (Ioan 15, 15).

Ce lucru mare şi minunat să fie cineva prieten al Stăpânului Veşnic!
Ce lucru mare şi minunat, uimitor şi vrednic de admiraţie este ca cineva să fie numit prieten de către Dumnezeu Însuşi. Vă daţi seama ce înseamnă aceasta?
Poate că nu.
Dar dacă ar veni cel mai puternic şef de stat din lume pe strada voastră, şi ar declara public, serios şi cu toată tăria că un om de aici este prietenul lui, cum s-ar minuna lumea! Câţi l-ar invidia pe acela pentru cinstea ce i se face! Şi văzând că acel şef de stat îl tratează cu adevărat ca pe un prieten al său şi ţine cont de cuvântul său, îi ascultă cererile şi de multe ori i le împlineşte, cum l-ar mai cinsti oamenii! Câţi s-ar învârti în jurul lui, căutând să îi câştige atenţia! Câţi i-ar admira cuvintele şi înţelepciunea (chiar de n-ar crede de fapt în ea)! Câţi ar încerca să îl imite! Câţi s-ar ruga de el pentru un ajutor, pentru o mijlocire către prietenul cel atât de mare şi puternic!
Dar cu cât mai mult e adevărat acest lucru pentru Sfinţii lui Dumnezeu, pe care El îi numeşte prietenii Săi!
Cu cât mai mult trebuie să respectăm pe cei pe care nu un om – cât de puternic ar fi – ci Însuşi Hristos îi tratează ca prieteni ai Săi, le făgăduieşte că şi El, şi Tatăl şi Duhul Sfânt Îşi vor face lăcaş în ei şi le vor asculta rugăciunile când vor judeca lumea!

Desigur, sectanţii se ridică împotriva sfinţilor ascunzându-şi mândria sub masca interesului pentru ceilalţi creştini. Şi se străduiesc a-i amăgi pe neştiutori, pretinzând că toţi creştinii sunt sfinţi şi că nici un om nu îi poate ajuta pe ceilalţi oameni înaintea lui Dumnezeu. Dar aceste vorbe sunt înşelăciuni ale diavolului, răspândite la cei nepricepuţi prin răutatea unor slugi ale Satanei care invidiază şi urăsc pe prietenii lui Dumnezeu. Trufia multor oameni îi face să nu suporte ideea că un alt om ar fi mai mare decât ei. Şi de aceea se ridică ei împotriva Sfinţilor, căutând a le găsi pată sau a-i despărţi pe oameni de ei.
Dar în Sfânta Scriptură Dumnezeu a arătat pe larg ce înseamnă ca cineva să fie prietenul Stăpânului! Şi privind în Sfânta Scriptură ne putem da seama că aceia ce se ridică împotriva Sfinţilor sunt urâţi de Dumnezeu ca nişte duşmani ai Săi.

Iată, Sfântul Apostol Iuda (nu Iscarioteanul, ci celălalt), vorbind despre eretici, spune că aceştia, visând [astăzi am zice „având halucinaţii”], pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle. Dar [spre deosebire de aceşti hulitori] Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „să te certe pe tine Domnul”. Aceştia însă defaimă ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele cele necuvântătoare – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain [ucigaşul de frate] şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam [care a vrut să blesteme pe cei binecuvântaţi de Dumnezeu] şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core [cel ce s-a ridicat împotriva preoţilor şi a lui Aaron, zicând, precum sectanţii de astăzi, că toţi din popor sunt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi nu sunt preoţii mai presus de ei, pentru care cuvinte Dumnezeu a deschis pământul şi adâncurile iadului ca să fie înghiţiţi Core şi cei împreună cu el, cu femeile şi copii lor cu tot, după cum se vede în cartea Numeri, capitolul 16] (Iuda 1, 8-11).

Iată deci că şi atunci, în vremea Sfinţilor Apostoli, au existat eretici care, ridicându-se împotriva mărimilor pe care Dumnezeu le rânduise în Biserică prin Sfinţii Apostoli, s-au făcut ucigaşi de frate precum Cain, duşmani ai celor binecuvântaţi de Dumnezeu ca şi Balaam, primind asupra lor osânda iadului veşnic ca şi Core.
Şi că într-adevăr aceste hule sunt minciuni izvorâte din invidie se vede limpede dacă ne uităm puţin la lucrurile împotriva cărora se ridică cei ce le susţin.
Ei, de exemplu, nu acceptă să-i numească pe Sfinţii Apostoli „sfinţi apostoli”, preferând să le spună pe numele mic1.

