Nesinceritatea multora din cei care spun că luptă pentru Ortodoxie, dar în fapt doar dau cu bâta în oricine nu zice ca ei, se vede din faptul că folosesc orice prilej pentru a vorbi de rău, dar nu vorbesc de bine decât excepţional.
Atunci când transformi o greşeală – a unui mirean, monah, diacon, preot sau episcop – în pretext pentru a-l înfiera, pentru a-l judeca şi osândi, deja te-ai aşezat în afara Ortodoxiei.
Atunci când pretinzi că ai dreptul să sari în sus cu furie sau indignare pentru greşelile unora din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – dar nu ai bunul simţ de a sări în sus cu bucurie şi laudă pentru binele făcut de unii şi alţii din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – te-ai descalificat şi ca ortodox, şi ca judecător. Sau, mai bine zis, te-ai calificat desăvârşit ca judecător nedrept.
Atunci când pretinzi că ai dreptul să sari în sus cu furie sau indignare pentru greşelile unora din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – dar nu ai bunul simţ de a sări în sus cu bucurie şi laudă pentru binele făcut de unii şi alţii din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – te-ai descalificat şi ca ortodox, şi ca judecător. Sau, mai bine zis, te-ai calificat desăvârşit ca judecător nedrept.
Sunt, la ierarhii noştri, unele gesturi care trec de dragostea pentru cei de altă credinţă în locuri cel puţin cenuşii, dacă nu chiar întunecate. Căci a-l încuraja pe cineva în ceea ce îi face rău nu este dovadă a iubirii, ci a fricii sau lenei sau nepriceperii de a-l ajuta. Dar sunt, la ierarhii noştri, şi nenumărate gesturi de binefacere, de mărturisire, de dragoste adevărată şi credinţă.
Este mai mult decât întristător să-i vezi pe cei care pretind că apără Ortodoxia cum se reped cu o lăcomie băloasă la orice pot folosi pentru a ataca – ei zic, incorect, critica – ierarhia, Biserica. Şi cum trec sub tăcere – sau declară dispreţuitor ca „excepţii” – toate lucrurile bune pe care s-ar cuveni să le laude, să le încurajeze.
Este mai mult decât întristător să-i vezi pe cei care pretind că apără Ortodoxia cum se reped cu o lăcomie băloasă la orice pot folosi pentru a ataca – ei zic, incorect, critica – ierarhia, Biserica. Şi cum trec sub tăcere – sau declară dispreţuitor ca „excepţii” – toate lucrurile bune pe care s-ar cuveni să le laude, să le încurajeze.
Au trecut ani de zile de când am vorbit despre Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste. Au trecut ani şi nu a existat nicio trezire, nicio lucrare în dragoste şi adevăr – din partea celor care pretind că apără Ortodoxia – pentru canonizarea fie şi a unui singur ierarh martir. Vreme pentru a ataca şi osândi numeroşi clerici – inclusiv ierarhi – au avut din belşug. De fapt cam asta a fost singura lor lucrare. Dar paşii fireşte către canonizarea martirilor din Prigoanele comunist au rămas în spatele aceloraşi câţiva ostenitori. Blamaţi pentru că nu s-au alăturat corului, de câte ori au hotărât unii că trebuie urlat, acuzat, insultat… „duhovniceşte”.
Ceea ce, dintr-un protestantism ortodoxist, scapă multora, este că cinstirea sfinţilor din Biserica locală de care aparţinem este o datorie sfântă.
„Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” Psalmii 138.17
Care este stăpânirea sfinţilor?
Facerea de bine!
Cinstirea sfinţilor nu este un lucru de care au nevoie sfinţii, ci este o nevoie a noastră. Nu sfinţii au folos, nu ei câştigă, de pe urma cinstirii noastre, ci noi câştigăm de pe urma cinstirii lor.
Căci ei ne sunt, dacă îi cinstim, şi călăuze, şi învăţători, şi ajutători, şi apărători.
Şi dacă toţi sfinţii, de oriunde ar fi, merită cinstiţi, de vreme ce toţi sunt prietenii lui Dumnezeu şi pilde ale ridicării omului către Dumnezeire; firesc este să cinstim în primul rând pe casnicii noştri care sunt vrednici de cinste. Căci ei sunt din neamul nostru, sunt rudele noastre, iar prin înălţarea lor duhovnicească ne devin de două ori părinţi, ca cei ce sunt părinţi duhovniceşti şi sunt şi din neamul nostru.
Prin sfinţii Bisericilor locale, pe care Dumnezeu nu doar că îi ridică, ci îi şi descoperă după a Sa purtare de grijă, Cel Preaînalt ne călăuzeşte. Ne arată cum se dă lupta cea bună în locul şi în vremurile în care trăim; ne arată că putem şi noi să ne ridicăm, tot mai sus, către Cer; ne arată care sunt încercările specifice locului şi vremii noastre şi felul în care pot fi biruite etc.
Şi, poate mai presus de toate, prin sfinţii Bisericii locale Dumnezeu zideşte această Biserică, îi dă pietre puternice, stâlpi puternici, prin care să se înalţe mai frumoasă şi mai întărită, să poată cuprinde şi ocroti pe cât mai mulţi.
Ca urmare, ignorarea sfinţilor locali – o practică tipică etnofobiei româneşti, boală naţională a ultimelor secole – este o cale sigură de a slăbi şi Biserica locală, şi puterea noastră de a creşte către Dumnezeu, şi unitatea creştină.
Puterea Creştinului stă în binele pe care îl face:
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.16)
Iată adevărata mărturisire a Ortodoxiei: faptele bune.
Fără acestea, aşa-zisa „mărturie creştină” devine, paradoxal la prima vedere, batjocură:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7.21-23)
Cum?
Deci nu doar că proorocind (adică teologhisind, cum se zice astăzi) în numele Domnului, nu au făcut nimic, dar chiar făcând minuni şi aparente izgoniri de demoni au fost şi au rămas străini de Dumnezeu! De ce? Pentru că lucrau fărădelegea!
Căci, după cum stă scris,
„Credinţa fără fapte, moartă este!” (Iacob 2.20)
Şi, iarăşi,
„Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (I Ioan 3.18)
Cum ar putea, oare, cineva care neîncetat stă în patimi şi păcate, să fie bun învăţător al curăţirii şi sfinţirii? Oricât de bine ar cunoaşte teoria curăţirii şi sfinţirii, nu ar putea să o înţeleagă cu adevărat. Pentru că nu a lucrat-o.
Cum ar putea cineva care nu îşi cinsteşte părinţii, deşi sunt buni, să fie cinstitor de Dumnezeu, Părintele ceresc? Oricât de mult ar cunoaşte teoria cinstirii părinţilor, nu ar putea să o pună în lucrare faţă de Dumnezeu, pe care nu Îl vede. Pentru că nu a lucrat-o faţă de părinţii săi, pe care îi vede(a). După cum limpede s-a spus:
„Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4.20)
Este nevoie, prin urmare, înainte de orice „sărit în sus” pentru greşelile fraţilor şi părinţilor noştri – fie ei trupeşti sau duhovniceşti – să adunăm întâi multă muncă şi luptă în îndreptarea noastră.
Iar aceasta începe, odată ce am cunoscut Cine este Dumnezeu, de la cinstirea Sfinţilor Săi.
Aceştia, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei care au străbătut calea grea şi plină de răutăţi pe care noi doar am început să călcăm. Au urcat locurile cele prăpăstioase ce ameţesc pe neîncercaţi, au trecut prin mlaştinile ce încleiază pe cei slabi, au înfrânt fiarele ce pândesc drumeţii. Sunt călăuze şi învăţători, sunt ostaşi puternici, în stare să ne apere şi să ne înveţe lupta – căci vine, vrem sau nu, şi rândul nostru pentru toate încercările.
Iar aceasta începe, odată ce am cunoscut Cine este Dumnezeu, de la cinstirea Sfinţilor Săi.
Aceştia, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei care au străbătut calea grea şi plină de răutăţi pe care noi doar am început să călcăm. Au urcat locurile cele prăpăstioase ce ameţesc pe neîncercaţi, au trecut prin mlaştinile ce încleiază pe cei slabi, au înfrânt fiarele ce pândesc drumeţii. Sunt călăuze şi învăţători, sunt ostaşi puternici, în stare să ne apere şi să ne înveţe lupta – căci vine, vrem sau nu, şi rândul nostru pentru toate încercările.
Dacă vrem îndreptarea Ţării şi a Neamului, dacă vrem îndreptarea celor care nu sunt bune şi drepte în societate şi în Biserică, de aici începem: de la cinstirea Sfinţilor.
De la cinstirea lor prin cunoaşterea vieţii lor, în primul rând, astfel încât să le putem urma paşii. Doar de la această încercare, de cunoaştere şi urmare a lor, prind putere şi rost rugăciunea, slujbele şi celelalte forme de cinstire.
De la cinstirea lor prin cunoaşterea vieţii lor, în primul rând, astfel încât să le putem urma paşii. Doar de la această încercare, de cunoaştere şi urmare a lor, prind putere şi rost rugăciunea, slujbele şi celelalte forme de cinstire.
Aştept, ca pe un semn al Învierii noastre, ca Biserică locală, ca Neam şi Ţară, mişcarea celor care Îl caută pe Domnul către Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste.
Dumnezeu să ne ajute!
Pr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 
Bună ziua părinte!
Am citit articolul sfinției voastre. La începutul lui scrieți: „Atunci când transformi o greşeală – a unui mirean, monah, diacon, preot sau episcop – în pretext pentru a-l înfiera, pentru a-l judeca şi osândi, deja te-ai aşezat în afara Ortodoxiei.”
Plecând de la afirmația sfinției voastre aș vrea să vă întreb ce e de făcut când greșeala devine obicei, mai ales la ierarhii noștrii? Cum ar trebui să atragem atenția asupra greșelilor devenite obicei?
În Biserica noastră astăzi domenște epicopocrația sau cum îi mai spun unii papism răsăritean. episcopii hotărăsc în numele poporului dar nu se consultă cu poporul. Îi smintesc pe oameni și în același timp vorbesc despre smerenie și de drepata credință. Cuvântul și fapta la toți sunt la pol opus de cele mai multe ori. Un exemplu concret este episcopul de care aparțineți sfinția voastră, ÎPS Teofan.
Critica făcută în special pe internet, lăsând la o parte presa atee de la care nu avem pretenții, este adevărat că nu este făcută in cel mai diplomatic mod cu putință și se ajunge la extreme dar nu credeți că oamenii au ajuns la limita răbdării din cauza „greșelilor” ierarhilor, mai ales?
Ierarhii noștrii tratează cu dispreț și Sfintele Canoane și dogmele Bisericii. Ce ar trebui făcut sau cum ar trebui în cazul ăsta?
Comentariul meu nu este o critică la afirmația sfinției voastre, vă cer doar o părere – ce e de făcut astfel încât să fie eficient?
Mulțumesc,
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Doamne ajută!
Preţuiesc dorinţa de a afla o părere; este punctul din care poate să înceapă limpezirea lucrurilor.
O să încerc să răspund pe scurt, dar punct cu punct:
1. Din păcate nu este vorba despre episcopocraţie. Deşi nu ar fi ortodox un asemenea regim, încă ar fi bun. Din păcate, este vorba despre una dintre cele mai cumplite birocraţii din istoria lumii – şi cu atât mai mult a Bisericii. Administraţia Bisericească, pe model masono-comunist, a preluat controlul conducerii Bisericii în mare parte. Ea se ascunde în spatele episcopilor, pe care adeseori îi manipulează şi care doar foarte rar sunt în stare să o înţeleagă şi să o stăpânească.
2. Generalizarea este o practică ce poate deveni uşor greşită. Unanimizarea este aproape totdeauna greşită. Ideea că „Ierarhii noştri tratează cu dispreţ şi Sfintele Canoane şi dogmele Bisericii” este o unanimizare. Nu cunosc mulţi episcopi, dar printre cei pe care îi cunosc deja sunt mulţi care iubesc Învăţătura Bisericii, cu Sfintele Canoane şi dogmele sale.
3. ÎPS Teofan, episcopul meu, are şi greşeli, ca orice om; doar Dumnezeu este infailibil. De aici şi până la generalizarea neîntemeiată că de cele mai multe ori faptele şi cuvintele îi sunt în contradicţie este o distanţă uriaşă, trecută cu mult prea mare uşurătate de bârfa internaută. Sprijinită cu jubilaţie mai mult sau mai puţin evidentă de internetul anti-ortodox (ateu sau nu).
4. Dacă (DACĂ!) oamenii ar fi la capătul răbdării din pricina unor greşeli din Biserică ar fi în jurul celor care mărturisesc Ortodoxia aşa cum se cuvine, bine cumpănit şi continuu. Pot da zeci şi sute de nume de preoţi – mireni şi monahi – care ţin Credinţa, în viaţă şi în cuvânt, de mulţi ani. Dar oamenii se adună mai ales în jurul preoţilor care acţionează necanonic – fie mercantil, fie hei-rup-ist, fie cu tot felul de radicalisme etc., etc.
Aici este, de altfel, şi răspunsul ultimelor întrebări.
Dacă ar exista această mulţime de oameni drept-credincioşi ar fi minunat. S-ar aduna în jurul episcopilor şi preoţilor drept-credincioşi, dându-le sprijinul lor şi lucrând împreună la înălţarea tot mai frumoasă şi deplină a Bisericii. Aceasta fiind calea îndreptării.
ApreciazăApreciază
Bună ziua părinte!
Mulțumesc pentru răspunsul sfinției voastre. În anumite chestiuni sunt de acord, într-altele nu.
Spuneți sfinția voastră că sunt episcopi care „Învățătura Bisericii, cu Sfintele Canoane și cu dogmele sale”. M-aș bucura să văd atitudine publică acestor episcopi. Altfel, tăcerea lor este la fel de vinovată ca acelora care nu iubesc Învățătura Bisericii.
Cred că discuția noastră se poate extinde și nu consider că rubrica de comentarii este spațiul oportun. Am adăugat in căsuța pentru e-mail adresa mea personală. Dacă binevoiți sfinția voastră îmi puteți răspunde cu adresa personală de e-mail și în măsura în care timpul vă permite și doriți să purtăm un astfel de dialog, îl putem continua.
Mulțumesc pentru amabilitate.
Toate cele bune!
ApreciazăApreciază