Categorie: Mistică

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție neînvățată

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție (mereu) neînvățată

Viața este o școală în care cei mai mulți oameni nu învață nimic însemnat.
Din tot ce este prețios, din tot ce este miez și rost, oamenii se opresc, cel mai adesea, la coajă: acolo este mai ușor.

Când aveam vreo 10-11 ani s-a întâmplat să meargă televizorul – funcționa doar când avea el chef. Și prin voia „Conducerii Iubite”, era o emisiune emoționantă despre copiii din Africa. Am fost impresionat și mi-au dat lacrimile. Tatăl meu, văzându-mă, mi-a tras una:
– Ce bocești, bă, ca nebunul?
Nedreptățit și plin de emoție, i-am răspuns:
– Mi-e milă de copiii care mor de foame în Africa!
– Dacă ți-e milă, trimite-le mâncarea ta. Sau ajută-i altfel. Bocitul nu înseamnă nimic!
Am avut o oprire în gândirea modelată de emisiune și în emoțiile induse de aceasta. Nu doar pentru că aveam puțină mâncare și eram rareori sătul. Dar pentru că nu știam cum aș putea să le trimit mâncarea mea copiilor din Africa! Într-o clipită m-am văzut trimițând într-un borcan tocănița de cartofi, care ajungea în Africa stricată de căldură și transport.
– Păi nu știu cum pot să îi ajut… – i-am spus nedumerit.
– Atunci în loc să bocești învață cum poți să ajuți. Marș la lecții! – a încheiat tatăl meu educarea mea în același spirit plin de diplomație și pedagogie elegantă.

Desigur, am învățat, pe cât am putut, să ajut.
De-a lungul deceniilor am ajutat și de-a dreptul – de la ridicarea oamenilor căzuți și ducerea lor la spital sau acasă până la curățenie sau alte lucrări casnice. Dar am ajutat și prin organizarea strângerii de ajutoare (cărți, rechizite, haine, încălțăminte, medicamente, mâncare, materiale de construcție, voluntari etc.) pentru oamenii necăjiți, loviți, ori pentru instituții esențiale pentru ei (biserici, mânăstiri, școli, grădinițe, biblioteci, spitale etc.).
Am înțeles astfel și cuvântul Domnului, care spune că pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pururea. Este o realitate dureroasă, căci fără El viața e pustie și stearpă.
Dar am înțeles și câtă dreptate a avut tatăl meu. Nu doar în idee, ci și în reacția violentă prin care m-a scos din vraja otrăvită a sentimentalismului sterp. O vrajă în care mulți au căzut și cad, pentru că este promovată neîncetat pe toate canalele.
Spunea cineva că este unul dintre blestemele care apasă pe Românii acestor vremuri: pietismul sau emoția goală. Oameni care se emoționează până la lacrimi și hohote de plâns la slujbe sau emisiuni, pentru că asta îi convinge cât de buni sunt. După care uită orice ar fi fost învățătură bine, îndreptare, schimbare înspre Cer; și rămân la fel, dar, se înțelege, emoționați teribil iar și iar, la toate cele care li se par „emoționante”. Zadarnic, sterp.

Bunătatea românească este un fapt. Și, uimitor la prima vedere, un fapt adeseori crunt și urât. Sau prostie crasă.
De ce?
Pentru că dacă nu înveți cum să ajuți vei ajuta răul. Sau, în cel mai bun caz, vei ajuta rău.
Școala vieții ne-a predat, în ultima vreme, de două ori această lecție:
Războiul din Ucraina;
Cutremurele din Turcia și Siria.
De fiecare dată, cei mai mulți dintre Români s-au oprit la coajă, pierzând miezul, rostul, ceea ce este cel mai prețios în acestă lecție.

S-au indignat până la neputință unii, atunci când am spus, la începutul Războiului din Ucraina că Rusia și Ucraina sunt două state satanice. Altcineva, mai treaz, m-a întrebat: Dar statul român? I-am răspuns: Și statul zis român. Amintesc asta doar pentru a vedea câtă orbire este: omul de azi nu mai cunoaște sau nu mai stăpânește înțelesurile. Pentru el cuvântul nu mai este, fiind înlocuit de vorbă – vorba goală. În mintea omului de azi, lipsit de miez și înțelegere, se amestecă în comunistă egalitate statul, oamenii, țara, poporul, politicienii, serviciile secrete, corporațiile, corupții și cinstiții. Deși poate să exprime o anume deosebire între aceste vorbe (pentru el sunt vorbe), în vorbirea lui, în discuțiile lui, trece de la una la cealaltă ca și cum ar fi identice.
Aceeași persoană care zice
Noi (poporenii) suntem jefuiți și chinuți de politicieni.
spune, foarte liniștit, în fața unui act absurd, criminal, corupt, idiot etc. al politicienilor
Era de așteptat – așa suntem noi.
Care noi?
El nu vede că sunt două noțiuni diferite – poporenii și politicienii – pe care le folosește ca diferite uneori și ca identice în alte cazuri. Mai clar, ca diferite atunci când nu este vorba despre răspunderea pentru ceea ce este rău, ca identice atunci când este vorba despre răspunderea pentru rău.
Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale.

Revenind la Războiul din Ucraina, au fost câteva tipuri de reacție.
Pe mine mă interesează cei care:
a) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să îi ajute și pe refugiații din Ucraina, (oarecum) la grămadă
b) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să nu îi ajute și pe refugiații din Ucraina decât dacă sunt Români
c) până atunci nepăsători față de Ucraina și Românii de acolo au sărit emoționați să ajute necondiționat Ucraina și Ucraineenii
Primii au făcut bine, următorii au făcut bine, ultimii au făcut rău.

Nu există dragoste fără adevăr, așa cum nu există adevăr fără dragoste.
Dragostea fără adevăr este patimă, este emoție oarbă; adevărul fără dragoste este patimă, este justițiarism orb. Doar împreună dau ceea ce este după Dumnezeu.
Voi repeta: nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.

Dumnezeu ne ajută condiționat: să folosim spre binele nostru ajutorul Lui, nu spre răul nostru. Și dacă răbdarea lui Dumnezeu ne dă zeci de ani și chiar secole ca să îi împlinim condiția, totuși Iadul așteaptă pe cei care au eșuat. Și acesta este un fapt, indiferent de emoțiile furioase ale unora, care ar vrea să ucidă, să violeze, să jefuiască, să mintă, să otrăvească și apoi să se ducă în Rai, evident nepocăiți. Ei sunt aceia cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel nepătruns, cum spune Scriptura.
Și dacă Cel Bun prin Sine condiționează ajutorul Său – cu înțelepciune iubitoare – este cu atât mai de înțeles ca noi să condiționăm ajutorul nostru.

O lecție pe temă a fost și este Războiul din Ucraina.

Până în Februarie 2022 Ucraina a fost un stat dușmănos față de România.
Un exemplu simplu este Canalul Bâstroe, o demență naționalistă ucraineeană ce amenința să distrugă Delta Dunării. (Și care a dat dovada incompetenței profunde a multor, foarte multor consilieri guvernamentali și prezidențiali.) Acțiunea respectivă a inclus focuri de armă împotriva grănicerilor români. Ceea ce, logic, trebuia să ducă la acțiuni categorice din partea statului zis român (a dus doar la smiorcăieli și bocituri mai jalnice decât ale unui copil!).
Un exemplu simplu este Genocidul împotriva Românilor din Ucraina, care se desfășoară neîncetat, sub toate regimurile, din secolul al XVIII-lea încoace: țări românești străvechi, precum Zaporojia, Hersonul, Vozia etc. erau românești atunci când au fost luate de Rusia. (În Zaporojia se păstra la 1770 tradiția că hatman putea să fie doar cel din neam de boieri români; pe Doneț Românii deveniți Cazaci încă păstrau în anii ’90 steagul tricolor și amintirea Românității; în Herson și Vozia înseși recensămintele rusești au dat, exceptându-i pe invadatorii musulmani, o majoritate românească de peste 90%! Etc.) Republica Ucraina, din 1992 încoace, i-a persecutat sistematic pe Românii de aici. S-a ajuns la violarea unor familii, la bătăi și ucideri, la distrugerea de biserici și școli, etc., etc.
Mulți dintre cetățenii Republicii România au dovedit o nesimțire adâncă față de Românii din Ucraina. Am luat parte în anii ’90 la sute de mitinguri, conferințe și alte acțiuni pentru Românii din Uniunea Sovietică, din Federația Rusă și Ucraina – și din alte părți ale foste URSS. Am ajuns, repede, să recunosc participanții: câteva sute de oameni. Se mai lipeau uneori de noi emoționați care, după aceea, dispăreau pentru totdeauna.
Strângerea de ajutoare pentru Românii din Ucraina s-a izbit, și în anii ’90, dar și mai mult după, de o nepăsare (=nesimțire) aproape deplină din partea emoționaților din Republica România: puțini se sinchiseau să dea o carte (care să nu fie o ruptură), un caiet, niște creioane colorate, un stilou. Mai mult? Vise!
Totuși, an de an apăreau în mass-media mărunte vești despre suferințele Românilor din Ucraina. Uneori și apelurile lor: către statul zis român, către Românii din România, către Patriarhia Română. Tot noi eram cei care răspundeam – din ce în ce mai puțini, an de an, căci unii dintre noi treceau la Domnul. Poporenii nu erau emoționați prin presă de aceste suferințe, deci le treceau cu vederea. An de an, deceniu după deceniu.

În Februarie 2022 Rusia lui Putin „nu a mai suportat persecuția Rușilor din Ucraina” și a atacat. Este un pretext ce ar fi credibil, dacă Rusia nu ar fi avut multe mijloace să schimbe soarta Rușilor din Ucraina de-a lungul vremii.
În esență, două state foarte corupte, foarte dictatoriale, foarte rasiste, foarte xenofobe, au început să se lupte între ele.
Treaba lor.
Da, dar stăpânii mass-mediei au hotărât că este treaba noastră.
Și, cum se zice în cartier, emoționații au pus botul la vrăjeală
Cei cărora până ieri nu le păsa de conaționalii lor din Ucraina, au devenit plini de emoții și foarte darnici față de străinii din Ucraina.
Cei cărora până ieri nu le păsa de răul făcut de Ucraina Românilor și României au devenit plini de emoții și susținătorii Ucrainei.
Cei cărora până ieri le era silă de naționalismul românesc, au devenit deodată plini de adorație față de naționalismul șovin ucraineean.

Ca urmare, Ucraineenii veniți în România au ajuns rasă superioară – fiind tratați ca atare și de autorități, și de emoționații cetățeni români (români?).
Iar Românii din Ucraina sunt mai persecutați decât înainte. Adeseori în aplauzele satanice ale emoționaților, care dau vina pe Românii din Ucraina pentru faptul că Ucraina îi persecută1.

Pe când, întru Dumnezeu, cei care s-au trezit că există Ucraina, Românii din Ucraina, refugiații din Ucraina etc., aveau în față calea dreaptă:
– să ajute refugiații săraci din Ucraina, și în primul rând pe refugiații români;
– să înceapă, în sfârșit, să îi ajute pe Românii din Ucraina;
– să condiționeze ajutorul pentru Ucraina de încetarea persecuțiilor și reparații pentru Românii din Ucraina, de acordarea de drepturi adevărate, practice și imediate acestora.

O altă lecție este aceea a cutremurului din Turcia și Siria.

De foarte multă vreme Turcia persecută – și nu ușor, ci criminal și profund – pe cei care nu sunt Turci, pe cei care nu sunt Musulmani. Erdogan înalță imnuri minaretelor și moscheelor prin care ”Turcii vor cuceri lumea”. Genocidul împotriva Armenilor, început masiv în Primul război mondial, a fost reactivat recent: Războiul Azero-Armean a fost aranjat și susținut masiv de Turcia. Kurzii sunt persecutați violent, la fel și alte minorități etnice băștinașe. Lazii sunt în pragul dispariției – Europa nici nu cunoaște acest popor străvechi. La fel alte naționalități, toate băștinaște în Asia Mică și dușmănite cumplit de Turcii invadatori.
În fiecare an Turcii fac mari petreceri în cinstea cuceririi locurilor în care stau: sărbătoresc, la propriu și direct, uciderea bărbaților localnici și violarea repetată a femeilor lor. Practic nu există Turc ce nu se trage din cel puțin o femeie violată până la prăbușire psihică, până la transformarea într-o sclavă. Iar aceste fapte sunt sărbătorite ca glorioase, an de an, în Turcia. Sărbătoarea Cuceririi Constantinopolului – cucerire însoțită de acte de o monstruozitate absolută – este doar paradigma acestei spiritualități satanice turcești.
În 23 Ianuarie s-au împlinit 145 de ani de când Imperiul Otoman a cerut pacea în Războiul de Independență. De aproape un secol și jumătate Turcii nu au înapoiat Românilor nimic din ceea ce au jefuit. De la Spada lui Ștefan cel Mare, expusă la Istanbul, până la nenumărate alte valori. Turcia nu și-a cerut iertare pentru jafuri, violuri, crime și distrugeri. Dimpotrivă, în cărțile școlare, în literatură și în literatura istorică, politică etc. toate acestea sunt prezentate ca realizări glorioase ale Turcilor!
Iar încercările câtorva Români, printre care mă număr, de a obține măcar o recunoaștere a greșelilor trecutului – fără de care viitorul este, evident, sumbru –, dar și alte îndreptări necesare, au fost și sunt disprețuite nu doar de autoritățile, ci și de cetățenii României.
Mai mult!
De zeci de ani Turcia lucrează la recucerirea României.
În cărțile turcești se explică iar și iar că toată România de astăzi a fost sub autoritate otomană și trebuie să revină sub stăpânirea Turciei. Se realizează filme și telenovele care glorifică figuri bestiale ale istoriei, precum Soliman zis Magnificul – un monstru odios, a cărei domnie plină de genocid, de încălcarea jurămintelor făcute de el chiar și pe Coran, de înșelăciune și perfidie, este promovată de Turcia chiar și prin sintagma ”Sub domnia iubirii”. Actul este similar cu o telenovelă laudativă despre Hitler difuzată în Israel sub același nume. Totodată, Turcia înființează licee și școli în România. Li se permite firmelor și chiar autorităților turcești să cumpere imobile în România – deși asta contravine direct Constituției României. Astfel, copiii și tinerii din România sunt îndoctrinați turcoman și musulman în propria țară: prin televizor, școli, radio, internet.
Iar autoritățile române?
Autoritățile române acceptă orice umilință: direcții de pașapoarte șed în mall-uri turcești cu plăci care arată că ele funcționează acolo din mila și mărinimia Turciei. O abjecție fără margini, dar la care emoționații nu reacționează: mass-media ai cărei sclavi sunt nu i-a emoționat!

În schimb Românii din Turcia sunt cel mult tolerați.
După peste o sută de ani, MeglenoRomânii din Turcia nu au drepturi elementare. Nu e vorba doar că statul zis român îi tratează ca și pe proprii cetățeni, cu nesimțire spurcată. Dar nici Turcia nu le acordă, ca unor buni cetățeni ce îi sunt, drepturile elementare cuvenite.
Pentru numeroasele moschei ale Turcilor și Tătarilor din România (pe care Turcia îi revendică deopotrivă), Ankara a acceptat cu greu o bisericuță românească la Istanbul. Dar pe urmă a pretins cu nerușinare să ridice o mega-moschee pe pământul Brâncovenilor; aceeași Brâncoveni pe care i-a exterminat cu bestialitate pentru că nu au acceptat să se turcească.
Și cei mai mulți dintre cetățenii României au tratat toate aceste lucruri cu aceeași nepăsare sau nesimțire cu care au tratat Românii din Ucraina, persecuțiile Ucrainei împotriva Românilor etc.

Dar cum a venit Cutremurul din Turcia și Siria, cum i-au apuca emoțiile pentru Turci și Turcia.
Și au trecut la același ajutor necondiționat, adică irațional, adică păcătos. Cu atât mai irațional cu cât s-a îndreptat covârșitor către o putere care nu avea nevoie de ajutor extern, Turcia. Dar, aceeași emoționați, au ajutat puțin sau de loc țara care chiar avea nevoie de ajutor, Siria. (Cine vrea să ajute real și direct oamenii din Siria – nu organizații dubioase – o poate face prin conturile de aici: https://antiochian.org/regulararticle/1498 )
Emoționații aceștia sunt cei care niciodată nu au sprijinit minoritățile persecutate de Turcia, nu au ajutat niciodată la repararea rănilor făcute de Turci Românilor etc. Dar s-au făcut peste noapte adoratori ai Turciei, plini de „milă și înțelegere”; milă și înțelegere mincinoase, căci nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
S-a ajuns până la nivelul la care Creștini practicanți au emis texte anti-ortodoxe de felul „poporul turc nu merita o asemenea pedeapsă [de la Dumnezeu] mai mult decât noi, românii, sau alt popor!”. Adică s-au făcut egalii lui Dumnezeu! Au decretat ei, cu autoritate dumnezeiască, faptul că toate popoarele sunt egal de vinovate! Asta împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, care ne învață, fie și în parte, cum și de ce judecă El neamurile!
Și asta deși mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr!
Să facem o singură paralelă, ca să vedem cât de nedreaptă este „îngăduința” sau „generalizarea” emoționaților:
Poporul Armean, care nu a atacat niciun alt popor în ultimii șase sute de ani – dacă nu mai mult – este pentru acești emoționați „un popor la fel de rău” ca Poporul Turc. Popor care în ultimii o mie de ani a atacat nenumărate popoare, a ras de pe fața pământului localități și țări, a violat milioane și milioane de femei, a jefuit țări și națiuni.
Asemenea fraze sunt iraționale. Și, bineînțeles, ne-ortodoxe, ca să nu spunem anti-ortodoxe. Căci nu sunt după adevăr, ci după emoții oarbe, adică patimi.
Dar de ce sunt exprimate?
Pentru a da pretexte pentru urmarea nedreptății; căci în străfundul sufletului conștiința spune fiecărui om că ajutorarea necondiționată a celor răi este vinovată.

Mass-media pompează emoțiile oarbe, căci ele înrobesc telespectatorii.
Și după atâta amar de vreme de manipulare, emoționații nu se trezesc – decât puțin și pe alocuri.

Să înțelegem:

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.
Acesta este adevărul.

Și aceasta este o lecție a vieții pe care și în ultimii ani cei mai mult cetățeni ai României nu o învață. Până când, Doamne ferește!, se va sfârși răbdarea lui Dumnezeu. Și le va arătat emoționaților cât de puțin îi vor ajuta cei pe care ei i-au ajutat dacă se întoarce roata.
Dar oare atunci vor înțelege ceva?
Sau se vor cufunda în văicăreală și boceală, stând în același pietism aducător de moarte?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sfințitul Mucenic Iustin Pârvu
Voievodul Ortodoxiei Românești

1Amintesc de textele abjecte ale unor emoționați și intelectualiști care apără crimele împotriva umanității săvârșite de Ucraina lui Zelensky împotriva Episcopului Mihail Jar și altor clerici români. Sub cele mai mincinoase și chiar demente pretexte. Dacă voi avea vreme și putere, voi reveni la acestea.

Dragostea de neam ca trăire crestină

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

De-a lungul anilor am încercat să dăruiesc adevăr celor dornici să îl găsească.
Despre istoria noastră și a străbunilor noștri; despre Comunism; despre Mihai Viteazul; despre Sfinții din Prigoanele Comuniste etc., etc.
Și, pe cât am putut, am combătut felurite minciuni – voite sau nu – care încearcă să acopere adevărul.
De ce?
Pentru că doar cunoscând Adevărul putem să fim liberi.
Și doar făcându-ne datoria – de la cele mici la cele mari, de la cele de jos la cele de sus – trăim în Adevăr.

Deviza mea este Dumnezeu și Neamul meu.
O deviză limitată, ar spune unii: cei care nu se țin cu adevărat de nimic, așa că își închipuie că se pricep la toate și că sunt buni cu toți – dar sunt așa doar dacă nu au de-a face cu ei.
Deviza, mi se pare mie, este de bun-simț: Dumnezeu cuprinde toate, dar eu sunt mărginit – și nu pot fi nemărginit decât prin El.
Ca urmare, trebuie să mă îngrijesc de sufletul și trupul meu, adică de mine, de familia mea, de obștea mea. Care, vrem sau nu, se oprește la neam sau națiune.
Dacă cineva nu înțelege de ce se oprește aici, ori nu s-a gândit niciodată la asta, ori a preluat minciunile stângiste de tipul sunt cetățean planetar sau ce bine ar fi fără națiuni și țări. Iar aceste minciuni, repetate de milioane și miliarde de ori – în presă, la radio, la televizor, în filme, videoclipuri, jocuri pe calculator etc. – sunt puternic întipărite în mințile și sufletele multora.
Totuși, după cum ne îndemna Părintele Nicolae Steinhardt, să folosim bunul simț țărănesc: ce structuri omenești s-au păstrat în ultimii 300 de ani?

Neamurile sau națiunile.
Statele s-au păstrat pe alocuri, dar s-au schimbat radical în multe părți.
Republica Federală Germania de acum este radical diferită de Germania de la 1900. Nu doar ca hotare, ci și ca spiritualitate, politică, educație, cultură ș.a.m.d.
Republica Populară Chineză de acum este radical diferită de China de la 1900. Și ca hotare (mai ales Rusia știe de ce!), dar în primul rând ca spiritualitate, cultură, politică etc.
În ultimii 300 de ani au apărut și dispărut imperii, republici, regate, ducate, federații etc.
În ultimii 300 de ani s-au format și rupt nenumărate alianțe.
Dar sunt foarte puține națiuni care să fi apărut sau dispărut în ultimii 300 de ani.
Este limpede, neamurile sau națiunile sunt cele mai largi obști durabile.

Iar grija față de alte națiuni și naționalități, care izbucnește mai mereu la cei care nu fac nimic pentru propria națiune, este o imposibilitate absolută, ca grijă reală, fără Dumnezeu și Neamul meu.
Căci fără Dumnezeu tot ce facem devine, mai devreme sau mai târziu, rău sau mijloc al răului.
Și chiar cu Dumnezeu, fără neam sau națiune, suntem ca cel care nu a crescut în viața lui o plantă, însă își închipuie că este expert în grădinărit; ori ca cineva care nu a crescut niciun copil, dar se dă expert în creșterea copiilor.

Este adevărat, să Îl avem pe Dumnezeu ca Lumină, Călăuzire, Învățător, Împărat etc. nu este totdeauna ceea ce ne dorim – chiar și când vrem să fim Creștini (Creștin = ucenic al lui Christos).
Atunci când vrem să ne lenevim puțin, sau să ne lăudăm un pic, ori să muncim peste măsură (din smerenie!) etc., Îl dăm puțin pe Dumnezeu deoparte. Sună urât, este urât, dar o facem (aproape) zilnic.
Dar ne ridicăm atâta vreme cât avem dragoste față de Dumnezeu, față de neamul nostru – mai mic (familie, parohie, sat etc.) ori mai mare (Țara, Națiunea).
Și învățăm, precum un ucenic de grădinar: de la mic, la mare. Căci scris este că cel care în cele mici este necredincios, și în cele mari este necredincios. Iar cel care nu știe să își iubească familia și apropiații, minte absolut atunci când pretinde că îl arde grija de îndepărtați – alte comunități, popoare sau religii, dar mai ales omenirea ca întreg.

La călugări există o străveche rânduială: cel care vrea să devină sihastru (pustnic) trebuie întâi să se arate bun în viața de obște.
Asemenea, la mireni, cel care vrea să fie bun în cele mari, largi, cuprinzătoare, trebuie întâi să se arate bun în cele mici, strâmte, sărace.
Începem de la camera noastră, casa noastră, curtea noastră, urcăm în împlinirea binelui la parohia noastră, satul ori cartierul nostru. Și, dacă avem atâta putere, mergem și mai sus, la cele județene, regionale, naționale etc.

Dar să nu ne lăsăm înșelați, căci sunt două extreme primejdioase:

Înălțarea:
Cel care face binele în micuța sa cameră, în casă și în curte, se va mântui.
Iar cel care se va trufi înălțându-se la cele la care nu se pricepe și pe care nu le poate duce, se va osândi.

Lepădarea:
Cel care deși poate face binele mai sus nu vrea, sub vorbă de ”smerenie” sau ”neputință”, se osândește.
Ca dovadă amintesc de rânduiala Bisericii pentru clerici: acela care fiind chemat la o slujire mai înaltă fuge de ea, își pierde și slujirea avută, pedepsindu-se pentru fuga de cruce.
Căci smerenia nu poate să fie acolo unde se încalcă ascultarea cea bună.

Asemenea, și în slujirea neamului sunt cele două extreme: nedreapta înălțare de sine și nedreapta fugă de datorie.

Dimpotrivă, se cuvine a se împlini toată rânduiala.
Și fiecare să facă ceea ce este în puterile lui:

Să învețe cât mai mult despre Istoria Neamului Românesc și vechea sa cultură (în afară de lucrările poruncite subsemnatului de Părinții Adrian Făgețeanu și Iustin Pârvu sunt și folositoarele lucrări ale lui Mihail Diaconescu, Ernest Bernea; Sabina Ispas și Ioan-Aurel Pop, Studii istorice de Ioan Caragiani, cărțile lui Theodor Capidan și Gheorghe Buzatu, Geneza și dezvoltarea conștiinței naționale la Macedo-Români de Constantin Papanace etc., etc.).
Să își pună bună-rânduială în camera sa și, pe cât i se cuvine, în casa sa.
Dacă este copil sau adolescent să se pregătească pentru a fi un părinte bun și un soț sau o soție așa cum se cuvine – după Credință și așezarea duhovnicească a Neamului Românesc.
Acasă, la locul de muncă și oriunde merge să trăiască după Legea Românească.

Făcând acestea omul, orice îndeletnicire are, își împlinește deja datoria față de Dumnezeu și neam.

Iar dacă darurile Duhului Sfânt îl cheamă către rosturi mai mari, le va împlini și pe acelea, cu priceperea căpătata prin acestea de la început – „mici” la prima vedere, însă, precum semințele, izvoare pentru tot binele.

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cine face politică?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Un cititor comentează (la Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu), astfel:

”Din păcate în politică sunt trimiși și selectați indivizii cei mai abjecți. Iar cei care chiar încearcă să schimbe ceva sunt rapid eliminați.
Ceea ce nu pot să-mi explic însă este lipsa de asumare din partea propriilor noștri credincioși când vine vorba de implicare politică. “Nu mă duc eu…”, “Nu mă bag…”, “N-am ce căuta în clica asta”. “Dom’le noi suntem creștini, noi nu facem politică.” Și sunt și unii clerici care încurajează atitudinea asta: “N-ai ce căuta, politica e o c…a”.
Și atunci, dacă noi, creștinii, nu trebuie să facem politică, adică să ne îngrijim noi de viața polisului, cine trebuie s-o facă? Șmenarii, interlopii, păpușile învârtite cu cheița?” (Alexandru Miron)

E simplu de răspuns la această întrebare:

îndoctrinarea masono-comunistă a prins pe mulți din Biserică, mireni, clerici, cu sau fără funcții în administrație.

Separarea dintre politică și religie este o aberație ideatică folosită propagandistic de Stânga genocidară (întâi în Franța, apoi pretutindeni) pentru a-și impune propria religie în și prin politică.

Să fim înțeleși: orice politică, orice sistem juridic, se întemeiază pe valori morale. Adică pe concepțiile mistice, religioase ori superstițioase ale oamenilor. Prin urmare, separarea politicii de religie este totuna cu separarea aerului de oxigen pentru o „respirație obiectivă”: un act absurd, o imposibilitate fizică.

În același fel, idei de tipul „noi suntem Creștini, noi nu facem politică” sunt echivalente cu fraza „noi suntem Creștini, nu avem nimic de-a face cu Christos”.

La fel de „ortodoxă” este și ideea că Iisus Christos ar fi fost împotriva implicării în politică, pentru că a zis „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Cei care spun asta păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, pentru că taie din Scriptură. Cuvântul întreg este

„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor. Dar acum Împărăția Mea nu este de aici.” (Ioan 18.36)

Cutremurător mi se pare că nici nu e nevoie de alt verset pentru a vedea că „interpretarea” pasivistă este o răstălmăcire urâtă a cuvântului lui Dumnezeu!
Iisus Christos nu spune că nu este împărat. Iisus Christos spune un adevăr elementar: că Împărăția Sa încă nu se întinde peste oameni, că încă nu sunt oameni care să fie ai Împărăției Sale. Firesc, pentru că Biserica prin care Împărăția lui Dumnezeu cuprinde oamenii avea să se înființeze la Cincizecime.
Dar mai spune Împăratul Împăraților și un cuvânt de grea mustrare pentru pasiviști:

„Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor.” (Ioan 18.36)

Cuvântul acesta spune că toți cei care, mireni fiind, nu luptă spre apărarea lui Christos în fața politicilor anticristice sunt lepădați de Domnul! Căci dacă ar fi ai Împărăției Sale, ar lupta pentru El și Împărăția Sa, după cum Însuși a spus!
Ca urmare, pasivismul politic este erezie și lepădare!

Aici avem și multe lecții ale istoriei, foarte limpezi și, totodată, foarte dureroase:

Pretutindeni unde s-a primit pasivismul politic al Creștinilor Biserica a fost nimicită.

În Persia Creștinii refuzau să ia parte la orice lucrare a statului, deoarece îl priveau ca satanist – era – și nu își asumau datoria ființială de a munci și lupta să-l curețe, să-l sfințească (muncă sisifică, dar cu atât mai meritorie și potrivită pentru Creștini!). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Arabia, Creștinii refuzau să se implice în conducerea triburilor și alianțelor de triburi locale, deoarece acestea erau politeiste. Ca urmare, au fost nimiciți.

În Egipt, după primele secole creștine, se răspândește o mare delăsare în rândul mirenilor: viața, minunile și rugăciunile călugărilor din pustii țin locul vieții personale în Christos pentru tot mai mulți. Ca urmare, cei mai mulți au fost nimiciți.

În Africa de Nord Romană, Creștinii se declară scârbiți de orgiile și corupția societății; de aceea, se retrag tot mai mult din politică și se îmbolnăvesc de un purism accentuat (de unde și pogorământul local dat prin Canonul 12 al Sinodului Quinisext, care încalcă Scripturile și canoanele Sinoadelor Ecumenice, cu nădejdea vană a opririi prăbușirii Bisericii din Africa). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Romania (știută și ca Imperiul Roman) Creștinii resping, în cea mai mare parte, doctrina pasivistă și scriu apologii în fața autorităților, își păstrează funcțiile în armată și administrație chiar dacă riscă tortură și moarte. Într-un cuvânt, sunt activi în politică în statul păgân al Romanilor. Ca urmare, după secole de luptă și martiriu, urcă pe tron Sfântul Nostru Împărat Constantin cel Mare. Iar Creștinii, trecând prin alte și alte persecuții, merg mai departe, până astăzi.

Biserica, de-a lungul mileniilor, a arătat că:
– mirenii au datoria să ocupe, cu cât mai multă vrednicie (venită în primul rând prin harul lui Dumnezeu) poziții în administrație, armată, politică etc.
– clericii au datoria să îi îndrume pe mireni și în această privință, ferindu-se însă de orice funcții în administrație, armată, politică etc. prin care ar fi împiedicați de la slujire, de la obiectivitatea părintească etc.

Ca urmare, cei care propovăduiesc pasivismul politic propovăduiesc neascultarea față de Dumnezeu, neascultarea față de Biserica lui Dumnezeu, nimicirea Creștinilor, o religie străină.

Să luăm aminte!

Sfințitul Martir Iustin Pârvu, cu dreptate numit și Voievodul Ortodoxiei Românești,
om dumnezeiesc,
activ în politica românească, după rânduielile Bisericii,
în viața de aici și de dincolo

Cei care prin pasivism sau colaboraționism lasă răilor puterea în stat sunt complici la toate crimele acestora și cu ei vor răspunde în Ziua Judecăților.

Iar cel care luptă, chiar singur, întru Dumnezeu pentru Neamul său, chiar și de va muri tot va birui.

Semen est Sanquis Christianorum.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

E greu să crești copii astăzi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:”E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil,asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”

Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala tătarilor, invazia ungurilor, incursiunile polonezilor, atacurile turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război?

Atunci era vremea să creşti copii, nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici români, nici creştini, nici oameni, ci nişte sclavi ai poftelor,mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
(text apărut în 2015 – din păcate, și mai actual!)

P.S. Au fost vremuri în care cei care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară. Deşi nu aveau nici spitale, nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.

Soborul Sfinților Români

Soborul Sfinților Români, cei născuți în ciuda vremilor cumplit de grele, pentru că părinții lor credeau cu adevărat în Dumnezeu. Și astfel copiii credinței au cucerit Cerurile, împodobindu-le și crescând mereu frumoasa Românie Cerească.

A se vedea și

Despre numele de botez…

Hramul sau sărbătoarea casei

Hramul sau Sărbătoarea Casei

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii
Icoană a Sfinților Români de la Biserica Ortodoxă Milano Nord-Menza
(ca simbol al unității Românilor de pretutindeni: oriunde este un Român este o Românie)

Oriunde este un Român
este o Românie

Românii din vechime știau că viața întru Dumnezeu este greu de dus pentru cei orbiți de patimi și păcat. Și că, prin urmare, este nevoie de îndrumarea sau călăuzirea și, bineînțeles, sfătuirea celor care deja au străbătut acest drum, deja au trăit o viață întru Dumnezeu.

Acești îndrumători sau călăuzitori puteau să fie și pe pământ – părinții care aveau o viață îmbunătățită. Dar mai ales erau cei din Ceruri, cei care biruind ispitele acestei lumi cuceriseră Împărăția lui Dumnezeu.

Astăzi mulți vor ca sfinții – și Dumnezeu, desigur – să îi păzească, să îi apere, să îi ocrotească. Dar se gândesc prea puțin, ori deloc, la trăirea în Christos, la trăirea întru Dumnezeu, la ascultarea față de sfinți și de Cel Sfânt.

Însă primul rost al sfinților în viața Creștinilor este acela de îndrumători sau călăuzitori pe drumul vieții, către Împărăția Cerurilor.

De aceea și mai jos (ca și în Sfinții Îndrumători și Ocrotitori) am subliniat (prin îngroșarea literelor, adică „bolduire”) cuvântul esențial pentru o legătură vie și sănătoasă cu sfinții noștri: îndrumător/călăuzitor.

Este deosebirea dintre Viața Veșnică și Moartea Veșnică să înțelegem că zadarnic ne ocrotește un sfânt (sau oricine altcineva!) toate zilele noastre, dacă la sfârșit, din pricina despărțirii de Dumnezeu, ne osândim. Dacă nu îl avem ca îndrumător pe Sfântul Mare Mucenic Mina, de pildă, minunile prin care ne-a ajutat devin, la Judecată, osândire: el ne-a ajutat, noi nu l-am ascultat!

Pe de altă parte, cei care urmează pe sfinți, chiar dacă par să aibă nenumărate „nereușite” în viață, câștigă Cerurile. În fața lumii ei sunt „nenorociți”, „nefericiți”, „vai de capul lor” etc. Însă înaintea lui Dumnezeu strălucesc și se bucură veșnic.

Așa sunt Apostolii și ucenicii lor, cu toate chinurile prin care au trecut. Așa sunt Creștinii ostenitori din Etiopia primelor veacuri. Sau mucenicii din Romania, Armenia, Caucaz, Persia, India etc., de atunci și de mai târziu. Așa sunt Atanasie Todoran și toți cei care au mărturisit Credința în fața prigoanelor catolice și protestante. Așa sunt martirii lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Cneazul Petru, Pitu Guli și altor conducători români ce au apărat Credința în fața prigoanelor islamice. Așa sunt sfinții prigoanelor comuniste, și toți cei care și-au dus crucea pentru Domnul.

Pentru lume viața lor a fost o pierdere și moartea lor o nenorocire. Ei însă au construit dincolo o Împărăție a cărei frumusețe este dincolo de cuvânt.

Sfinții și eroii (buni) sunt veșnici.

Iar pentru Străbunii noștri ei erau Străbunii lor, cei asemenea cărora lucrau și luptau să devină.

Ca urmare, întreaga viață a Românilor de altădată, cu toate laturile ei, chiar și cele mai „banale” pentru omul fără duh, era închinată urcării, devenirii, înălțării duhovnicești.

Și între obiceiurile din vremea în care Românii erau cu adevărat Creștini se află și unul ținut cu multă grijă: Hramul sau Sărbătoarea (Praznicul) Casei (Familiei/Neamului).

Acest hram sau sărbătoare (praznic) se săvârșea fie de un anume sfânt (îndrumător și ocrotitor al casei/familiei/neamului), fie de o zi mare ce avea însemnătate deosebită pentru acea casă (familie/ neam).

Adeseori sfântul îndrumător era știut de la facerea casei. La construcția acesteia trebuia să fie o cruce – care apoi se prindea pe unul dintre pereții din afară ai podului sau în altă parte a casei – și un pom, care putea să fie mai ales brad, măr, alun sau măslin. În unele locuri acest pom era un puiet, ce era sădit apoi fie în curtea casei, fie în alt loc. Adeseori era o creangă – sau un mănunchi de crengi – de brad, măr etc. Acoperișul casei se încheia în ajunul zilei sfântului casei, în dimineața zilei sfântului sădindu-se pomul, dacă era puiet, ori legându-se de o grindă sau de colțul casei. În seara zilei sfântului se prindea crucea în locul în care avea să rămână.

Atunci când Românii veneau, ca familie nouă, într-o casă gata făcută, trebuiau să cinstească și sfântul casei, ales de cei care o făcuseră – dacă se știa cine este acest sfânt. De asemenea, dacă era o casă cumpărată de la rude sau alții, și nu părintească, nou veniții făceau sfințirea casei – ca și cum ar fi fost casă nouă. Apoi se făcea o a doua sfințire a casei de sfântul familiei, care devenea astfel al doilea hram al casei, dacă nu cel dintâi ca însemnătate. În multe părți această a doua sfințire însemna schimbarea praznicului (hramului/sărbătorii), cel vechi fiind uitat.

Se întâmpla ca într-o familie copilul cel mai mic să fie fată, sau ca cea mai mică fată, să rămână să poarte de grijă părinților. De obicei băiatul cel mai mic își lua această sarcină, dar uneori, așa cum am arătat, era luată cea mai mică fată. Atunci când aceasta se căsătorea, ginerele bătrânilor aducea cu el hramul său, casa având de la acea nuntă încolo două hramuri.

Neamurile sau naturile – adică rudeniile, cum se mai numeau, clanuri sau triburi după cum li se zice astăzi – mai purtau și numele de Familie. Am folosit o majusculă deoarece exista o accentuare a cuvântului, o anume intonație, din care se înțelegea că este vorba despre neam sau nat: despre cei care, având un același străbun, stau uniți în fața lui Dumnezeu și a lumii. Sărbătoarea neamului era de obicei sărbătoarea sfântului străbunului.

Pentru Românii ca nat (nație), se socoteau ca sfinții ai neamului, deosebi de Maica Domnului și de Apostoli – socotiți sfinți ai tuturor Creștinilor –, patru sfinți: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu maica sa, Elena. Ca urmare, praznicele celor patru erau sărbători ale natului, adică ceea ce am numi astăzi sărbători naționale (trei zile, căci Sfinții Împărați Constantin și maica sa Elena se prăznuiesc în aceeași zi).

Însă și fiecare casă – cuvânt prin care se înțelegea pe vremuri și clădirea, dar și familia ce ținea acea clădire – avea harmul său. Ba uneori avea și două sau chiar trei; iar în casele care erau de fapt curți cu trei sau patru case – unite între ele, ca la Românii din unele părți ale munților, ori despărțite – puteau să fie și mai multe.

Sfântul îndrumător și ocrotitor al casei era fie ales de familia tânără atunci când își făcea casa, fie era moștenit de la înaintașii care făcuseră casa – mutarea într-o casă mai veche străină era foarte rară pe vremuri. Dacă tânărul construise casa înainte să intre în vorbă cu fata, se păstra hramul dat de el. Dacă atunci când se construia casa erau deja în vorbă cei doi, adică se știa că se vor lua, ori chiar erau logodiți, alegeau împreună. Și așa, dar și când alegerea se făcea de tânăr, de mare greutate era nu doar obiceiul familiei, ci mai ales cuvântul duhovnicului. Acesta, care de obicei îi știa de mici pe tineri, știa cel mai bine care sfinți sunt potriviți ca patroni ai noii familii – sau ai tânărului care cerea sfat.

Cel mai adesea Românii aveau ca sfânt îndrumător și ocrotitor un sfânt militar: Gheorghe Marele Mucenic, Dimitrie din Soluna (Săruna)1, Andrei Generalul (Stratilat), Mina; Mercurie, Teodor și alții asemenea; ori vreunul dintre marii împărați ai Neamului, precum Constantin cel Mare, Iustinian cel Mare, Teodosie cel Mare etc. Aceasta deoarece Românul cu familie era luptător și mirean, deci avea nevoie de îndrumarea și ocrotirea unui sfânt luptător și mirean. Ca o excepție profundă era Sfântul Arhanghel Mihail, sau Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, sau Soborul Puterilor Cerești, care apar și ei adeseori ca sfinți ai caselor, familiilor și neamurilor Românilor de altădată.

Icoana sfântului ocrotitor al casei ori familiei era pusă pe peretele cel mai de cinste: cel dinspre Răsărit. Alături de ea se puneau alte icoane, precum cele ale Mântuitorului și Maicii Domnului, ale Sfântului Ioan Botezătorul, ale unui sfânt ierarh (Nicolae al Mirelor, Ambrozie ale Mediolanului, Irineu al Sirmiumului, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Luminătorul etc.), a unui (alt) mucenic (precum Apostolii, Ștefan Întâiul Mucenic, sfinții mucenici mai sus amintiți – dacă nu erau sfinții casei –, Ecaterina, Anastasia, Tecla, Cecilia, Petronia etc.), a unui sfânt cuvios (Pelaghia, Pafnutie, Paraschiva, Chiriac, Maxim Mărturisitorul etc.). Foarte multe case aveau icoana Sfinților Părinți Ioachim și Ana sau/și a sfinților Adrian și Natalia (îndrumători și ocrotitori ai familiilor), a Sfântului Prooroc Ilie (dătătorul de vreme bună și păzitorul de furtuni, trăznete și lovituri năpraznice), a Sfântului Stelian sau Sfântului Spiridon, ocrotitorii copiilor, a vreunui sau vreunor doctori fără de arginți și, desigur, a unui sfânt ocrotitor pentru îndeletnicirea cea mai însemnată a familiei (a se vedea câteva pilde în Sfinții Îndrumători și Ocrotitori).

Uneori se ivea și o a doua sărbătoare a casei (/familiei), atunci când un anume sfânt îi scotea dintr-o încercare grea; se putea chiar ca o asemenea minune să ducă la schimbarea hramului.

Sărbătoarea casei se făcea, după obiceiul locului, una, două sau trei zile. Sărbătoarea neamului se făcea totdeauna mai multe zile (trei, patru, cinci, șapte sau opt, după putință).

Începem cu hramul casei de o zi, deoarece cuprinde părțile cele mai de seamnă ce se regăsesc și la celelalte forme.

Hramul începea totdeauna, dincolo de pregătiri, prin Înserândă (Vecernie) și Liturghia de la biserica satului, cătunului, târgului sau cetății. Se plătea deosebi un pomelnic mare, cu cei adormiți și cu cei în viață. Se împărțeau bucate alese celor de la biserică – și, dacă existau săraci, erau miluiți. Se dădea pomană pentru cei adormiți. Apoi se mergea acasă, pentru sărbătorirea făcută acolo.

La praznicele casei/familiei de o singură zi, finii veneau în cele șase zile dinainte de hram, ca să cinstească nașii: de obicei aducând colaci (mijlocii ca mărime) și alte daruri (ouă, unt, smântână, pește etc.). Seara avea loc cinișoara – a se vedea mai jos – numai între casnici. În ziua sărbătorii masa se așeza în curte – făcându-se o șatră, adică un acoperământ fără pereți. După Liturghie toată familia venea acasă și se spăla – de multe ori erau anume oameni ce mergeau mai iute acasă, ori bătrâni ce stăteau acasă, și care primeau pe ceilalți cu apă și ștergare. Apoi se puneau la masă, după cuviință. Cel mai mare (bătrân) din casă era în capul mesei. La stânga avea soția, apoi nașa, apoi celelalte femei, după rânduială. La dreapta avea nașul, apoi ceilalți bărbați, fiecare în rândul său. La capătul celălalt al mesei stătea preotul, dacă lua parte la praznic. Nimeni nu se așeza pe scaun înainte să dea preotul binecuvântarea și să se așeze el și capul familiei. Bătrânul sau Bărbatul care era în capul mesei lua colacul mare binecuvântat de preot, rupea din el și îl împărțea mesenilor (de obicei preotului îi dădea, tot cel dintâi, un colac cu cruce, mai mic). Fiind împletit în boabe sau în rânduri etc., colacul se putea împărți ușor fără să se simtă nimeni ridicat în slăvi ori disprețuit. În multe părți preotul binecuvânta, săruta și rupea colacul mare în două și dădea cele două părți capului familiei. Dacă darea se făcea trecându-se din mână în mână cele două părți, fiecare mesean le săruta cu smerenie. Apoi capul familiei făcea împărțirea în bucăți pentru fiecare. Este limpede că această masă este un simbol al Frângerii Pâinii, adică a Liturghiei, din primele veacuri creștine, dar și o mărturisire a prezenței lui Dumnezeu în toți și în toate, a faptului că prin El se aduc de toate și pentru toate.

Ca urmare, vedem că dincolo de bucatele de ospăț, trebuiau să fie la masă un colac mare și o colivă de obște. Pe masă ardeau câteva lumânări ce se tot înlocuiau ca să fie lumină. Deoarece hramul casei putea să fie și în post, mâncarea putea și ea să fie de post sau de dulce, după vremea la care se făcea sărbătoarea. În multe locuri exista o anume rânduială cu ce trebuie să fie pe masă la asemenea împrejurare. În altele, era la alegerea gazdelor. Totuși, nu puteau să lipească, așa cum am arătat, colacul (colacii) și coliva (sfințită), dar și cuvenitul pahar de vin pentru fiecare de la masă. Desigur, se mânca și bea cu măsură, lăcomia – și mai ales beția – fiind socotite nu doar un păcat propriu, ci și o jignire mare față de sfântul casei și familie, față de Însuși Dumnezeu.

Pe masă, în partea de mijloc, se înșirau talgere (tăvi) și blide (vase) cu mâncare felurită. Pe talgere se puneau colaci și pâini, fructe, mieji prăjiți sau cruzi (de nucă, alună, migdale, castane etc.), poame (fructe feliate și uscate), brânzeturi vechi (maturate), ardei, salată de vinete ș.a.a., dar și „uscături” (cârnați, slănină, șuncă etc.). Dacă era post brânzeturile și cărnurile erau înlocuite de ciuperci noi, ciuperci prăjite sau fripte, ciuperci marinate, ciuperci opărite (sau la abur), nap prăjit, năut prăjit sau fiert, mai târziu cartofi copți sau prăjiți, roșii ș.a.m.d. În blide se afla totdeauna o z(e)amă, adică supă ori ciorbă (borș), după gust. În ulcele mici erau lapte acru, lapte covăsit (iaurt) și smântână pentru cei care își dregeau cu ele zama. Apoi mai erau felurite mâncăruri de ciuperci cu sau fără carne (și lactate). Fiecare lua din acestea – după ce începuseră să mănânce preotul și capul. Pe marginile și în capetele mesei erau blidele mai mici ale mesenilor, cu linguri, furculițe, cuțite și ce mai trebuia. Bineînțeles, de pe masă nu lipsea sarea, iar în vremurile mai vechi erau și vase mici de lut cu mirodenii măcinate – busuioc, chimen, cimbru, piper etc., praf de ciuperci și altele asemenea – cu care unii își mai dregeau bucatele.

În multe locuri masa se punea și după îndeletnicirea casnicilor. De pildă la oieri se putea pune pe masă un blid în care se afla grâu și un colac mai mic făcut cu lapte de la oi. Acesta se ducea la stână după sărbătoarea casei, fie îngropându-se la pragul stânei, fie punându-se la icoana mare a stânei etc. La stăvari se punea un blid cu orz și un colac făcut din grâu sau din grâu și secară, cu aceeași rânduială. Etc. Bineînțeles, chiar și la îndeletniciri (meserii) erau felurite ritualuri locale.

După ce se termina de mâncat, se puneau pe masă cele de vorbă, precum: must tăiat (adică oprit din fermentare, ca să nu devină vin), lapte bătut, lapte covăsit (iaurt), smântână și, bineînțeles, covrigi și colăcei. Se mai puteau pune mieji de nucă și de alună, poame (fructe uscate) și altele asemenea. Apoi venea vremea amintirilor, deci se povestea despre trecut: despre înaintași, încercări din viața familiei, lucrările prin care Dumnezeu i-a învățat, călăuzit și păzit etc. Copiii mititei erau trimiși la somn, cei mai măricei, care știau să stea cuminți, puteau să șeadă cu cei mari, dar în tăcere. Însă cum cele povestite erau și vesele, și triste, dar totdeauna vrednice de auzit, se întâmpla ca și dintre cei mai mici să se pună după ușa casei ca să tragă cu urechea – iar cei mari se făceau că nu îi văd… cel puțin câtă vreme nu făceau gălăgie.

La hramurile casei de două zile, după rânduiala amintită mai sus (și cu Înserânda arătată mai jos), urma o nouă Înserare, în care se citea iar acatistul sfântului. Aceasta se făcea la biserică dacă nu era altă sărbătoare, sau acasă înainte de cinișoară (vezi mai jos). După aceea, ziua a doua era dedicată pomenirii celor adormiți.

La sărbătorile casei ce se țineau mai multe zile, rânduiala era mai bogată.

Se începea cu o Înserare (Înserândă) sau Vecernie „a familiei”, bineânțeles dedicată sfântului zilei (și casei). Aceasta era vecernia praznicului, în care toate cele folosite la slujbă – untdelemn, lumânări de ceară, tămâie, cărbuni, pâine, vin etc. – erau dăruite de familie. De asemenea se împărțeau la această Înserare și ajutoare pentru săraci, pentru bolnița unei mânăstiri etc.

Preotul venea apoi la familie și făcea sfințirea casei, cu rugăciunile (molitfele) de cuviință pentru prunci, pentru pomi, grădini, vite etc. După ce preotul era omenit, pleca. Acum avea loc cinișoara, o masă de seară la care luau parte doar cei care locuiau în casă și, chiar dacă nu stăteau acolo, părinții lor – dacă trăiau și puteau să vină. În capul mesei la cinișoară stătea de obicei tatăl bărbatului casei ori, în lipsa lui, tatăl femeii. Atunci când se întâmpla să vină și bunicii – sau să locuiască în aceeași curte – cel mai bătrân (sau cea mai bătrână) stătea în capul mesei.

Cinișoara se ținea în pridvor sau chiar în casă – după cum era vremea și cât loc era. La masă cele mai de cinste erau colacii și vinul – de obicei sfințit la biserică la slujba de seară. Se mânca și se bea puțin, mai ales mulțumindu-se lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările primite. Atunci când fusese război de la ultimul hram al casei, se aminteau prietenii căzuți sau răniți în război, luptele purtate și martirii familiei – dacă era căzut în luptă și cineva din neam. La fel se aminteau și de alte încercări, slăvindu-se Cel care ajutase familia să mai dăinuiască, slăvindu-se Cel care luase la El pe cei mai buni.

De ziua sfântului, se aduna toată familia la Sfânta Liturghie – și, pe cât se putea, se împărtășeau toți. Se ținea apoi masa mare a familiei, amintită mai sus.

A doua zi se dădea ospățul casei (familie/neamului), fie în curtea casei, dacă veneau puțini oaspeți, fie, mai des, în curtea bisericii – la locul meselor de obște. În multe sate asemenea locuri erau chiar lângă cimitir: în ele se țineau și pomenirile morților, dar și ospețele de nuntă, căci viii și morții erau împreună în Cultura Română Veche. De aceea ospățul casei era închinat și celor în viață, și celor adormiți (Expresia morții cu morții și viii cu viii are alt înțeles, acela al deosebirii între rosturile vieții aici și rosturile vieții dincolo, ca să nu se amestece rânduielile.)

La ospățul casei nu se îngăduiau hore decât pe alocuri, de obicei plecând fiecare oaspete la ale sale după ce trecea vremea amintirilor. Această vreme a amintirilor exista la fiecare dintre mesele amintite.

Dacă într-una din zilele hramului casei era post, bucatele erau și ele de post, dar bucuria era aceeași.

A treia zi era de ospeție, fiind poftiți mulți nu doar din sat sau dintre rude, ci mai ales dintre străini. De multe ori această masă se dădea la câte o mânăstire cu bolniță sau cu mulți bătrâni. Era, de fapt, un fel de pomană pentru vii și adormiți deopotrivă.

Rareori sărbătoarea casei era ținută mai mult de trei zile – de obicei numai la mărimi precum căpitanii de plai, marii preoți (vicari, cum li s-ar spune azi), juzi (judecători), boierii mijlocii cu avere multă, boierii mari etc. Mai era și la praznicul ori sărbătoarea natului (neamului), când veneau sute și sute de rubedenii (cum se mai întâmplă și astăzi pe alocuri).

Atunci când se ținea așa, în a patra și a cincea zi (și următoarele, dacă erau mai multe) erau aduși la masă săracii care puteau fi găsiți; ori, în lipsa lor, se aducea familiile slujitorilor credincioși; ori, dacă era cineva care nu avea slujitori, dar ținea așa mare praznic al casei, dădea mesele la mânăstirile cu bolnițe (spitale) și în alte asemenea locuri.

Desigur, după chipul străinilor fără Dumnezeu, câte unii cădeau în ispita de a face ospețe necuviincioase, cu beție și mâncare fără măsură, și chiar fără milostenie. Acestea erau socotite de Români nu praznice ale casei și blestemarea casei, știindu-se că fără Dumnezeu vine diavolul. Ca urmare cei care erau credincioși nu luau parte la ele.

De obicei atunci când sărbătoarea casei ține mai multe zile, în fiecare seară se face acatistul sfântului. După aceea, preotul vine și binecuvântează casa și masa – în unele locuri face sfințirea casei la fiecare cinișoară. După aceea pleacă, lăsând casnicii să ia cinișoara. Dacă au venit oaspeți care sunt găzduiți, aceștia vor lua parte la mesele de seară.

La încheierea hramului casei capul familiei lua una dintre lumânări și înconjura masa, apoi o stingea de pragul de sus al ușii – mărturisindu-se așezarea casei sub îndrumarea și ocrotirea sfântului, dar și faptul că s-a ținut cu cinstre sărbătoarea de către casnici.

Mai erau și sărbătorile/praznicele/hramurile de obște. Acestea puteau să fie ale cătunului, satului, târgului sau cetății, ale unei mânăstiri sau biserici. De obicei erau de o zi, căci fiind lume multă și treabă pe măsură era greu să fie lungită. Mai ales că era și o oprire a tuturor lucrurilor de obște.

Desigur, pentru mulți dintre cei de astăzi asemenea lucrare pare de poveste.

Omul de astăzi nu prea mai are prieteni – și dacă sunt, nu prea sunt prieteni. Cu rudele se înțelege greu și vorbește puțin. Pentru el Dumnezeu și sfinții sunt un fel de slugi nevrednice, care au obligația să îi facă poftele și să îl ocrotească, dar nu o fac totdeauna și mai ales nu cum vrea el. Străbunii, oricât de minunați, oricât de sfinți, sunt pentru ei „mortăciuni” sau „cadavre”, dacă nu chiar „stârvuri”. Istoria este „pierdere de vreme” și „prea complicată”, dacă nu li se servește vreo imbecilitate simplist-falsificatoare și patetică din gama Lucian Boia și Napoleon Săvescu. Credința Creștină este pentru aceștia „înapoiere”, „superstiție” și „sclavie”, „bigotism” și „fanatism”. Dar ei, „luminații”, se isterizează pentru politicieni din partide diferite și aceeași lojă masonică; ori sunt fanii (adică fanaticii) unor idoli – vedete de carton –, căci adorarea fanatică a idolilor li se pare libertate, inteligență și progres. Apoi se plâng de durerile sufletești care nu se mai termină – alergând iar și iar la aceeași mincinoși care i-au adus în înșelarea în care se află.

Totuși în această lume atât de căzută stă veșnică Biserica lui Dumnezeu. Stă, căci încă sunt oameni care vor Cerurile, încă sunt oameni care caută și iubesc Adevărul.

Pentru aceștia am scris, cu multă cercetare și osteneală, aceste rânduri: o mică zugrăvire a unor foi din viața Românilor iubitori de Christos de altădată. Să fie cu folos!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Localitate redenumită de Greci Tesalonic.