Dar oare Apostolii nu sunt sfinţi? Ba sunt. Şi atunci, dacă îi numim Sfinţi Apostoli, oare nu spunem adevărul? Ba da. Mai ales că în afară de Sfinţii Apostoli a existat şi un apostol vânzător, ce nu se numără printre sfinţi, iar mai apoi au apărut şi alţi înşelători care şi-au zis apostoli şi pe care Biserica i-a cunoscut ca fiind prooroci mincinoşi. Deci cu atât mai mult e nevoie să îi numim pe ei Sfinţi Apostoli, pentru a fi în adevăr. Şi oare sfinţenia lor era ca a oricărui alt creştin? În nici un caz! Trebuie să nu cunoşti Biblia ca să crezi aşa ceva! Să ne uităm la cunoştinţele şi harul lor, care minunau şi Sinedriul iudeilor cel plin de meşteri în cuvinte (Fapte 4, 13)! Să ne uităm la minunile care se lucrau prin Sfinţii Apostoli ca prin nimeni altcineva: au vindecat bolnavi prin punerea mâinilor şi prin cuvânt (Fapte 3, 1-10; 5, 12; 9, 32-35) ba şi prin obiecte atinse de ei (Fapte 19, 12) şi chiar prin umbra lor (Fapte 5, 15-16)! Cine a mai auzit sau a mai văzut aşa ceva, chiar la sfinţii cei mai mari, ca doar prin umbra lor să vindece pe bolnavi şi să alunge duhurile cele necurate! Au înviat morţi, fie că aceştia muriseră de boală sau în accidente (Fapte 9, 42; 20, 9-12), au hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi. Erau ei ca ceilalţi? Ei care doar cu cuvântul îi puteau ucide pe duşmanii lui Dumnezeu (Fapte 5, 1-11)? Ei, pe care Dumnezeu îi numeşte dumnezei zicând: Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1; vezi şi Ioan 10, 35)? Ei, despre care Mântuitorul lumii spune: cel ce vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine (Luca 10, 16)?
Cu cât de mult sunt mai presus aceştia de oamenii obişnuiţi!

Şi atunci, de vreme ce pe oamenii obişnuiţi din jurul lor sectanţii acceptă a-i numi politicos „domnule” sau „doamnă” şi a le numi şi titlurile care li se cuvin, de profesor, sau doctor, sau ministru, sau primar, de ce nu şi Sfinţilor Apostoli? Dacă poţi spune – fără de păcat – „domnule profesor” sau „doamnă directoare”, ori altele asemenea, de ce n-ai putea spune, după titluri date de Dumnezeu, nu de oameni, Sfinţii Apostoli, sau sfânt, sau sfinţi martiri sau altele cuvenite?
Iată limpede dovedit fariseismul celor ce nu acceptă ca un sfânt mucenic să fie numit Sfântul Mucenic şi fiecare sfânt de asemenea să fie cinstit ca atare. Iată prefăcătoria dată pe faţă!

Desigur, se vor găsi farisei care să spună „dar e primejdie de mândrie şi idolatrie” (am avut parte de asemenea „replici”…).
Primejdie de mândrie? Pentru cine? Pentru sfinţii lui Dumnezeu? În nici un caz. Ei lupta şi-au dat, cununa şi-au câştigat şi acum luminează în ceruri. Mai mult, ei sunt înaintea lui Dumnezeu, văzându-I slava cea de nespus (Apocalipsa 6, 9-11). Cum ar putea să se mândrească ei acum? De ce, şi în faţa cui să se mândrească? Şi atunci e limpede că primejdie de mândrie nu există în cinstirea sfinţilor. Primejdie de idolatrie? Da, există primejdie de idolatrie. Există primejdia ca unii rătăciţi să ajungă a cinsti mai mult pe un sfânt oarecare decât pe Dumnezeu. Tot aşa există şi primejdia ca unii rătăciţi, schimbând adevărul despre Dumnezeu în minciună, să cadă în idolatrie, pretinzând că cinstesc pe Dumnezeu. (Ca samarinenii care încercau să ţină Legea aşa cum o interpretau ei şi de fapt, în loc să se închine Domnului, se închinau „cui nu ştiau”, adică celui rău.) Dar primejdia ca unii să cadă într-o asemenea idolatrie opreşte adorarea lui Dumnezeu de către drept-credincioşi? Nicidecum! Dimpotrivă, mai mult o sporeşte. La fel este şi cu cinstirea sfinţilor – care nu este adorare, ci doar cinstire sau venerare. Faptul că unii ajung, împotriva învăţăturii sfinţilor – mărturisită prin viaţa şi scrierile lor – să îi idolatrizeze pe sfinţi, este de fapt „închinare la ce nu ştiu”. Căci nu poţi „cinsti” un sfânt călcându-i învăţătura, cum nu Îl poţi slăvi pe Dumnezeu călcându-I învăţătura.

Vedem prin urmare că cinstirea sfinţilor este plăcută lui Dumnezeu şi că lupta sectanţilor împotriva sfinţilor este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Această luptă porneşte din amestecul de neştiinţă, pripeală şi mai ales trufie de care suferă cei rătăciţi.

Repetăm, simplu:

• numele de „sfinţi” a fost binecuvântat de Dumnezeu; a-i numi sfinţi pe cei pe care Însuşi Judecătorul i-a numit aşa este cel puţin la fel de firesc cu a numi pe un profesor profesor ori pe un inginer inginer.

• cinstirea sfinţilor este cinstirea ce se cuvine prietenilor Împăratului, asemenea cu cinstirea ce se cuvine îngerilor, fiind foarte departe de adoraţia cuvenită lui Dumnezeu; sfinţii sunt cinstiţi tocmai pentru că se află la mare cinste înaintea Împăratului ceresc.

• Sfânta Scriptură arată limpede că în Biserică fiecare îşi are locul său, iar unii au fost aleşi de Dumnezeu pentru locuri mai de cinste decât alţii2; şi cum trebuie să-i dăm fiecăruia ce îi datorăm (I Corinteni) este obligaţia noastră ca pe cei aleşi să-i cinstim în chip deosebit.

Pentru o ultimă limpezire a celor arătate, să înfăţişăm aici alte câteva mărturii ale Dumnezeieştilor Scripturi3:

1. Legătura specială dintre Dumnezeu şi aleşii Săi se poate observa în viaţa lui Avraam (Facerea 11.27-32 şi capitolele de la 12 până la 25.8); simbolică pentru această legătură (ca şi pentru puterea deosebită pe care o au sfinţii) este cuvântul Domnului către Avraam

„Te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema.” (Facerea 12.2-3).

Mai e nevoie să atragem atenţia că Avraam, deşi sfânt al Vechiului Testament, devine izvor de binecuvântare pentru cei ce îl cinstesc? Oare poate cineva să fie atât de rătăcit cu mintea şi sufletul încât să se creadă izvor de binecuvântare asemenea lui Avraam? Dacă da, cu atât mai trist pentru acela, căci rătăcirea lui e arătată de Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Atunci când a hotărât Dumnezeu să piardă Sodoma şi Gomora cu toate cetăţile din jur, cruţând doar pe Dreptul Lot4, acesta a putut schimba o parte din hotărârea Celui Preaînalt, scăpând mica cetate Ţoar de la pieire (Facerea 19.18-22) şi auzind de la înger: „iată, îţi cinstesc faţa, şi îţi împlinesc acest cuvânt”. Iată mijlocirea sfinţilor către Dumnezeu, mijlocire ce salvează cetăţi, dar pe care adventiştii (şi alţii asemenea lor) o resping… deşi pretind că ar respecta Biblia!!

3. Atunci când a început calea cea grea a Dreptului Iosif, a avut cele două vise în care fraţii, şi chiar tatăl şi mama sa i se închinau (Facerea 37.5-11). Şi s-a împlinit aceasta5, arătându-se iar cinstirea ce se cuvine a se da sfinţilor6.

4. Cei care nu înţeleg diferenţa dintre puterea lui Dumnezeu ce lucrează prin sfinţi şi respectiv ocrotirea pentru credincioşii de rând7, să citească măcar Ieşirea capitolele 3-4 şi 7-12, pentru a vedea aceasta. Chiar dacă tot poporul lui Israel era al lui Dumnezeu, doar Moise a fost ales pentru ca Cel Ce Este să lucreze prin el minunile Sale.

5. Iar pentru a vedea dacă pot sfinţii mijlocii pentru alţi oameni – căci adventiştii nu vor să creadă că se poate aceasta – este de ajuns a vedea mărturia adusă chiar de Moise înaintea poporului lui Israel:

„atunci mi-a mai zis Domnul:
“De mai multe ori ţi-am grăit şi ţi-am zis: Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare la cerbice. Lasă-Mă dar acum să-l pierd şi să şterg numele lui de sub cer şi voi ridica din tine popor mai mare, mai puternic şi mai mult la număr decât ei”.
Atunci eu m-am întors şi m-am pogorât din munte, iar muntele ardea în foc. Cele două table ale legământului erau în amândouă mâinile mele. Am văzut însă că voi păcătuiserăţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru, vă făcuserăţi un viţel turnat şi vă abătuserăţi curând de la calea pe care vă poruncise Domnul să o urmaţi. Am luat atunci cele două table şi, aruncându-le cu amândouă mâinile mele, le-am sfărâmat înaintea ochilor voştri. Apoi am îngenuncheat a doua oară înaintea Domnului, ca şi întâia oară, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă; m-am rugat pentru păcatele voastre cu care aţi greşit voi, făcând rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului vostru şi mâniindu-L. Că eu am fost îngrozit de mânia şi de iuţimea cu care Se mâniase Domnul pe voi, voind să vă piardă. Şi m-a auzit Domnul şi de data aceasta. Atunci Se mâniase Domnul foarte tare şi pe Aaron, vrând să-l piardă şi pe el; dar m-am rugat eu în vremea aceea şi pentru Aaron […] La Tabeerah, la Masa şi la Chibrot-Hataava voi iarăşi aţi mâniat pe Domnul Dumnezeul vostru. Când v-a trimis Domnul din Cadeş-Barnea, zicând:
„Mergeţi de luaţi pământul pe care vi-l dau Eu”,
v-aţi împotrivit poruncii Domnului Dumnezeului vostru şi nu l-aţi crezut, nici n-aţi ascultat glasul Lui. Nesupuşi aţi fost Domnului chiar din ziua când am început a vă cunoaşte. . Îngenunchind, aşadar, înaintea Domnului, m-am rugat eu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, căci Domnul zisese să vă piardă. Eu însă m-am rugat Domnului şi am zis:
„Stăpâne Doamne, Împărate, Dumnezeule, nu pierde pe poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care l-ai izbăvit cu mărirea puterii Tale şi pe care l-ai scos din Egipt cu mână tare şi cu braţul Tău cel înalt. Adu-Ţi aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac şi Iacov, cărora Te-ai jurat pe Tine Însuţi; nu Te uita la cerbicia poporului acestuia, nici la necredinţa lui, nici la păcatele lui, Ca cei ce trăiesc în pământul de unde ne-ai scos Tu să nu zică: Domnul nu i-a putut duce în pământul ce le-a făgăduit şi, urându-i, i-a scos ca să-i omoare în pustiu. Ei sunt poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care l-ai scos din pământul Egiptului cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău cel înalt””

(Deuteronom 9.13-29).

Şi a ascultat Bunul Dumnezeu rugăciunile lui Moise, şi nu odată, ci de multe ori, şi pentru popor, şi pentru anumite persoane. Iată puterea rugăciunii şi posturilor sfinţilor, care salvează şi popoare întregi de la pieire! Iar noi să nu-i cinstim pe aceştia? Când lauzi pe un binefăcător care aici pe pământ ţi-a făcut un bine trecător, cu cât mai mult pe sfinţii care te ajută să câştigi Cerurile?

6. Şi dacă tot am vorbit de puterea rugăciunii sfinţilor, să mai vedem o pildă.

A strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: „Stai soare, deasupra Ghibeonului, şi tu lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!” Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăşmaşilor lor (Iosua 10.12-13).

Pentru cel care citeşte aceasta sunt doar două căi deschise: sau crede Cuvântului lui Dumnezeu şi înţelege puterea dată sfinţilor, sau este necredincios.

7. Şi ca să vedem dacă Dumnezeu voieşte cinstirea sfinţilor, iar ei de asemenea (căci au voinţa lor unită cu cea a lui Dumnezeu), să mai privim la pilda Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Atunci când a proorocit lui Ohozia, regele lui Israel, că va muri de boala sa din pricina păcatului său, acesta a trimis oameni să-l aducă (IV Regi 1.2-9).

„Atunci regele a trimis la el o căpetenie peste cincizeci cu cei cincizeci ai lui; şi acesta a venit la el, când Ilie sta pe vârful muntelui şi i-a zis: <<Omul lui Dumnezeu, regele îţi zice : <<Coboară-te!>>. Iar Ilie a răspuns: <<De sunt omul lui Dumnezeu, să se coboare foc din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi!>>” (IV Regi 1.9-10).

