Despre noile prigoane împotriva Sfinţilor Închisorilor şi datoria noastră

Despre noile prigoane împotriva Sfinţilor Închisorilor şi datoria noastră

Sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiţi de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, confirmă recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni.” Patriarhul Daniel

Canonizarea formală nu este procedeul obişnuit pentru aşezarea cuiva în rândurile sfinţilor, ci pietatea populară şi cinstirea cuiva de către obştea credincioşilor e aceea care aşează cu adevărat între sfinţi pe cineva. Pe aceia pe care îi indică obşteasca închinare din partea credincioşilor, pe aceia îi ia Biserica şi le face onorurile cuvenite, instituindu-le cultul sau canonizându-i formal Liviu Stan1

Am publicat Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19. Un cuvânt scurt despre minunile ce s-au săvârşit în acea dată, de 19 Martie 2019, la Iaşi, de Sfânta Muceniţă Ecaterina, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Închisorilor. Şi despre învăţătura pecetluită prin aceste minuni – a unităţii Bisericii, a unimii Sfinţilor, a veşniciei Evangheliei.
Era de aşteptat ca şi aceste minuni să stârnească tulburarea vrăjmaşilor Bisericii (văzuţi şi nevăzuţi). Desigur, cel rău se înfurie când slava pe care o au la Dumnezeu cei buni este dezvăluită, fie şi puţin, lumii. Cunoaşterea acestei slave încurajează în lucrarea binelui şi întăreşte împotriva relelor pe care cei buni le au de dus. De asemenea şi împotrivitorii Ortodoxiei nu se pot bucura de mărturia harului viu ce lucrează în Biserică. Încercările de denigrare, de a pretinde că Biserica nu a avut mărturisitori în timpul Prigoanelor Comuniste, de a nega prezenţa harului în Biserica Ortodoxă Română, de a-i atrage pe Ortodocşi în afara Bisericii – iată doar câteva din lucrările ce le sunt mult îngreunate de minuni ca cea de la Iaşi din 19 Martie 2019.

Neaşteptat şi trist este atunci când se tulbură de – şi împotriva – lucrării Duhului Sfânt cei care sunt (ori ar trebui să fie) ai Bisericii. Astfel de tulburări sunt, bineînţeles, ispite. Care au ca temelie, de obicei, necunoaşterea Legii lui Dumnezeu. Sunt uneori şi cazuri de tulburare venită, în ciuda cunoaşterii Legii lui Dumnezeu, din invidie („de ce a venit harul acolo şi nu la mine?”) sau alte asemenea răutăţi. Cei care le cad pradă sunt însă şi excepţii, şi cu neputinţă de lămurit prin cuvânt sau faptă. Ca urmare, nici nu mă gândesc a le discuta. Trebuie să vorbim însă despre cei ai Bisericii pe care i-au tulburat minunile de la Iaşi, dar şi altele asemănătoare. Căci sunt!

Neaşteptat şi trist a fost pentru mine să văd tulburându-se faţă de cele întâmplate la Iaşi, dar şi faţă de smeritul meu cuvânt de mărturisire, oameni din Biserică. Şi le închin, cu durere şi dragoste, rândurile următoare. Cu dorinţa de a-i ajuta să cunoască adevărul, aşa cum îl învaţă Biserica Ortodoxă Română, cu sfântă iubire faţă de Sfânta Scriptură, faţă de Sfânta Tradiţie, faţă de credinţa dată Sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1.3). Mărturisesc aici respectul meu faţă de preopinentul pe care îl dau ca pildă; îndoielile, acuzele şi nedumeririle sale le-am întâlnit – într-o măsură mai mare sau mai mică – şi la feluriţi mireni, monahi, clerici. Unii ucenici ai săi, alţii prieteni mai mult sau mai puţin adevăraţi, alţii care îi sunt necunoscuţi. Toţi aceştia, de la amintitul preopinent până la oricare altul, sunt mai buni decât mine, au mai multă dragoste de Dumnezeu decât mine şi, cu siguranţă, stau mult mai bine înaintea Acestuia decât stau eu. Se întâmplă doar ca această problemă, a canonizării Sfinţilor, de obicei puţin cunoscută, să mă fi preocupat încă de la venirea mea la Credinţă. Aceasta pentru că am căutat pe Sfinţii care Îl mărturisiseră pe Dumnezeu în vremea Prigoanelor Comuniste.
Pentru cei mai mulţi însă, aşa cum am arătat, canonizarea Sfinţilor este un fel de continent necunoscut. De care nu doar că nu îndrăznesc să se apropie, dar ajung să osândească pe oricine pare să îndemne la vizitarea lui – şi cu atât mai mult dacă pare că se află deja acolo.
Pentru toţi aceştia, odată ce au aflat de mica mărturie numită Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19, s-au şi ivit spaimele, tulburările, zbaterile.
De pildă, cineva, să îl numim Părintele W.2, pe un grup ortodox de pe „Whatsapp”, la două ore după ce alt părinte a postat (link-ul către) mărturia mea, spune3:

… _Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea zice cele de mai jos, dar nu ne explică nici criteriile, nici treptele canonizării. Nu punem la îndoiala sfinţenia sfinţilor închisorilor, ci modul unora de raportare la sfinţenia lor şi lipsa de control a cinstirii publice care va amâna canonizarea lor cu 800 de ani. Nu pentru mir avem îndoiala, ci pentru foamea de moaşte […]

Şi, iarăşi, acelaşi,

Cinstirea lor se face prin urmarea vieţii lor, nu prin hei-rup!… Nu am nicio îndoială că sunt sfinţi!.. A le citi acatistul şi apoi să ne rugăm pentru iertarea păcatelor lor mi se pare aberant!… Nu minunea o contest, ci reacţia celor din jur pe a căror ignoranţă se bazează mulţi…

Şi, iarăşi, acelaşi,

Minunile nu se petrec în degringoladă… Stabiliţi mai întâi dacă e normal să citeşti un acatist încă neaprobat. Să zici: Bucură-te, Părinte Justin… Şi apoi: … Încă ne rugăm pentru iertarea păcatelor robului lui Dumnezeu Justin arhimandritul… Stabiliţi mai întâi asta, dacă tot susţineţi! În cazul în care părintele Justin a plâns… Eu cred că a plâns pentru fiii săi duhovniceşti, neascultători de Biserica lui Hristos pe care el a slujit-o cu sfinţenie şi ascultare.

Să observăm în aceste prime rânduri tulburarea, manifestată prin confuzii şi nedumeriri cel puţin ciudate şi logic, şi teologic. De pildă, pe de-o parte Pr. W. declară că „Nu minunea o contest”, după care, în nici 20 de minute, „În cazul în care părintele Justin a plâns…”; adică pune la îndoială – contestă, deci – minunea pe care spunea că nu o contestă.
Iarăşi, pe de-o parte spune că Părintele Iustin Pârvu „a slujit-o [Biserica lui Hristos] cu sfinţenie şi ascultare”, iar pe de altă parte spune că cei care fac exact ceea ce a făcut şi a învăţat Părintele Iustin sunt, prin aceste fapte, „neascultători de Biserica lui Hristos”.
Pentru cei care nu cunosc acest lucru, să limpezim ce a făcut Părintele Iustin faţă de Sfinţii Închisorilor!

  1. I-a mărturisit ca Sfinţi şi Martiri public, de la amvon, în predici la Sfânta Liturghie sau Sfântul Maslu, în cateheze şi, pe scurt, în orice împrejurare publică.

  2. A mărturisit neîncetat suferinţele lor, Credinţa lor, viaţa lor.

  3. A ridicat în cinstea lor biserici şi mânăstiri.

  4. Le-a căutat moaştele, le-a scos din pământ ca pe nişte sfinte comori, le-a cinstit în chilia sa, le-a lăsat spre închinare în biserică.

  5. A încurajat facerea de icoane ale Sfinţilor Închisorilor.

  6. A binecuvântat şi a slujit Acatistul Sfinţilor din Închisori atât în faţa icoanelor Sfinţilor din Prigoanele Comuniste cât şi în faţa moaştelor acestora.

  7. A mărturisit public, deschis, repetat, minunile săvârşite de Sfinţii Închisorilor prin moaştele lor, prin icoanele, rugăciunile şi acatistele ce le-au fost făcute.

La toate aceste acte – din nou, la toate aceste acte – Părintele Iustin Pârvu a avut alături, când s-a putut şi în trup, când nu prin învoire, mulţumiri, laude etc., pe Mărturisitori din vremea Prigoanelor Comuniste precum Părintele Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Mina Dobzeu, Atanasie Ştefănescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc., etc., etc. Pe scurt, toţi marii duhovnici ai ultimilor decenii, toţi cei care au trecut, mărturisitori ai Ortodoxiei, prin cumplitele lupte împotriva Bisericii din anii 1940-1989.

Sfintitul-Marturisitor-JUSTIN-de-la-Petru-Voda_icoana-realizata-de-maicile-de-la-man.-Paltin-Petru-VodaIcoană făcută Sfântului (necanonizat) Iustin Pârvu de evlavia populară, asemenea celor făcute în trecut Sfântului Daniil Sihastru ori Sfântului Nectarie din Eghina

Dacă săvârşirea de „acatist încă neaprobat” (stranie formulare!) ori cinstirea icoanei Sfântului necanonizat ar fi „neascultare faţă de Biserica lui Hristos”, ar însemna că au fost, au trăit şi au murit în neascultare toţi aceşti mari duhovnici! Pentru că toţi au făcut asemenea acatiste şi au aprobat săvârşirea lor!
Mai mult, ar fi în „neascultare de Biserica lui Hristos” şi toţi ierarhii care au luat parte, de pildă, la înmormântarea acestor duhovnici. Care nu doar că i-au numit, în slujbă, „robul lui Dumnezeu” pe fiecare dintre ei, dar chiar i-au mărturisit ca sfinţi şi mărturisitori ai Ortodoxiei, ca adevăraţi ostaşi ai Bisericii lui Hristos!
Ar fi, după această străină învăţătură, tot în „neascultare faţă de Biserica lui Hristos” şi toţi membri Sfântului Sinod care, în 21 Iunie 1992, au aşezat printre altele Duminica Sfinţilor Români, în care sunt prăznuiţi – cu slujbe în toată Biserica Ortodoxă Română! – toţi Sfinţii (încă) necanonizaţi ai Neamului Românesc!4 Unul dintre aceşti evlavioşi ierarhi fiind chiar Patriarhul nostru!
Mai mult, ar fi în „neascultare de Biserica lui Hristos” şi Sfinţi canonizaţi, precum Sfântul Ierarh Dosoftei al Moldovei, care şi el a cinstit icoane şi moaşte ale Sfinţilor necanonizaţi din vremea sa!
Ceea ce, bineînţeles, este total absurd.

Evident, Părintele W. s-ar fi lămurit şi ar fi lămurit lucrurile cu o întrebare simplă: Există vreo regulă a Bisericii care să interzică alcătuirea şi slujirea de acatist(e) unui Sfânt încă necanonizat?
După cum se vede, nu există; ba, dimpotrivă, există o tradiţie în această privinţă. Tradiţie care face parte din cultul spontan descris şi acceptat chiar de Sfântul Sinod al BOR.
Din păcate, Pr. W. era (este) atât de convins de ideea sa încât nu doar că nu s-a gândit să o cerceteze în lumina Învăţăturii de Credinţă, dar a şi refuzat să o facă atunci când a fost rugat!
Până la acest moment, însă, să observăm că la toate aşa-zisele „obiecţii” ridicate de Pr. W. am răspuns prin articolul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor. Scris tocmai la cererile insistente ale Pr. W. şi structurat chiar pe nedumeririle Sfinţiei Sale (respectiv: criteriile şi treptele canonizării, alcătuirea şi slujirea acatistului pentru Sfinţii necanonizaţi, facerea de icoane pentru Sfinţii necanonizaţi şi cinstirea lor etc.).
Pe scurt, am arătat criteriile canonizării, care alături de ortodoxia vieţii şi mărturisirii cuprind şi evlavia populară sau, cum spune Sfântul Sinod, cultul spontan. Am arătat că Sfântul Sinod, luând act de universala Tradiţie Sfântă a Bisericii, a pecetluit ca firesc, duhovnicesc şi vrednic de respect cultul spontan (evlavia populară). Mai mult, am dat exemple din Istoria Bisericii, atât de la noi cât şi de peste hotare, ca să vedem că totdeauna, pretutindeni şi de către toţi acest cult spontan sau această evlavie populară a cuprins acele şapte puncte pe care le regăsim şi la Părintele Iustin Pârvu şi ceilalţi duhovnici dinainte.

Revenind la tulburarea Pr. W., merită să consemnăm că un teolog îi răspunde, apropo de cele trei texte pe care le-am citat, chiar atunci:

1. Citiţi, vă rog, viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog!
2. De unde reiese că fiii duhovniceşti ai Părintelui Iustin sunt neascultători faţă de Biserica lui Hristos?
Iertare!

Cele două puncte sunt de maximum bun simţ, de vreme ce (a) Sfântul Simeon Noul Teolog a făcut icoană şi slujbe unui sfânt necanonizat – este o parte esenţială a vieţii sale – iar (b) o acuzaţie extrem de gravă lipsită de orice susţinere, de orice argument, devine bârfă extrem de gravă (canonisită foarte aspru de Biserică). Răspunsul Pr. W. a fost:

Părinţilooooooor!.
Comentaţi cele ce am scris şi aduceţi contra-argumente! […]”

Contra-argumente la ce?
Contra-argumentele se aduc la argumente! Ori în toate comentariile sale Părintele W. nu aduce niciun argument pentru afirmaţiile şi insinuările sale! Dincolo de contrazicerile sale, dincolo de libertăţile de exprimare într-un subiect, totuşi, extrem de sensibil teologic, rămâne faptul că nu există niciun argument!
De pildă, atunci când spune că pune la îndoială „modul unora de raportare la sfinţenia lor” [adică la sfinţenia Sfinţilor Închisorilor] nu există niciun argument! Nici măcar o descriere a „modului corect” şi „modului incorect” de „raportare la sfinţenia” Sfinţilor Închisorilor în viziunea Sa!
Desigur, limbajul folosit de Sfinţia Sa nu este cel mai teologic, însă acesta este cel mai mic impediment în lămurirea lucrurilor. Până la urmă, este o discuţie purtată „între noi”, preoţi şi teologi, într-un grup particular de pe Whatsapp. Doar că, fără să ceară acordul cuiva, Părintele W. s-a hotărât să facă publică discuţia. (Ilegal. Necanonic. Necuviincios. Trist.) Ceea ce a făcut necesar şi acest răspuns pe care îl dau acum. Pentru că, din dragoste şi respect faţă de Pr. W., i-am răspuns în acel grup foarte delicat, evitând să subliniez gravele erori teologice şi logice din comentariile sale şi concentrându-mă asupra principalelor sale nedumeriri.
Este înduioşător cum Părintele W. continuă comentariul început cu „Părinţilooooooor!” prin cuvintele:

Comentaţi cele ce am scris şi aduceţi contra-argumente! [sic! n.n.] Aşa procedează Biserica de veacuri. Nu susţineţi la nesfârşit o idee pentru că vă place, ci luptaţi pentru Adevăr.

Absolut adevărat: aşa procedează dintotdeauna Biserica, încurajând cercetarea teologică a părerilor disputate ca parte esenţială a luptei pentru Adevăr. Absolut adevărat!
Dar unde sunt argumentele Părintelui W.?
Nu există! Insistă, iar şi iar, pe cereri, dar fără să ofere nimic! Exemplu:

Aduceţi argumente la alcătuirea şi aruncarea [sic! n.n.] în spaţiul public a Acatistelor pentru sfinţi necanonizaţi încă… Şi cum, după călcarea legii, urmează minunea… Şi cum se îmbină parastasul pentru sfinţi cu Acatistele lor.

Este de observat că şi aici apare aceeaşi contrazicere desăvârşită: pe de-o parte, Pr. W. pretinde că „Nu minunea o contest”, după care, prin insinuări „cum, după călcarea legii, urmează minunea”, o contestă. Şi, iarăşi, o acuzaţie teribilă, de „călcarea legii”; în context fiind vorba despre Legea lui Dumnezeu, despre Învăţătura Bisericii. Direct gramatical, deşi învăluit contextual, Părintele W. îi declară pe cei care au alcătuit şi slujit/rostit acatiste pentru Sfinţii Închisorilor ca eretici!5 Faţă de asemenea acuzaţii îngrozitoare, deşi rugat repetat şi de mai multe persoane, Pr. W. nu aduce niciun argument! Nu prezintă nimic prin care să dovedească existenţa fie şi într-o Biserică locală a interdicţiei pe care o proclamă dogmă (căci călcător al Legii este, în Noul Testament, cel care încalcă Învăţăturile lui Dumnezeu, numite în Teologie dogme). 

Faţă de toată această discuţie înflăcărată a Părintelui W., în care refuza să aducă argumente, dar cerea contra-argumente, în care se contrazicea şi contrazicea Învăţătura Bisericii, am răspuns promiţând să încerc a da, în câteva zile, un text lămuritor.
Acesta a fost, cu ajutorul lui Dumnezeu, încheiat în timpul scurt (de câteva zile) pe care l-am avut. Intitulat – am mai amintit – Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor, a fost conceput spre a răspunde la problemele ridicate de Părintele W.
Aceste probleme au fost: a) Criteriile canonizării. b) Treptele (rânduiala) canonizării. c) Realizarea de icoane pentru Sfinţii necanonizaţi şi cinstirea lor. d) Realizarea de acatiste pentru Sfinţii necanonizaţi şi săvârşirea lor (inclusiv în public).

Pentru ca totul să fie limpede, am început prin a lămuri I. Cine sunt Sfinţii?, apoi II. Cum recunoaştem Sfinţii?, apoi III. Care sunt legăturile noastre cu Sfinţii? şi IV. Ce este canonizarea Sfinţilor?.

La acest ultim punct am înfăţişat Istoria Bisericii şi Tradiţia Bisericii în privinţa recunoaşterii Sfinţilor, apariţia şi dezvoltarea procesului de canonizare şi mai ales rânduiala Bisericii Ortodoxe Române în această privinţă (conform Hotărârilor Sfântului Sinod 4255/2002 şi 5085/2002).
Alături de Sfânta Scriptură6, am folosit pentru eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor şi câteva lucrări precum:

  • Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, de Pr. Prof. Liviu Stan, în <<Ortodoxia>>, an II (1950), nr. 2, p. 260-278

  • Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în <<BOR>>, nr. 73 (1955), p. 1159-1172

  • Sinteză eclesiologică, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284

  • Canonizarea Sfinţilor Români. În cumpăna evlaviei, de Pr. Prof. Liviu Stan, în <<BOR>>, nr. 6 (1968), p. 725-735

  • Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R.7, Bucureşti, 1979

  • Apologeţi de limbă greacă, PSB 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980

  • Apologeţi de limbă latină, PSB 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981

  • Actele Martirice, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982

  • Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990

  • Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 (respectiv Editura Trinitas, Iaşi, 1996)

  • Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992

  • Scrieri, de Sfântul Ambrozie, partea a II-a, PSB 53, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994

  • Sfinţi daco-romani şi români, de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994

  • O teologie a icoanei, Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005

  • În căutarea sfinţilor români, de George Enache, <<Lumina>>, 12 Iunie 2010, cf. http://ziarullumina.ro/In-cautarea-sfintilor-romani-27630.html

etc.

Desigur, această scurtă bibliografie nu a fost menită să susţină o lucrare academică, ci un text de popularizare a poziţiei ortodoxe în privinţa canonizării Sfinţilor. O popularizare a ceea ce prevăd Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie în cele patru puncte fundamentale ale eseului. Din primele secole creştine – descrise de Sfânta Scriptură şi primele patru cărţi8 din mica noastră listă – până în zilele noastre avem pretutindeni, totdeauna şi de către toţi aceleaşi rânduieli de evlavie faţă de Sfinţi(i necanonizaţi), cuprinzând toate cele şapte puncte amintite în primele pagini ale eseului de faţă.
Intenţia popularizării şi timpul scurt de redactare au făcut să fie de lipsă, cum se spunea în vechime, aparatul critic, adică felurite indicaţii bibliografice către sursele folosite. În definitiv, nici nu se cere de la un eseu un astfel de aparat critic. Doar, ca maximă rigoare, în cazul unor informaţii extrem de noi, izbitoare, neaşteptate.
Dar cinstirea Sfinţilor necanonizaţi este o Tradiţie veşnică a Bisericii!
Ea nu a apărut acum, nu s-a ivit în ultimul secol, nu este o invoaţie a ultimului mileniu. Există dintotdeauna în Biserică, pretutindeni unde a fost Biserica şi a fost practicată (observată, ca să vorbim ştiinţific) de către toţi cei care au fost/sunt ai Bisericii.
În cele peste două decenii de când ne preocupă această problemă – a canonizării Sfinţilor – nu am găsit nici măcar un singur caz în care Biserica să încuviinţeze altă hotărnicire a evlaviei populare sau cultului spontan în afară de două, de asemenea universale:
A. Toate formele de evlavie trebuie să fie ale venerării, adică ale cinstirii prietenilor lui Dumnezeu, fără nimic ce poate fie şi să pară că este adoraţie, acea dragoste totală şi cinstire absolută pe care le avem, ca Ortodocşi, doar către Dumnezeu.
B. Evlavia populară sau cultul spontan nu pot impune cuiva cinstirea sau acceptarea ca Sfânt a unui Sfânt necanonizat. Evlavia – şi cultul – faţă de un sfânt devin obligatorii doar în măsura canonizării de către Sinod (şi chiar şi atunci cu unele limite9).

Toate aceste informaţii esenţiale despre Sfinţi, canonizarea lor, evlavia populară şi cultul spontan au fost prezentate, repetăm, în eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor. Eseu pe care, după cuvântul patristic, „în multa sfătuire stă mântuirea”, l-am supus câtorva teologi – cred eu, de frunte – spre cercetare şi îndreptare. Am primit cu recunoştinţă limpezirile şi completările pe care le-au adus, care au adus o mare îmbunătăţire formelor de început.
Odată publicat, am pus link-ul pe amintitul grup ortodox de pe Whatsapp. Am sperat că tulburările se vor risipi, iar Învăţătura Ortodoxă va fi primită cu bucurie de către cititori. Până la urmă, şi părinţii care citiseră şi completaseră formele inţiale spuseseră că este un text clar, cu o parte istorică bine dezvoltată, cu o prezentare dogmatică pe înţelesul tuturor dar în acelaşi timp completă etc. Deci, mă aşteptam eu, tulburările din lăuntrul Bisericii vor înceta.
Nici vorbă!
Primul comentariu al Pr. W. a fost:

Eu mă aşteptam că vom continua conversaţia.
Constat că aţi trântit [sic! n.n.] un text bine documentat [sic! n.n.], de care chiar m-am folosit [sic! n.n.], dar nici vorbă de răspuns clar, precis, fără echivoc [sic! n.n.] la întrebările ce s-au ivit mai înainte. Răspunsurile au fost amânate pe motiv de lipsă de timp dar aţi promis că reveniţi. Aţi revenit, dar nu aţi lămurit.

Sincer, am citit de câteva ori acest comentariu, atât de ireal mi s-a părut.
Pe de-o parte, Părintele W. declara textul „bine documentat” şi afirma „m-am folosit” (de text), pe de altă parte, că „nici vorbă de răspuns clar, precis, fără echivoc”!
Evident, din nou nu explica unde ar lipsi claritatea, unde şi în ce fel s-a folosit etc. O discuţie „în orb”, ca să spunem aşa, în care interlocutorul ar trebui, asemenea Proorocului Daniil, să tâlcuiască visul celuilalt fără să îi fie comunicat10. Însă nu doar o singură dată, ci de mai multe ori. Am încercat să arăt faptul că am răspuns la problemele (nu întrebările!) ridicate de Sfinţia Sa: alcătuirea acatistelor, îmbinarea parastaselor cu acatistele, cum se cuvine să fie cinstiţi Sfinţii înainte de canonizare etc. Răspunsul a fost năucitor:

Nu, părinte!..
AŢI adus argumente generale. În România avem o situaţie dramatică:
1. Avem sfinţi, inclusiv ai închisorilor.
2. Îi dorim în calendar. Facem orice pentru asta, inclusiv gafe (îi scoatem din mormânt şi-i punem la închinare, îi scoatem din mormânt deşi au lăsat scris în acest sens să nu se întâmple asta, îi uscăm cu feonul etc.) Nu cunoaşte Biserica în istoria ei gafe ca acestea.
Asta credeam că lămurim şi că şi dvs. simţiţi că trebuie lămurit.

Şi, din nou, continuă:

Priviţi cum s-a ajuns la canonizarea Sf. Paisie Aghioritul: mergerea la mormânt,… linişte,… Şi atât… Unii s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui,… Alţii pentru ca el să se roage în ceruri pentru ei… Şi atât… Nimic public…

Şi, iarăşi, îndată:

Exemplele pe care le daţi dvs sunt într-o vreme. În momentul acesta, aşa cum aţi spus şi dvs. în text, Biserica noastră are reguli mult mai clar stabilite [sic! n.n.]. Pe acelea trebuie să le respectăm. Atunci suntem recunoscuţi ca fii ascultători ai Mamei noastre, Biserica.

Înainte de a merge mai departe, să vedem un pic logica acestor serii de afirmaţii.
Aţi adus argumente generale”.
O replică total absurdă, câtă vreme nu a cerut nici Sfinţia Sa, nici altcineva, „argumente particulare”. Mai mult, nu există niciun motiv logic spre a limita o discuţie la „argumente particulare”. Dimpotrivă, este de bun-simţ să stabileşti regula, adică generalul, pentru a trece apoi la ipostaziere sau excepţie, adică la cazurile particulare.
Şi mai absurd, în eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor există atât „argumente generale”, inclusiv reglementările, generale, ale Sfântului Sinod pe temă, cât şi „argumente punctuale” şi „cazuri particulare”. Inclusiv Sfântul Paisie, la care Părintele W. se referă mai jos (care, evident, nu este un „argument general”!). Cum se poate ca un cititor – cu pregătire teologică! – să nu vadă ori să ignore faptul că există în textul pe care îl citeşte şi regulile generale, şi exemplificări prin cazuri (particulare) şi argumente punctuale este cu totul de neînţeles!

La fel de straniu este şi reproşul lipsei unei sau unor discuţii care nu au fost cerute nicio clipă! Iar ne întoarcem la Nabucodonosor şi visele lui, şi la cererea de a se răspunde la întrebări ce nu au fost puse, de a se rezolva probleme care nu au fost formulate!
În toată discuţia nu s-a ridicat nicio clipă problema – sau nu s-au ridicat nicio clipă problemele – la care se reproşează aici, netam-nesam, că nu s-a răspuns! Este adevărat, nu am discutat în text nici problema jurisdicţiei Patriarhiei de Istanbul, nici pe aceea a autocefaliei în Ortodoxie, nici pe cea a existenţei vieţii pe Marte. Dar orice reproş în aceste privinţe este absurd, câtă vreme nicio clipă nu au fost ridicate aceste probleme în discuţia iniţială! Exact pe aceeaşi linie este şi acest extrem de straniu reproş.

Total ciudată este şi afirmaţia „Nu cunoaşte Biserica în istoria ei gafe ca acestea”. Ba cunoaşte, şi încă mult mai mari! O asemenea afirmaţie este cu totul ruşinoasă din punct de vedere teologic! Un sinod îl exilează pe Sfântul Ioan Gură de Aur, practic deschizând calea uciderii lui, alt sinod se ţine cu bătăuşi fanatici – parabolanii –, mărturisitorii Ortodoxiei fiind umpluţi de sânge de câte ori vorbesc; avem sute de erezii care au lovit Biserica – inclusiv cu domnitori eretici ucigaşi de Ortodocşi – şi felurite practici străine Evangheliei; în aceste condiţii „gafele” amintite de Părintele W. sunt, într-adevăr, gafe, greşeli aflate foarte departe de adâncimea teribilă a răutăţii din atâtea pagini martirice ale Istoriei Bisericii.

Pe de altă parte, descrierea cinstirii Părintelui Paisie Aghioritul înainte de canonizarea Sa este de-a dreptul literatură fantasy! Cu toate că în eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor se aminteşte despre icoana sfântului, cinstită în biserică înainte de canonizare, despre acatistul alcătuit şi slujit în biserică înainte de canonizare, Pr. W. ignoră faptele şi imaginează un tablou straniu al unei „cinstiri populare fără popor”… sau ceva de acest fel – descrierea este neclară şi contradictorie. Pentru că, foarte ciudat, Părintele W. nu observă aici vreo contradicţie între „unii s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui” şi „alţii ca el să se roage pentru ei”. Cu toate că ştie foarte bine că adeseori unii şi aceeaşi Greci (din Grecia, Cipru, Turcia sau alte ţări) s-au rugat în amândouă felurile! Ceea ce i se pare insuportabil în România i se pare „liniştit” şi bun în Athos! Deci Pr. W. se (auto-)contrazice fără probleme, interpretând exact aceleaşi gesturi drept bune sau rele strict după cum îi convine, absolut subiectiv. La fel de stranie este şi concluzia pe care o trage, după ce vorbeşte despre cei care au mers la mormântul Părintelui Paisie, cei care s-au rugat pentru el, alţii care s-au rugat lui: că nu ar fi fost „nimic public”! Dacă nu ar fi un subiect teologic, am putea spune că suntem în bancul în care pluralul nu se foloseşte decât de la cinci milioane în sus, până la patru milioane nouă sute nouăzeci şi nouă putându-se folosi singularul „pentru că e puţini”. Deoarece, evident, este total absurd să recunoşti că mai mulţi oameni vin la mormânt, îl cinstesc şi se roagă Părintelui Paisie şi să afirmi totodată că „nu a fost nimic public”!

În sfârşit, ajungem la al treilea comentariu, în care se afirmă, absolut fără niciun temei, „exemplele pe care le-aţi dat sunt într-o vreme”. Presupunem din context că se dorea exprimarea ideii că exemplele ar fi „dintr-o vreme (trecută)”. Doar că şi din comentariile Părintelui W. se vede că ideea este total falsă! Dacă eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor vorbeşte şi despre exemple foarte vechi, prin Sfântul Nectarie din Eghina şi Sfântul Paisie Aghioritul se ajunge în zilele noastre. Mai mult, hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sunt din secolul XXI! Întemeiate, este adevărat, pe Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, aripile veşnice ale Teologiei Ortodoxe.

Din nenorocire, Părintele W. a continuat cu aceleaşi afirmaţii necanonice şi contradictorii, într-o monolog foarte agitat şi cu totul neteologic. Râvna cea bună există, este evident, însă fără studiu teologic şi fără pace şi dragoste nu poate să ducă decât la greşeli. Precum, de pildă, textul

Nu încercaţi să sugeraţi grupului pe care dialogăm că aşa zice Biserica [nu a fost o sugestie, a fost o afirmaţie clară şi temeinic argumentată n.n.], că asta este învăţătura Bisericii. Asta e învăţătura, dar nu aşa e procedura...[sic!!! n.n.]”

Deci, nu asta este învăţătura Bisericii, dar asta este învăţătura Bisericii, însă nu aşa e procedura! Curat murdar, ca să zicem aşa! Şi foarte grav!
Dogmatic, orice procedură care contrazice învăţătura este nulă de drept!
Articolele 1 şi 2 din Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române arată foarte clar că BOR se conduce după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în comuniune şi unitate dogmatică, liturgică şi canonică cu Biserica Ortodoxă Universală.
Ca urmare, dacă ar exista o contradicţie între Învăţătura Bisericii (fie ea locală sau universală) şi procedură, aceasta din urmă ar fi, conform Statutului BOR, nulă de drept!
Doar că acuzaţia (involuntară, desigur!) a Părintelui W. că procedura de canonizare a BOR ar contrazice Învăţătura de Credinţă (a BOR şi/sau a Bisericii Ortodoxe Universale) este, din fericire, cu totul falsă!
Întocmită cu multă muncă încă din anii ’30 ai secolului XX, având în spate multe decenii de osteneală, procedura de canonizare a BOR este, îndrăznesc să spun, exemplară.
În ce măsură este însă cunoscută şi aplicată de clerici… iată, este altă problemă!

Pentru că toată discuţia, în fapt, se întemeiază pe o râvnă sinceră lipsită de cunoaştere teologică. Unită, din nefericire, cu exact ceea ce Părintele W. cerea să nu se facă: „susţine la nesfârşit o idee pentru că îi place, în loc să lupte pentru Adevăr”.
Contrazicerile continuă.
Părintele W. invocă minunea Sfântului Necunoscut de la Neamţ, care a ieşit la iveală „prin beton”, dar refuză să accepte minunile de la Iaşi din 19 Martie 2019, precum şi toate celelalte minuni ale Sfinţilor Închisorilor! Fără niciun argument logic, fără nicio coerenţă a discursului. Într-un caz minunea este bună şi trebuie acceptată – pentru că a fost acceptată deja? – iar în celelalte cazuri minunile sunt îndoielnice, sau trebuie trecute sub tăcere. De ce? Că încă nu au fost canonizaţi Sfinţii Închisorilor! Dar nici Sfântul Necunoscut de la Neamţ nu era canonizat când a avut loc minunea! Deci, după aceeaşi „logică”, şi minunea lui ar fi trebuit respinsă, iar el să rămână neştiut şi necanonizat; eventual vreo 800 de ani! Acceptarea şi recunoaşterea Sfântului Necunoscut de la Neamţ în plină Epocă Ceauşescu este bună, acceptarea şi recunoaşterea Părintelui Iustin şi a celorlalţi Sfinţi ai Închisorilor în zilele noastre este rea. Acceptarea minunilor făcute de Sfântul Necunoscut de la Neamţ este bună şi canonică, acceptarea minunilor – mult mai multe – făcute de Sfinţii Închisorilor în zilele noastre este rea şi necanonică. De ce? Fără explicaţii! Aşa spune Pr. W. şi gata!

Această încrâncenare împotriva cinstirii Sfinţilor Închisorilor continuă, deja, de trei săptămâni11. Cu neîncetate acuzaţii şi insinuări grave, combinate cu o totală lipsă de argumente – în aceste trei săptămâni Părintele W. nu a adus nici măcar o singură sursă (biblică, dogmatică, patristică, de la Sinoadele Ecumenice sau de la Sfântul Sinod al BOR, de la vreo biserică locală etc.) în favoarea ideilor sale. Le repetă sistematic, înnoindu-le cu acuzaţii, răstălmăciri, insinuări, contradicţii şi afirmaţii eterodoxe.

De pildă, Pr. W. se plânge că Biserica ar fi pusă de „evlavia populară” într-o situaţie grea, pentru că aceasta are exagerări – care ar fi, dincolo de excepţia unui singur caz la care continuu revine, nu ne zice. Îi răspund:

Biserica a făcut faţă nenumăratelor greşeli şi păcate atâta vreme cât răspunsurile date au fost cumpănite şi, evident, ortodoxe. De câte ori s-a ajuns la exagerări ca răspuns la o greşeală, abatere, rătătcire, s-a căzut în altele mai grave. Răspunsul la greşeli este trăirea ortodoxă, nu schimbarea Ortodoxiei. Că aşa s-a ajuns la Filioque drept „răspuns” la arianism.”

Cum interpretează Părintele W. acest cuvânt?

Adică să punem Biserica la încercare,… că se descurcă Ea?

???????
Ce poţi răspunde la o asemenea viziune fantastică? Doar…

Cuvintele mele au fost, mi se pare, limpezi. Reamintesc atât: „Răspunsul la greşeli este trăirea ortodoxă, nu schimbarea Ortodoxiei.”
Ce legătură poate fi între asemenea cuvinte şi ideea de a pune Biserica la încercare (sub orice pretext) nu pot înţelege. Dar, cu siguranţă, nu este ceea ce am spus.”

Mai mult, Părintele W. vine cu o acuzaţie directă, „Vorbiţi frumos, Părinte, dar dvs. nu aţi respectat rânduiala”. Care rânduială nu am respectat-o şi în ce prevederi? Ce canoane, dogme sau prevederi statutare nu am respectat? O asemenea acuzaţie la adresa unui preot este extrem de gravă şi chiar Canoanele Apostolice trag la răspundere pe cel care o face fără să o poată susţine. Totuşi, în numele „apărării rânduielii”, Părintele W. încalcă Sfintele Canoane şi aruncă asemenea afirmaţii12.
O acuzaţie repetată obsesiv este aceea a „aruncării în public” a acatistului şi icoanei Părintelui Iustin Pârvu. Care, se pare, are interdicţie de la Părintele W. în această privinţă, o interdicţie pentru care acesta, în ciuda rugăminţilor repetate, nu a putut indica niciun temei – nici canonic, nici dogmatic, nici patristic, de niciun fel. Îi răspund:

La următoarele afirmaţii nu pot decât să mă uimesc. Pe de-o parte folosiţi termeni neclari, ceea ce nu este după rânduiala Bisericii. „Aruncat în public”??? Să ştiţi că nici în câini nu arunc lucruri, cu atât mai puţin în „public”. Dacă vă referiţi cumva, într-un limbaj prea colorat, la prezentarea în public a icoanei şi acatistului unui sfânt necanonizat, înseamnă că refuzaţi să acceptaţi realitatea. Care ne arată că icoane şi acatiste ale Sfinţilor necanonizaţi s-au făcut, s-au cinstit public, au fost parte a slujbelor publice13 etc. Cazurile pe care le-am amintit sunt clare. Acatistul Sfântului Nectarie se citea public, ÎN BISERICĂ. Icoana Sfântului Daniil Sihastrul apare ÎN BISERICĂ în secolul al XVI-lea, cu 400 de ani înaintea canonizării etc. Este un potop de mărturii istorice. În care ceea ce a fost la Iaşi [în 19.03.2019 n.n.] se aşează fără nicio deosebire.
Mă depăşeşte cu totul această nu ignorare, ci de-a dreptul transformare a realităţii din ceea ce este Istoria Bisericii, inclusiv contemporană, în altceva. Cum să negi existenţa cinstirii Sfinţilor necanonizaţi în Grecia, inclusiv prin icoane şi acatiste, când are loc inclusiv acum? Inclusiv cu Sfinţii Închisorilor din România? Revedeţi, vă rog, măcar exemplele din textul pe care l-am publicat [eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor n.n.]. Sunt clare şi sunt din vremea Bisericii primare până astăzi.”

După cum se vede, reiau argumentele ignorate şi încerc să le pun în faţa Părintelui W., aşteptând un răspuns. De pildă, să explice de ce nu le ia în seamă. Sau de ce nu ar fi de luat în seamă. Sau să dea exemple, canoane, dogme, care să osândească ceea ce au făcut Atoniţii – Greci, Români, Bulgari, Ruşi, Sârbi, Gruzini, Francezi, Americani etc. – când i-au cinstit (şi îi cinstesc) pe Sfinţii necanonizaţi cu icoană şi acatist. (Am spus şi în eseul acela, unii confundă – chiar cu fanatism – termenul „necanonizat” cu „necanonic”, deşi între ele este o deosebire uriaşă.)
Ce răspuns primesc la acest şir de fapte care constituie argumente clare pentru realizarea de icoană şi acatist, cinstirea acestora etc. pentru Sfinţii necanonizaţi? Cum răspunde Părintele W. la aceste fapte?

Vă erijaţi în ce nu sunteţi, Părinte! [sic! n.n.] Sunteţi valoros, dar Vă amestecaţi peste rânduielile BISERICII ORTODOXE ROMÂNE [SIC! n.n.] Pentru pace şi prudenţă există multă înţelegere pentru aceste abateri, dar nu înseamnă că nu sunt abateri.

???????????
Prezentarea unor fapte înseamnă „erijare”??!?
Deci, după ce Părintele W. cere, pretinde, stăruie să dau un material despre rânduielile Bisericii privind canonizarea; după ce, deşi aveam multe alte lucruri de făcut, ascult şi fac materialul; după ce am răbdare să răspund la acuzaţii, insinuări, repetări nesfârşite de afirmaţii total neargumentate, aflu că m-am „erijat în ce nu sunt”. Ce-i drept, aflu şi că sunt „valoros” (iarăşi, ca de atâtea ori, fără nicio argumentaţie sau precizare, doar ca o îndulcire după nenumărate acuzaţii extrem de grave). Dar şi că m-aş amesteca „peste rânduielile BISERICII ORTODOXE ROMÂNE”. Asta cu toate că în discuţia de faţă, paradoxal, sunt singurul care a citat, prezentat şi susţinut Hotărârile Sfântului Sinod privitoare la canonizarea Sfinţilor! În vreme ce Părintele W. susţine că prevederile Sfântului Sinod privitoare la canonizarea Sfinţilor contrazic Învăţătura Bisericii! În vreme ce consultarea amintitelor hotărâri, a actelor de canonizare a Sfinţilor Români sau a ÎPS. Laurenţiu Streza, Preşedintele Comisiei de canonizare a Sfântului Sinod, i-ar fi arătat clar că icoanele şi rugăciunile Sfinţilor necanonizaţi au fost privite de Sfântul Sinod, deja de mai multe ori, ca mărturie a evlaviei populare şi argument pentru canonizarea Sfinţilor! Poziţie a Sfântului Sinod pe care Pr. W. o contrazice categoric, ba chiar o osândeşte!

Foarte gravă este şi o afirmaţie făcută de acelaşi preot drept replică la fraza mea
Regulile Bisericii noastre INCLUD, nu exclud evlavia populară (cultul spontan).”
Ce răspunde Părintele W.?
Includ, dar nu o zgândăre

Eclesiologic această scurtă frază este extrem de problematică.
Evlavia populară sau cultul spontan, după cum arată lucrările teologice aprobate de Sfântul Sinod şi înseşi Hotărârile 4255/2002 şi 5085/2002 ale Sfântului Sinod şi alte acte sinodale, reprezintă o manifestare a Bisericii, adică a oricui este membru al acesteia: mirean, monah, diacon, preot, episcop etc. Nu există în Biserică două tabere, două lumi paralele, una care să aibă dreptul la evlavie populară şi cult spontan, iar alta care să nu aibă acest drept şi să fie în poziţia de „observator neimplicat”. Nu există în Biserica lui Dumnezeu o parte care să aibă obligaţia de a sta încremenită, fără implicare de evlavie sau cinstire – a Sfinţilor, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. – sub indiferent ce pretext. Consecinţele dogmatice ale unei asemenea idei sunt de o gravitate extremă. Ele cuprind şi ideea că există o stare de „obiectivitate” ce ar fi superioară trăirii duhovniceşti – pentru că cinstirea Sfinţilor, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. sunt esenţiale, imanente, trăirii duhovniceşti. În Ortodoxie este imposibil de gândit o cale de sfinţire, o stare de sfinţenie, în care să nu existe implicarea în evlavie. A considerea implicarea unui cleric, monah sau mirean în evlavia populară, în cultul spontan, ca „zgândărire” a acestora, ca act incorect, interzis, înseamnă a rupe Biserica într-o parte evlavioasă şi una care este mai presus de evlavie. Asemenea concluzii – care teologic sunt, categoric, erezii – apar obligatoriu din concepţia celor două părţi, una care poate să manifeste cult spontan şi/sau evlavie populară, alta care, dacă face aşa ceva, este acuzată de zgândărire a evlaviei populare şi chiar de lucruri mai grave.
Părintele W. revine, din păcate, la această afirmaţie, de mai multe ori. O afirmaţie delicat spus străină Ortodoxiei, care contrazice Dogmatica Ortodoxă în puncte esenţiale, care distruge eclesiologia ortodoxă14.

Trecând peste alte asemenea afirmaţii nesusţinute teologic prin nimic, peste alte acuzaţii, insinuări etc., mă întorc la un comentariu al Părintelui W. din care am mai citat:

Sfinţii au puterea primită de la Dumnezeu să iasă la iveală şi prin beton (cazul Neamţ)… Nu mi se pare corectă modalitatea asta, procedura hei-rupistă practicată de o vreme în România. Părintele Justin nu are nevoie de forţarea lucrurilor. El e sfânt, încă netrecut în calendar şi cred că el e supărat că în România sfinţenia lui e împărţită între popor şi sinod.

I-am răspuns:

Sfinţii au vorbit. Repetat15. Prin minuni nenumărate. Făcute de moaştele Sfinţilor Închisorilor de atâta vreme. La Iaşi au vorbit din nou, începând cu Sfânta Muceniţă Ecaterina şi încheind cu Părintele Iustin Pârvu. Dacă ei se mărturisesc prin minuni, încercarea de a-i reduce la tăcere este luptă cu ei. Nu eu am revărsat mireasmă şi mir la Iaşi, ci Sfinţii. În faţa a 200 de oameni şi a camerelor de filmat. Deci voia lor, inclusiv a Sfintei Ecaterina, a Sfinţilor Apostoli şi a Părintelui Iustin este să fie cunoscuţi şi recunoscuţi. Ceea ce înseamnă că avem mare nevoie de ei.”

Acesta este un adevăr clar, incontestabil. Cel puţin pentru cine vrea să vadă adevărul.
Faptul că Sfinţii Închisorilor fac insistent minuni spune totul. Fac minuni şi în Ţară, şi în străinătate. Moaştele ajunse din România în Grecia, SUA, Ierusalim şi multe alte locuri revarsă mir şi acolo, vindecă şi acolo, dăruiesc mireasmă şi acolo, aduc mângâiere şi întărire şi acolo. A acuza organizatorii unei conferinţe de „foame de moaşte” (neortodoxă exprimare!) şi de „zgândărire a evlaviei populare” (ca şi când nu ar fi vorba despre evlavia lor!) este cu atât mai ridicol şi neortodox cu cât minunile de la Iaşi se repetă în multe părţi ale lumii.
Să admiţi că Dumnezeu este cel care dă putere sfinţilor să treacă şi prin beton, dar să refuzi să bagi în seamă zeci şi sute de minuni clare este total absurd. Şi în cazul Sfântului Necunoscut de la Neamţ, şi în cazul Sfinţilor din Prigoanele Comuniste avem exact aceeaşi situaţie: un regim politic anti-creştin, care împinge Biserica la marginea societăţii şi chiar în ilegalitate, care neagă sfinţenia Sfinţilor şi chiar existenţa lor! Şi în cazul Sfântului Necunoscut de la Neamţ, şi în cazul Sfinţilor din Prigoanele Comuniste Dumnezeu foloseşte minunea pentru a Se mărturisi prin Sfinţii Săi.
Să recunoşti sfinţenia Părintelui Iustin Pârvu, a Părintelui Ilie Cleopa, a Părintelui Arsenie Papacioc etc., etc., dar să te opui faptelor pe care ei le-au făcut pentru Sfinţii Închisorilor – şi pentru alţi Sfinţi Români necanonizaţi – este de fapt împotrivire faţă de cei pe care spui că îi crezi Sfinţi!
Ce a făcut Părintele Iustin Pârvu, încuviinţat, sprijinit, însoţit de ceilalţi supravieţuitori ai Prigoanelor Comuniste?

  1. I-a mărturisit pe mărturisitorii din aceste prigoane ca Sfinţi şi Martiri; public, de la amvon, în predici la Sfânta Liturghie sau la Sfântul Maslu, la ierurgii, în cateheze şi, pe scurt, în orice împrejurare publică, liturgică sau nu.

  2. A mărturisit neîncetat suferinţele lor, Credinţa lor, viaţa lor; le-a căutat, le-a adunat, le-a tipărit şi răspândit cuvintele.

  3. A ridicat în cinstea lor biserici şi mânăstiri.

  4. Le-a căutat moaştele, le-a scos din pământ ca pe nişte sfinte comori, le-a cinstit în chilia sa, le-a dat spre închinare în biserică (în biserici); în Ţară şi peste hotare.

  5. A încurajat facerea de icoane ale Sfinţilor Închisorilor; le-a răspândit, în Ţară şi peste hotare.

  6. A binecuvântat şi a slujit Acatistul Sfinţilor din Închisori atât în faţa icoanelor Sfinţilor din Prigoanele Comuniste cât şi în faţa moaştelor acestora.

  7. A mărturisit public, deschis, repetat, minunile săvârşite de Sfinţii Închisorilor prin moaştele lor, prin icoanele, rugăciunile şi acatistele ce le-au fost făcute.

Sunt, toate aceste acte, cele pe care evlavia populară şi cultul spontan le-au cuprins totdeauna, din primele veacuri creştine şi până astăzi. Care au fost practicate pretutindeni de toţi Creştinii Ortodocşi.

Că Sfântul Sinod trebuie să cerceteze temeinic şi minunile, şi vieţile celor ştiuţi – de fapt, de toţi – ca Sfinţi, este adevărat. Că Sfântul Sinod este sub apăsarea unui regim anti-ortodox, a torţionarilor şi continuatorilor acestora, că trebuie să cumpănească bine paşii pe care îi face, este adevărat. Sunt lucruri pe care le înţelege orice Român care nu este îndoctrinat de neomarxism, de tendinţe schismatice etc.
Ca să se ajungă la contrabalansarea presiunii bolşevice, pentru ca împotrivirea urmaşilor torţionarilor la canonizarea Sfinţilor Închisorilor să fie biruită, este nevoie şi de minunile Sfinţilor, şi de evlavia populară faţă de aceştia.
Catolicismul beneficiază de uriaşa forţă economică, politică şi diplomatică a Vaticanului. Care a biruit presiunea politicianismului şi i-a permis să canonizeze o serie de mărturisitori ai Catolicismului din vremea Prigoanelor Comuniste.
Eu cred că Iaşi, 19.03.19 marchează, prin minunile săvârşite, un sprijin dumnezeiesc pentru ca Sfântul Sinod să poată, în sfârşit, să canonizeze măcar câţiva dintre martirii Ortodoxiei Româneşti. Poate un Nicolae Popoviciu, un Irineu Mihălcescu, un Grigore Leu sau altul/alţii dintre ierarhii mucenici. Poate un Ilarion Felea, un Daniil Sandu Tudor, un Ilie Cleopa, un Dumitru Stăniloae sau altul/alţii dintre preoţii mucenici. Poate alţii.
Da, se ridică noi şi noi prigoane împotriva Sfinţilor Închisorilor.
Dar această lucrare anti-ortodoxă a fost prezisă chiar de ei! Şi tot ei au prezis că vor fi alături de noi şi împreună vom birui.
Împreună.
Aici este cheia biruinţei.
Negarea sau ignorarea minunilor Sfinţilor Închisorilor, amândouă practici necanonice, care încalcă Învăţătura Bisericii, nu sunt sprijin, ci sabotare a Sfântului Sinod, a Comisiei pentru canonizări, a Bisericii.
Este vremea să ne aducem aminte că fiecare dintre noi are datoria de a sprijini Biserica.
Prea adesea mirenii aşteaptă totul de la preoţi, preoţii de la Administraţia Bisericească şi aceasta de la Ierarhie. Este o situaţie dezechilibrată, o piramidă cu toată greutatea apăsând pe vârf; dacă nu ar ţine-o harul lui Dumnezeu, s-ar zdrobi cu totul. (Şi s-a întâmplat asemenea nenorocire, de pildă cu Biserica din Turcia anilor 1919-1923.)
Să ne ajute Dumnezeu să îi împlinim voia, uniţi, Biserică vie a Duhului Sfânt! Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Text care a primit binecuvântarea Patriarhului Iustinian Marina, apoi a Sfântului Sinod din vremea acestuia, dar şi a Patriarhilor şi Sfântului Sinod ce au urmat.

2Am ales această literă deoarece sunt părinţi al căror nume începe cu X, Z şi alte asemenea litere. Încă nu cunosc niciunul al cărui nume să înceapă cu W, deci am socotit că aşa este cel mai bine. Pentru că nu identitatea părintelui contează – Dumnezeu să îi dăruiască toate darurile spre mântuire – ci înţelegerea lucrurilor. Legătura dintre „W.” şi „Whatsapp” este o simplă coincidenţă.

3Toată această primă parte a discuţiei din care cităm are loc pe 20 Martie 2019.

4A se vedea şi Sfinţi daco-romani şi români, de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Iaşi, 1994, p. 10-11 ş.cl.

5Desigur, fără intenţie! Nu bănuim aici nici cea mai mică reavoinţă a respectatului părinte, dar constatăm gravitatea folosirii fără iscusinţă a unor formule teologice puternice.

6Ediţia Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., 1991, Bucureşti.

7E.I.B.M.B.O.R. = Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Lucrările tipărite de această editură apar totdeauna cu binecuvântarea Patriarhului în funcţie.

8Adică Scrierile Părinţilor Apostolici, Apologeţi de limbă greacă, Apologeţi de limbă latină şi, respectiv, Actele Martirice.

9A se vedea cazul, amintit şi de Părintele W., al canonizării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a unui mare număr de persoane socotite persecutate de Comunism şi dovedite ulterior a fi fost parte a sistemului comunist. Acest lucru nu anulează sfinţenia celorlalţi canonizaţi de amintitul Sinod al BORU, ci dovedeşte limitele (fireşti, suntem, toţi, oameni) pe care le au atât evlavia populară cât şi rânduiala canonizării. O canonizare evident incorectă este aceea făcut de Patriarhia de la Istanbul genocidarului Rege Ştefan I al Ungariei, care nu doar că a apostat din Ortodoxie, dar a ucis mii de oameni pentru a-i forţa să devină Catolici.

10Daniel 2.1-47

11Din 20 Martie 2019 până astăzi, 11 Aprilie 2019.

12De unde şi nevoia unui răspuns public, pentru că acuzaţiile au fost răspundite de Sfinţia Sa, prin unilaterala publicare a unei discuţii de grup.

13Da, ştiu, termenul „slujbe publice” este pleonastic, de vreme ce slujba este o împreună rugăciune, adică fiinţial publică. Din păcate, Părintele W. insistă că Acatistul Sfântului Nectarie de Eghina sau Acatistul Sfântului Paisie Aghioritul ce se slujeau în bisericile din Athos cu ani de zile înaintea canonizării „nu erau în public”. Deci repetiţia pleonastică a devenit necesară…

14A se vedea, ca sinteză eclesiologică elementară, articolul Sinteză eclesiologică, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284. Lucruri pe care marele teolog – şi mucenic – român le prezintă ca esenţiale, definitorii pentru Biserică, sunt negate de Părintele W. în mod repetat.

15Minunea revărsării de mir de la Iaşi din 19 Martie 2019 nu este prima, s-a repetat de mai multe ori de-a lungul anilor. Ceea ce a fost nou acum a fost faptul că au început să izvorască mir moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina, iar la sfârşit, pentru prima oară, a izvorât mir icoana Părintelui Iustin. (A se vedea şi Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19.)

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între actualitate şi veşnicie

I. Actualitate

Omul actual este atât de lipsit de duh încât încercând să fie profund este doar confuz.

Cugetarea ce constituie motto-ul micului eseu de faţă a stârnit adesea împotrivire. Cei mai mulţi dintre împotrivitori, se pare, ar primi fraza ca adevărată, dacă nu ar fi cuvântul „actual„. Dacă ar cuprinde, adică, pe toţi oamenii, din toate timpurile.

Este adevărat că omul a fost mereu o făptură pripită. Eva şi Adam s-au supus şarpelui – adică diavolului – exact pentru a o lua pe scurtătură, pentru a nu mai fi nevoiţi să străbată adâncimile: guşti din fruct şi, gata!, ai ajuns la nemurire.
Dar, dacă tot îi dăm ca pildă, să observăm că în clipa în care înfruntă primele roade dureroase ale alegerii lor cei doi se pocăiesc. Da, aleseseră scurtătura mincinoasă oferită de drac. Da, se ascunseseră de Dumnezeu după ce şi-au dat seama că au fost păcăliţi. Da, au dat vina pe altcineva – inclusiv pe Dumnezeu Însuşi – pentru ceea ce făcuseră ei. Până când au văzut de-a dreptul roadele otrăvite ale drumului pe care mergeau. Atunci s-au oprit. Şi s-au întors la Adevăr.

Mai apoi oamenii s-au încrâncenat, iar şi iar, pe drumul răutăţii.
Timpul pe care Dumnezeu l-a dat lui Cain spre pocăinţă a devenit la urmaşul lui Cain, Lameh, pretext pentru o răutate fără margini.
Dar chiar şi aceste răutăţi aveau o anume adâncime a gândirii, a pretextelor, a contextului. La mulţi. Deşi, desigur, erau mulţi şi cei care deveneau tot mai superficiali, tot mai pripiţi, tot mai lipsiţi de adâncime.

Deosebirea dintre toţi aceştia şi omul actual este dată de generalizarea – aproape unanimizarea – superficialităţii, pripelii, lipsei de profunzime.
Lucrarea a început de multă vreme, dar devine extrem de puternică prin mass-media secolului XX. Cinematograful, apoi radio-ul şi apoi televiziunea cuceresc omenirea. Târziu, dar cu o putere ce compensează întârzierea, izbucneşte mass-media virtuală. Internetul, reţeaua unora dintre cei mai inteligenţi oameni la început, devine mediul superficialităţii totale şi al patimilor dezlănţuite.

Ca o paranteză, amintesc aici de ceea ce numesc eu gândirea de internet şi cultura de internet. Ultima bazată pe prima.
Gândirea de internet este construită pe seturi de prejudecăţi, de formule standardizate. Ceea ce este exprimat prin asemenea sau în cadrul unor asemenea prejudecăţi este luat drept adevăr. Analiza critică lipseşte la sursele de încredere, în vreme ce sursele străine sunt din start declarate „surse de fake-uri” (news, trend, analitics etc.). Cunoaşterea se bazează pe motoare de căutare şi pe „sursele” furnizate de acestea; cu precizarea că se aleg din rezultatele de căutare „sursele” care corespund criteriului amintit – conformitatea cu setul de prejudecăţi (formule standardizate).
Cultura de internet se construieşte pe gândirea de internet. Tot felul de texte – de obicei inepte şi incoerente – care confirmă prejudecăţile sunt apreciate, autorii lor adulaţi. „Vedetele” de film sau teatru ce au aceleaşi prejudecăţi sunt idoli. (Idolatria este religie, a fi fanul cuiva înseamnă a fi membru al unui cult religios – iată câteva afirmaţii ştiinţifice elementare care nu ajung în conştiinţa practicanţilor noilor religii.) Cei care nu împărtăşesc aceleaşi prejudecăţi sunt străini – de obicei, văzuţi ca „fraieri” sau mai rău – iar cei care li se opun sunt duşmani.

Toată această lume a superficialităţii este plină de nefericire. Superficialitatea, pripa, lipsa de profunzime nu pot duce decât la eşec.
Am avut prilejul să văd mulţi oameni – bărbaţi şi femei – de mare succes social, plini de durere, arşi de chinuri interioare cumplite.
Nu doar tărirea după seturile de prejudecăţi adoptate cândva duce la această stare. Mass -media, virtuală sau nu, a văzut de multă vreme că durerea, tristeţea, răutatea şi alte stări negative duc la o dependenţă superioară, la o audienţă superioară. Contrastul dintre culorile vioaie ale posturilor tv, site-urilor, atmosferei radio şi, respectiv, relele promovate impune senzaţia superiorităţii totale a mass-mediei faţă de viaţa de toate zilele. Aceasta din urmă este rea, tristă, întunecată, mass-media este bună, veselă, luminoasă. Mai mult, mass-media „oferă soluţii”, precum talk-show-uri care nu ajută cu nimic – dar pretind că o fac, exact cum site-urile mincinoase pretind că au mijloace de slăbit care garantează fericirea cumpărătorului. Şi din „soluţie” mass-media în „soluţie” mass-media omul actual este tot mai înrobit. Slujeşte sistemul înjurându-l şi crezând că înjurătura îl face independent, liber, „opozant”; ba chiar erou! Păcălit în fiecare campanie electorală de acelaşi joc de marionete continuă să voteze cu una dintre marionete sau să nu voteze deloc. Alegerea raţională – să caute candidaţii (partidele) ne-iubiţi de mass-media şi să voteze cu aceştia (acestea) nu îi trece prin cap – este o soluţie prea profundă pentru actualitate. Care este a superificialităţii.

O comparaţie cu sistemele antice sau medievale ne arată că rareori omul a ajuns la un asemenea nivel.
Sclavii popoarelor barbare ale Antichităţii aveau cam aceleaşi drepturi cu cetăţenii germani sau francezi de astăzi, de pildă: să muncească enorm, să se bucure de mâncare, bere şi ceva spectacol, eventual de „fetiţele” din stabilimentele ce le storceau puţinii bani către aceeaşi stăpâni şi să încerce să creadă că sunt fericiţi. Deosebirea este că ei ştiau că sunt sclavi, că nu erau păcăliţi cu „alegeri libere” în care câştigătorii aplicau aceeaşi politică indiferent dacă se declaraseră pentru sau împotriva ei.

Un exemplu perfect al superficialităţii omului actual este conducătorul Ungariei de astăzi.
Acesta este „mare luptător împotriva imigraţiei ilegale în Europa”. Un lucru frumos, dar straniu, dacă încercăm să gândim profund: Ungurii sunt o naţiune care a imigrat ilegal în Europa şi s-a construit pe genocidul practicat împotriva Europenilor pe care i-a invadat – Români, Slavi, Germani.
Conducătorul Ungariei de astăzi este şi un „mare aparător al valorilor creştine”. Un lucru frumos, dacă nu ar fi până şi Imnul Ungariei dominat de idei necreştine. „Himnusz” declară, de pildă, că „Megbűnhődte már e nép/ A múltat s jövendőt!„, adică „Această naţiune a suferit destul pentru toate păcatele ei trecute şi viitoare„. Gândirea acestui text este total anti-creştină. Dacă un om – şi cu atât mai mult o naţiune – poate „suferi destul pentru păcatele sale”, fie şi doar trecute, Jertfa Fiului lui Dumnezeu este inutilă. Un om sau o naţiune pot să sufere pe nedrept. Dar nu poate să sufere „destul pentru păcatele sale”; termenul presupune posibilitatea de a suferi pentru păcate, ceea ce este imposibil. Omul sau naţiunea suferă din pricina păcatelor, nu „pentru ele”. Deosebirea nu poate fi înţeleasă de gândirea superficială, este adevărat. Însă creştineşte este clară. S-ar putea ca una sau alta din zecile de mii de secte neoprotestante să accepte o idee ca cea din „Himnusz” drept adevărată. Dar ea este respinsă şi de Ortodoxie, şi de Catolicism, şi de Luteranism, şi de Calvinism, şi de Unitarianism. Altfel spus, de toate formele mari de Creştinism (sociologic folosind termenul) de care a avut parte Ungaria. Acelaşi „Himnusz„, perfect ne-creştin, socoteşte genocidul împotriva Românilor, Slavilor şi Germanilor ca un dat dumnezeiesc şi pe cei care l-au practicat eroi. Cu toate că Ungurii genocidari erau, cel puţin în primul secol, păgâni, iar cei ucişi erau creştini. Nu sunt amănunte! Sunt parte a unei contradicţii fundamentale între declaraţiile de „apărare a valorilor creştine” şi realitatea concretă!
Aşa a fost şi în 1840-1849!
Ungurii strigau în întreaga Europă – şi în Rusia, şi în alte părţi ale lumii – că sunt oprimaţi de Austrieci, că vor să lupte pentru libertate! Minunat, frumos, de toată lauda! Nenumăraţi oameni iubitori de libertate din Marea Britanie, Franţa, Italia, Suedia etc. i-au aplaudat pe Unguri pentru „lupta lor pentru libertate”. Doar că în 1848 primul lucru pe care l-au făcut Ungurii eliberaţi de sub jugul austriac a fost genocidul împotriva celor care nu erau şi nu voiau să devină Unguri! Români, Germani, Slavi, Armeni, Evrei etc. Doar în Transilvania „Tribunalele de sânge” ale Ungurilor au ucis cca. 40.000 (patruzeci de mii) de oameni, într-un singur an, pentru „vina” de a nu fi Unguri şi de a nu accepta „alipirea la Patria Maghiară”.
Şi astăzi Ungaria are aceeaşi gândire, aceeaşi politică: libertate şi drepturi pentru Unguri, distrugerea minorităţilor.
După datele străine în 1919 Ungaria avea cca. 450-600 de mii de Români. După datele oferite de Ungaria ar fi fost 250.000. Astăzi mai sunt cel mult 6.000 (şase mii). O scădere de 40 de ori chiar după datele ungureşti! Dacă România ar fi aplicat aceeaşi politică a minorităţilor ca Ungaria, ar fi trebuit să mai existe astăzi în România  sub 40.000 (patruzeci de mii) de Unguri.
Şi totuşi, cu o neruşinare şi cu un noian de minciuni profund necreştine Ungaria se plânge de cum sunt trataţi Ungurii din România – care au evoluat demografic mai bine decât Românii din România! – şi se laudă de cum tratează ea Românii din Ungaria – subiect al unui genocid unic. Este de remarcat că dacă Holocaustul, conform „Encyclopaedia Britannica” şi „Wikipedia” (în engleză) a adus moartea a cca. două treimi din Evreii care trăiau în Europa în 1939, genocidul maghiar anti-românesc din secolul XX a dus la dispariţia a cel puţin 97% dintre Românii care trăiau în Ungaria la sfârşitul lui 1919!
Iar această acţiune este lăudată de conducerea actuală a Ungariei, care declară totodată că apără „valorile creştine”!
Şi, mai mult, colaborează – conspiră este mult spus, de vreme ce este o realitate recunoscută – cu Rusia şi alte puteri spre a obţine desprinderea Ardealului de România şi alipirea lui la Ungaria. După care ar urma un nou genocid anti-românesc, la fel de „umanitar”, „civilizat”, „creştin”, dar mai ales lăudat, ca cele dinainte.

Ca parte a actualităţii să amintim faptul că sunt mulţi Români (Românofoni) care chiar cred în propaganda ungurească, în „binele” urmărit de conducerea Ungariei etc., etc.
Oameni care nu pot face deosebirea, din păcate, între gargară şi fapte. De ce? Pentru că analiza critică adevărată – nu prin folosirea prejudecăţilor – cere cercetare, timp, „ceva” profunzime (sau multă!). Iar omul actual este departe de profunzime. El „se grăbeşte”. Ca să parafrazez un umorist, omul actual este „omul care prinde toate ocaziile, până în ceasul morţii; doar atunci îşi dă seama că a pierdut ocazia să fie fericit”. A pierdut ocazia să fie fericit, să fie profund, să găsească adevărul, să fie cu Dumnezeu. Dar, ce-i drept, „a făcut politică”, „a combătut pe ăia” (cei de altă părere decât el) şi a comis multe alte asemenea „vitejii”; nu fără valoare, încă ar fi ceva, ci de-a dreptul negative.
Şi în valul acesta de zbateri, de „lupte electorale”, de înjurături împotriva sistemului pe care îl susţine prin munca şi viaţa lui, omul actual se zbate într-o nefericire profundă – pe care, eufemistic, ajunge să o numească deprimare. Ca să nu îi spună, cinstit, deznădejde

II. Veşnicie

În vreme ce unii şi alţii se cufundau în „politică” făcută pe lozinci, în gândire de internet şi alte (post-)modernisme, Părintele Justin Pârvu spovedea şi sfătuia. Zeci, sute, mii de oameni. Mângâindu-i, uşurându-le povara, întărindu-i, îmblânzindu-i, ajutându-i să devină mai buni cu cei din casă şi cu cei din afara casei, să îşi domolească pornirile, să îşi stăpânească şi chiar izgonească patimile. În acelaşi timp, ridica şi refăcea biserici şi mânăstiri. În Judeţul Neamţ, în Moldova, în Transilvania, în Muntenia… În acelaşi timp înzestra şcoli şi le ajuta să reziste urgiilor vremii. La Mânăstirea Paltin Petru Vodă, ctitoria sa, a înfiinţat un centru pentru copii cu mari greutăţi materiale. Aceştia au fost ţinuţi în şcoală de mânăstire, au fost îmbrăcaţi, au fost hrăniţi, au învăţat şi dormit în condiţii foarte bune. Maicile cu studii superioare au făcut meditaţii cu ei. Aceşti copii au fost duşi la mare, au învăţat să înoate şi să se bucure de o vacanţă. An de an. Şi când plecau în drumurile vieţii, alţi copii veneau în locul lor, să fie ocrotiţi de mânăstire.
Maicile care îngrijesc acest copii au fost batjocorite, insultate, înjurate şi blestemate de mii şi mii de ori de oamenii actuali. De la Comuniştii care postează neîncetat comentarii anti-creştine de cea mai joasă speţă, la cei întâlniţi pe drumuri, în oraşe, la mare… Se duc maicile cu copiii la doctor – în Târgu Neamţ, la Piatra Neamţ, la Iaşi, la Cluj-Napoca, la Bucureşti etc. – se găsesc îndată şi trecători care, văzându-le haina, să le arunce vorbe rele. Se duc maicile cu copiii la muzee, la grădina zoologică, la un concurs şcolar sau alte activităţi – în felurite localităţi din Ţară – iarăşi se ivesc sufletele pline de ură care să arunce răutăţi. Ce să mai vorbim de maicile care, în hainele monahale, înfruntând arşiţa verii, conduc şi ocrotesc pe aceşti copii la mare, în staţiune, pe plajă! Sau ce să mai spunem de părinţii – preoţi sau simpli monahi – ce luau parte la aceste acţiuni!

Orice om obişnuit ar renunţa, s-ar da bătut.
Mânăstirea Paltin Petru Vodă, la şase ani de la trecerea în Veşnicie a Părintelui Iustin Pârvu, ţine neîncetat aceeaşi rânduială.
Ocroteşte copiii săraci, ajută sute de familii nevoiaşe, îngrijeşte bătrâne.
Pe 19 Martie 2019, la Iaşi, Părintele Iustin le-a dat un semn şi o mângâiere: icoana sa a izvorât mir. Un semn clasic al sfinţeniei, un pas foarte folositor pentru oamenii aflaţi în îndoială, dar mai ales o mare încurajare pentru maicile care îi duc lucrarea mai departe.

Dar Mânăstirea Paltin Petru Vodă nu este singură în lucrarea ei!
Din Constanţa în Maramureş, din Timiş în Bucureşti, din Slatina în Cluj-Napoca, mulţime de obşti creştine lucrează pentru binele celorlalţi. O singură cantină socială ortodoxă din Braşov hrăneşte anual peste 2000 de oameni – oameni fără adăpost, familii sărace, copii aflaţi în felurite încercări.
În paralel cu ura anti-ortodoxă a mass-mediei şi a omului actual, Biserica, adică Ortodocşii – mireni, monahi, clerici – lucrează binele.
Trăiesc şi cresc înaintea lui Dumnezeu ca o rădăcină vie într-un pământ uscat. Nu au nici chip, nici frumuseţe, în lumea superficialităţii mediatice. Dacă sunt cumva amintiţi, dacă vreun reporter îi găseşte şi încearcă să îi arate lumii, îndată se ascunde totul fie sub o avalanşă de comentarii pline de ură, fie sub un scandal anti-ortodox fabricat rapid, fie sub un potop de fleacuri – preferabil cât mai pătimaşe.
Nu sunt iubiţi de lume, dar îi poartă de grijă şi încearcă să o înfrumuseţeze.
Sunt dispreţuiţi şi trataţi ca cei din urmă dintre oameni, dar mângâie zeci şi sute de mii de suflete – copii abandonaţi, săraci fără alt sprijin, bolnavi, bătrâni uitaţi.
Mass-media foloseşte cele mai scârboase mijloace pentru a-i denigra, arătându-i lumii ca pe nişte gunoaie. Ei strâng gunoaiele, plantează copaci, repară garduri şi case.
În mijlocul şuvoaielor de ură şi dispreţ ce bântuie societatea de astăzi ei încearcă să aducă lumina lui Dumnezeu, bucuria de a-L cunoaşte şi de a trăi în harul Său.

Şi trec peste toate dezbinările.
Români, Germani, Americani, Armeni, Evrei, Unguri, Ruşi, Greci, Francezi şi numeroase alte naţionalităţi se unesc în Biserica Ortodoxă Română pentru a lucra binele.
Cei care, ca naţionalitate, sunt în război în afara Bisericii se îmbrăţişează aici şi îşi împărtăşesc frumuseţea moştenirii naţionale, lăsând cele rele să se spele, să piară, să fie înlocuite de bine.

Şi greşesc.
Greşesc într-o privinţă, greşesc în altă privinţă, şi în alta, şi în alta… căci sunt oameni, căci suntem oameni. Şi greşim.
Greşesc, dar se ridică. Greşesc, dar se pocăiesc şi luptă să se îndrepte. Greşesc, dar îşi cer iertare. Şi se străduiesc să nu repet greşeala!
Este un drum anevoios? Este o cale grea?
Doar dacă ne uităm la ura mass-mediei împotriva lor şi tot putem spune „Da, este un drum foarte anevoios!”, „Da, este o cale foarte grea!”
Dar cum este actualitatea? Vă amintiţi?
Deznădăjduită! 

Da, actualitatea are sclipici, dar este plină de deznădejde, ură, durere.
Şi, paradoxal, fiecare moarte sporeşte aceste sentimente, aceste trăiri. Cumva omul simte că după ce a trăit supunându-se unei asemenea actualităţi Veşnicia nu are cum să fie decât rea. (Chiar dacă, venind vorba despre aşa ceva, omul actual declară, convenţional şi conformist, că „trebuie” să fie iertat, că „Dumnezeu trebuie să îl primească” etc., etc.)

Cei care urmează calea sfinţilor, cei care urcă drumul pieptiş către Dumnezeu, se împărtăşesc însă tot mai mult de frumuseţea luminii Lui. Îl cunosc tot mai mult, Îl au tot mai aproape. Devin mai buni şi mai calzi. Şi trec în Veşnicie cu bucuria de a fi alături de Cel iubit.

Între ei sunt şi mulţi oameni „simpli”. Pe care deştepţii actuali îi dispreţuiesc din principiu. Că nu au destule studii, că nu au prestanţă, că nu au titluri, că nu au avere, că nu au carieră: pe scurt, pentru că nu corespund standardului social. Acel standard pe care tot deştepţii actuali pretind că îl dispreţuiesc (pentru că ei ar fi „nonconformişti”!).
Însă discutând cu aceşti „oameni simpli” putem, de mult mai multe ori decât ne-am aştepta, să găsim în ei profunzimea imposibil de găsit în lumea actuală.

Am citit cândva o „carte deşteaptă”, după cum îmi spunea cel care mi-a recomandat-o. La sfârşitul ei am rămas cu un gust amar: cartea afişa tone de informaţii din foarte multe domenii, dar nu avea niciun rost, nu folosea la nimic; era doar o auto-lăudare a autorului, un mijloc de a-şi proclama „deşteptăciunea”. Nicio învăţătură adevărată, niciun folos personal nu se putea trage din ea. Dacă petreceai acelaşi timp citind un dicţionar, o enciclopedie sau un atlas ai fi fost mult mai folosit. De aici mi-a venit şi gândul cu care am început: omul de astăzi este atât de lipsit de duh încât încercând să fie profund este doar confuz. Pentru că, într-adevăr, era confuză cartea aceea şi confuz şi prietenul care mi-o recomandase. Când l-am rugat să-mi spună de ce i se părea cartea „deşteaptă” nu a ştiut ce să spună. După mai multe încercări, şi-a dat seama că era vorba despre informaţiile colaterale, deşi cartea, în sine, nu spunea nimic.
La fel este şi omul actual, din păcate. Chiar dacă se întâmplă să aibă multe cunoştinţe, în sine rămâne gol.
În vreme ce oamenii care trăiesc în Dumnezeu, chiar dacă rămân „simpli”, ajung în timp la o mare profunzime. Sau… mai ales dacă rămân „simpli”!

Sorin Constantin F.jpgCel aflat pe pat este Sorin Constantin; în zeci de ani de stat în această poziţie nu a avut niciodată escare

A murit astăzi, 29 Martie 2019, Sorin-Constantin. Cunoscut şi ca Sorin Focuţă Constantin sau Sorin-Constantin Rusu.
Un tânăr bărbat din Bacău ce suferea, printre altele, de sindromul „oaselor de sticlă”. Ceea ce l-a făcut, de pildă, ca la o tuse mai puternică provocată de o răceală să i se rupă câteva coaste.
Zeci de ani de zăcut, dureri parcă nesfârşite, încercări grele. Viaţa lui pare, în optica lumii actuale, un chin şi o irosire; dar a fost o lumină.
Din patul său el a mărturisit lumina lui Dumnezeu, a mângâiat şi a încurajat.
A avut curajul de a susţine deschis familia creştină, fără să se sperie de răutăţile şi batjocurile celor care se opuneau Referendumului, fără să se ascundă în spatele unor „îndoieli” şi „temeri” pe care puţină muncă de cercetare le-ar fi risipit.
A ştiut să arate valoarea de nepreţuit a unui zâmbet din inimă. A descoperit celor care voiau să afle cât bine poţi face şi atunci când pare că nu poţi să faci nimic.
S-a bucurat de viaţa şi învăţătura Sfinţilor din Prigoanele Comuniste, i-a iubit şi a învăţat de la ei. Închisoarea lor a fost luminată prin rugăciune şi bunătate; şi închisoarea lui, adusă de boală, şi-a luminat-o după chipul arătat de Sfinţii Închisorilor.
Fără „deşteptăciunea” actuală, a dovedit înţelepciunea pe care o dă harul lui Dumnezeu. Şi a fost de folos multora.
Astăzi, 29 Martie 2019, a trecut la Domnul.
La propriu.
Spovedit, împărtăşit, dar mai ales trăit în Hristos o viaţă întreagă.
Un om care a ştiut să fie şi fericit, pentru toate darurile sfinte pe care le-a primit, chiar dacă ştia şi să plângă pentru şi cu cei care sufereau.
Un om care ne arată, iarăşi, deosebirea dintre actualitate (ca lume post-modernistă) şi Veşnicie.
Dumnezeu l-a primit. Mai devreme sau mai târziu vom pleca şi noi. Ca oameni actuali, sau ai Veşniciei.

Omul lui Dumnezeu este atât de plin de duh, încât chiar şi fără să încerce lumina sa arată celorlalţi Calea.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor

Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor

Doamne, Cel în Sfânta Treime închinat şi slăvit,
Luminează-ne ca să cunoaştem şi să mărturisim Înţelepciunea Ta!

Cine sunt Sfinţii? Cum îi recunoaştem? Care sunt legăturile noastre cu ei?
Iată cele trei întrebări ce sunt şi temelia şi esenţa întregii teologii ortodoxe despre Sfinţi.

I. Cine sunt Sfinţii?

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, adică cei care fac voia Lui, după cum este scris: „voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15.14). Ei sunt aceia despre care Duhul Sfânt a rostit prin Regele-Prooroc David: „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor.” (Ps. 118.1-2).
Desigur, Sfinţii ca prieteni ai lui Dumnezeu nu apar doar din ultimele zile dinainte de Răstignirea Domnului (când s-au rostit cuvintele de la Ioan 15.14). După cum am văzut şi în Psalmii Vechiului Testament, de multă vreme această realitate a fost arătată ca atare de Duhul Sfânt.
Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu pentru că Îl iubesc şi iubindu-L caută să fie aproape de El. Pentru că au înţeles că El i-a iubit, ne-a iubit pe toţi, mai înainte ca noi să Îl cunoaştem şi să Îl iubim, ba chiar şi atunci când am fost – şi suntem – împotriva Lui. Desigur, aşa cum răbdarea lui Dumnezeu, oricât de mare, are hotare, la fel şi nehotărârea omului.
Mai devreme sau mai târziu fiecare om alege dacă Îl urmează pe Dumnezeu sau se desparte de Acesta pentru totdeauna. Dar chiar şi în această hotărâre, fie a binelui, fie a răului, omul este de obicei slab, împiedicat, rătăcitor.
Sfinţii sunt cei care aleg să Îl urmeze pe Dumnezeu, să fie cu Dumnezeu, să fie în Dumnezeu, cu foarte multă hotărâre. Acolo unde cei mai mulţi oameni şovăie sub greutatea patimilor, ei aruncă poverile păcatului şi înaintează cu putere. Acolo unde cei mai mulţi dintre oameni se poticnesc de dulceaţa şi tirania poftelor, Sfinţii îşi aţintesc privirea către dragostea şi frumuseţea Dumnezeirii, se umplu de dulceaţa libertăţii Duhului Sfânt şi de frica pierderii comuniunii cu Cel pe care îl iubesc. Astfel ei biruiesc şi aceste poticniri, mergând tot mai departe pe treptele încercărilor și ale virtuților în interiorul Bisericii (poporului ales al) lui Dumnezeu. Zi de zi, an după an, loviţi de noi lucrări ale răului, Sfinţii se fac tot mai iscusiţi în lupta cea bună. În vreme ce alţii, plângându-şi de milă, fac pact cu răul sperând că astfel vor suferi mai puţin, Sfinţii fac din suferinţă scară către Ceruri.
În toată această lucrare de curăţire, sfinţire (luminare) şi îndumnezeire, ei câştigă o tot mai înaltă apropiere de Îngeri şi de Sfinţii deja intraţi în Veşnicie, de care se ajută şi de care sunt ajutaţi să înainteze tot mai mult în Lumina lui Dumnezeu. Şi Acesta este tot mai văzut, tot mai limpede prezent în viaţa lor, în ei.
Părintele Dumitru Stăniloae a făcut o minunată sinteză a mărturiilor Bisericii despre Sfinţi şi calea lor, în Ascetica şi Mistica Ortodoxă, o lucrare nepreţuită. (Care, sub mici variaţii ale numelui, a cunoscut numeroase ediţii şi o binemeritată căutare din partea episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi mirenilor Bisericii. Ba chiar şi din partea multora din afara Bisericii.)

Este de înţeles aici că Sfinţii sunt oameni.
Pare să fie ceva de la sine înţeles, deci cumva să fie fără rost această precizare.
Totuşi, mulţi uită acest lucru. Unii ajung să spună, chiar, că Sfinţii nu ar greşi, nu ar avea păcate. Ceea ce este cu totul străin realităţii.
Sfântul Ioan Damaschinul a crezut ca adevărate multe „adevăruri ştiinţifice” ale vremii lui, dovedite mai târziu drept neadevăruri. Mai mulţi dintre Sfinţii primelor veacuri au crezut în legenda cu pelicanul care îşi răneşte pieptul şi, trecându-şi sângele printr-un nor, îl transformă într-un leac minunat. Legendă ce s-a dovedit a fi neadevăr. Aceste idei nu au fost doar crezute, cumva într-un loc doar al ideilor, ci au fost şi scrise, mărturisite, de Sfinţii amintiţi. Mai mult, Sfinţi precum Iustin Martirul şi Filosoful, Ieronim şi Augustin, Grigore Taumaturgul (adică Făcătorul de Minuni) şi alţii au avut greşeli teologice, învăţături care dogmatic sunt greşite. Pe toţi aceştia şi pe mulţi alţii Dumnezeu i-a primit însă cu tot cu greşelile şi neadevărurile lor – lucru pe care mulţi păcătoşi plin de intransigenţă nu l-ar accepta niciodată. De ce i-a primit? Pentru că acele greşeli au ţinut de hotarele puterii, cunoaşterii, priceperii, înzestrării omeneşti şi chiar harice pe care aceşti Sfinţi le aveau. Căci fără hotare – decât cele pe care Singur Şi le pune –, Infailibil şi Atotputernic doar Dumnezeu este. De aceea a şi spus, dându-ne curaj, „Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2.17). Iar „cei drepţi” de aici nu sunt oameni care ar fi drepţi, căci oamenii „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13.3). Ca urmare, „cei drepţi” care nu sunt chemaţi de Dumnezeu sunt cei care se cred drepţi – şi care prin această nebunie ajung la trufia în care nu Îl mai văd pe Dumnezeu drept Călăuzitorul şi Îndreptătorul lor, ci strâmb, după mintea lor. În schimb aceia care au luptat să îşi vadă greşelile, păcatele, patimile şi să se cureţe de ele, chiar dacă nu au izbutit pe deplin, Dumnezeu i-a primit totuşi. Ba chiar i-a numit, pentru dorinţa lor sinceră şi lucrătoare, prietenii Săi.1 
Iar că Sfinţii, sfinţi fiind, totuşi au şi unele păcate, este pecetluit nu doar de Sfânta Scriptură – ceea ce încă ar fi de ajuns – ci şi de Sinoadele Ecumenice. Care au mărturisit că de la Duhul Sfânt sunt canoanele Sinodului din Cartagina din 419, printre care şi Canoanele 114 şi 115. Care arată că fiecare om are păcate, inclusiv Sfinţii. Ba, mai mult, dau anatemei pe cei care pretind că Sfinţii ar fi fără păcat. Şi cele patru Sinoade Ecumenice care au urmat, Sinodul Sfântului Fotie – socotit de cele mai multe Biserici locale ca al VIII-lea Ecumenic – şi multe alte sinoade, ca şi întreaga Biserică, au mărturisit ca deplin adevărate aceste canoane. Deci atât în Biblie, cât şi în Sfânta Tradiţie, găsim aceeaşi învăţătură în privinţa Sfinţilor.
Însă văzând că toţi oamenii greşesc, până şi Sfinţii, se iveşte firesc întrebarea…

II. Cum recunoaştem Sfinţii?

Această întrebare se izbeşte de neputinţele noastre.
Căci câtă vreme nu cunoaştem Voia lui Dumnezeu, cum am putea să îi recunoaştem pe cei care o împlinesc?
Atâta vreme cât nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu, cum am putea să îi recunoaştem pe cei care sincer Îl iubesc, Îl ascultă, sunt în El?
Din fericire, avem unele instrumente prin care să acoperim neputinţele noastre, atâta vreme cât căutarea noastră este sinceră.
Avem Sfintele Scripturi, cuvântul lui Dumnezeu, avem cuvântul proorocesc mai întărit (II Petru 1.19), adică scrierile (tâlcuirile) Sfinţilor, şi avem Evanghelia trăită, adică Vieţile Sfinţilor. Căci Evanghelia pe care o avem scrisă de cei patru Sfinţi Evanghelişti, sau înfăţişată în scrierile Sfinţilor Apostoli Pavel, Iacob, Petru, Ioan şi Iuda (ruda Domnului) nu ne-ar fi cu adevărat de înţeles fără predanie2 şi prin pilda vieţii celor care, mai înainte de noi, au ştiut să o trăiască, să o pună în lucrarea vie a trăirii în Dumnezeu. De aceea avem nevoie şi de Sfintele Scripturi, şi de cuvintele dumnezeieşti ale Părinţilor şi să cunoaştem vieţile Sfinţilor.
Acestea ne sunt îndrumătorii şi priceperea pentru a-i recunoaşte pe Sfinţi.
Pentru că prin ele vedem şi cuvântul lui Dumnezeu, ba chiar şi pe Acesta, fie şi în ghicitură; dar îi vedem şi pe cei care au încercat şi au izbutit să Îi fie prieteni, pe cei care au încercat şi nu au izbutit, prăbuşindu-se, precum şi pe cei care îi stau împotrivă, spre propria lor chinuire.
Ca urmare, putem prin ele să vedem cine încearcă sincer să fie al lui Dumnezeu, cine izbuteşte, cine cade şi se ridică, cine se lasă în mocirla păcatului, cine caută să-i prăbuşească pe cei buni etc. Şi prin punerea în cumpănă a vieţii şi învăţăturii oamenilor la care ne uităm cu voia lui Dumnezeu, cu viaţa şi învăţătura Sfinţilor deja cunoscuţi, ajungem să îi recunoaştem pe Sfinţi. Nu ne este uşor totdeauna, dar creştem. Şi cu cât creştem, cu atât îi cunoaştem şi recunoaştem tot mai bine.
Desigur, aici se poate pune şi altă întrebare: oare nu toţi credincioşii sunt Sfinţi? Şi nu vorbim despre cei număraţi între credincioşi doar de formă, ci despre cei care sincer cred şi Îl caută pe Dumnezeu. Căci scris este şi „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2.9). Şi de multe ori în Noul Testament se spune sfinţi tuturor celor ce au crezut.
Această nedumerire se limpezeşte uşor dacă cercetăm Scripturile. Vedem acolo că se porunceşte „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt!” (I Petru 1.16). Ca urmare, prin poruncă, prin chemare şi prin dar, sfinţenia este dată fiecărui credincios. Dar în ce măsură şi-o însuşeşte? În ce măsură darul este preţuit, folosit, trăit? Sunt oare Corintenii căzuţi în desfrânare unii care au pus în lucrare harul şi pot fi numiţi sfinţi? Oare de aceea cere Sfântul Apostol Pavel să fie scoşi din Biserică? Sunt oare în sfinţenie Galatenii care s-au dus de la Evanghelia Sfinţilor Apostoli la „evanghelii” apocrife, mincinoase? Oare de aceea sunt mustraţi şi numiţi „fără minte” (Galateni 3.1 şi 3)? Nu, nu sunt, după cum însuşi Dumnezeu o spune în Scripturi. Nu, ei nu sunt Sfinţi, deşi trăiesc în sfinţenia Bisericii, nu lucrează harul, deşi l-au primit. Deci, cu un termen foarte bun de astăzi, ei sunt sfinţiţi prin harul primit, dar nu sunt Sfinţi pentru că nu îl lucrează, ba chiar lucrează împotriva lui.
Ca urmare, recunoaştem Sfinţii nu doar prin faptul că au primit har – căci Dumnezeu este generos şi împarte har multora, ca să nu spunem că împarte har tuturor, chiar dacă în chip deosebit. Sfinţii sunt cei care lucrează acest har şi cu putere şi hotărâre urcă din treaptă în treaptă către Dumnezeu. După această lucrare a harului îi recunoaştem. Într-un fel putem spune că lucrarea harului este mai mare, cel puţin pentru curăţirea, sfinţirea şi îndumnezeirea omului, decât însuşi harul. Aşa cum lucrarea meşterului este mai mare decât uneltele şi abilităţile acestuia, pentru că este rodul viu pe care uneltele şi abilităţile îl dăruiesc lumii. Desigur, harul este puterea dumnezeiască, nespus de minunată, fără de care nu putem începe lucrul cel bun. Desigur, fără har nu este mântuire şi nu este nici curăţire, nici sfinţire, nici îndumnezeire. Dar harul nu lucrează de la sine, fără deschidere şi fără implicare din partea omului care îl primeşte! Ceea ce face ca nu de puţine ori harul să rămână neroditor (Marcu 4.19; Luca 13.6-9). Iar Sfinţii lui Dumnezeu sunt cei care au această deschidere şi implicare atât de vie, atât de lucrătoare, încât cu adevărat împlinesc cererea Domnului:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Matei 5.16)

Această lumină a Dumnezeirii, arătată şi în cuvânt, dar mai ales în faptă, este cea prin care îi recunoaştem pe Sfinţii lui Dumnezeu.
În Biserică sunt numiţi sfinţi, uneori, toţi cei care cred. Această denumire – îndreptăţită prin harul primit şi prin aşezarea în Credinţă – este totuşi folosită cu prudenţă şi teamă: căderea este oricând cu putinţă (I Corinteni 10.12) şi mândria poate fi uşor stârnită în om. De asemenea, în Biserică sunt numiţi sfinţi toţi cei care s-au mântuit, chiar şi cel din urmă intrat în Rai. Dar, după cum am arătat mai sus, mai ales numeşte Biserica Sfinţi pe cei care au devenit atât de apropiaţi de Dumnezeu încât s-au făcut izvoare de apă vie (Ioan 7.38) şi lumina lor a strălucit tuturor (Matei 5.16). Astfel ei devin cunoscuţi tuturor celor care îl caută pe Domnul.
Dar, bineînţeles, şi dacă îi recunoaştem, ce urmează? Altfel pusă întrebarea,

III. Care sunt legăturile noastre cu Sfinţii?

Vă amintiţi?

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)”

Este un cuvânt biblic – adică al lui Dumnezeu – pe care l-am citat ceva mai devreme.
Vedem că proorocul mărturiseşte două lucruri: (1) că i-a cinstit pe prietenii lui Dumnezeu şi, în consecinţă, (2) „foarte s-a întărit stăpânirea lor”.
Ce stăpânire? Asupra cui?
Aici se cuvine să facem deosebirea între stăpânirea pe care o văd, o ştiu şi o practică cei fără Dumnezeu, şi stăpânirea ca înţeles şi trăire creştină. Pentru că la Dumnezeu stăpânirea înseamnă nu tiranie, ci deplină purtare de grijă faţă de ceva sau cineva. Deplină. Adică şi cel care stăpâneşte îşi dăruieşte tot ce are de dăruit, şi cel stăpânit primeşte purtarea de grijă cu totul, ascultând desăvărşit şi rodind desăvârşit.
Adam şi Eva, prin neascultare, au ieşit din purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi au intrat în purtarea de grijă a Satanei. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, adică stăpânirea lui Dumnezeu, are ca ţintă îndumnezeirea omului. De aceasta Adam şi Eva s-au lepădat. Purtarea de grijă a lui Satan, adică stăpânirea lui Satan, are ca ţintă să îi înşele pe oameni, promiţându-le orice, pentru a le lua tot ce au. De aceasta s-au lipit şi au ascultat Adam şi Eva. Roadele cumplite, ucigaşe, ale alegerii lor, le gustăm toţi până astăzi. Dar avem şi folosul de a înţelege prin ei ce înseamnă stăpânirea, că suntem ai aceluia căruia ne supunem (Romani 6.16).
Ca urmare, Proorocul David spune în psalmul citat că cinstindu-i el pe prietenii lui Dumnezeu, s-a întărit stăpânirea lor, adică a ajuns să asculte de ei tot mai desăvârşit – căci foarte aici înseamnă deplin.
În alt psalm (118.79,79), Proorocul David confirmă relația firească de iubire-cinstire, bunăvoință-recunoștință dintre Sfinții lui Dumnezeu și omul credincios: „Cei ce se tem de Tine mă vor vedea şi se vor veseli, că în cuvintele Tale am nădăjduit. (…) Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale.”. Adică iubirea și ascultarea noastră față de Sfinții lui Dumnezeu ne luminează și nouă calea mântuirii, dar fac și bucurie lui Dumnezeu și Sfinților în Cer și pe pământ.
Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis Sfinţilor Săi Ucenici că „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10.16).
Cuvântul acesta este şi mai lămurit de Domnul înainte de Răstignire, atunci când îi numeşte pe Apostoli prieteni (Ioan 15.14-15), le arată că prin El ei vor da roadă mult (Ioan 15.4-5) etc. Şi le spune

Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15.18-20)

Arătând, iarăşi, că cel care nu îi ascultă pe ei se leapădă de El, se leapădă de Dumnezeu.

Este limpede – şi incontestabil pentru orice om raţional – că Însuşi Dumnezeu a arătat prin Duhul Sfânt, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, că cei care vor să fie prietenii Săi trebuie să îi cinstească şi să îi asculte pe cei care au câştigat deja această stare. Adică pe Sfinţi.
Şi a arătat Dumnezeu că cel care se leapădă de Sfinţi se leapădă de El.
Ca urmare, toţi cei care sincer vor să fie ai lui Dumnezeu se străduiesc să îi cunoască pe Sfinţi, să îi cinstească şi să asculte de ei.
Această căutare, cunoaştere, ascultare, cinstire, în Biserica Dreptslăvitoare a lui Dumnezeu se mai numeşte şi venerare. Cuvântul înseamnă a respecta foarte mult şi se deosebeşte de adorare, care înseamnă a respecta fără margini, suprem. Căci Îl adorăm pe Dumnezeu şi doar pe Dumnezeu, iar adorarea lui Dumnezeu de la Sfinţi o învăţăm, căci ei L-au adorat înainte de noi. Deci venerându-i pe Sfinţi, adică cinstindu-i ca pe prietenii şi următorii lui Dumnezeu, ca pe cei care au ştiut să Îl iubească şi să Îl urmeze, învăţăm să facem şi noi aceste lucruri.
Iar, pe de altă parte, cei care fug de cinstirea Sfinţilor, chiar de Dumnezeu fug, după cum Însuşi Domnul Hristos a spus.
Iată, am răspuns la cele trei întrebări fundamentale. Pe scurt, însă, nădăjduim, limpede şi destul de întemeiat pe Scripturi astfel încât oricine crede în Cuvântul lui Dumnezeu să vadă adevărul. Mai este însă o întrebare, una legată de mai multe alte întrebări de astăzi:

IV. Ce este canonizarea Sfinţilor?

Recunoaşterea Sfinţilor se întemeiază pe adevăr, iubire şi har, nu pe autoritate.” Arhim. Mihail Stanciu

De această întrebare sunt legate şi întrebările: (1) Putem cunoaşte Sfinţii înainte de canonizare? (2) Putem să cinstim pe Sfinţi înainte de canonizare? (3) Dacă putem, cum putem şi cum nu putem să-i cinstim? sau (4) Care este deosebirea în cinstirea unui Sfânt înainte de canonizare şi după?

Deci, să o luăm pas cu pas.
Ce este canonizarea Sfinţilor?
Este recunoaşterea și proclamarea lor oficială (solemnă) ca Sfinţi sau bineplăcuți lui Dumnezeu, mărturisire făcută public de către o Biserică Ortodoxă locală (ori mai multe) sau de către Biserică în întregul ei prin Sinodul (Sinoadele) Ierarhilor.
Ei bine, ajungem acum la o întrebare fundamentală, pe care nu am pus-o mai sus. Şi fără de care, iată, nu se poate răspunde la celelalte întrebări:
Cum se face canonizarea Sfinţilor?

Căci, într-adevăr, fără a cunoaşte paşii, criteriile, mijloacele de canonizare a Sfinţilor, este limpede că nu putem să răspundem nici la cele patru întrebări amintite la începutul acestei secţiuni. De aceea şi mulţi se lasă duşi de tot felul de idei ne-ortodoxe, potrivnice Sfinţilor şi cinstirii lor.

Am putea să amintim aici de faptul că de la început mulţi s-au prefăcut a fi sfinţi, în fapt fiind lupi îngrozitori ce căutau să rupă turma (Efeseni 20.28-30). Şi, de asemenea, că unii dintre cei într-adevăr sfinţi străluceau cu mult mai mult decât ceilalţi, ajungând chiar să fie văzuţi ca stâlpi ai Bisericii (Galateni 2.9). Şi în Actele martirice ale Lyonului şi Viennei din Galia anului 177 sunt amintiţi aceşti stâlpi puternici (I.6) care „prin răbdare” au atras „asupra lor toată pornirea celui rău şi… au mers la martiriu, îndurând tot felul de chinuri şi pedepse” (I.6).
Sunt multe împrejurări în care Sfinţii s-au arătat atât de limpede, încât recunoaşterea lor a fost unanimă şi lipsită de formalităţi. Cei care pentru Evanghelie, pentru Biserică, pentru numele de Creştin, au îndurat chinuri, batjocuri, pedepse, moarte, totdeauna au fost cinstiţi ca Sfinţi de îndată după trecerea lor la Domnul.
Dar s-au ivit şi nedumeriri.
Cutare – ca, de pildă, Origen – a suferit moarte martirică, dar învăţătura lui străină Bisericii i-a despărţit pe mulţi de adevăr. Cutare a dus viaţă ascetică, dar a răspândit totodată erezia. Altul a propovăduit adevărul prin cuvânt, însă viaţa lui a fost plină de alunecări şi patimi – prin acestea smintind pe mulţi. Altul, deşi bun în cuvânt şi în viaţă, a fost acoperit de răutatea bârfelor unor invidioşi. În această ultimă privinţă se şi cuvine să dăm pilda Sfântului Ioan Gură de Aur, care era bârfit de urâtorii lui atât de tare, că însuşi Sfântul Epifanie de Salamina l-a scos din diptice, socotindu-l eretic şi întrerupând pomenirea sa, multă vreme. Şi dacă a rânduit Dumnezeu ca cei doi sfinţi să se întâlnească, şi adevărul să iasă la iveală, ruşinându-se mincinoşii, asemenea lucruri nu se întâmplă totdeauna. Iar dacă nu se întâmplă, nedumeririle rămân.
Ca urmare, în asemenea împrejurări marii iubitori de Dumnezeu ai Bisericii căutau să cerceteze viaţa şi învăţătura celor socotiţi de unii sfinţi, iar de alţii rătăciţi.
Încetul cu încetul această lucrare a devenit o obişnuinţă pentru multe cazuri, chiar limpezi – ale sfinţeniei sau căderii. A primit şi nume, canonizare sau „procedură de canonizare”. Iar unii o socotesc chiar drept „obligatorie pentru a putea cinsti pe cineva ca Sfânt”.
Această ultimă idee a apărut în urma prigoanelor protestante împotriva Ortodocşilor – precum teroarea calvină din Transilvania secolului al XVII-lea. Atunci s-a impus peste Biserica din Transilvania un „intendent calvin”, care folosea forţa armată, chinurile, jaful şi uciderea spre a impune ideile calvine – în numele Bibliei, cică – Ortodocşilor. Aceşti asupritori protestanţi căutau nod în papură, până dincolo de orice urmă de raţiune, oricărui Creştin Ortodox, negând sfinţenia chiar şi martirilor ucişi de Musulmani. Dacă la ei „fiecare este sfânt”, după cum pretindeau (şi pretind), pe de altă parte în Biserică nu admiteau existenţa niciunui sfânt. Spunând ei că sfinţii din vechime – din primele secole – ar fi fost ca ei (Calvini, Luterani, Unitarieni etc.), fără nicio legătură cu Ortodocşii. Şi pretinzând, totodată, că Biserica nu mai dă niciun sfânt în „vremurile astea” (ale secolului al XVII-lea, în acest caz). Ca prin aceasta să poată spune Ortodocşilor: „Voi nu aveţi sfinţi, pentru că nu aveţi har, deci faceţi-vă protestanţi!” Desigur, Sfinţii erau mulţi, începând chiar cu cei care s-au opus, cu preţul unor chinuri cumplite, persecuţiilor şi morţii, asupririi protestante.
Această propagandă, pe principiul „denigrează, denigrează, până la urmă tot rămâne ceva” a născut un fel de complex românesc, o neîncredere foarte mare în existenţa Sfinţilor Români şi, ca urmare, în acceptarea lor. În acelaşi secol, însă, în Moldova, credincioşii cinsteau moaştele cuvioşilor cunoscuţi cu viaţă sfântă, precum Sfântul Daniil Sihastrul sau Rafail de la Agapia; deşi, bineînţeles, nu îi canonizase nimeni. O făceau, de altfel, şi ierarhii Moldovei, alături de popor, căci ştiau că cinstirea Sfinţilor este o datorie creştină. Însă, odată cu Fanariotismul, complexele etnice au crescut până la extremismul etnofobiei (urii de neam) atât de răspândită astăzi. Şi au dus la adevărate campanii ale unor victime ale amintitei propagande protestante împotriva cinstirii Sfinţilor (încă) necanonizaţi.
Dar, ca să nu lungim peste măsură cuvântul, să vedem care este rânduiala canonizării sfinţilor în Biserica din România (Biserica Ortodoxă Română)!

Sfântul Sinod, urmând pilda altor Biserici locale, a pecetluit din anii ’50 ai secolului XX încoace ca prime criterii pentru a lua în seamă pe cineva trecut la cele veşnice pentru canonizare, următoarele:

  • sfârşitul martiric – pentru Dreapta Credinţă – şi/sau răbdarea martirică a unor prigoane pentru Dreapta Credinţă

  • evlavia sau cinstirea populară, numită şi cultul spontan

  • mărturisirea prin cuvânt şi trăire a Dreptei Credinţe (prin viețuire și gândire ortodoxe), a iubirii depline faţă de Dumnezeu, Biserică şi oameni (neam)

  • minunile care îl însoţesc pe acela, înainte sau şi după trecerea în Veşnicie3.

Formele în care aceste patru principii au fost exprimate de-a lungul deceniilor diferă, atât în Biserica noastră cât şi în celelalte Biserici locale4, dar în esenţă sunt aceleaşi.
De fapt motivul primordial pentru a se începe cercetărileprimul pas al rânduielii de canonizare – îl constituie cinstirea sau evlavia populară.

Aceasta este luată în seamă din mai multe pricini.
În primul rând pentru că Sfinţi sunt mulţi – mai mulţi decât se crede îndeobşte – şi canonizarea se face pentru că poporul, oamenii, au nevoie de îndrumarea, de harul, de pildă şi ajutorul unui anume sfânt. Legătura dintre oameni şi sfânt, lucrarea acestuia în popor, nevoia Bisericii de a-l cinsti deosebit se arată în primul rând prin evlavia populară. Aceasta este o chemare duhovnicească, o mărturisire vie a trăirii în Duhul Sfânt, care vădeşte iubirea, legătura, comuniunea dintre Sfânt şi credincioşi. Prin evlavia populară se arată că acel prieten al lui Dumnezeu este unul în care oamenii îşi găsesc model, sprijin şi îndrumare spre a urca ei înşişi către Dumnezeu.
În al doilea rând pentru că dacă această evlavie este urmare a unei înşelări ea poate să rănească şi să prăbuşească pe mulţi.
De aceea episcopii, purtătorii de grijă în păstrarea Dreptei Credinţe, în păstorirea Bisericii lui Dumnezeu, iau în seamă această evlavie spre a o ajuta să dea rodul cel bun. Prin canonizarea sfântului (sfinţilor) cinstiţi de popor sau, dacă este nevoie, prin îndreptarea acestei cinstiri de la cel nevrednic spre cei care într-adevăr sunt Sfinţi.

Vedem aici că evlavia populară, deşi este mai mereu primul motiv pentru începerea cercetărilor pentru canonizare, nu este un criteriu absolut necesar şi nici suprem. De pildă, pentru canonizarea martirilor nu este nevoie ca aceştia să fi intrat în evlavia populară. Sfântul Sinod a rânduit, asemenea celorlalte Biserici locale, ca pentru cei care au răbdat prigoane şi moarte pentru Credinţă să se poată face canonizarea şi fără să existe o recunoaştere populară – uneori imposibilă tocmai datorită prigonitorilor, care au ţinut ascuns martiriul. Recunoașterea (confirmarea) populară este expresia recunoștinței credincioșilor față de Sfântul ale cărui viață curată, gândire luminată și lucrare duhovnicească s-au impus înaintea poporului prin iubirea și jertfelnicia Sfântului, și nu atât prin tomosul sinodal.
Acest criteriu suprem al canonizării este Ortodoxia trăirii şi a gândirii (învăţăturii). Aceasta trebuie dovedită prin cercetarea amănunţită a vieţii, cuvintelor şi scrierilor celui pe care evlavia populară îl socoteşte Sfânt.
Cercetarea se face în temeiul unei propuneri, înaintate fie episcopului locului, fie sinodului local sau Sfântului Sinod. Propunerea poate fi făcută de orice Creştin Ortodox – singur, sau împreună cu alţii – fie că este mirean, călugăr, diacon sau ierodiacon, preot, ieromonah sau episcop. Această propunere este cercetată de o comisie şi supusă aprobării Sfântului Sinod. Dacă este aprobată cercetarea, aceasta începe.
Bineînţeles, aprobarea cercetării nu înseamnă şi aprobarea propunerii de canonizare! Înseamnă doar că această propunere a fost socotită vrednică de a fi luată în seamă, de a duce la eforturile foarte mari ale cercetării pentru canonizare.

Cercetarea pentru canonizare este o muncă greu de înţeles pentru cei mai mulţi oameni. Teologi, istorici şi alţi specialişti caută cu acribie și discernământ, adesea ani şi ani de zile, să cunoască viaţa şi învăţătura celui propus pentru canonizare. După cum am amintit, toţi avem păcate, greşeli, chiar patimi. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu mărturisirea prin faptă şi învăţătură a Dreptei Credinţe. Toţi avem alunecări. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu osteneala şi lupta de trăire şi zidire a Bisericii, de înaintare pe calea mântuirii. Toţi mai aducem celor din jurul nostru îndoieli, supărări, chiar sminteli. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu folosul cel bun pe care l-a adus viaţa şi cuvântul celui propus pentru canonizare.
Este uşor să vedem cât de greu este să faci această cercetare! Este o muncă nu doar îndelungată, nu doar amănunţită, nu doar împiedicată de subiectivismele oamenilor (pentru sau împotrivă), dar şi mistuitoare moral şi sensibilă duhovniceşte. Răspunderea este uriaşă iar atacurile celui rău pe măsură.
Totuşi asemenea cercetări s-au făcut şi se fac neîncetat. Odată încheiate, Comisia de studii şi investigaţii pentru cercetarea şi constatarea existenţei condiţiilor de fond pentru canonizare îşi întocmeşte raportul. Acesta este prezentat Sfântului Sinod.

Prezentarea raportului amintitei Comisii este următorul pas către canonizare. Este rândul episcopilor să cerceteze cercetarea, dacă putem spune aşa. Ei primesc dosarul, îl studiază – ajutaţi de consilierii şi alţi clerici, teologi, monahi etc. (persoane duhovnicești credibile) – şi ridică, sau nu, observaţii, obiecţii, întrebări. Comisia răspunde la ele, dacă există, completează dosarul, dacă este nevoie.

Urmează, în temeiul raportului final, respingerea sau aprobarea canonizării celui propus. Dacă are loc respingerea canonizării, se lucrează la o activitate pastorală care să lămurească pe oameni – dacă există o evlavie populară greşită – şi să îi îndrume către cei care cu adevărat sunt prietenii lui Dumnezeu. Dacă are loc aprobarea canonizării, se dă Hotărârea Sfântului Sinod pentru „canonizarea solemnă” a celui propus.
Are loc apoi alcătuirea vieţii, tipicului slujbelor, unei sau unor icoane etc., care se aprobă de către Sfântul Sinod. Şi, de asemenea, stabilirea datei de săvârşire a canonizării.
Se întocmeşte, de asemenea, actul sinodal ce înfăţişează pricina canonizării, hotărârea de canonizare a Sfântului Sinod, aşezarea Sfântului în Calendarul Bisericesc, deci şi instituirea zilei de prăznuire, hotărârea cultului public bisericesc local sau general pentru acel Sfânt etc., etc.

Rânduiala slujbei de canonizare este următorul pas. Aceasta cuprinde (1) aducerea sfintelor moaşte ale Sfântului, dacă există, într-un ritual solemn şi punerea lor spre închinare, (2) săvârşirea ultimului parastas (cu o excepţie pe care o explicăm mai jos), (3) procesiunea cu icoana sfântului sau şi cu moaştele (dacă există), (4) aşezarea solemnă a raclei/icoanei în biserică. Etc.

În sfârşit, ultimii paşi sunt cei ai comunicării canonizării către celelalte Biserici locale, publicarea actului de canonizare, a vieţii sfântului etc., actualizarea cărţilor de slujbă şi celelalte consecinţe fireşti ale canonizării.
La aceşti paşi deja cultul celui recunoscut ca Sfânt a devenit public şi obligatoriu.

După cum am amintit mai sus, în multe Biserici locale nu există acest sistem complex de canonizare. Recunoaşterea Sfinţilor se face mai simplu, de către un episcop, un sinod local sau al Bisericii autocefale, în temeiul evlaviei populare şi al acceptării acesteia. Evlavia populară mai este numită şi cult popular sau cult spontan. Teologia Ortodoxă observă că acest cult spontan poate să fie organizat sau difuz. Evlavia populară difuză, ori cultul spontan difuz are forma unui număr semnificativ de acte particulare de evlavie faţă de un Sfânt necanonizat. Evlavia populară organizată, ori cultul spontan organizat are forma unei grupări sau unor grupări de Creştini – mireni, călugări, clerici – care manifestă evlavie faţă de un Sfânt necanonizat.
Cum se exprimă canonic evlavia populară sau cultul spontan?
Fie că este difuză ori organizată, această evlavie populară cuprinde următoarele forme canonice de exprimare: mărturisiri despre viaţa sfântă şi cuvintele sfinte ale celui trecut în Veşnicie, aşezarea personală a vieţii după chipul vieţii şi după învăţătura celui trecut în Veşnicie, săvârşirea de rugăciuni particulare şi publice către acesta, observarea şi mărturisirea minunilor făcute de cel trecut în Veşnicie în viaţă şi după trecerea din aceasta, alcătuirea de rugăciuni şi imne dedicate Sfântului încă necanonizat, alcătuirea unor icoane ale celui trecut în Veşnicie şi cinstirea lor, cinstirea relicvelor şi moaştelor Sfântului (încă necanonizat), chiar ridicarea de biserici în cinstea unui sau unor asemenea sfinţi (mai ales în cazul martirilor, dar nu numai).

Toate aceste acte ale evlaviei populare au stârnit în secolele XVI-XVII împotrivirea Protestanţilor. În cazul Românilor, mai ales a Calvinilor şi Unitarienilor, dar nu numai. Aceştia (Protestanţii) s-au împotrivit în general cultului sfinţilor – deşi, local, au existat acceptări. Deşi această împotrivire, paradoxal, nu a oprit forme de evlavie, uneori de-a dreptul idolatră, faţă de lideri protestanţi şi neoprotestanţi (de pildă, punând învăţăturile acestora mai presus de cele ale Scripturilor). Protestanţii s-au opus atât ideii de Sfinţi în forma sa ortodoxă cât şi tuturor formelor de cinstire a acestora. Şi pentru că evlavia populară a fost primul pas în recunoaşterea sfinţilor, aceasta a fost şi cea mai atacată. De la acuze de idolatrie şi până la persecutarea violentă a Creştinilor, formele de opoziţie protestantă au fost multe. În Transilvania persecuţia calvină împotriva Ortodocşilor a ajuns până la folosirea forţei armate împotriva Credincioşilor. Dar a inclus şi o îndoctrinare teologică sistematică, menită să osândească evlavia populară, să o pecetluiască în mintea şi sufletul oamenilor drept „idolatrie”, „superstiţie”, „încălcarea Bibliei” etc., etc. Combaterea pomenirii morţilor – practicată chiar violent (mai ales verbal) şi astăzi –, a icoanelor (cu lauda ucigaşilor iconoclaşti), a relicvelor şi moaştelor (reactivată astăzi de unele partide), dispreţul faţă de sfinţi sunt doar o parte din elementele acestei îndoctrinări teologice protestante.

Istoria Bisericii arată limpede răutatea teribilă din spatele acestei purtări şi lipsa oricărui temei dogmatic sau canonic pentru ea.
Încă din Sfânta Scriptură vedem respectul faţă de moaştele sfinţilor, fără niciun fel de procedură de canonizare. Scoaterea oaselor lui Iosif din Egipt şi aducerea lor în Israel (Facerea 25.50 ş.cl.) este absurdă în lipsa legăturii dintre trup şi suflet după moarte, în lipsa cinstirii rămăşiţelor trupeşti ale Sfinţilor. Lupta dintre Arhanghelul Mihail şi Satana pentru moaştele Proorocului Moise (Iuda 1.9) nu are nicio logică dacă se exclude această cinstire a moaştelor. Evlavia femeilor mironosiţe faţă de Trupul Mântuitorului intră în aceeaşi evlavie străveche faţă de trupurile Sfinţilor. De altfel însuşi Duhul Sfânt făgăduieşte că „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8.11). Sau porunceşte „să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12.1). Şi proclamă „trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos” (I Corinteni 6.15).
Încă din Sfânta Scriptură vedem puterea relicvelor, adică a obiectelor legate de Sfinţi, precum şi cinstirea lor de către Credincioşi. Astfel, de pildă, ştergarele sau şorţurile pe care Sfântul Apostol Pavel le folosise/purtase erau puse peste cei bolnavi, iar aceştia se vindecau.
Este evident că aceste acte de evlavie populară au avut loc şi în epoca imediat următoare, a ucenicilor Sfinţilor Apostoli şi a primelor veacuri creştine. Mărturiile sunt limpezi. De la cinstirea sfintelor moaşte la aceea a relicvelor, de la alcătuirea de rugăciuni şi imne pentru Sfinţi şi până la introducerea acestor rugăciuni şi imne în cult, spontan, neorganizat, formele fundamentale de evlavie populară sunt prezente, toate, încă în această vreme.

Această tradiţie face parte din Sfânta Tradiţie a Bisericii.
Principiul Sfântului Vincenţiu de Lerin – ceea ce totdeauna, de toţi şi pretutindeni s-a crezut de Biserică este adevăr – se aplică şi aici. Şi este pecetluit de autoritatea Bisericii (consensus ecclesiae).
Nu vom intra aici într-o discuţie despre Întrupare, despre legătura între suflet şi trup, între energiile necreate, materie şi lucrarea de despătimire, sfinţire, îndumnezeire. Nici despre apologia sfintelor icoane şi alte asemenea aspecte care combat opoziţia (neo)protestantă faţă de cinstirea Sfinţilor, inclusiv faţă de evlavia populară.
Amintim doar faptul, esenţial, că totdeauna Biserica a acceptat evlavia populară şi niciodată nu a existat combaterea ei ca fenomen. Opoziţia faţă de o anume evlavie populară, dedicată unui anume Sfânt, apare doar atunci când un episcop consideră – întemeiat sau nu – că acela nu ar fi sfânt. Asemenea opoziţie a existat, de pildă, faţă de cinstirea Sfântului Ioan Gură de Aur. Pe acesta, duşmanii lui l-au osândit în sinoade – mai târziu osândite de Biserică – şi, ca urmare, au folosit această osândire încercând să înăbuşe evlavia populară faţă de Sfânt. O situaţie inversă o avem cu Origen, socotit sfânt de mulţi datorită morţii sale, în ciuda marilor erezii pe care le-a profesat; osândit de trei Sinoade Ecumenice (V, VI şi VII), de Sinodul Sfântului Fotie (socotit de multe Biserici al VIII-lea Ecumenic) etc., el a fost înlăturat din pomenire şi a ieşit din evlavia Drept-credincioşilor. Dar dincolo de asemenea cazuri particulare, practica universală a Bisericii a fost să accepte evlavia populară ca parte vie şi sănătoasă a vieţii sale, ca lucrare vie a Duhului Sfânt în viaţa creştină.

Sfântul Teodor Studitul a arătat că cinstirea Sfinţilor pe care cineva îi cunoaşte ca atare este o datorie sfântă, chiar dacă încă nu au fost recunoscuţi public de Biserică drept Sfinţi.
Sfântul Atanasie din Paros a arătat că evlavia populară este o tradiţie care, mai ales în cazul mucenicilor, merge până la alcătuirea de slujbe închinate Sfinţilor înainte de canonizarea oficială.
Sfântul Vasile cel Mare a fost recunoscut ca sfânt şi cinstit ca atare îndată după moarte, fără să existe vreun „act de canonizare” în afara evlaviei populare – devenită curând organizată şi apoi preluată ca atare de întreaga Biserică.
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava nu a fost canonizat niciodată! Îndată după moartea sa martirică a fost cinstit ca sfânt, fiind curând după îngropare adus la închinare în biserică, noaptea fiind ţinut în Sfântul Altar. Iar după cca. şaptezeci de ani, după cum stă scris, Alexandru cel Bun (1400-1432) a adus la Suceava „moaştele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou”. Iar acest Sfânt a devenit ocrotitor al Moldovei, fiind cinstit până astăzi, deşi nu a fost canonizat niciodată.
Sfântul Daniil Sihastrul a fost canonizat în a doua jumătate a secolului XX. El a avut însă icoane şi a fost chiar pictat în biserici, a fost chemat în rugăciuni şi pe alocuri invocat ca sfânt la Sfânta Liturghie cu secole înainte. La Sfânta Mânăstire Putna, la Sfânta Mânăstire Voroneţ şi în alte locuri din Moldova cinstirea sa ca sfânt, inclusiv în slujbele bisericeşti, s-a făcut de multe ori de-a lungul veacurilor – inclusiv de către clerici astăzi canonizaţi.
Sfântul Simeon Noul Teolog a cinstit pe Sfântul Simeon Studitul, duhovnicul său sfânt, cu icoană, lumânări şi slujbe, îndată după trecerea acestuia la Domnul.
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a fost cinstit ca sfânt încă în viaţă fiind, atât pentru blândeţea şi dragostea sa cât şi pentru râvna în mărturisirea Ortodoxiei, râvnă în care a folosit, cu adâncă înţelepciune, şi o cultură vastă. După trecerea la cele veşnice a fost îndată subiectul evlaviei populare atât la Ortodocşii din Polonia şi Lituania, cât şi la cei din Moldova. Acest sfânt a cinstit Sfinţii Români necanonizaţi pe care îi ştia, lăsându-ne, printre altele, această mărturie:
Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ, şi Rafil de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii [s.n.]. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!
Vedem aici că Sfântul Ierarh Dosoftei mărturiseşte aceeaşi Tradiţie Sfântă a Bisericii, de a-i cinsti pe Sfinţii lui Dumnezeu de îndată ce sunt cunoscuţi. Cinstirea moaştelor Sfinţilor Cuvioşi Daniil Sihastrul şi Rafail de la Agapia, cu sute de ani înainte de canonizarea oficială, este o pildă a continuităţii acestei rânduieli fireşti a Ortodoxiei, din vremea Sfinţilor Apostoli şi până astăzi.
Sfânta Filoteia din Atena, cuvioasă ce a suferit muceniceşte în secolul al XVI-lea, a fost cinstită îndată după moarte de către maicile din obştea sa, dar şi de tot poporul credincios din împrejurimi. Chiar pe mormântul ei s-a scris „Sub această piatră stă acoperit al Curatei Filoteia trup, iar sufletul ei Cel Preaînalt l-a aşezat alături cu fericiţii”. Dar trupul nu a fost lăsat mulţi ani în mormânt, căci izvorând bună mireasmă, la numai douăzeci de zile de la moarte, moaştele ei au fost cinstite ca atare, fiind puse la închinare şi cinstite de Drept-credincioşi. Ca urmare, aceştia s-au învrednicit de minuni, precum izvorârea de mir şi vindecări.
Sfântul Paisie Aghioritul a fost recunoscut drept sfânt, a avut icoană şi i s-a întocmit acatist cu ani de zile înainte de a fi canonizat. Evlavia populară faţă de Sfântul Paisie Aghioritul – ca şi faţă de Sfântul Nectarie, de pildă – a avut forma de cult spontan organizat, grupuri de ieromonahi şi monahi cinstindu-l inclusiv în slujbele săvârşite. Canonizarea s-a bazat pe şi a fost provocată de această evlavie populară, aşa cum este şi canonic, după Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.
În Muntele Athos şi astăzi cinstirea cuvioşilor cu viaţă sfântă se face îndată după sfârşitul vieţii lor pământeşti, inclusiv cu facere de icoană, slujbe şi cântări etc. Cuviosul Gheron Isihastul, de pildă, are parte de asemenea slujbe la Mânăstirea Vatoped, fără să fi fost canonizat.
Etc., etc., etc.
În fapt, o uriaşă parte a Sfinţilor cinstiţi de Biserica Universală nu a avut parte de canonizare, intrând în calendar şi în conştiinţa Bisericii doar prin evlavia populară. Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfinţii Mucenici din primele veacuri creştine – dar şi mulţi dintre cei de mai târziu – sunt doar o parte din numărul covârşitor de asemenea Sfinţi.
Vedem, prin urmare, că, în ciuda opoziţiei (neo)protestante, evlavia populară, fie ea difuză sau organizată, constituie o tradiţie ortodoxă, vie, a Bisericii, încă din primul secol creştin, neîntreruptă până astăzi.

Trist este că, total neortodox, sunt voci care neagă dreptul Ortodocşilor de a cinsti pe Sfinţii din Prigoanele Comuniste, sub pretextul protestant al „necanonizării lor”. Mulţi confundând „necanonizarea” cu „necanonicitatea”, o lipsă de iscusinţă teologică foarte gravă. Alţii pretinzând că „nu a trecut destulă vreme”, cu toate că nu există niciun temei canonic pentru o asemenea pretenţie5. Această negare, din păcate (şi la propriu, nu doar la figurat), merge până la afirmaţii extremiste faţă de cinstirea martirilor din aceste prigoane recente. Aceasta a fost declarată chiar „neascultare de Biserică”; ceea ce este nu doar o învinuire extrem de urâtă faţă de o parte esenţială a Tradiţiei dintotdeauna a Bisericii, dar şi o osândire a tuturor Sfinţilor care au practicat aceeaşi cinstire a sfinţilor necanonizaţi din vremea Sfinţilor Apostoli şi până astăzi. O asemenea învinuire stă împotriva Sfântului Sinod care – după mărturisirea dintotdeauna, de pretutindeni şi de toţi crezută a Bisericii – a pus evlavia populară ca început al canonizării. Dar ce să spunem de Sfântul Ierarh Dosoftei şi de atâţia alţi ierarhi, domnitori, cuvioşi, preoţi şi credincioşi care au practicat acest cult spontan, adeseori organizat? După asemenea învinuiri ar trebui scoşi din calendar şi osândiţi ca „neascultători de Biserică”! Doar că niciodată în toată Istoria Bisericii, în niciun loc, nu a existat nimeni care să pretindă că cinstirea populară a sfinţilor este îngăduită după o anume recunoaştere sau proclamare sau canonizare oficială! Ca urmare, evlavia populară, fie ea difuză ori organizată, este pecetluită prin consensus ecclesiae, care are aceeaşi putere ca hotărârile şi canoanele Sinoadelor Ecumenice. Încercările de a ascunde minunile care se săvârşesc de Sfinţii Închisorilor – revărsare de bună mireasmă, revărsare de mir, vindecări etc. – sunt împotrivire faţă de Sfinţi şi încălcare a rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu (rânduieli pe care le-am înfăţişat deja, cu destule exemple clare din Istoria Bisericii). Cum ar putea Sfântul Sinod să ia în considerare minunile săvârşite după moarte de Sfinţi dacă cinstirea Sfinţilor necanonizaţi şi mărturisirea minunilor lor ar fi oprită? Iată deci că şi această idee străină Ortodoxiei stă şi împotriva hotărârilor sinodale amintite. Iar dacă această împotrivire neortodoxă nu se va linişti, s-ar putea să avem ruşinea nesfârşită de a vedea Sfinţii Închisorilor recunoscuţi, canonizaţi, proclamaţi (după practica locală) în alte Biserici locale. Căci şi moaştele lor, şi icoanele lor, şi minunile lor se răspândesc în întreaga lume, astfel că tot mai mult se vădesc împotrivitorii acestei cinstiri ca împotrivitori faţă de Dumnezeu (FA 5.38-39)6.

Revenind la poziţia ortodoxă asupra cinstirii Sfinţilor, să observăm că evlavia populară constituie o opţiune personală a Credincioşilor. Ea vine din trăirea fiecărui creştin, din relaţia fiecăruia cu Dumnezeu şi respectiv cu cel socotit Sfânt.
Care sunt limitele manifestării ei? Care este deosebirea între evlavia populară şi cinstirea Sfinţilor recunoscuţi public de Biserică?
Limitele sănătoase, ortodoxe, ale evlaviei populare sunt în primul rând cele ale hotarului dintre venerare şi adorare. Am amintit mai sus că Sfinţii sunt veneraţi de Creştini ca prieteni ai lui Dumnezeu, în vreme ce Dumnezeu este adorat. În clipa în care în evlavia populară apare aşezarea unui Sfânt la egalitate cu Dumnezeu ori mai presus de Acesta avem de-a face cu o înşelare duhovnicească.
Este aceasta o dovadă că cel socotit Sfânt nu este sfânt?
Nici vorbă! Este doar o dovadă a lipsei de discernământ a celor care săvârşesc asemenea acte!
Manifestări de adoraţie au existat, de pildă, faţă de Sfântul Ioan de Kronstadt, ca să dăm un exemplu mai apropiat de zilele noastre (şi bine documentat). Existau persoane care îl socoteau a fi Însuşi Iisus Hristos, de pildă. Şi care, ca urmare, îl adorau în loc să îl venereze. Evident, asta nu înseamnă că Sfântul Ioan de Kronstadt nu mai este sfânt. Sfinţii Trei Ierarhi au primit sărbătoare comună tocmai pentru că unii dintre credincioşi întrecuseră măsura evlaviei faţă de unul sau altul dintre ei. Ceea ce nu înseamnă că Sfinţii Trei Ierarhi nu mai sunt sfinţi. Aşa cum sfinţenia lui Dumnezeu nu este scăzută de faptul că mulţi pretind că nelegiuirile pe care le fac le săvârşesc în numele Lui.
Ca urmare, dacă evlavia populară trece de hotarele îngăduite, pe care le-am amintit, asta nu înseamnă că cel vizat de exagerări nu este sfânt. Dar, pe de altă parte, explică mai bine şi nevoia canonizării, precum şi una dintre deosebirile fundamentale între cinstirea unui Sfânt prin evlavie populară şi, respectiv, prin canonizare sinodală.
Câtă vreme un Sfânt este cinstit doar prin evlavie populară – fie ea difuză ori organizată –, cinstirea lui în biserici şi mânăstiri, în viaţa credincioşilor etc. este o alegere personală. Însă din clipa canonizării ecleziale a Sfântului, cinstirea lui în viața comunitară (biserici şi mânăstiri) și personală a credincioşilor devine o datorie sfântă. Prăznuirea zilei închinate pomenirii acelui Sfânt, rugăciunile faţă de el, cinstirea moaștelor și a icoanei sale şi toate celelalte forme de venerare (ridicarea de biserici dedicate Sfântului respectiv, punerea numelui Sfântului copiilor la Botez, redactarea de cărți și organizarea de conferințe în cinstea lui) sunt parte a datoriei creştine a fiecărui credincios și o dovadă a iubirii lui față de acest Sfânt al lui Dumnezeu și al Bisericii.

Încheiem reamintind întrebările puse la început:

(1) Putem cunoaşte Sfinţii înainte de canonizare?
R.: Da, evident, criteriile de recunoaştere sunt aceleaşi totdeauna.
(2) Putem să cinstim pe Sfinţi înainte de canonizare?
R.: Da, evident, porunca de a-i cinsti pe „prietenii lui Dumnezeu” a fost dată de Acesta şi ţinută de Biserică totdeauna fără a fi condiţionată de canonizare. Doar osândirea cuiva ca eretic, ca duşman al lui Dumnezeu etc. este temei pentru a opri cinstirea sa.
(3) Dacă putem, cum putem şi cum nu putem să-i cinstim?
R.: În aceeaşi măsură în care putem să cinstim pe Sfinţi, prin venerare, ca „prieteni ai lui Dumnezeu”, ca îndrumători către Acesta, Singurul adorat.
(4) Care este deosebirea în cinstirea unui Sfânt înainte de canonizare şi după?
R.: Înainte de canonizare participarea la cinstirea unui Sfânt ţine în mare măsură de percepţia şi implicarea personală, după canonizare este o datorie creştină sfântă.

Nădăjduind ca aceste rânduri să fie de sfânt folos cititorilor, mulţumesc celor care mi-au cerut să le scriu şi celor care m-au ajutat să le întregesc şi să limpezesc. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtărşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi!
Slavă lui Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, care niciodată nu ne-a lipsit de mărturisitori ci în toată vremea a ridicat asemenea Sfinţi ca să ne fie luminători şi călăuze, stâlpi şi întărire!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


De la Sfântul Macarie la Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Grigorie Palama avem o pleiadă strălucitoare de cuvinte prooroceşti mai întărite ce ne arată învăţătura adevărată despre Sfinţi şi sfinţire.

Predania, ca lămurire a lucrării practice a Evangheliei şi ca parte fundamentală a Învăţăturii Domnului apare încă în Noul Testament, fiind mai apoi numită şi Sfânta Tradiţie. A se vedea Romani 15.18; II Tesaloniceni 3.6; I Corinteni 12.8 şi 15.2; II Tesaloniceni 2.15 etc.

Deşi Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos consideră esenţiale minunile pentru recunoaşterea sfinţilor, Pr. Joseph Frawley consideră că „Deşi canonizarea unui sfânt poate fi iniţiată de o minune, aceasta nu este necesară pentru canonizare” (https://oca.org/fs/glorification-of-saints) dând exemple de sfinţi despre care nu se ştie să fi săvârşit minuni. Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos aduce aminte, între criteriile de canonizare, şi de „marile servicii aduse Bisericii” (precum eliberarea din prigoane, de pildă).

În Biserica noastră (Biserica Ortodoxă Română), canonizările ce au avut loc în anii ’50 şi după aceea, precum cele din 1992 şi 1997 s-au făcut după o tradiţie generală ortodoxă, concretizată în hotărârile Sfântului Sinod din toamna lui 2002 (4255/2002 şi 5085/2002). Multe Biserici locale nu au o formă asemănătoare, mulţumite fiind cu unele proclamări solemne ale sfinţeniei în temeiul cultului popular (spontan), mai ales atunci când acesta devine organizat. (A se vedea mai jos în eseul de faţă ce este cultul popular sau spontan.) Tendinţa este de armonizare a rânduielilor de canonizare.

A se vedea că de la Sfântul Antonie cel Mare la Sfântul Grigorie Palama (prima canonizare cunoscută) şi de la Sfântul Macarie la Sfânta Filoteia din Atena avem o mulţime uriaşă de martiri, mucenici şi cuvioşi care au fost recunoscuţi şi cinstiţi ca Sfinţi îndată sau foarte curând după moartea lor. Pretenţia unei „obligaţii” de „trecere a timpului” de la moarte este străină Ortodoxiei.

Îi mărturisesc pe Sfinţii din Prigoanele Comuniste teologi din întreaga lume, de la Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos (ex.: «Oρθόδοξος Tύπος», 5-11-2010) la cuvioşii Mânăstirii Platina.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Sfintitul-Marturisitor-JUSTIN-de-la-Petru-Voda_icoana-realizata-de-maicile-de-la-man.-Paltin-Petru-Voda

Cumva lucrurile s-au aşezat.
O dată rotundă, atât ca formă – 19.03.19 –, cât şi ca timp de la prima conferinţă de la Iaşi despre Sfinţii Închisorilor.
O pleiadă a mărturisitorilor de astăzi a luat cuvântul, având înaintea lor moaştele şi icoanele unora dintre Sfinţii Închisorilor, dar şi ale unor sfinţi mai dinainte, precum Sfânta Ecaterina şi Sfinţii Apostoli.
Au cuvântat, din suflet şi cu duh, ieromonahi, preoţi, mireni. Ucenici ai Părinţilor Iustin Pârvu, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc. S-au citit din versurile adânci şi pline de har ale lui Radu Gyr, Demostene Andronescu şi ale altor martiri din Prigoanele Comuniste. S-au văzut filmele scurte, minunat alcătuite de Andrei Negoiţă, închinate Părinţilor Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Iustin Pârvu.
Dar cel mai tare au cuvântat SFINŢII!
Atât cei de ieri, cât şi cei de demult.
Din moaştele Sfinţilor de la Aiud, din moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina, din icoana Părintelui Iustin Pârvu, din moaştele Sfinţilor Apostoli – de fapt din toate moaştele aflate de faţă – a izvorât mir, iar încăperea atât de mare s-a umplut pur şi simplu de aroma sfinţeniei.

Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit pe Dumnezeu, Cel care dă har celor care Îl iubesc şi se aşează în lumina Sa.
Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit că vie este Biserica lui Dumnezeu, că dincolo de căderile unora, invidia şi ura altora, bârfele multora, Dumnezeu este cu poporul Său.
Sfinţii de demult au mărturisit că Sfinţii Prigoanelor Comuniste şi ei sunt una: prietenii lui Dumnezeu, cei care şi-au pus viaţa pentru Cel Care ne-a dat totul şi Care este totul.

Unimea Bisericii, unitatea sfinţilor – în acea diversitate copleşitoare şi chiar smintitoare pentru puţinătatea iubirii – şi veşnicia Evangheliei, iată ceva din foarte multa mărturisire făcută de Sfinţii lui Dumnezeu în seara zilei de 19 Martie 2019, la Iaşi.

I-am mulţumit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi pentru că am primit darul de a fi şi eu la Iaşi, la această conferinţă dedicată Părintelui Iustin Pârvu şi Sfinţilor Închisorilor. Alături de cca. 200 de oameni, am putut să ascult mărturiile celor de astăzi şi să văd, să simt, mărturia Sfinţilor de ieri şi a celor de demult. Totul într-o unime care a aşezat particularităţile într-o armonie a Duhului Sfânt.

Canonizarea Sfinţilor Prigoanelor Comuniste s-ar putea să mai întârzie. Se prea poate să trăim ruşinea de a vedea alte Biserici locale recunoscându-i deschis pe aceşti Sfinţi, înaintea Bisericii din România. Dar fericiţi sunt şi suntem cei care îi cinstim acum. Dispreţuiţii martiri ai primelor veacuri creştine, aruncaţi de prigonitori în gropi comune, în gropi de gunoi, în râuri, lacuri sau mări, stau iarăşi mărturie a repetării istoriei. Şi ei au fost iubiţi, preţuiţi şi cinstiţi pentru dragostea lor de Dumnezeu, mult înaintea oricărei recunoaşteri oficiale.
La Iaşi, pe 19.03.19, din nou, Sfinţii şi-au arătat unimea, au mărturisit harul lui Dumnezeu, nesfârşita iubire a Acestuia pentru noi. Şi ne-au arătat Calea, Adevărul şi Viaţa: ascultarea şi trăirea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu, viaţa deplină în Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlp şi temelie a Adevărului.
Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său nu va fi învins niciodată, chiar de va muri. S-a revăzut, în seara de la Iaşi, adevărul veşnic al acestui cuvânt.

Pentru rugăciunile iubiţilor Săi prieteni, Sfinţii Prigoanelor Comuniste,
şi ale tuturor Sfinţilor,
Dumnezeu să ne miluiască şi să ne mântuiască!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Unii rătăciţi au răutatea fie de a vorbi despre ce nu ştiu, fie de a lupta conştient împotriva lui Dumnezeu; şi unii, şi alţii, înşelând lumea, vorbind cum că este greşit, ba chiar interzis, să cinsteşti Sfinţii „înainte de canonizare”. Această învăţătură eretică, născocită de unii protestanţi (încă în secolul al XVII-lea) ca parte a campaniilor împotriva Bisericii lui Dumnezeu, este cu totul străină Ortodoxiei. Dimpotrivă, evlavia populară – în care intră şi facerea de icoane şi rugăciuni dedicate Sfinţilor – este unul dintre criteriile fundamentale ale canonizării Sfinţilor în Ortodoxie. (A se vedea şi Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor.) Prin oprirea cinstirii sfinţilor „necanonizaţi” s-a încercat şi se încearcă doar strangularea vieţii duhovniceşti în Biserică, oprirea de la vederea, cunoaşterea, recunoaşterea şi cinstirea noilor sfinţi pe care Dumnezeu îi ridică. Astfel încât duşmanii Bisericii să poată zice că Biserica a devenit stearpă şi nu mai dă sfinţi! Să dea Dumnezeu întoarcere la adevăr şi pocăinţă sinceră celor care au răspândit sau răspândesc asemenea înşelăciuni!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Puţin despre adevărata mărturisire a Ortodoxiei şi îndreptarea noastră

DSCN0616 Troiţă Borca
   Nesinceritatea multora din cei care spun că luptă pentru Ortodoxie, dar în fapt doar dau cu bâta în oricine nu zice ca ei, se vede din faptul că folosesc orice prilej pentru a vorbi de rău, dar nu vorbesc de bine decât excepţional.
   Atunci când transformi o greşeală – a unui mirean, monah, diacon, preot sau episcop – în pretext pentru a-l înfiera, pentru a-l judeca şi osândi, deja te-ai aşezat în afara Ortodoxiei.
Atunci când pretinzi că ai dreptul să sari în sus cu furie sau indignare pentru greşelile unora din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – dar nu ai bunul simţ de a sări în sus cu bucurie şi laudă pentru binele făcut de unii şi alţii din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – te-ai descalificat şi ca ortodox, şi ca judecător. Sau, mai bine zis, te-ai calificat desăvârşit ca judecător nedrept.
   Sunt, la ierarhii noştri, unele gesturi care trec de dragostea pentru cei de altă credinţă în locuri cel puţin cenuşii, dacă nu chiar întunecate. Căci a-l încuraja pe cineva în ceea ce îi face rău nu este dovadă a iubirii, ci a fricii sau lenei sau nepriceperii de a-l ajuta. Dar sunt, la ierarhii noştri, şi nenumărate gesturi de binefacere, de mărturisire, de dragoste adevărată şi credinţă.
Este mai mult decât întristător să-i vezi pe cei care pretind că apără Ortodoxia cum se reped cu o lăcomie băloasă la orice pot folosi pentru a ataca – ei zic, incorect, critica – ierarhia, Biserica. Şi cum trec sub tăcere – sau declară dispreţuitor ca „excepţii” – toate lucrurile bune pe care s-ar cuveni să le laude, să le încurajeze.
   Au trecut ani de zile de când am vorbit despre Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste. Au trecut ani şi nu a existat nicio trezire, nicio lucrare în dragoste şi adevăr – din partea celor care pretind că apără Ortodoxia – pentru canonizarea fie şi a unui singur ierarh martir. Vreme pentru a ataca şi osândi numeroşi clerici – inclusiv ierarhi – au avut din belşug. De fapt cam asta a fost singura lor lucrare. Dar paşii fireşte către canonizarea martirilor din Prigoanele comunist au rămas în spatele aceloraşi câţiva ostenitori. Blamaţi pentru că nu s-au alăturat corului, de câte ori au hotărât unii că trebuie urlat, acuzat, insultat… „duhovniceşte”.
   Ceea ce, dintr-un protestantism ortodoxist, scapă multora, este că cinstirea sfinţilor din Biserica locală de care aparţinem este o datorie sfântă.
Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” Psalmii 138.17
   Care este stăpânirea sfinţilor?
   Facerea de bine!
   Cinstirea sfinţilor nu este un lucru de care au nevoie sfinţii, ci este o nevoie a noastră. Nu sfinţii au folos, nu ei câştigă, de pe urma cinstirii noastre, ci noi câştigăm de pe urma cinstirii lor.
   Căci ei ne sunt, dacă îi cinstim, şi călăuze, şi învăţători, şi ajutători, şi apărători.
   Şi dacă toţi sfinţii, de oriunde ar fi, merită cinstiţi, de vreme ce toţi sunt prietenii lui Dumnezeu şi pilde ale ridicării omului către Dumnezeire; firesc este să cinstim în primul rând pe casnicii noştri care sunt vrednici de cinste. Căci ei sunt din neamul nostru, sunt rudele noastre, iar prin înălţarea lor duhovnicească ne devin de două ori părinţi, ca cei ce sunt părinţi duhovniceşti şi sunt şi din neamul nostru.
   Prin sfinţii Bisericilor locale, pe care Dumnezeu nu doar că îi ridică, ci îi şi descoperă după a Sa purtare de grijă, Cel Preaînalt ne călăuzeşte. Ne arată cum se dă lupta cea bună în locul şi în vremurile în care trăim; ne arată că putem şi noi să ne ridicăm, tot mai sus, către Cer; ne arată care sunt încercările specifice locului şi vremii noastre şi felul în care pot fi biruite etc.
  Şi, poate mai presus de toate, prin sfinţii Bisericii locale Dumnezeu zideşte această Biserică, îi dă pietre puternice, stâlpi puternici, prin care să se înalţe mai frumoasă şi mai întărită, să poată cuprinde şi ocroti pe cât mai mulţi.
  Ca urmare, ignorarea sfinţilor locali – o practică tipică etnofobiei româneşti, boală naţională a ultimelor secole – este o cale sigură de a slăbi şi Biserica locală, şi puterea noastră de a creşte către Dumnezeu, şi unitatea creştină.
   Puterea Creştinului stă în binele pe care îl face:
Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.16)
   Iată adevărata mărturisire a Ortodoxiei: faptele bune.
   Fără acestea, aşa-zisa „mărturie creştină” devine, paradoxal la prima vedere, batjocură:
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7.21-23)
    Cum?
   Deci nu doar că proorocind (adică teologhisind, cum se zice astăzi) în numele Domnului, nu au făcut nimic, dar chiar făcând minuni şi aparente izgoniri de demoni au fost şi au rămas străini de Dumnezeu! De ce? Pentru că lucrau fărădelegea! 
   Căci, după cum stă scris,
Credinţa fără fapte, moartă este!” (Iacob 2.20)
   Şi, iarăşi,
Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (I Ioan 3.18)
   Cum ar putea, oare, cineva care neîncetat stă în patimi şi păcate, să fie bun învăţător al curăţirii şi sfinţirii? Oricât de bine ar cunoaşte teoria curăţirii şi sfinţirii, nu ar putea să o înţeleagă cu adevărat. Pentru că nu a lucrat-o.
   Cum ar putea cineva care nu îşi cinsteşte părinţii, deşi sunt buni, să fie cinstitor de Dumnezeu, Părintele ceresc? Oricât de mult ar cunoaşte teoria cinstirii părinţilor, nu ar putea să o pună în lucrare faţă de Dumnezeu, pe care nu Îl vede. Pentru că nu a lucrat-o faţă de părinţii săi, pe care îi vede(a). După cum limpede s-a spus:
Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4.20)
   Este nevoie, prin urmare, înainte de orice „sărit în sus” pentru greşelile fraţilor şi părinţilor noştri – fie ei trupeşti sau duhovniceşti – să adunăm întâi multă muncă şi luptă în îndreptarea noastră.
Iar aceasta începe, odată ce am cunoscut Cine este Dumnezeu, de la cinstirea Sfinţilor Săi.
Aceştia, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei care au străbătut calea grea şi plină de răutăţi pe care noi doar am început să călcăm. Au urcat locurile cele prăpăstioase ce ameţesc pe neîncercaţi, au trecut prin mlaştinile ce încleiază pe cei slabi, au înfrânt fiarele ce pândesc drumeţii. Sunt călăuze şi învăţători, sunt ostaşi puternici, în stare să ne apere şi să ne înveţe lupta – căci vine, vrem sau nu, şi rândul nostru pentru toate încercările.
   Dacă vrem îndreptarea Ţării şi a Neamului, dacă vrem îndreptarea celor care nu sunt bune şi drepte în societate şi în Biserică, de aici începem: de la cinstirea Sfinţilor.
De la cinstirea lor prin cunoaşterea vieţii lor, în primul rând, astfel încât să le putem urma paşii. Doar de la această încercare, de cunoaştere şi urmare a lor, prind putere şi rost rugăciunea, slujbele şi celelalte forme de cinstire.
   Aştept, ca pe un semn al Învierii noastre, ca Biserică locală, ca Neam şi Ţară, mişcarea celor care Îl caută pe Domnul către Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste.
Dumnezeu să ne ajute!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă