Românii vechi erau înțelepți (01) Scoaterea oaselor la 7 ani

Christos a înviat!

Mă întreabă cineva – și nu cu bunăvoință – „de ce Românii își dezgroapă morții la 7 ani”?

Voi răspunde la întrebare amintind în primul rând trei lucruri uitate:

1) În trecut Românii se întindeau, cu sau fără suprapunere cu alte etnii, din Alpi la marginile Caucazului, de la Marea Baltică până în Asia Mică (aici fiind și astăzi Români uitați de Patria și Națiunea lor).

2) Natura era în trecut mult mai puternică în raport cu oamenii decât este acum.

3) Aproape oriunde ar fi fost, Românii aveau parte de o mulțime de persecuții religioase, atât de la păgâni, cât și de la felurite erezii (de la Arianism ori Iconoclasm până la Papism).

Întinderea despre care am amintit este un element important aici deoarece înseamnă că mulți dintre Români au trăit în condiții aspre.
Iar dacă punem acest lucru în legătură cu raporturile vechi cu natura, se poate zugrăvi o pictură amănunțită a ceea ce a fost.

Dar ne vom mulțumi să amintim de Sfântul Dimitrie din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor, și de felul în care mormântul său a ajuns în râu.
Prăvălirile de dealuri sau munți, alunecările pământului, închiderea râpelor din pricina apelor sau cutremurelor, înmlăștinirea locurilor, iată doar câteva dintre fenomenele naturale ce amenințau locurile de veci în trecut. Și, de fapt, cel puțin pe alocuri, chiar și astăzi.
Dacă mai adăugăm fiarele ce puteau dezgropa morții dacă îngroparea nu era bine făcută, înțelegem și mai mult că locurile bune de înmormântare erau mult mai puține decât am crede astăzi.

Mai mult, Românii trăiau și în țări sau ținuturi în care asemenea locuri erau și mai puține.
În bălți, de pildă, mai fiecare bucată de pământ este amenințată de ape.
În locurile pietroase, îngroparea este o provocare; și, din nenorocire, se putea face bine doar în acele puține locuri potrivite pentru grădinărit sau plugărit.

În sfârșit, au fost și sunt păgâni care nu s-au sfiit să pângărească mormintele și cimitirele creștinilor.

Față de toate aceste lucruri, străbunii noștri au gândit mai multe căi de apărare a celor trecuți la Domnul.

Una dintre ele, paradoxal, a fost arderea celor îngropați. Aceasta nu se făcea pe loc, pentru că ar fi stat împotriva legii creștine pentru înmormântare. Deci întâi avea loc îngroparea, iar după o vreme se făcea o dezgropare urmată de ardere.
Astfel rămâneau oasele, care se puneau într-un vas ori într-un sac, făcându-se loc pentru alt trup.
Locurile bune de îngropare deveneau, astfel, refolosibile într-un timp destul de scurt. Iar vitregiile vremii sau răutățile năvălitorilor nu mai puteau atinge trupurile celor dragi plecați în Veșnicie.

De la această practică veche vin acele locuri de veci sau cimitire care uimesc pe arheologii necunoscători ai istoriei Bisericii: cu artefacte și urme creștine, dar cu urme de incinerare.

Totuși, arderea celor adormiți, chiar și după îngropare, nu este o practică plăcută Bisericii.
Este ca și cum ai arde o biserică veche fără să ridici alta în loc – ceea ce, desigur, nu este cu putință omului pentru cei adormiți.

Ca urmare, obiceiul cel mai răspândit la Românii – și preluat și de o parte dintre împreună locuitorii cu ei – a fost acela al scoaterii oaselor.
De obicei la trei ani sau la șapte ani, după felul locului.
Adică, atunci când carnea devenea țărână mai repede, se făcea scoaterea oaselor la trei ani.
Atunci când revenirea cărnii la țărână dura mai mult, se făcea scoaterea oaselor la șapte ani.
Și un colț al mormântului familiei devenea, de fapt, osuar.

Dar cum se făcea scoaterea oaselor?

Înainte merită amintit că după vechea Lege Română (Românească) scoaterea oaselor se făcea doar la cei trecuți în Veșnicie întru Credință.
Pentru cei care muriseră rușinos – de pildă, năvălitori de orice religie –, asemenea lucrare nu se făcea.
Pentru că scoaterea oaselor este mai mult decât un obicei practic, menit să lase liber mai repede locul bun de îngropare.

Scoaterea oaselor este o lucrare sfântă, cu adânci și bogate înțelesuri creștine și românești.

Astfel, în primul rând se mărturisește prin ea credința în Învierea cea de Obște.

Și să ne rușinăm aici, pentru că Românii vechi cunoșteau Sfintele Scripturi, unii dintre ei chiar pe de rost.
Știind, de pildă, vedenia oaselor uscate, refacerii trupurilor și Învierii Obștești de la Iezechiel 37:1-14.

Ca urmare, scoaterea și îngrijirea oaselor – după cum vom vedea mai departe – este lucrarea vie a credinței în învierea promisă de Domnul – la Iezechiel 37:1-14, Ioan 5:24 și 6:40 etc.

În al doilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește legătura dintre suflet și trup.

Această mărturie se arată prin aceea că dacă legătura între suflet și trup este ruptă cu totul la moarte, trupul mort nu mai înseamnă nimic.
Deci făcând slujba de înmormântare și toate cele cuvenite, precum și îngrijind oasele atunci când trupul s-a topit, mărturisim că într-adevăr sufletul se mântuiește în trup și cu trupul, ori se osândește în și cu acesta.

În al treilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește eternitatea iubirii și datoriei față de înaintași.

Căci, într-adevăr, chiar de crede cineva în Învierea de Obște și în toate cele ale Bisericii lui Christos, de ce s-ar osteni cineva cu îngroparea și scoaterea oaselor?
Căci sunt acestea lucrări destul de grele și care sunt departe de a fi plăcute.

Dar dragostea toate le rabdă și toate le face după cuviință, cuprinzând, adică, și datoria față de Dumnezeu și oameni.

Iar cel care are iubire pentru Dumnezeu va avea iubire și pentru oameni, începând cu cei care i-au dat viață, cu frații și surorile, cu toate rudele… desigur, dacă aceștia toți nu s-au purtat ca dușmani adevărați ai omului acela.
Prin urmare, grija de înmormântare, pomeni, parastase și scoaterea oaselor este o mărturie a iubirii, a împlinirii datoriei față de oameni și Dumnezeu.

În al patrulea rând, scoaterea oaselor este o mărturie a credinței celui trecut în Eternitate.

Căci, după cum am arătat, scoaterea oaselor – ca și celelalte slujbe mari și mici pentru adormiți – nu se fac la cei morți în afara Credinței.
Iar scoaterea oaselor se face cu aceeași rânduială a scoaterii moaștelor, turnându-se pe oase untdelemn și vin, făcându-se slujba Parastasului, dându-se pomeni.

Se mărturisește, astfel, că cel adormit (cea adormită) se numără cu sfinții lui Iisus Christos – cu care să ne numere și pe noi Dumnezeu Bunul!

Este, desigur, și o scoatere a oaselor utilitară, făcută fără slujbă și pomenire, numai pentru a goli locul de îngropare. Să ne păzească Dumnezeu de a fi vrednici de așa ceva!

În al cincile rând, scoaterea oaselor arată și crugurile vremilor, sau rânduiala firii.

Căci așa cum părinții lasă toate copiilor, așa și cei adormiți mai înainte lasă locul de odihnă pentru cei care vin după ei.

Este o vreme pentru toate lucrurile de sub Cer, spun Scripturile, dar este o vreme și pentru toate cele cerești.
Aici, la scoaterea oaselor, bătrânii fac loc celor tineri; este și o lucrare a dragostei, și o lucrare a datoriei.

Dar, va zice cineva, unde este dragostea celor mai înainte adormiți, de vreme ce scoaterea oaselor se face de către cei în viață?

Răspunsul, ușor de văzut, este acesta:
Prin faptul că ei și-au învățat urmașii să facă scoaterea oaselor, știind că va veni rândul lor să lase mormântul pentru urmași.

Este aici o puternică mărturie a iubirii lucrătoare, ce privește cu încredere în Dumnezeu și schimbările aduse omului de trecerea timpului, și schimbările aduse lumii de vremuri.
Este aici o asumare a acestor schimbări întru Dumnezeu, cale a Vieții Veșnice și pentru cel care își asumă, și pentru urmașii care învață de la el asumarea.

Căci este vreme să trăiești și este vreme să mori; este vreme să înmormântezi și este vreme să fii înmormântat; este vreme să faci scoaterea oaselor înaintașilor și este vreme ca urmașii să facă scoaterea oaselor tale.
Și Românul pune toate vremurile sub și întru Dumnezeu, câștigând Veșnicia.

În al șaselea rând, scoaterea oaselor arată împreună locuirea sfinților și veșnicia legăturilor pecetluite de Credință.

Căci oasele scoase acum se pun alături de oasele mai vechi.
Se adună, adică, împreună oasele celor din același neam și din aceeași Credință.
Așa cum și aceștia se adună împreună în Ceruri.

Aici se cuvine să spunem că în trecut erau cimitire sătești care aveau osuar, loc în care se așezau toate oasele scoase la șapte ani.
Așa cum și mânăstirile vechi aveau – și unele încă au – osuarele lor.

În toate aceste osuare – de familie sau de obște – sunt împreună cei trecuți la Domnul acum șapte ani, opt ani, optzeci de ani, opt sute de ani etc.
Am un străbunic – Monahul Paisie – în osuarul Mânăstirii Cernica.
Nu știu care sunt oasele lui din mulțimea de oase de aici. Dar nici nu îmi trebuie să știu, căci pentru toți se cuvine să mă rog și la toți se cuvine să mă rog să se roage pentru mine.

Iată, Credința ne unește dincolo de viață și de moarte, dincolo de tărâmuri și vremi.
Iar scoaterea oaselor este o mică faptă din această unire și din această Credință lucrătoare.

În al șaptelea rând, scoaterea oaselor este creștere a celor care o săvârșesc.

Prin împlinirea datoriei față de cei adormiți, prin contactul nostru cu vremelnicia vieții în această lume, prin rânduielile Bisericii lui Dumnezeu, creștem întru Christos Iisus.

Căci acolo unde există dragoste darul îmbogățește pe cel care îl dă, jertfa este un câștig pentru cel care o face.

Întru Credința lui Iisus Christos, fiecare împlinire a datoriei ne așează mai bine pe Calea Vieții și ne înaintează către Împărăția Cerurilor.
Deci lucrările pentru cei adormiți – slujbe, pomeni și altele asemenea – sunt o îmbogățire a celor care le lucrează.

În același timp, apropierea de cei adormiți, contactul cu ei, sunt o trezire din amăgirile acestei lumi.
Căci lumea supusă răului face ca cele trecătoare să pară veșnice, momind oamenii în fugărirea iluziilor și despărțirea de Dumnezeu, Unicul Izvor al binelui, împlinirii, fericirii.
Dar la înmormântare, la pomeni și parastase, la scoaterea oaselor, ne aducem aminte că trupul – pe care îl slujim fanatic, adică orbește și nebunește – se duce. Și că sufletul – pe care îl părăsim și disprețuim la fel de fanatic, adică orbește și nebunește – este cel care rămâne.

În fața golului morții Dumnezeu este singura scăpare. Fără El nu putem nimic!
Iar ascultarea față de rânduielile iubitoare, înțelepte și mântuitoare ale Acestuia, ne învață binele, ne așează pe Calea Vieții, ne întărește împotriva ispitelor, ne apără de cei răi, ne duce în Împărăția Cerurilor și la desăvârșire.

=============================================================

Am arătat, iată, de ce fac Românii scoaterea oaselor la șapte ani. Și cele spuse o să pară multor cititori desprinși de realitate niște vorbe – frumoase ori ba, după sufletul fiecăruia. Căci, înrobiți de realitatea virtuală în care trăiesc, ei văd cu greutate faptul că toate cele pe care le-am arătat mai sus sunt fapte.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine, precum cea sovietică

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!
Tudor Vladimirescu

Pe 19 Aprilie 2026 am primit de la comentatorul Mihai următoarele rânduri:

Christos a înviat! Sărut mâna, Părinte!
Dacă îmi îngăduiți, aș dori să vă cer sfatul: cum ați recomanda să articulăm superioritatea formei “Christos” față de argumentul continuității istorice a formei “Hristos” în spațiul românesc?
Mai precis, atunci când ni se obiectează că deși înainte de perioada sovietică, forma “Christos” a fost folosită de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae sau de Sfântul Sinod în ediția Noului Testament din 1886, “Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și că aceasta reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român.

În clipa în care am citit ultimele opt cuvinte, mi-am amintit deodată de cuvintele lui Tudor Vladimirescu:

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!

Desigur, cei mai mulți cititori se vor uimi peste măsură: Ce legătură are acest cuvânt cu textul și întrebarea?

Voi preciza întâi că „argumentația” pentru grafia ”Hristos” este atât de ușor de infirmat de către orice om cult și logic, încât singurul motiv pentru a o accepta, în afară de neștiință, este mândria. De aici vine legătura cu amintitul cuvânt.

În primul rând vom sublinia trufia, de aroganța, de snobismul și răutatea ideii că poporul român a avut nevoie în creșterea lui spirituală și a câștigat în această privință de/prin cultura livrescă intelectualistă.

Dar înainte de a trece mai departe, să vedem ce înseamnă acea noțiune exprimată prin ultimele trei cuvinte ale frazei anterioare. Ce este, deci, cultura livrescă intelectualistă?

Cultura livrescă intelectualistă este cultura fundamentată pe adorarea evidentă sau mascată a cărților considerate culte și pe impunerea ideilor lor în viața reală.

Dar care sunt cărțile considerate culte?
Evident (pentru cultura livrescă intelectualistă), cărțile care nu reflectă valorile populare (decât, eventual, critic, superior, „îndreptător” etc.).

Voi preciza întâi faptul că au existat și există multe feluri de culturi și sub-culturi (acestea fiind variante coerente ale culturii principale).

De exemplu, în Moldova și Muntenia aflate sub Fanarioți exista cultura de mahala.
Cultura de mahala era, la rândul său, alcătuită din cultura de mahala armenească, cultura de mahala arvanită (albaneză), cultura de mahala evreiască, cultura de mahala grecească, cultura de mahala rusească, cultura de mahala țigănească ș.a.m.d. Dar, mai ales, din cultura de mahala mixtă, aceasta fiind cultura de mahala propriu-zisă… în Muntenia și Moldova!
Căci, în alte părți, erau alte tipuri de cultură de mahala sau, respectiv, de cultură de cartier.

În mare, culturile se pot împărți în

  • culturi orale
  • culturi livrești (cărturărești)
  • culturi oral-livrești
  • culturi livresc-orale

De exemplu, Cultura Română Veche este o cultură oral-livrescă
Cultura Română Veche avea ca reper fundamental Biblia, mărturiile liturgice ortodoxe, cărțile bisericești, dar se manifesta, dincolo de exprimările materiale, în primul rând oral: ziceri (proverbe, zicători, cugetări), ghicitori, snoave, basme, doine, balade, glume, basne, legende, cântece de război, cântece de haiducie, cântece de jale, cântece de leagăn etc.

Dar ce cultură au intelectualii sau intelectualiștii de secol XVII, XVIII, XIX, XX, XXI?
De cele mai multe ori, livresc-orală.
Și nu orice fel de cultură livresc-orală, ci mai ales una profund snoabă: plecând de la

a) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor livrești în general față de culturile orale
b) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor străine față de Cultura Română Veche (numită și cultura populară română/românească sau, cu termenul împământenit global de Acad. Sabina Ispas, cultura profundă română veche).

Acest snobism rasism, pe care l-am vădit și condamnat de multe ori, este impregnat fundamental în clasele intelectualiste din România.
De aici și ignorarea scrierilor unor intelectuali reali precum Mihail Diaconescu, Petre Ursache, Artur Silvestri, Raol Șorban, Ștefan J. Fay, Bucurea Dumbravă ș.a.a.

Ura este sentimentul real al intelectualiștilor față de cultura română adevărată.
Asta se poate vedea prin sute de milioane de exemple, dar mă opresc la expulzarea unor Lazăr Șăineanu sau Moses Gaster din România ca pedeapsă pentru dragostea lor față de folclorul român.
Desigur, pretextele au fost altele, dar adevărul se vede printr-o comparație simplă: faptele ce au fost pretextate ca motiv de expulzare au fost săvârșite de mulți alții care nu au fost expulzați; singura deosebire factuală între persoanele în cauză fiind că cei care nu au fost expulzați nu erau interesați de folclorul român, iar cei care au fost expulzați îl prețuiau, conservau, valorificau, promovau. Q.E.D.

Un alt exemplu simplu și evident este ocultarea intelectualilor români adevărați, a celor care iubesc și promovează cultura română adevărată, iar nu culturi străine.
Mihail Diaconescu, de pildă, a primit numeroase premii pentru operele sale extraordinare, atât literare cât și istorice și teologice. Dar nu există în niciun manual școlar din cele pe care le-am putut consulta, nu este amintit niciodată în discursul public istoric sau teologic etc.

Avem, foarte evident, o ruptură puternică între intelectualii de cultură română și intelectualii de cultură străină.

Fenomenul este vechi.

Uitatul Constantin Obedeanu, alt geniu românesc ocultat, a prezentat fenomenul în Grecii în Țările Române…, scrisă la 1900.
Și în descrierea lui vedem același fenomen de snobism rasist care se manifestă și astăzi în lupta împotriva revenirii la scrierea naturală Christos ori Cristos a supranumelui Mântuitorului: adorația sau idolatria față de grecism a unor elite economice cu prea puțin discernământ cultural și religios.

Fraza

„“Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și … reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român”

este un produs al blocării gândirii logice de idolatria față de culturi străine.

În primul rând, este absolut elementar, absolut evident, absolut adevărat că dacă intelectualii și clerul ar fi pronunțat ”Hristos” în secolul al XVII-lea, limba română ar fi avut cuvintele ”hreștin”, ”hreștinătate”, ”hreștinism” etc. în loc de creștin, creștinătate, creștinism.
Ceea ce face evident că, indiferent de grafie, cuvântul se citea Cristos.

În al doilea rând, să crezi că a existat un proces pozitiv de „inculturare a credinței în poporul român” înseamnă să fii atât de răpit de idolatria față de intelectualism încât să ignori realitatea.
Realitatea este că din secolul I d.Chr. și până în secolul al XVII-lea d.Chr. Românii au fost definiți de Credința în Christos.

Atât de puternică este această definire încât în zonele mixte religios precum Epir, Macedonia, Bosnia, Herțegovina, Dalmația, Croația, Ungaria etc. Ortodoxia era denumiră Legea Românească.

Sub intelectualismul fanariot și post-fanariot, ce avem?
Prăbușirea credinței la Români.
Prăbușire care, atenție, crește cu nivelul de însușire a culturii livrești!

Ceea ce arată, factual, că așa-zisa „inculturare” a fost din punct de vedere sociologic un fenomen de genocid cultural și religios, a fost din punct de vedere teologic un fenomen demonic, și nu a fost un fenomen pozitiv decât pentru dușmanii Națiunii Române și Credinței Creștine.

Mai mult, folosirea formelor Christos ori Cristos de către toți marii gânditori și scriitori români ai Bisericii ar trebui să lămurească lucrurile.
DAR!
Dar cine definește care sunt gânditorii și scriitorii mari?

Pentru cei robiți de snobism și înstrăinați de gândirea creștină adevărată, criteriul este dat de diplome, titluri și prestigiu. Toate trei fiind criterii lumești, ridicole până la nebunie pentru gândirea creștină adevărată.

Au nu a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea acestei lumi? (I Corinteni 1:20)

Ba da!
Însă cei îndoctrinați cu snobismul nu pot să vadă asta!

Ei nu văd că Sfântul Dumitru Stăniloae este mare pentru că a trăit Credința și a mărturisit ceea ce a trăit. Ei nu văd că pe Sfântul Dumitru Stăniloae NU diplomele sau titlurile sau prestigiul l-au slăvit, ci trăirea Credinței și mărturisirea trăirii.
Ei nu văd că Sfântul Ilarion Felea este mare NU pentru titluri, diplome sau prestigiu, ci pentru că a trăit Credința și a mărturisit ce a trăit.
Ei nu văd că așa stau lucrurile pentru toți sfinții de azi, de ieri și din totdeauna.

Așa cum nu văd nici cohortele de laureați cu diplome, titluri și prestigiu care sunt astăzi total sau aproape total nesemnificativi, care nu au lăsat în urmă nimic important.
Lucrările acestora sunt, cel mult, mențiuni academice de importanță procedurală, pentru că, în sine, sunt nule.

Și printre ei sunt și atâția teoologi1 plecați dintre noi care și-au umflat trufia cu diplome, distincții, titluri, recunoașteri etc., fală goală în sine, dar gâdilitoare a mândriei. Și care au scris sute și mii de pagini de intelectualism teoolog.
După cum spunea cândva Mugur Vasiliu, plimbându-ne noi printr-un cimitir:

Uite-l pe ăsta câte titluri are pe cruce! Cred că viermii care mănâncă sau focul ce arde cadavrele unor asemenea oameni sunt foarte măguliți!

De unde vine această alipire de idolatria alterității?
Din conștiința propriei nevrednicii transformată prin mândrie în complexe de inferioritate.
Cum se vindecă?
Prin asumarea nevredniciei personale ca temei în adorarea Sfintei Treimi: Aceasta dă tot ceea ce îi trebuie omului pentru o viață împlinită, mântuitoare și sfințitoare.

Revenind la întrebarea lui Mihai, trebuie să amintesc întâi de o poezioară populară:

Pentru cine vrea să creadă
Am o mie de dovezi
Însă n-am nicio dovadă
Dacă tu vrei să nu crezi.

Căci problema reală aici, Mihai, nu este lipsa dovezilor, ci dorința fanatică de a le ignora.

Mergând însă pe speranța că cel din față prețuiește, totuși, adevărul (măcar cât de cât), argumentele sunt faptele:

Totdeauna și pretutindeni în limba română s-a folosit rostirea Cristos ori Christos, așa cum s-au folosit și cuvintele creștin, Creștinătate, creștinesc, încreștina, creștinare etc.2 Cuvinte care nu pot exista într-o limbă decât prin existența formei Cristos ca formă fonetică generală sau universală.

Singurele excepții, care confirmă regula, sunt fie scrieri programatice ale unor grecizanți, rusificatori ș.a.a., precum și graiul deformat al Românilor deznaționalizați de Greci, de Ruși sau alți Slavi în ultimele secole.

Ignorarea acestei realități și impunerea citirii de astăzi, de sorginte sovietică, pentru cărți de mică răspândire și influență în popor, sunt procedee care leapădă adevărul.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note de subsol

  1. Teolog este cel care cuvântează de la Dumnezeu, teologia este trăirea întru Dumnezeu. Teoolog este cel care cuvântează de la sine despre cele dumnezeiești, teoologirea este vorbirea despre cele dumnezeiești de la sine sau de la alții, dar fără trăire a Credinței. ↩︎
  2. Și nu, repetăm, „hreștin”, „Hreștinătate”, „hreștinesc”, „înhreștina”, „hreștinare” etc., cuvinte care nu doar că nu există în limba română dar și sună de-a dreptul batjocoritor. ↩︎

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Cuvânt înainte

În această dimineață găsesc preluată de M.M. (un patriot sincer) o postare semnată G.A. (nu știu cine este).
Asemenea precizări („preluată de M.M.” ori „semnată G.A.”) au aici și rostul, impus de etica jurnalistică, de indicare a paternității textului (fie și vagă). Dar și pe acela de a propune o abordare obiectivă, în care textul este privit prin prisma a ceea ce conține (și nu, ca în practicile extremiste, prin prisma atacului la persoană).

În rândurile ce urmează vom face o analiză pe text – deci fără nicio implicare personală.
Și vom pune, apoi, textul în contextul unei rătăciri grave, despre care am mai vorbit, etnofobia.
Citatele largi din postare vor fi evidențiate prin fond albastru deschis (bleu).

I. Studiul de caz

I.1. Locuri: Suedia și România

I.2.a. Suedia. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Textul pare să fie apărut în Suedia; ori, mai bine zis, pare că este semnat de un trăitor în Suedia.
Un argument fiind un titlu în suedeză al pozei ce însoțește textul.
Dar și începutul acestuia:

Nu am văzut în Suedia celebrări ale uciderii lui Charlie Kirk, nici sondaje în media despre cine e de acord cu uciderea lui, nici măcar citate din Biblie care să justifice uciderea lui. Chiar și presa de stânga a tratat chestiunea cu respectul cuvenit defunctului și familiei sale.

Se poate să fie adevărat, nu am urmărit reacțiile din Suedia la asasinarea lui Charlie Kirk.
Pe de altă parte, a fost o vreme când eram preocupat de subiectul abuzurilor săvârșite de Musulmanii din Suedia. Bătăi, distrugeri, tâlhării, hărțuiri și agresiuni sexuale, violuri, crime. Și am putut constata o mare și sistemică tăcere a presei suedeze față de cazurile în cauză.
Ca urmare, este destul de îndoielnică atitudinea real respectuoasă a Suediei față de asasinarea lui Charlie Kirk.
Atitudine folosită de postare ca plecare într-o paralelă cu situația din România.

I.2.b. România. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Postarea trece la Republica România, pe care o descrie astfel:

Ce vedem în România e o cumplită dezumanizare, o cădere în regnul animal, mediul de baracude care-și găsesc plăcerea în devorarea prăzii sub pretenția unei superiorități închipuite.

Fraza începe bine, căci există, într-adevăr, în România de astăzi, o cumplită dezumanizare. Și ar fi bine de lămurit cum, de unde și în ce măsură atinge România lui Dumnezeu, România oamenilor buni.
Se trece însă în registrul liric și aici se pierde, aș zice eu, imaginea realității: și a României oamenilor buni, dar și a realităților biologice.
Căci foarte rar, cu totul excepțional, animalele practică uciderea de plăcere. Cu atât mai puțin există în regnul animal ideea pretextului pentru devorarea prăzii: la animale prada se devorează din motive practice, așa cum sunt ele în instinctul sau practica animală.
Îmi este cu neputință să găsesc o justificare pentru a atribui animalelor „pretenția unei superiorități închipuite” (indiferent că animalele sunt baracude, albine ucigașe sau urși canibali).
Avem de-a face în text, de fapt, cu o antropomorfizare1 nedreaptă a animalului: acesta nu se ridică la înălțimile oamenilor, dar nici nu coboară în abisurile acestora. Din fericire!

Mai mult, postarea generalizează (cel puțin), căci nu vede/prezintă în România pe cei care au fost întristați ori supărați de asasinatul în cauză. Nu vede (nu prezintă) pozițiile de susținere pentru Charlie Kirk și de condamnare a atrocității stângii (de la declarația oficială a Parlamentarului Mihail Neamțu până la cele ale unor comentatori minori, ca subsemnatul). Nu vede (nu prezintă) comentariile ce condamnă postările de care se indignează, nici numărul mare de Români înscriși pe platformele care îl susțin pe Charlie Kirk și care critică fervent asasinatul și adepții acestuia.
Ca urmare, se zugrăvește (intenționat sau nu) o Românie prăbușită in integrum în dezumanizare.

Însă hiperbolica antropomorfizare este o deschidere pentru textul care ne interesează cel mai mult în postare:

De altfel2 România comunistă a fost singura țară din Europa care:
1️⃣ Și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare și și-a deportat țăranii.
2️⃣ A inventat Fenomenul Pitești – un experiment de tortură unic prin bestialitate.
3️⃣ A avut un dictator care a ordonat să se tragă în propriul popor.

Suntem aici în fața unui fenomen deosebit de interesant, pe care îl considerăm tragic prin efectele sinucigașe care îl însoțesc. De ce?
Să vedem punct cu punct!

A. Distrugerea elitei intelectuale

Este locus communis (loc comun, fapt arhicunoscut) că
distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
Socialistul Hitler a practicat-o, la fel Stalin, alt socialist, la fel regimurile de stânga din Bulgaria, Albania, Polonia etc.

Ca exemplu, putem cita, pentru Bulgaria comunistă, sinteze ca Bulgaria under communist rule sau Communism in Bulgaria, ce-i drept în limba engleză. Cităm, traducând, din primul material menționat:

„Intelectualii și gânditorii progresiști, inclusiv profesori universitari și scriitori ca Petru Marinov, au fost atacați pentru nealinierea cu ideologia comunistă, ceea ce a dus la pușcărie sau mai rău. […]
Represiunea comunistă s-a extins la orice formă de disidență, etichetând pe cei cu vederi opuse ca anti-comuniști.” (Bulgaria under communist rule)

În istoria Bulgariei epoca este cunoscută drept „Teroarea Roșie” (după numele culorii preferate de Partidul Comunist).

Putem, în locul celor două scurte sinteze, să dăm liste de studii în bulgară sau alte limbi asupra amintitei persecuții. Ori să facem liste similare pentru persecutarea intelectualilor din celelalte state comuniste.
Suntem, însă, în zona tragi-comicului: este arhicunoscut faptul că distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
A tuturor dictaturilor de Stânga, indiferent de continent!

Prin urmare, pretenția că România ar fi fost „singura țară [comunistă n.n.] din Europa care și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare” este absolut străină realității.

B. Deportarea țăranilor

La fel de străină realității este pretenția că România ar fi fost, iarăși, „singura din Europa care și-a deportat țăranii”.
Fenomenul distrugerii țărănimii, atât sub pretextul „luptei împotriva chiaburilor” cât și „pentru victoria clasei muncitoare” se regăsește, iarăși, în toate dictaturile de Stânga, sub cele mai diverse pretexte.
Primul caz este al Uniunii Sovietice, de unde s-a răspândit mai departe pretutindeni unde Socialismul și/sau Comunismul au ajuns la putere.
Dispariția țărănimii este un vis vechi al Stângii, promovat într-o formă sau alta de Karl Marx, Lenin, Stalin și alți ideologi similari.
Adică, departe de a fi un fenomen unic pentru România, este un fenomen tipic statelor de Stânga.

C. Concluzie

Pretențiile unicității României comuniste în distrugerea elitei intelectuale și deportarea țăranilor sunt 100% străine realității. Amândouă fenomenele sunt comune regimurilor de Stânga.

A. Realitățile istorice

Din păcate pentru omenire, lucrurile stau altfel.
Reeducarea este un concept bolșevic, al cărui exponent interbelic principal a fost torționarul ucrainean și sovietic Anton S. Makarenko.
Anton S. Makarenko organizează în anii 20 ai secolului XX așa-numita Colonie Gorki, în care sunt încarcerați și reeducați copiii și adolescenții Revoluției Comuniste.
Cu părinții uciși de Armata Roșie sau structurile de represiune ale Stângii, lipsiți de orice direcție morală consecventă, acești copii și tineri formaseră bande pentru supraviețuire.
Anton S. Makarenko va folosi tineri deja reeducați, strecurați în clasele organizate în Colonia Gorki, spre a culege informații amănunțite: cine tânjește după libertate, cine vrea nesupunere, cine conduce asemenea mișcări. Apoi se organiza, peste noapte, „reeducarea”. Pe același sistem folosit mai târziu la Pitești.

Ca să nu lungim descrierea (mai ales că informațiile sunt comune pentru cei care au studiat fenomenul), să observăm că:
1. Reeducarea este un concept bolșevic, răspândit în lume de Moscova Sovietică și sub conducerea acesteia
2. Reeducarea de la Pitești a fost organizată sub directa îndrumare a cadrelor sovietice din Ministerul de Interne al României ocupate (pentru ce înseamnă aceste cadre a se vedea aici o modestă prezentare a prezenței lor).

De asemenea, trebuie subliniat că atunci când se vorbește despre torturile de la Lublianka sau din alte instituții sovietice, despre valurile de teroare ale Khmerilor Roșii sau altor grupări similare, se vor găsi practici foarte apropiate de cele ale Fenomenului Pitești – sau și mai rele, oricât de imposibil ar putea să pară acest lucru.

C. Concluzii

Ca urmare, este absurd, cu delicatețe spus, să pretindă cineva că Fenomenul Pitești ar fi o invenție a României comuniste – când este o expresie directă a „pedagogiei sovietice”, organizată direct de forțele sovietice de ocupație din România.
Cu tristețe spunem – căci este o mărturie a neomeniei omenești – Fenomenul Pitești nu este, din păcate, unic nici în privința „unicității prin bestialitate”, așa cum afirmă postarea pe care o analizăm.

Aici ne izbim de ignorarea crimelor altor dictatori de Stânga, precum Lenin, Stalin, Hitler sau Mussolini (pentru a cita doar patru cazuri europene). Dictatori ce au ordonat, chiar de mai multe ori, să se tragă în propriul popor.
Iarăși sunt fapte arhicunoscute oricui studiază istoria Stângii – fie și numai prin câteva sinteze pe subiect, cu atât mai mult în amănunțime.
Și iar textul postării se află în totală contradicție cu realitatea.

I.2. Concluziile postării

Redăm întâi, prin copiere și lipire din Telegram, concluziile postării:

❌ Cu un asemenea trecut, nu e de mirare că și azi prea mulți aplaudă ideea de a „lichida” pe cel care gândește altfel, in numele unei ideologii la fel de bizare ca și cea care a comis atrocitățile enumerate mai sus.

Să vedem care este adevărul!

Sunt țări care cu un trecut foarte rău încă aplaudă răul – de pildă, în Turcia se sărbătoresc anual masacrele și violurile în masă de la cucerirea Asiei Mici.
Sunt țări cu un trecut foarte rău care critică răul – așa cum face Polonia cu crimele ideologiilor de Stânga precum Comunismul sau Nazismul.
Ca urmare, trecutul nu garantează nici prezentul, nici viitorul.
Care țin enorm de mult de alegerile fiecărei generații.

De asemenea, acel „asemenea trecut” nu există în forma prezentată de postare, după cum am văzut.

Da, este adevărat că toate ideologiile de Stânga sunt ”bizare”, dacă folosim acea definiție pentru bizar a marelui Lazăr Șăineanu „fantastic și capricios”.
Și este adevărat că „atrocitățile enumerate mai sus” au fost săvârșite de și prin ideologia comunistă.

Ca urmare,

II. Concluziile studiului sau Etnofobia ca reflex

Textul pe care l-am analizat începe bine și are un punct de plecare moral ușor de susținut (indignarea față de bucuria în fața unei crime). Din păcate, postarea alunecă rapid într-o viziune cu totul sumbră asupra României, prezentată – probabil subconștient – in integrum (în întregime) ca plină de manifestări de ură stângiste față de Charlie Kirk (respectiv, plină de manifestări de bucurie față de uciderea acestuia). Și, mai mult, dă o listă în trei puncte cu cinci afirmații despre unicitatea manifestărilor extremiste și inumane din România comunistă.

Suntem aici în fața denigrării propriei Țări și a denigrării propriei Națiuni care constituie principalul motiv de dispreț al străinilor față de Români!

În îndoctrinarea lor de Stânga mulți cred minciuna după care disprețul masiv al străinilor față de Români ar fi dat de greșelile, scăderile, păcatele sau patimile Românilor. Aberație!
Francezii găsesc Germanilor de mii și mii de ori mai multe greșeli, scăderi, păcate sau patimi decât le găsesc Românilor. Dar îi disprețuiesc mai mult pe Români decât pe Germani, pentru că Românii își disprețuiesc Patria și Neamul.
Am văzut direct acest fenomen în Finlanda: Finlandezii îi disprețuiesc pe Românii care își denigrează Țara de origine și Națiunea și îi respectă pe Românii care și le respectă.
Am văzut aceeași atitudine la Ungurii din România, Ungaria, Slovacia: respect pentru Românii patrioți și dispreț total față de cei care își vorbesc de rău Patria și Națiunea.

În fapt, orice națiune sănătoasă își face și autocritica, dar și propriile laude.
La Români există însă o foarte întinsă ură față de propria națiune și față de propria țară.
Iar mulți dintre cei care își zic patrioți sau naționaliști nu iubesc și nu respectă România și Românimea. Ci, după caz, pe Romanii antici, pe Dacii antici, pe Sciții antici sau altă categorie mitică – pentru că în toate aceste cazuri avem de-a face cu idoli mitizați, nu cu o viziune cinstită, adevărată, asupra Romanilor, Dacilor, Sciților etc.

Fenomenul urii sau disprețului (silei) față de propria etnie sau patrie se numește etnofobie și este o erezie cumplită.

Cum se manifestă cel mai des etnofobia?
Dăm o mică listă graduală, cu câteva exemple.

  1. Prin (a) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi și lucruri rele.
  2. Prin (a) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi lucruri rele. De obicei la reacția de tip (a) manifestările includ atacuri (cu insulte și felurite acuzații) la adresa celui care a zis ceva de bine. La reacția de tip (b) asemenea atacuri sunt adesea parte a reacției.
  3. Prin reflexul de a generaliza ori universaliza relele particulare sau accidentale. De pildă, atunci când cineva tușește fără să pună mâna la gură etnofiletistul are reflexul de a sări cu ceva de tipul „Așa suntem noi, românii, bădărani/ nesimțiți/ prost crescuți!”.
  4. Prin convingerea că răul din România este mai mare decât oriunde în lume, respectiv că oriunde în lume este mai bine ca în România.
  5. Prin ascunderea apartenenței românești sau originii românești în fața străinilor. Sau, când nu se poate face, prin graba de a explica străinilor disprețul și ura față de ceea ce este românesc.

Este clar că toate aceste manifestări etnofobe constituie un rasism inversat. Dar rasism!
Căci rasismul clasic ori, teologic, etnofiletismul, constituie disprețul față de oamenii dintr-o categorie etnică, rasială, culturală, religioasă doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, disprețul organic față de categoriile în cauză.
La fel, etnofobia este disprețul față de oamenii care aparțin propriei națiuni și propriei țări, doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, este disprețul organic față de propria națiune și țară.

Deși etnofobia este un rasism clasic, având însă inversată ținta (de la o grupare exterioară la cea proprie), este mai greu de conștientizat și combătut… pentru că a devenit, cel puțin la Români, obișnuință.

Originea etnofobiei este ușor de găsit în formele incipiente ale Socialismului și Comunismului, respectiv în vechea obsesie masonică a ștergerii religiilor, țărilor și popoarelor.
Ca o paranteză interesantă, merită observat că (tot mai) multe grupări masonice au trecut spre forme de patriotism. Fenomenul apare încă în secolul al XIX-lea la Britanici (fiind consemnat, de pildă, subconștient, de Rudyard Kipling), iar la Români mai ales după 1989. Deși patriotismul masonic este implicit grevat de ideologiile globaliste masonice, prezența sa este un argument puternic pentru necesitatea naturală a iubirii națiunii și patriei. Necesitate care a dus chiar și la Socialiști sau Comuniști la manifestări dorite de patriotism sau naționalism3 – în fapt, bolnave, fiind puternic deformate de ideologia comunistă.

Dar o victorie mare a propagandei de Stânga este preluarea etnofobiei de grupări de Dreapta, care își spun chiar și conservatoare.
Desigur, confuzia între Stânga și Dreapta este practicată sistematic de la Al doilea război mondial până în prezent. Socialiștii și Comuniștii au vrut să ascundă faptul că acel război și ororile lui se datorează integral Stângii și luptelor intestine ale acesteia. Ca urmare, Socialistul Hitler și Comunistul Mussolini au fost declarați „de Extremă-Dreapta”, iar Stalin, mititelul, „de Stânga” (nu „de Extremă-Stânga”, termen practic inexistent în mass-media stângistă). Astfel și în zilele noastre grupările neofasciste și neonaziste Antifa își închipuie că sunt antifasciste și că Fascismul ar fi fost de Dreapta.
În fața acestor confuzii șocante, în care până și denumirea de „Socialist” este declarată „de Dreapta”, este de înțeles cum etnofobia ajunge să fie prezentă și la cei care se vor patrioți sau naționaliști.

Lipsa conștientizării acestei probleme transformă etnofobia într-un reflex pentru care nu există gândire critică.
Ajungându-se ca oamenii, inclusiv cei foarte culți sau foarte inteligenți, să preia denigrări izbitoare la adresa Patriei și Națiunii Române ca și cum ar fi adevăruri de la sine înțelese.
Un exemplu este minciuna aberantă după care Românii l-ar fi trădat pe Mihai Viteazul la Turda; alt exemplu este minciuna aberantă după care România ar fi trădat pe Aliați în Primul război mondial. Câteva asemenea exemple se pot vedea în eseurile Trădarea și Românii (I) sau Trădarea și Românii (II), sau în forma recorectată de aici. Un alt exemplu, aici, prin lucrarea Cum nu se scrie istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu.
Un șir de corectări ale denigrărilor la adresa Românilor ca națiune și țară se pot găsi în scrierile lui Ioan-Aurel Pop, în Transilvania Invincibile Argumentum, de Ion Coja sau în multe alte lucrări ale unor specialiști în istorie, arheologie, lingvistică etc.

Revenind la postarea amintită, credem că merită observat un fapt cu greutate:

Cei care practică ura de Stânga sunt urmașii ocupanților sovietici, sunt urmașii Sovieticilor din aparatul de stat, mediatic și cultural al României.
Delimitarea etnică de grupările lor și de ideologia sau sub-cultura pe care o propagă se arată astfel o necesitate științifică.
Și reprezintă, totodată, o lustrație culturală și spirituală de care avem, ca națiune, maximă nevoie.

Căci, de fapt, aici este rădăcina durerilor noastre: faptul că etnofobia înglobează automat în Românime pe cei care de fapt o urăsc și vor să o distrugă.
Aceștia au, ca urmași ai ocupației sovietice, o uriașă prezență în stat, implicit în mass-media, cultură, educație etc.
Dar adevărata putere le este dată, inconștient și implicit, de etnofobii care îi cuprind în Românime și, ca urmare, îi ascultă.
În acest fel vocile unor eroici sfinți ai Neamului Românesc devin tot mai greu de ascultat. Căci atenția nu doar că se îndreaptă către gălăgia mincinoșilor, dar se și obișnuiește cu ea.
În loc să citească ori să asculte pe Românii de ieri și de astăzi care iubesc Națiunea Română întru Dumnezeu și sub ascultare de Acesta, etnofobii citesc și ascultă minciuni peste minciuni. Tremurând de frica lor sau tremurând de indignare pentru existența lor.

Și apare, atunci, acest fenomen prezent și în postarea amintită: niciun cuvânt de apreciere pentru poziția unică în Parlament a AUR față de asasinarea lui Charlie Kirk; nicio laudă pentru apărătorii acestui martir al libertății de exprimare; nicio apreciere pentru Românii care i-au criticat pe apologeții crimei. Dimpotrivă, o imagine sumbră în care este exacerbat răul iar binele este ignorat.

Am primit, astăzi, putere să răspund la această postare – un răspuns pe care mi-am dorit de multă vreme să îl dau textelor sau discursurilor similare.
Este evident că analiza de față este o chemare la firescul legăturii noastre cu Sfânta Treime, Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Săi.
Legătura aceasta există doar împreună cu iubirea față de Sfinții și Eroii națiunii de care aparținem. Căci, după cum s-a scris, cine nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Iar noi și părinții noștri i-am văzut pe Sfinții lui Dumnezeu, i-am ajutat și am primit binecuvântarea lor.
Iar dacă nu ai făcut-o, acum este timpul cel bun să o faci.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note de subsol

  1. Antropomorfizare = Acțiunea de a atribui unor lucruri sau animale (din motive subiective sau/și literare) caracteristici și sentimente omenești. ↩︎
  2. Autorul folosește în original forma „Dealtfel” în loc de „De altfel”. Deoarece presupunem o scăpare, o apăsare prea slabă a unei taste (scăpări des întâlnite la mulți scriitori pe tastatură), am făcut îndreptarea după regulile academice. Dacă autorul a intenționat această formă, indiferent de ce, ne cerem scuze pentru schimbare! ↩︎
  3. Aici intră inclusiv Comunismul de tip Fascist, realizat de Mussolini (vicepreședinte al Partidului Comunist din Italia), Socialismul pretins Naționalist al lui Hitler sau Stalinismul zis Patriotic al lui Ceaușescu. ↩︎

Postul sau Păzirea hotarelor

Ce înseamnă lipsa hotarelor?
Oricât de neașteptat ar părea, înseamnă haos, distrugere, moarte.
Dacă celulele se înmulțesc fără hotare avem de-a face cu molime, cu tumori, cancer, moarte.
Dacă apele se mișcă fără hotar avem inundații în unele locuri, secete în altele, șuvoaie ce distrug, mocirle care înghit.
Dacă pământul se mișcă fără hotar suntem nimiciți.
Dacă frigul sau căldura nu au hotare totul moare.
Într-un cuvânt, este nevoie de măsură, de hotar, pentru toate lucrurile.

Postul este școala hotarelor bune.
Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa stăpânit de ceva.
Cuvintele Duhului Sfânt mărturisesc, iată, nevoia hotarelor.
Iar postul ne învață să le cunoaștem și să le ținem.

Toate sunt bune spre mâncare dacă se primesc cu mulțumire, căci se sfințesc prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune.
Deci postul se ține nu pentru că ar fi rele carnea, laptele, brânza, untul, ouăle, iaurtul şi toate câte mai sunt „de dulce”.
Postul se ține pentru ca omul să împlinească acel cuvânt al libertății care spune:
nici dacă vom mânca nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca nu ne lipsește.

Ce vrem să câștigăm prin post?
Puterea sufletului și a trupului.
Întâi, puterea sufletului și a trupului de a face față și belșugului, și lipsei, și bogăției de gust, și sărăciei de gust, și metabolismului exploziv, și metabolismului încet.
Și pentru că în același timp cu acest antrenament postul înseamnă și facere de bine cu o cât mai deplină abținere de la rău, puterea sufletului și a trupului câștigate prin exercițiul alimentar este canalizată în această direcție: facerea de bine și despărțirea de rău.

Un om stăpânit de mândrie, un om trufaș, este ușor de cunoscut mai ales atunci când are bogăție sau putere: profită de ele fără hotare.
Postul înlătură mândria și trufia, învățând omul să folosească toate cu măsură, să arate în toate înțelepciune.
Lăcomia, fiica bună a mândriei, se vede și ea cu ușurință. Și, de asemenea, este cel mai ușor de biruit prin post, prin abținere.

Dar puterea stăpânirii de sine câștigată prin post lucrează în toate laturile vieții omenești și îl ridică pe om pe trepte tot mai înalte.
Prin post omul poate înțelege slăbiciunile și neputințele sale.
Ceea ce, pe de-o parte, îl ajută să se înțeleagă mai bine, să se vadă așa cum este; deci și să pună bun început, adevărat început, îndreptării și ridicării sale.
Pe de altă parte, aceeași înțelegere îl poate ajuta să-i vadă mai frumos pe ceilalți oameni, să se ferească de a-i judeca și osândi pentru slăbiciunile și neputințele lor. Ba chiar poate să-l învețe cum să-i ajute – luându-i așa cum sunt, nu cum și-ar dori el să fie – și chiar să le devină sprijin dacă doresc să urce.

Prin post omul poate înțelege tot mai bine înțelepciunea hotarelor firești, felul în care ele deschid calea către bună-înțelegere, către armonie, felul în care ele zidesc o frumusețe bogată, în care nu există ceva sau cineva neînsemnat.
Iar de aici începe un urcuș intelectual și duhovnicesc ce suie în Veșnicie.

Bineînțeles, ținerea postului după cum se cuvine – și de mâncare, și de băutură, dar mai ales de răutate și cu facere de bine – cere călăuzire.
Spovedania și sfătuirea duhovnicească sunt totdeauna de folos, dar în post mai mult ca niciodată. Prin urmare, încă dinainte de a începe postul, dar cu atât mai mult odată ce am intrat în el, se cuvine să stăm aproape de călăuzire.
Citirea Sfintelor Scripturi (Biblia), a Actelor Martirice, a Vieților Sfinților și a altor cărți sfinte, îndrumarea duhovnicului, însușirea învățăturii duhovnicești a Dumnezeieștii Liturghii și celorlalte sfinte slujbe, iată câteva din mijloacele puternice, minunate, nespus de folositoare, prin care căpătăm călăuzirea atât de trebuincioasă.
Și mai este, desigur, juvaierul neprețuit al Sfintei Împărtășanii, de care trebuie să ne apropiem cu râvnă, pe cât se poate de mult, ca prin Trupul și Sângele Domnului să avem Viață.

Sunt, toate acestea, doar câteva din reperele ce ne pot ajuta să înțelegem valoarea postului, astfel încât să-l străbatem cu bucurie și folos, urcând din treaptă în treaptă Scara către Ceruri.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Textul a apărut prima dată pe o rețea de socializare care nu era, pe atunci, dominată de cenzura extremistă de astăzi. Rețea la care am renunțat acum „câțiva” ani. Din întâmplare, am regăsit textul (ca document electronic) și l-am introdus aici. Făcând corecturi mărunte, dar migăloase (precum înlocuirea vechilor forme de ş sau ţ cu ș sau ț întrebuințate astăzi. Dar, mai ales, adăugând link-uri pentru Sfintele Scripturi, Actele Martirice, Viețile Sfinților sau Sfânta Împărtășanie (în text, dar și aici). Dându-se click pe acestea se poate ajunge la surse prețioase.

Răspuns la o cerere de stricare a Bibliei

Ce s-a întâmplat

Pe 24 Mai 2025 am primit pe mail un mesaj intitulat Cerere de retragere a scrierilor Aposolului Pavel din Biblie / Request for the Removal of the Writings of the Apostle Paul from the Bible, semnat de o doamnă D.B.
Am citit mesajul și am considerat că este bine să primească un răspuns din partea mea.
Răspunsul este în format pdf, atașat mai jos.
Poate fi descărcat, citit, printat sau răspândit liber, ca atare.

Să ne fie spre mântuire!