Şi aşa a fost! Şi cu prima căpetenie care a venit, şi cu a doua (IV Regi 1.10-12). Dar atunci când a treia căpetenie şi-a plecat genunchii înaintea lui Ilie şi s-a rugat lui cu smerenie Dumnezeu a primit prin Ilie rugăciunea acestuia şi a fost cruţat el şi cei care erau cu el (IV Regi 1.13-15).

8. Tot cinstirea sfinţilor s-a arătat din plecarea la pământ a proorocilor din Ierihon înaintea lui Elisei (IV Regi 2.15). Această închinare a fost primită de Elisei, arătându-se astfel că se cuvine a cinsti pe sfinţii lui Dumnezeu.

9. Şi, ca să nu stăruim mai mult, ci în numele Sfintei Treimi să încheiem această mică mărturie, să arătăm acestea şi în Noul Testament. Nu vom insista asupra multelor minuni pe care sfinţii lui Dumnezeu le-au făcut pentru alţii, de la vindecări la învieri, mijlocind astfel primirea harului Duhului Sfânt pentru cei mai mici ori mai slabi în credinţă. Să vedem doar aceasta, că atunci când Corneliu s-a închinat Sfântului Apostol Petru, deşi acesta l-a ridicat spunând „şi eu sunt om”, pentru a nu trage închinarea lui Corneliu la idolatrie pe cei dintre cei de faţă încă neîntăriţi8, totuşi nu l-a mustrat pentru aceasta (Faptele Apostolilor 10.24-26). Şi, mai mult, atunci când s-a închinat Sfântului Apostol Pavel şi însoţitorilor acestuia temnicerul din Filipi, de asemenea nu a primit mustrare pentru aceasta, ci Botez, adică har dumnezeiesc (Faptele Apostolilor 16.29-34). Şi vedem iată, împlinindu-se şi aici cuvântul biblic: Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Romani 13.7). Şi cum să nu datorăm sfinţilor cinstire? Căci şi Dumnezeiasca Scriptură mărturiseşte despre aceasta spunând: Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor (Ps. 138.17). Credem că e îndeajuns de limpede.

Note

1 Ca şi când ar fi mai mici chiar decât alţi oameni, din viaţa obişnuită, cărora le vorbesc cu „domnule” sau „doamnă” precum şi cu alte titluri, dacă le au. De multe ori poţi vedea feluriţi rătăciţi care, după ce se adresează cu maximă politeţe, cu titluri pompoase (Alteţe, Excelenţă, Sanctitate şamd) oamenilor din jur (de multe ori cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu), vorbesc liniştiţi de „Iisus”, „Ioan”, „Pavel”, „Petru” etc, ca şi când ar fi fost colegi de grădiniţă cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi Apostoli. Este, e bătător la ochi, o rătăcire izvorâtă din trufie şi inconştienţă.

2 Ca, de exemplu, cei 12 Apostoli, cărora Însuşi Hristos le-a spus că la venirea Sa vor şedea pe 12 scaune pentru a judeca lumea! (Matei 19, 27-29)

3 Repetăm iar şi iar că dăm doar câteva pilde, nu pe toate care există, după cum ne-au dat învăţătură şi Sfinţii Apostoli (Ioan 20.30-31). Credem însă că dacă se adaugă acestea la cele prezentate în restul capitolului, va fi limpede că cinstirea sfinţilor este bineplăcută lui Dumnezeu şi că sfinţii pot mijloci multe pentru oameni.

4 Facerea 19.29, şi în general capitolul 19.

5 Facerea 42.6 ş.u., 43.26, 44.14 şi celelalte.

6 Iar dacă unii, stăruind în rătăcire, vor spune că cinstea i s-a dat Dreptului Iosif pentru poziţia lui în Egipt, mai mult îi vom ruşina. Căci dacă un rang lumesc merită cinstire, rangurile duhovniceşti, date de Însuşi Dumnezeu, cu cât mai mult!

7 Desigur, pentru mândria omului modern expresii ca „om obişnuit” sau „credincios de rând” sunt greu de suportat! Şi totuşi mult mai bine este a fi om obişnuit sau de rând în Casa lui Dumnezeu, ba şi ultimul din ea, decât să fi în afara ei.

8 Cum s-a întâmplat în Listra, când o minune i-a făcut pe cei neştiutori (păgâni, adică) să îi creadă pe Apostoli… zeităţi (Faptele Apostolilor 14.8-18).

 

< (XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad

(XVII) Sfinţii. Maica Domnului >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă