Noi suntem de vină, nu politicienii! Ieşirea din Matrix

Milioane de oameni şi-au pus, în alegerile care au trecut, speranţe. Milioane de oameni şi-au tot pus speranţe în alegeri din 1990 şi până astăzi. Mereu înşelate. De ce?

De ce România, la trei decenii după căderea unei teribile dictaturi, este atât de rău? Atât de rău încât mulţi se întreabă dacă nu e mai rău acum decât atunci!
De ce?

De ce avem o clasă politică aflată sub control străin? De ce instituţiile de stat îi persecută făţiş pe Români în favoarea străinilor? De ce un medic american de origine română, cu renume mondial, este şicanat ani de zile de autorităţi până să primească dreptul de practică? De ce în acelaşi timp un străin care se pretinde medic practică liniştit ani de zile fără să fie supărat de autorităţi? De ce un Român bătrân ce ia un braţ de uscături să se încălzească iarna este amendat aspru? De ce tâlharii ce rad pădurile de pe faţa pământului şi le vând străinilor nu sunt prinşi niciodată? De ce se plătesc taxe şi impozite la stat ce se duc spre Ministerul Transporturilor, în paralele cu accize la carburanţi, rovignete şi alte şi alte dublări ale taxelor şi impozitelor pentru drumuri? De ce deşi avem cele mai multe impozite şi taxe de pe planetă, inclusiv pentru drumuri, avem drumuri atât de proaste? De ce este Republica România atât de rău?

În primul rând, din vina noastră!
Nu (doar) politicienii îşi fac nevoile în văzul lumii, la marginea drumului, chiar şi atunci când există în apropiere benzinărie cu toaletă, sau măcar o acoperire naturală – tufe, copaci. Nu, este un act, ruşinos, pe care îl fac foarte mulţi oameni obişnuiţi.
Nu (doar) politicienii aruncă sticle, doze de suc sau de bere, plastice şi alte gunoaie oriunde se nimereşte: în mijlocul pădurii, pe malul râurilor, pe plajă, în parc etc. Nu, este un gest pe care îl fac o mulţime de oameni obişnuiţi.
Nu (doar) politicienii vorbesc extrem de vulgar absolut gratuit. Nu, (şi) oamenii obişnuiţi sunt cei care au organele sexuale în gură la orice fleac. Şi li se pare amuzant!
Nu (doar) politicienii sunt atât de preocupaţi de beţie, sex şi alte droguri încât uită de îndatoriri, de răspunderi. Nu, este un lucru pe care îl fac o mulţime de oameni obişnuiţi.
Şi din ei ies politicienii! Din aceşti oameni obişnuiţi. Şi sunt asemenea lor.

Ca România să iasă din hăul în care se zbate, pentru ca Românii să iasă din Matrix, este nevoie ca fiecare să îşi asume răspunderea pentru faptele şi cuvintele lui.
Toţi spun că au un Dumnezeu în Ceruri – fie că se declară ai Bisericii ori supăraţi pe ea. Şi mai toţi mint! Căci dacă ai un Dumnezeu în Ceruri NU vorbeşti ca un neom fără niciun dumnezeu! NU înjuri de grijanie (adică Împărtăşanie), de Adam, de Eva, de morţi, de vii, de mamă sau de orice altceva. NU te repezi să judeci şi să osândeşti. NU arunci gunoaiele unde se nimereşte, murdărind cu bestialitate Creaţia lui Dumnezeu, grădina pe care El ţi-a dat-o SĂ O ÎNGRIJEŞTI ŞI SĂ O APERI!
Dacă ai un Dumnezeu ştii că vei răspunde în faţa Lui pentru ce faci tu!
Poţi să minţi pe cei din jur că faci rele „pentru că aşa fac toţi”. Dar Dumnezeu ştie şi ştii şi tu: faci rele pentru că eşti rău! Cel bun face binele chiar dacă este înconjurat numai de răi! Deci faci răul nu din vina celor din jur, ci pentru că aşa vrei tu!

De multe ori am avut la spovedanie bărbaţi şi femei care încercau să-şi găsească scuze. De pildă, pentru avort: „aşa fac toţi”!
Şi am avut un caz în care tocmai spovedisem o femeie care a fost bătută de mama ei, a fost bătută de bunica ei, a fost părăsită de prietenul ei pentru că rămăsese însărcinată şi voia să păstreze copilul. Tată nu mai avea, murise de ani de zile. Şi fata a rămas în stradă, însărcinată, dată afară din casă că „ne râde mahalaua că avem fată cu burta la gură”. Şi a plecat. Şi a muncit. Şi şi-a crescut copilul. Singură. Şi nu a făcut avort. I-a fost greu. Foarte greu. Dar şi-a apărat copilul până la capăt.
Şi după ce spovedesc această femeie, vin unul după altul câţiva – bărbaţi şi femei – care, pe rând, spun „ei, am făcut avort; ştiu că nu e bine, dar aşa fac toţi!”…

Nu, nu fac toţi. Şi chiar dacă ar face toţi, tu să nu faci! Dacă eşti bun.
Iar dacă eşti rău, nu te mai plânge de politicieni: sunt după chipul tău!
În clipa în care dai drumul la muzica ta să bubuie în capul vecinilor şi nu îţi pasă, ba chiar îţi place că îi tulburi, eşti rău. Şi meriţi politicieni care să îţi bubuie capul după cum le place.
În clipa în care arunci gunoaie pe stradă, pe râu, în pădure şi nu îţi pasă că îţi murdăreşti Ţara, mama pe care Dumnezeu ţi-a dăruit-o, eşti rău. Şi meriţi politicienii care să te otrăvească prin poluare, prin e-urile din mâncare, prin reţele 5G şi altele asemenea.
În clipa în care „faci pe ea de morală creştină”, că tu vrei să… îţi faci plăcerea şi ţi-o faci, eşti rău. Şi meriţi politicienii care să-şi facă plăcerea oricât de imorală ar fi.

Iar votul, dacă suntem răi, nu rezolvă nimic!
Degeaba vrem să votăm „împotriva corupţiei”, câtă vreme corupţia e în noi!
Singurul lucru pe care îl putem obţine astfel este să înlocuim corupţii vechi cu corupţi noi. Ca noi.

Ieşirea din Matrix este în fiecare dintre noi!
Este în întoarcerea la demnitatea de a fi bun!
Este în lupta de fiecare zi şi de fiecare minut cu poftele noastre ele, cu lenea noastră, cu plăcerile care ne stăpânesc.
Este în lupta noastră de a fi buni… de a deveni buni. De a face binele pe care îl putem face.

Acela care se străduieşte să facă binele – oricât rău ar face cei din jurul lui – începe să fie liber.
Liber este doar cel care este gata să moară pentru libertate.
Cel care face răul sau binele pentru că îl fac cei din jurul lui este rob al societăţii.
Cel care face răul este robul patimilor.
Binele este greu de făcut pentru că este o alegere liberă, de fiecare dată. Şi, fireşte, cere o voinţă liberă, puternică, statornică.
De aceea cel care vrea să fie liber trebuie să fie hotărât să facă binele chiar dacă îl costă viaţa.
Liber este doar acela care este gata să moară pentru libertate.
Cunoaşteţi adevărul, şi adevărul vă va face liberi.
Şi adevărul este că pentru a avea o conducere bună, trebuie să avem un popor bun.
Iar poporul suntem noi.
Noi suntem vinovaţi pentru cum este România de astăzi, noi suntem soluţia pentru ieşirea din Matrix.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor

Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor

Doamne, Cel în Sfânta Treime închinat şi slăvit,
Luminează-ne ca să cunoaştem şi să mărturisim Înţelepciunea Ta!

Cine sunt Sfinţii? Cum îi recunoaştem? Care sunt legăturile noastre cu ei?
Iată cele trei întrebări ce sunt şi temelia şi esenţa întregii teologii ortodoxe despre Sfinţi.

I. Cine sunt Sfinţii?

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, adică cei care fac voia Lui, după cum este scris: „voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15.14). Ei sunt aceia despre care Duhul Sfânt a rostit prin Regele-Prooroc David: „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor.” (Ps. 118.1-2).
Desigur, Sfinţii ca prieteni ai lui Dumnezeu nu apar doar din ultimele zile dinainte de Răstignirea Domnului (când s-au rostit cuvintele de la Ioan 15.14). După cum am văzut şi în Psalmii Vechiului Testament, de multă vreme această realitate a fost arătată ca atare de Duhul Sfânt.
Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu pentru că Îl iubesc şi iubindu-L caută să fie aproape de El. Pentru că au înţeles că El i-a iubit, ne-a iubit pe toţi, mai înainte ca noi să Îl cunoaştem şi să Îl iubim, ba chiar şi atunci când am fost – şi suntem – împotriva Lui. Desigur, aşa cum răbdarea lui Dumnezeu, oricât de mare, are hotare, la fel şi nehotărârea omului.
Mai devreme sau mai târziu fiecare om alege dacă Îl urmează pe Dumnezeu sau se desparte de Acesta pentru totdeauna. Dar chiar şi în această hotărâre, fie a binelui, fie a răului, omul este de obicei slab, împiedicat, rătăcitor.
Sfinţii sunt cei care aleg să Îl urmeze pe Dumnezeu, să fie cu Dumnezeu, să fie în Dumnezeu, cu foarte multă hotărâre. Acolo unde cei mai mulţi oameni şovăie sub greutatea patimilor, ei aruncă poverile păcatului şi înaintează cu putere. Acolo unde cei mai mulţi dintre oameni se poticnesc de dulceaţa şi tirania poftelor, Sfinţii îşi aţintesc privirea către dragostea şi frumuseţea Dumnezeirii, se umplu de dulceaţa libertăţii Duhului Sfânt şi de frica pierderii comuniunii cu Cel pe care îl iubesc. Astfel ei biruiesc şi aceste poticniri, mergând tot mai departe pe treptele încercărilor și ale virtuților în interiorul Bisericii (poporului ales al) lui Dumnezeu. Zi de zi, an după an, loviţi de noi lucrări ale răului, Sfinţii se fac tot mai iscusiţi în lupta cea bună. În vreme ce alţii, plângându-şi de milă, fac pact cu răul sperând că astfel vor suferi mai puţin, Sfinţii fac din suferinţă scară către Ceruri.
În toată această lucrare de curăţire, sfinţire (luminare) şi îndumnezeire, ei câştigă o tot mai înaltă apropiere de Îngeri şi de Sfinţii deja intraţi în Veşnicie, de care se ajută şi de care sunt ajutaţi să înainteze tot mai mult în Lumina lui Dumnezeu. Şi Acesta este tot mai văzut, tot mai limpede prezent în viaţa lor, în ei.
Părintele Dumitru Stăniloae a făcut o minunată sinteză a mărturiilor Bisericii despre Sfinţi şi calea lor, în Ascetica şi Mistica Ortodoxă, o lucrare nepreţuită. (Care, sub mici variaţii ale numelui, a cunoscut numeroase ediţii şi o binemeritată căutare din partea episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi mirenilor Bisericii. Ba chiar şi din partea multora din afara Bisericii.)

Este de înţeles aici că Sfinţii sunt oameni.
Pare să fie ceva de la sine înţeles, deci cumva să fie fără rost această precizare.
Totuşi, mulţi uită acest lucru. Unii ajung să spună, chiar, că Sfinţii nu ar greşi, nu ar avea păcate. Ceea ce este cu totul străin realităţii.
Sfântul Ioan Damaschinul a crezut ca adevărate multe „adevăruri ştiinţifice” ale vremii lui, dovedite mai târziu drept neadevăruri. Mai mulţi dintre Sfinţii primelor veacuri au crezut în legenda cu pelicanul care îşi răneşte pieptul şi, trecându-şi sângele printr-un nor, îl transformă într-un leac minunat. Legendă ce s-a dovedit a fi neadevăr. Aceste idei nu au fost doar crezute, cumva într-un loc doar al ideilor, ci au fost şi scrise, mărturisite, de Sfinţii amintiţi. Mai mult, Sfinţi precum Iustin Martirul şi Filosoful, Ieronim şi Augustin, Grigore Taumaturgul (adică Făcătorul de Minuni) şi alţii au avut greşeli teologice, învăţături care dogmatic sunt greşite. Pe toţi aceştia şi pe mulţi alţii Dumnezeu i-a primit însă cu tot cu greşelile şi neadevărurile lor – lucru pe care mulţi păcătoşi plin de intransigenţă nu l-ar accepta niciodată. De ce i-a primit? Pentru că acele greşeli au ţinut de hotarele puterii, cunoaşterii, priceperii, înzestrării omeneşti şi chiar harice pe care aceşti Sfinţi le aveau. Căci fără hotare – decât cele pe care Singur Şi le pune –, Infailibil şi Atotputernic doar Dumnezeu este. De aceea a şi spus, dându-ne curaj, „Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2.17). Iar „cei drepţi” de aici nu sunt oameni care ar fi drepţi, căci oamenii „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13.3). Ca urmare, „cei drepţi” care nu sunt chemaţi de Dumnezeu sunt cei care se cred drepţi – şi care prin această nebunie ajung la trufia în care nu Îl mai văd pe Dumnezeu drept Călăuzitorul şi Îndreptătorul lor, ci strâmb, după mintea lor. În schimb aceia care au luptat să îşi vadă greşelile, păcatele, patimile şi să se cureţe de ele, chiar dacă nu au izbutit pe deplin, Dumnezeu i-a primit totuşi. Ba chiar i-a numit, pentru dorinţa lor sinceră şi lucrătoare, prietenii Săi.1 
Iar că Sfinţii, sfinţi fiind, totuşi au şi unele păcate, este pecetluit nu doar de Sfânta Scriptură – ceea ce încă ar fi de ajuns – ci şi de Sinoadele Ecumenice. Care au mărturisit că de la Duhul Sfânt sunt canoanele Sinodului din Cartagina din 419, printre care şi Canoanele 114 şi 115. Care arată că fiecare om are păcate, inclusiv Sfinţii. Ba, mai mult, dau anatemei pe cei care pretind că Sfinţii ar fi fără păcat. Şi cele patru Sinoade Ecumenice care au urmat, Sinodul Sfântului Fotie – socotit de cele mai multe Biserici locale ca al VIII-lea Ecumenic – şi multe alte sinoade, ca şi întreaga Biserică, au mărturisit ca deplin adevărate aceste canoane. Deci atât în Biblie, cât şi în Sfânta Tradiţie, găsim aceeaşi învăţătură în privinţa Sfinţilor.
Însă văzând că toţi oamenii greşesc, până şi Sfinţii, se iveşte firesc întrebarea…

II. Cum recunoaştem Sfinţii?

Această întrebare se izbeşte de neputinţele noastre.
Căci câtă vreme nu cunoaştem Voia lui Dumnezeu, cum am putea să îi recunoaştem pe cei care o împlinesc?
Atâta vreme cât nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu, cum am putea să îi recunoaştem pe cei care sincer Îl iubesc, Îl ascultă, sunt în El?
Din fericire, avem unele instrumente prin care să acoperim neputinţele noastre, atâta vreme cât căutarea noastră este sinceră.
Avem Sfintele Scripturi, cuvântul lui Dumnezeu, avem cuvântul proorocesc mai întărit (II Petru 1.19), adică scrierile (tâlcuirile) Sfinţilor, şi avem Evanghelia trăită, adică Vieţile Sfinţilor. Căci Evanghelia pe care o avem scrisă de cei patru Sfinţi Evanghelişti, sau înfăţişată în scrierile Sfinţilor Apostoli Pavel, Iacob, Petru, Ioan şi Iuda (ruda Domnului) nu ne-ar fi cu adevărat de înţeles fără predanie2 şi prin pilda vieţii celor care, mai înainte de noi, au ştiut să o trăiască, să o pună în lucrarea vie a trăirii în Dumnezeu. De aceea avem nevoie şi de Sfintele Scripturi, şi de cuvintele dumnezeieşti ale Părinţilor şi să cunoaştem vieţile Sfinţilor.
Acestea ne sunt îndrumătorii şi priceperea pentru a-i recunoaşte pe Sfinţi.
Pentru că prin ele vedem şi cuvântul lui Dumnezeu, ba chiar şi pe Acesta, fie şi în ghicitură; dar îi vedem şi pe cei care au încercat şi au izbutit să Îi fie prieteni, pe cei care au încercat şi nu au izbutit, prăbuşindu-se, precum şi pe cei care îi stau împotrivă, spre propria lor chinuire.
Ca urmare, putem prin ele să vedem cine încearcă sincer să fie al lui Dumnezeu, cine izbuteşte, cine cade şi se ridică, cine se lasă în mocirla păcatului, cine caută să-i prăbuşească pe cei buni etc. Şi prin punerea în cumpănă a vieţii şi învăţăturii oamenilor la care ne uităm cu voia lui Dumnezeu, cu viaţa şi învăţătura Sfinţilor deja cunoscuţi, ajungem să îi recunoaştem pe Sfinţi. Nu ne este uşor totdeauna, dar creştem. Şi cu cât creştem, cu atât îi cunoaştem şi recunoaştem tot mai bine.
Desigur, aici se poate pune şi altă întrebare: oare nu toţi credincioşii sunt Sfinţi? Şi nu vorbim despre cei număraţi între credincioşi doar de formă, ci despre cei care sincer cred şi Îl caută pe Dumnezeu. Căci scris este şi „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2.9). Şi de multe ori în Noul Testament se spune sfinţi tuturor celor ce au crezut.
Această nedumerire se limpezeşte uşor dacă cercetăm Scripturile. Vedem acolo că se porunceşte „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt!” (I Petru 1.16). Ca urmare, prin poruncă, prin chemare şi prin dar, sfinţenia este dată fiecărui credincios. Dar în ce măsură şi-o însuşeşte? În ce măsură darul este preţuit, folosit, trăit? Sunt oare Corintenii căzuţi în desfrânare unii care au pus în lucrare harul şi pot fi numiţi sfinţi? Oare de aceea cere Sfântul Apostol Pavel să fie scoşi din Biserică? Sunt oare în sfinţenie Galatenii care s-au dus de la Evanghelia Sfinţilor Apostoli la „evanghelii” apocrife, mincinoase? Oare de aceea sunt mustraţi şi numiţi „fără minte” (Galateni 3.1 şi 3)? Nu, nu sunt, după cum însuşi Dumnezeu o spune în Scripturi. Nu, ei nu sunt Sfinţi, deşi trăiesc în sfinţenia Bisericii, nu lucrează harul, deşi l-au primit. Deci, cu un termen foarte bun de astăzi, ei sunt sfinţiţi prin harul primit, dar nu sunt Sfinţi pentru că nu îl lucrează, ba chiar lucrează împotriva lui.
Ca urmare, recunoaştem Sfinţii nu doar prin faptul că au primit har – căci Dumnezeu este generos şi împarte har multora, ca să nu spunem că împarte har tuturor, chiar dacă în chip deosebit. Sfinţii sunt cei care lucrează acest har şi cu putere şi hotărâre urcă din treaptă în treaptă către Dumnezeu. După această lucrare a harului îi recunoaştem. Într-un fel putem spune că lucrarea harului este mai mare, cel puţin pentru curăţirea, sfinţirea şi îndumnezeirea omului, decât însuşi harul. Aşa cum lucrarea meşterului este mai mare decât uneltele şi abilităţile acestuia, pentru că este rodul viu pe care uneltele şi abilităţile îl dăruiesc lumii. Desigur, harul este puterea dumnezeiască, nespus de minunată, fără de care nu putem începe lucrul cel bun. Desigur, fără har nu este mântuire şi nu este nici curăţire, nici sfinţire, nici îndumnezeire. Dar harul nu lucrează de la sine, fără deschidere şi fără implicare din partea omului care îl primeşte! Ceea ce face ca nu de puţine ori harul să rămână neroditor (Marcu 4.19; Luca 13.6-9). Iar Sfinţii lui Dumnezeu sunt cei care au această deschidere şi implicare atât de vie, atât de lucrătoare, încât cu adevărat împlinesc cererea Domnului:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Matei 5.16)

Această lumină a Dumnezeirii, arătată şi în cuvânt, dar mai ales în faptă, este cea prin care îi recunoaştem pe Sfinţii lui Dumnezeu.
În Biserică sunt numiţi sfinţi, uneori, toţi cei care cred. Această denumire – îndreptăţită prin harul primit şi prin aşezarea în Credinţă – este totuşi folosită cu prudenţă şi teamă: căderea este oricând cu putinţă (I Corinteni 10.12) şi mândria poate fi uşor stârnită în om. De asemenea, în Biserică sunt numiţi sfinţi toţi cei care s-au mântuit, chiar şi cel din urmă intrat în Rai. Dar, după cum am arătat mai sus, mai ales numeşte Biserica Sfinţi pe cei care au devenit atât de apropiaţi de Dumnezeu încât s-au făcut izvoare de apă vie (Ioan 7.38) şi lumina lor a strălucit tuturor (Matei 5.16). Astfel ei devin cunoscuţi tuturor celor care îl caută pe Domnul.
Dar, bineînţeles, şi dacă îi recunoaştem, ce urmează? Altfel pusă întrebarea,

III. Care sunt legăturile noastre cu Sfinţii?

Vă amintiţi?

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)”

Este un cuvânt biblic – adică al lui Dumnezeu – pe care l-am citat ceva mai devreme.
Vedem că proorocul mărturiseşte două lucruri: (1) că i-a cinstit pe prietenii lui Dumnezeu şi, în consecinţă, (2) „foarte s-a întărit stăpânirea lor”.
Ce stăpânire? Asupra cui?
Aici se cuvine să facem deosebirea între stăpânirea pe care o văd, o ştiu şi o practică cei fără Dumnezeu, şi stăpânirea ca înţeles şi trăire creştină. Pentru că la Dumnezeu stăpânirea înseamnă nu tiranie, ci deplină purtare de grijă faţă de ceva sau cineva. Deplină. Adică şi cel care stăpâneşte îşi dăruieşte tot ce are de dăruit, şi cel stăpânit primeşte purtarea de grijă cu totul, ascultând desăvărşit şi rodind desăvârşit.
Adam şi Eva, prin neascultare, au ieşit din purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi au intrat în purtarea de grijă a Satanei. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, adică stăpânirea lui Dumnezeu, are ca ţintă îndumnezeirea omului. De aceasta Adam şi Eva s-au lepădat. Purtarea de grijă a lui Satan, adică stăpânirea lui Satan, are ca ţintă să îi înşele pe oameni, promiţându-le orice, pentru a le lua tot ce au. De aceasta s-au lipit şi au ascultat Adam şi Eva. Roadele cumplite, ucigaşe, ale alegerii lor, le gustăm toţi până astăzi. Dar avem şi folosul de a înţelege prin ei ce înseamnă stăpânirea, că suntem ai aceluia căruia ne supunem (Romani 6.16).
Ca urmare, Proorocul David spune în psalmul citat că cinstindu-i el pe prietenii lui Dumnezeu, s-a întărit stăpânirea lor, adică a ajuns să asculte de ei tot mai desăvârşit – căci foarte aici înseamnă deplin.
În alt psalm (118.79,79), Proorocul David confirmă relația firească de iubire-cinstire, bunăvoință-recunoștință dintre Sfinții lui Dumnezeu și omul credincios: „Cei ce se tem de Tine mă vor vedea şi se vor veseli, că în cuvintele Tale am nădăjduit. (…) Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale.”. Adică iubirea și ascultarea noastră față de Sfinții lui Dumnezeu ne luminează și nouă calea mântuirii, dar fac și bucurie lui Dumnezeu și Sfinților în Cer și pe pământ.
Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis Sfinţilor Săi Ucenici că „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10.16).
Cuvântul acesta este şi mai lămurit de Domnul înainte de Răstignire, atunci când îi numeşte pe Apostoli prieteni (Ioan 15.14-15), le arată că prin El ei vor da roadă mult (Ioan 15.4-5) etc. Şi le spune

Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15.18-20)

Arătând, iarăşi, că cel care nu îi ascultă pe ei se leapădă de El, se leapădă de Dumnezeu.

Este limpede – şi incontestabil pentru orice om raţional – că Însuşi Dumnezeu a arătat prin Duhul Sfânt, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, că cei care vor să fie prietenii Săi trebuie să îi cinstească şi să îi asculte pe cei care au câştigat deja această stare. Adică pe Sfinţi.
Şi a arătat Dumnezeu că cel care se leapădă de Sfinţi se leapădă de El.
Ca urmare, toţi cei care sincer vor să fie ai lui Dumnezeu se străduiesc să îi cunoască pe Sfinţi, să îi cinstească şi să asculte de ei.
Această căutare, cunoaştere, ascultare, cinstire, în Biserica Dreptslăvitoare a lui Dumnezeu se mai numeşte şi venerare. Cuvântul înseamnă a respecta foarte mult şi se deosebeşte de adorare, care înseamnă a respecta fără margini, suprem. Căci Îl adorăm pe Dumnezeu şi doar pe Dumnezeu, iar adorarea lui Dumnezeu de la Sfinţi o învăţăm, căci ei L-au adorat înainte de noi. Deci venerându-i pe Sfinţi, adică cinstindu-i ca pe prietenii şi următorii lui Dumnezeu, ca pe cei care au ştiut să Îl iubească şi să Îl urmeze, învăţăm să facem şi noi aceste lucruri.
Iar, pe de altă parte, cei care fug de cinstirea Sfinţilor, chiar de Dumnezeu fug, după cum Însuşi Domnul Hristos a spus.
Iată, am răspuns la cele trei întrebări fundamentale. Pe scurt, însă, nădăjduim, limpede şi destul de întemeiat pe Scripturi astfel încât oricine crede în Cuvântul lui Dumnezeu să vadă adevărul. Mai este însă o întrebare, una legată de mai multe alte întrebări de astăzi:

IV. Ce este canonizarea Sfinţilor?

Recunoaşterea Sfinţilor se întemeiază pe adevăr, iubire şi har, nu pe autoritate.” Arhim. Mihail Stanciu

De această întrebare sunt legate şi întrebările: (1) Putem cunoaşte Sfinţii înainte de canonizare? (2) Putem să cinstim pe Sfinţi înainte de canonizare? (3) Dacă putem, cum putem şi cum nu putem să-i cinstim? sau (4) Care este deosebirea în cinstirea unui Sfânt înainte de canonizare şi după?

Deci, să o luăm pas cu pas.
Ce este canonizarea Sfinţilor?
Este recunoaşterea și proclamarea lor oficială (solemnă) ca Sfinţi sau bineplăcuți lui Dumnezeu, mărturisire făcută public de către o Biserică Ortodoxă locală (ori mai multe) sau de către Biserică în întregul ei prin Sinodul (Sinoadele) Ierarhilor.
Ei bine, ajungem acum la o întrebare fundamentală, pe care nu am pus-o mai sus. Şi fără de care, iată, nu se poate răspunde la celelalte întrebări:
Cum se face canonizarea Sfinţilor?

Căci, într-adevăr, fără a cunoaşte paşii, criteriile, mijloacele de canonizare a Sfinţilor, este limpede că nu putem să răspundem nici la cele patru întrebări amintite la începutul acestei secţiuni. De aceea şi mulţi se lasă duşi de tot felul de idei ne-ortodoxe, potrivnice Sfinţilor şi cinstirii lor.

Am putea să amintim aici de faptul că de la început mulţi s-au prefăcut a fi sfinţi, în fapt fiind lupi îngrozitori ce căutau să rupă turma (Efeseni 20.28-30). Şi, de asemenea, că unii dintre cei într-adevăr sfinţi străluceau cu mult mai mult decât ceilalţi, ajungând chiar să fie văzuţi ca stâlpi ai Bisericii (Galateni 2.9). Şi în Actele martirice ale Lyonului şi Viennei din Galia anului 177 sunt amintiţi aceşti stâlpi puternici (I.6) care „prin răbdare” au atras „asupra lor toată pornirea celui rău şi… au mers la martiriu, îndurând tot felul de chinuri şi pedepse” (I.6).
Sunt multe împrejurări în care Sfinţii s-au arătat atât de limpede, încât recunoaşterea lor a fost unanimă şi lipsită de formalităţi. Cei care pentru Evanghelie, pentru Biserică, pentru numele de Creştin, au îndurat chinuri, batjocuri, pedepse, moarte, totdeauna au fost cinstiţi ca Sfinţi de îndată după trecerea lor la Domnul.
Dar s-au ivit şi nedumeriri.
Cutare – ca, de pildă, Origen – a suferit moarte martirică, dar învăţătura lui străină Bisericii i-a despărţit pe mulţi de adevăr. Cutare a dus viaţă ascetică, dar a răspândit totodată erezia. Altul a propovăduit adevărul prin cuvânt, însă viaţa lui a fost plină de alunecări şi patimi – prin acestea smintind pe mulţi. Altul, deşi bun în cuvânt şi în viaţă, a fost acoperit de răutatea bârfelor unor invidioşi. În această ultimă privinţă se şi cuvine să dăm pilda Sfântului Ioan Gură de Aur, care era bârfit de urâtorii lui atât de tare, că însuşi Sfântul Epifanie de Salamina l-a scos din diptice, socotindu-l eretic şi întrerupând pomenirea sa, multă vreme. Şi dacă a rânduit Dumnezeu ca cei doi sfinţi să se întâlnească, şi adevărul să iasă la iveală, ruşinându-se mincinoşii, asemenea lucruri nu se întâmplă totdeauna. Iar dacă nu se întâmplă, nedumeririle rămân.
Ca urmare, în asemenea împrejurări marii iubitori de Dumnezeu ai Bisericii căutau să cerceteze viaţa şi învăţătura celor socotiţi de unii sfinţi, iar de alţii rătăciţi.
Încetul cu încetul această lucrare a devenit o obişnuinţă pentru multe cazuri, chiar limpezi – ale sfinţeniei sau căderii. A primit şi nume, canonizare sau „procedură de canonizare”. Iar unii o socotesc chiar drept „obligatorie pentru a putea cinsti pe cineva ca Sfânt”.
Această ultimă idee a apărut în urma prigoanelor protestante împotriva Ortodocşilor – precum teroarea calvină din Transilvania secolului al XVII-lea. Atunci s-a impus peste Biserica din Transilvania un „intendent calvin”, care folosea forţa armată, chinurile, jaful şi uciderea spre a impune ideile calvine – în numele Bibliei, cică – Ortodocşilor. Aceşti asupritori protestanţi căutau nod în papură, până dincolo de orice urmă de raţiune, oricărui Creştin Ortodox, negând sfinţenia chiar şi martirilor ucişi de Musulmani. Dacă la ei „fiecare este sfânt”, după cum pretindeau (şi pretind), pe de altă parte în Biserică nu admiteau existenţa niciunui sfânt. Spunând ei că sfinţii din vechime – din primele secole – ar fi fost ca ei (Calvini, Luterani, Unitarieni etc.), fără nicio legătură cu Ortodocşii. Şi pretinzând, totodată, că Biserica nu mai dă niciun sfânt în „vremurile astea” (ale secolului al XVII-lea, în acest caz). Ca prin aceasta să poată spune Ortodocşilor: „Voi nu aveţi sfinţi, pentru că nu aveţi har, deci faceţi-vă protestanţi!” Desigur, Sfinţii erau mulţi, începând chiar cu cei care s-au opus, cu preţul unor chinuri cumplite, persecuţiilor şi morţii, asupririi protestante.
Această propagandă, pe principiul „denigrează, denigrează, până la urmă tot rămâne ceva” a născut un fel de complex românesc, o neîncredere foarte mare în existenţa Sfinţilor Români şi, ca urmare, în acceptarea lor. În acelaşi secol, însă, în Moldova, credincioşii cinsteau moaştele cuvioşilor cunoscuţi cu viaţă sfântă, precum Sfântul Daniil Sihastrul sau Rafail de la Agapia; deşi, bineînţeles, nu îi canonizase nimeni. O făceau, de altfel, şi ierarhii Moldovei, alături de popor, căci ştiau că cinstirea Sfinţilor este o datorie creştină. Însă, odată cu Fanariotismul, complexele etnice au crescut până la extremismul etnofobiei (urii de neam) atât de răspândită astăzi. Şi au dus la adevărate campanii ale unor victime ale amintitei propagande protestante împotriva cinstirii Sfinţilor (încă) necanonizaţi.
Dar, ca să nu lungim peste măsură cuvântul, să vedem care este rânduiala canonizării sfinţilor în Biserica din România (Biserica Ortodoxă Română)!

Sfântul Sinod, urmând pilda altor Biserici locale, a pecetluit din anii ’50 ai secolului XX încoace ca prime criterii pentru a lua în seamă pe cineva trecut la cele veşnice pentru canonizare, următoarele:

  • sfârşitul martiric – pentru Dreapta Credinţă – şi/sau răbdarea martirică a unor prigoane pentru Dreapta Credinţă

  • evlavia sau cinstirea populară, numită şi cultul spontan

  • mărturisirea prin cuvânt şi trăire a Dreptei Credinţe (prin viețuire și gândire ortodoxe), a iubirii depline faţă de Dumnezeu, Biserică şi oameni (neam)

  • minunile care îl însoţesc pe acela, înainte sau şi după trecerea în Veşnicie3.

Formele în care aceste patru principii au fost exprimate de-a lungul deceniilor diferă, atât în Biserica noastră cât şi în celelalte Biserici locale4, dar în esenţă sunt aceleaşi.
De fapt motivul primordial pentru a se începe cercetărileprimul pas al rânduielii de canonizare – îl constituie cinstirea sau evlavia populară.

Aceasta este luată în seamă din mai multe pricini.
În primul rând pentru că Sfinţi sunt mulţi – mai mulţi decât se crede îndeobşte – şi canonizarea se face pentru că poporul, oamenii, au nevoie de îndrumarea, de harul, de pildă şi ajutorul unui anume sfânt. Legătura dintre oameni şi sfânt, lucrarea acestuia în popor, nevoia Bisericii de a-l cinsti deosebit se arată în primul rând prin evlavia populară. Aceasta este o chemare duhovnicească, o mărturisire vie a trăirii în Duhul Sfânt, care vădeşte iubirea, legătura, comuniunea dintre Sfânt şi credincioşi. Prin evlavia populară se arată că acel prieten al lui Dumnezeu este unul în care oamenii îşi găsesc model, sprijin şi îndrumare spre a urca ei înşişi către Dumnezeu.
În al doilea rând pentru că dacă această evlavie este urmare a unei înşelări ea poate să rănească şi să prăbuşească pe mulţi.
De aceea episcopii, purtătorii de grijă în păstrarea Dreptei Credinţe, în păstorirea Bisericii lui Dumnezeu, iau în seamă această evlavie spre a o ajuta să dea rodul cel bun. Prin canonizarea sfântului (sfinţilor) cinstiţi de popor sau, dacă este nevoie, prin îndreptarea acestei cinstiri de la cel nevrednic spre cei care într-adevăr sunt Sfinţi.

Vedem aici că evlavia populară, deşi este mai mereu primul motiv pentru începerea cercetărilor pentru canonizare, nu este un criteriu absolut necesar şi nici suprem. De pildă, pentru canonizarea martirilor nu este nevoie ca aceştia să fi intrat în evlavia populară. Sfântul Sinod a rânduit, asemenea celorlalte Biserici locale, ca pentru cei care au răbdat prigoane şi moarte pentru Credinţă să se poată face canonizarea şi fără să existe o recunoaştere populară – uneori imposibilă tocmai datorită prigonitorilor, care au ţinut ascuns martiriul. Recunoașterea (confirmarea) populară este expresia recunoștinței credincioșilor față de Sfântul ale cărui viață curată, gândire luminată și lucrare duhovnicească s-au impus înaintea poporului prin iubirea și jertfelnicia Sfântului, și nu atât prin tomosul sinodal.
Acest criteriu suprem al canonizării este Ortodoxia trăirii şi a gândirii (învăţăturii). Aceasta trebuie dovedită prin cercetarea amănunţită a vieţii, cuvintelor şi scrierilor celui pe care evlavia populară îl socoteşte Sfânt.
Cercetarea se face în temeiul unei propuneri, înaintate fie episcopului locului, fie sinodului local sau Sfântului Sinod. Propunerea poate fi făcută de orice Creştin Ortodox – singur, sau împreună cu alţii – fie că este mirean, călugăr, diacon sau ierodiacon, preot, ieromonah sau episcop. Această propunere este cercetată de o comisie şi supusă aprobării Sfântului Sinod. Dacă este aprobată cercetarea, aceasta începe.
Bineînţeles, aprobarea cercetării nu înseamnă şi aprobarea propunerii de canonizare! Înseamnă doar că această propunere a fost socotită vrednică de a fi luată în seamă, de a duce la eforturile foarte mari ale cercetării pentru canonizare.

Cercetarea pentru canonizare este o muncă greu de înţeles pentru cei mai mulţi oameni. Teologi, istorici şi alţi specialişti caută cu acribie și discernământ, adesea ani şi ani de zile, să cunoască viaţa şi învăţătura celui propus pentru canonizare. După cum am amintit, toţi avem păcate, greşeli, chiar patimi. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu mărturisirea prin faptă şi învăţătură a Dreptei Credinţe. Toţi avem alunecări. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu osteneala şi lupta de trăire şi zidire a Bisericii, de înaintare pe calea mântuirii. Toţi mai aducem celor din jurul nostru îndoieli, supărări, chiar sminteli. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu folosul cel bun pe care l-a adus viaţa şi cuvântul celui propus pentru canonizare.
Este uşor să vedem cât de greu este să faci această cercetare! Este o muncă nu doar îndelungată, nu doar amănunţită, nu doar împiedicată de subiectivismele oamenilor (pentru sau împotrivă), dar şi mistuitoare moral şi sensibilă duhovniceşte. Răspunderea este uriaşă iar atacurile celui rău pe măsură.
Totuşi asemenea cercetări s-au făcut şi se fac neîncetat. Odată încheiate, Comisia de studii şi investigaţii pentru cercetarea şi constatarea existenţei condiţiilor de fond pentru canonizare îşi întocmeşte raportul. Acesta este prezentat Sfântului Sinod.

Prezentarea raportului amintitei Comisii este următorul pas către canonizare. Este rândul episcopilor să cerceteze cercetarea, dacă putem spune aşa. Ei primesc dosarul, îl studiază – ajutaţi de consilierii şi alţi clerici, teologi, monahi etc. (persoane duhovnicești credibile) – şi ridică, sau nu, observaţii, obiecţii, întrebări. Comisia răspunde la ele, dacă există, completează dosarul, dacă este nevoie.

Urmează, în temeiul raportului final, respingerea sau aprobarea canonizării celui propus. Dacă are loc respingerea canonizării, se lucrează la o activitate pastorală care să lămurească pe oameni – dacă există o evlavie populară greşită – şi să îi îndrume către cei care cu adevărat sunt prietenii lui Dumnezeu. Dacă are loc aprobarea canonizării, se dă Hotărârea Sfântului Sinod pentru „canonizarea solemnă” a celui propus.
Are loc apoi alcătuirea vieţii, tipicului slujbelor, unei sau unor icoane etc., care se aprobă de către Sfântul Sinod. Şi, de asemenea, stabilirea datei de săvârşire a canonizării.
Se întocmeşte, de asemenea, actul sinodal ce înfăţişează pricina canonizării, hotărârea de canonizare a Sfântului Sinod, aşezarea Sfântului în Calendarul Bisericesc, deci şi instituirea zilei de prăznuire, hotărârea cultului public bisericesc local sau general pentru acel Sfânt etc., etc.

Rânduiala slujbei de canonizare este următorul pas. Aceasta cuprinde (1) aducerea sfintelor moaşte ale Sfântului, dacă există, într-un ritual solemn şi punerea lor spre închinare, (2) săvârşirea ultimului parastas (cu o excepţie pe care o explicăm mai jos), (3) procesiunea cu icoana sfântului sau şi cu moaştele (dacă există), (4) aşezarea solemnă a raclei/icoanei în biserică. Etc.

În sfârşit, ultimii paşi sunt cei ai comunicării canonizării către celelalte Biserici locale, publicarea actului de canonizare, a vieţii sfântului etc., actualizarea cărţilor de slujbă şi celelalte consecinţe fireşti ale canonizării.
La aceşti paşi deja cultul celui recunoscut ca Sfânt a devenit public şi obligatoriu.

După cum am amintit mai sus, în multe Biserici locale nu există acest sistem complex de canonizare. Recunoaşterea Sfinţilor se face mai simplu, de către un episcop, un sinod local sau al Bisericii autocefale, în temeiul evlaviei populare şi al acceptării acesteia. Evlavia populară mai este numită şi cult popular sau cult spontan. Teologia Ortodoxă observă că acest cult spontan poate să fie organizat sau difuz. Evlavia populară difuză, ori cultul spontan difuz are forma unui număr semnificativ de acte particulare de evlavie faţă de un Sfânt necanonizat. Evlavia populară organizată, ori cultul spontan organizat are forma unei grupări sau unor grupări de Creştini – mireni, călugări, clerici – care manifestă evlavie faţă de un Sfânt necanonizat.
Cum se exprimă canonic evlavia populară sau cultul spontan?
Fie că este difuză ori organizată, această evlavie populară cuprinde următoarele forme canonice de exprimare: mărturisiri despre viaţa sfântă şi cuvintele sfinte ale celui trecut în Veşnicie, aşezarea personală a vieţii după chipul vieţii şi după învăţătura celui trecut în Veşnicie, săvârşirea de rugăciuni particulare şi publice către acesta, observarea şi mărturisirea minunilor făcute de cel trecut în Veşnicie în viaţă şi după trecerea din aceasta, alcătuirea de rugăciuni şi imne dedicate Sfântului încă necanonizat, alcătuirea unor icoane ale celui trecut în Veşnicie şi cinstirea lor, cinstirea relicvelor şi moaştelor Sfântului (încă necanonizat), chiar ridicarea de biserici în cinstea unui sau unor asemenea sfinţi (mai ales în cazul martirilor, dar nu numai).

Toate aceste acte ale evlaviei populare au stârnit în secolele XVI-XVII împotrivirea Protestanţilor. În cazul Românilor, mai ales a Calvinilor şi Unitarienilor, dar nu numai. Aceştia (Protestanţii) s-au împotrivit în general cultului sfinţilor – deşi, local, au existat acceptări. Deşi această împotrivire, paradoxal, nu a oprit forme de evlavie, uneori de-a dreptul idolatră, faţă de lideri protestanţi şi neoprotestanţi (de pildă, punând învăţăturile acestora mai presus de cele ale Scripturilor). Protestanţii s-au opus atât ideii de Sfinţi în forma sa ortodoxă cât şi tuturor formelor de cinstire a acestora. Şi pentru că evlavia populară a fost primul pas în recunoaşterea sfinţilor, aceasta a fost şi cea mai atacată. De la acuze de idolatrie şi până la persecutarea violentă a Creştinilor, formele de opoziţie protestantă au fost multe. În Transilvania persecuţia calvină împotriva Ortodocşilor a ajuns până la folosirea forţei armate împotriva Credincioşilor. Dar a inclus şi o îndoctrinare teologică sistematică, menită să osândească evlavia populară, să o pecetluiască în mintea şi sufletul oamenilor drept „idolatrie”, „superstiţie”, „încălcarea Bibliei” etc., etc. Combaterea pomenirii morţilor – practicată chiar violent (mai ales verbal) şi astăzi –, a icoanelor (cu lauda ucigaşilor iconoclaşti), a relicvelor şi moaştelor (reactivată astăzi de unele partide), dispreţul faţă de sfinţi sunt doar o parte din elementele acestei îndoctrinări teologice protestante.

Istoria Bisericii arată limpede răutatea teribilă din spatele acestei purtări şi lipsa oricărui temei dogmatic sau canonic pentru ea.
Încă din Sfânta Scriptură vedem respectul faţă de moaştele sfinţilor, fără niciun fel de procedură de canonizare. Scoaterea oaselor lui Iosif din Egipt şi aducerea lor în Israel (Facerea 25.50 ş.cl.) este absurdă în lipsa legăturii dintre trup şi suflet după moarte, în lipsa cinstirii rămăşiţelor trupeşti ale Sfinţilor. Lupta dintre Arhanghelul Mihail şi Satana pentru moaştele Proorocului Moise (Iuda 1.9) nu are nicio logică dacă se exclude această cinstire a moaştelor. Evlavia femeilor mironosiţe faţă de Trupul Mântuitorului intră în aceeaşi evlavie străveche faţă de trupurile Sfinţilor. De altfel însuşi Duhul Sfânt făgăduieşte că „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8.11). Sau porunceşte „să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12.1). Şi proclamă „trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos” (I Corinteni 6.15).
Încă din Sfânta Scriptură vedem puterea relicvelor, adică a obiectelor legate de Sfinţi, precum şi cinstirea lor de către Credincioşi. Astfel, de pildă, ştergarele sau şorţurile pe care Sfântul Apostol Pavel le folosise/purtase erau puse peste cei bolnavi, iar aceştia se vindecau.
Este evident că aceste acte de evlavie populară au avut loc şi în epoca imediat următoare, a ucenicilor Sfinţilor Apostoli şi a primelor veacuri creştine. Mărturiile sunt limpezi. De la cinstirea sfintelor moaşte la aceea a relicvelor, de la alcătuirea de rugăciuni şi imne pentru Sfinţi şi până la introducerea acestor rugăciuni şi imne în cult, spontan, neorganizat, formele fundamentale de evlavie populară sunt prezente, toate, încă în această vreme.

Această tradiţie face parte din Sfânta Tradiţie a Bisericii.
Principiul Sfântului Vincenţiu de Lerin – ceea ce totdeauna, de toţi şi pretutindeni s-a crezut de Biserică este adevăr – se aplică şi aici. Şi este pecetluit de autoritatea Bisericii (consensus ecclesiae).
Nu vom intra aici într-o discuţie despre Întrupare, despre legătura între suflet şi trup, între energiile necreate, materie şi lucrarea de despătimire, sfinţire, îndumnezeire. Nici despre apologia sfintelor icoane şi alte asemenea aspecte care combat opoziţia (neo)protestantă faţă de cinstirea Sfinţilor, inclusiv faţă de evlavia populară.
Amintim doar faptul, esenţial, că totdeauna Biserica a acceptat evlavia populară şi niciodată nu a existat combaterea ei ca fenomen. Opoziţia faţă de o anume evlavie populară, dedicată unui anume Sfânt, apare doar atunci când un episcop consideră – întemeiat sau nu – că acela nu ar fi sfânt. Asemenea opoziţie a existat, de pildă, faţă de cinstirea Sfântului Ioan Gură de Aur. Pe acesta, duşmanii lui l-au osândit în sinoade – mai târziu osândite de Biserică – şi, ca urmare, au folosit această osândire încercând să înăbuşe evlavia populară faţă de Sfânt. O situaţie inversă o avem cu Origen, socotit sfânt de mulţi datorită morţii sale, în ciuda marilor erezii pe care le-a profesat; osândit de trei Sinoade Ecumenice (V, VI şi VII), de Sinodul Sfântului Fotie (socotit de multe Biserici al VIII-lea Ecumenic) etc., el a fost înlăturat din pomenire şi a ieşit din evlavia Drept-credincioşilor. Dar dincolo de asemenea cazuri particulare, practica universală a Bisericii a fost să accepte evlavia populară ca parte vie şi sănătoasă a vieţii sale, ca lucrare vie a Duhului Sfânt în viaţa creştină.

Sfântul Teodor Studitul a arătat că cinstirea Sfinţilor pe care cineva îi cunoaşte ca atare este o datorie sfântă, chiar dacă încă nu au fost recunoscuţi public de Biserică drept Sfinţi.
Sfântul Atanasie din Paros a arătat că evlavia populară este o tradiţie care, mai ales în cazul mucenicilor, merge până la alcătuirea de slujbe închinate Sfinţilor înainte de canonizarea oficială.
Sfântul Vasile cel Mare a fost recunoscut ca sfânt şi cinstit ca atare îndată după moarte, fără să existe vreun „act de canonizare” în afara evlaviei populare – devenită curând organizată şi apoi preluată ca atare de întreaga Biserică.
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava nu a fost canonizat niciodată! Îndată după moartea sa martirică a fost cinstit ca sfânt, fiind curând după îngropare adus la închinare în biserică, noaptea fiind ţinut în Sfântul Altar. Iar după cca. şaptezeci de ani, după cum stă scris, Alexandru cel Bun (1400-1432) a adus la Suceava „moaştele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou”. Iar acest Sfânt a devenit ocrotitor al Moldovei, fiind cinstit până astăzi, deşi nu a fost canonizat niciodată.
Sfântul Daniil Sihastrul a fost canonizat în a doua jumătate a secolului XX. El a avut însă icoane şi a fost chiar pictat în biserici, a fost chemat în rugăciuni şi pe alocuri invocat ca sfânt la Sfânta Liturghie cu secole înainte. La Sfânta Mânăstire Putna, la Sfânta Mânăstire Voroneţ şi în alte locuri din Moldova cinstirea sa ca sfânt, inclusiv în slujbele bisericeşti, s-a făcut de multe ori de-a lungul veacurilor – inclusiv de către clerici astăzi canonizaţi.
Sfântul Simeon Noul Teolog a cinstit pe Sfântul Simeon Studitul, duhovnicul său sfânt, cu icoană, lumânări şi slujbe, îndată după trecerea acestuia la Domnul.
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a fost cinstit ca sfânt încă în viaţă fiind, atât pentru blândeţea şi dragostea sa cât şi pentru râvna în mărturisirea Ortodoxiei, râvnă în care a folosit, cu adâncă înţelepciune, şi o cultură vastă. După trecerea la cele veşnice a fost îndată subiectul evlaviei populare atât la Ortodocşii din Polonia şi Lituania, cât şi la cei din Moldova. Acest sfânt a cinstit Sfinţii Români necanonizaţi pe care îi ştia, lăsându-ne, printre altele, această mărturie:
Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ, şi Rafil de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii [s.n.]. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!
Vedem aici că Sfântul Ierarh Dosoftei mărturiseşte aceeaşi Tradiţie Sfântă a Bisericii, de a-i cinsti pe Sfinţii lui Dumnezeu de îndată ce sunt cunoscuţi. Cinstirea moaştelor Sfinţilor Cuvioşi Daniil Sihastrul şi Rafail de la Agapia, cu sute de ani înainte de canonizarea oficială, este o pildă a continuităţii acestei rânduieli fireşti a Ortodoxiei, din vremea Sfinţilor Apostoli şi până astăzi.
Sfânta Filoteia din Atena, cuvioasă ce a suferit muceniceşte în secolul al XVI-lea, a fost cinstită îndată după moarte de către maicile din obştea sa, dar şi de tot poporul credincios din împrejurimi. Chiar pe mormântul ei s-a scris „Sub această piatră stă acoperit al Curatei Filoteia trup, iar sufletul ei Cel Preaînalt l-a aşezat alături cu fericiţii”. Dar trupul nu a fost lăsat mulţi ani în mormânt, căci izvorând bună mireasmă, la numai douăzeci de zile de la moarte, moaştele ei au fost cinstite ca atare, fiind puse la închinare şi cinstite de Drept-credincioşi. Ca urmare, aceştia s-au învrednicit de minuni, precum izvorârea de mir şi vindecări.
Sfântul Paisie Aghioritul a fost recunoscut drept sfânt, a avut icoană şi i s-a întocmit acatist cu ani de zile înainte de a fi canonizat. Evlavia populară faţă de Sfântul Paisie Aghioritul – ca şi faţă de Sfântul Nectarie, de pildă – a avut forma de cult spontan organizat, grupuri de ieromonahi şi monahi cinstindu-l inclusiv în slujbele săvârşite. Canonizarea s-a bazat pe şi a fost provocată de această evlavie populară, aşa cum este şi canonic, după Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.
În Muntele Athos şi astăzi cinstirea cuvioşilor cu viaţă sfântă se face îndată după sfârşitul vieţii lor pământeşti, inclusiv cu facere de icoană, slujbe şi cântări etc. Cuviosul Gheron Isihastul, de pildă, are parte de asemenea slujbe la Mânăstirea Vatoped, fără să fi fost canonizat.
Etc., etc., etc.
În fapt, o uriaşă parte a Sfinţilor cinstiţi de Biserica Universală nu a avut parte de canonizare, intrând în calendar şi în conştiinţa Bisericii doar prin evlavia populară. Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfinţii Mucenici din primele veacuri creştine – dar şi mulţi dintre cei de mai târziu – sunt doar o parte din numărul covârşitor de asemenea Sfinţi.
Vedem, prin urmare, că, în ciuda opoziţiei (neo)protestante, evlavia populară, fie ea difuză sau organizată, constituie o tradiţie ortodoxă, vie, a Bisericii, încă din primul secol creştin, neîntreruptă până astăzi.

Trist este că, total neortodox, sunt voci care neagă dreptul Ortodocşilor de a cinsti pe Sfinţii din Prigoanele Comuniste, sub pretextul protestant al „necanonizării lor”. Mulţi confundând „necanonizarea” cu „necanonicitatea”, o lipsă de iscusinţă teologică foarte gravă. Alţii pretinzând că „nu a trecut destulă vreme”, cu toate că nu există niciun temei canonic pentru o asemenea pretenţie5. Această negare, din păcate (şi la propriu, nu doar la figurat), merge până la afirmaţii extremiste faţă de cinstirea martirilor din aceste prigoane recente. Aceasta a fost declarată chiar „neascultare de Biserică”; ceea ce este nu doar o învinuire extrem de urâtă faţă de o parte esenţială a Tradiţiei dintotdeauna a Bisericii, dar şi o osândire a tuturor Sfinţilor care au practicat aceeaşi cinstire a sfinţilor necanonizaţi din vremea Sfinţilor Apostoli şi până astăzi. O asemenea învinuire stă împotriva Sfântului Sinod care – după mărturisirea dintotdeauna, de pretutindeni şi de toţi crezută a Bisericii – a pus evlavia populară ca început al canonizării. Dar ce să spunem de Sfântul Ierarh Dosoftei şi de atâţia alţi ierarhi, domnitori, cuvioşi, preoţi şi credincioşi care au practicat acest cult spontan, adeseori organizat? După asemenea învinuiri ar trebui scoşi din calendar şi osândiţi ca „neascultători de Biserică”! Doar că niciodată în toată Istoria Bisericii, în niciun loc, nu a existat nimeni care să pretindă că cinstirea populară a sfinţilor este îngăduită după o anume recunoaştere sau proclamare sau canonizare oficială! Ca urmare, evlavia populară, fie ea difuză ori organizată, este pecetluită prin consensus ecclesiae, care are aceeaşi putere ca hotărârile şi canoanele Sinoadelor Ecumenice. Încercările de a ascunde minunile care se săvârşesc de Sfinţii Închisorilor – revărsare de bună mireasmă, revărsare de mir, vindecări etc. – sunt împotrivire faţă de Sfinţi şi încălcare a rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu (rânduieli pe care le-am înfăţişat deja, cu destule exemple clare din Istoria Bisericii). Cum ar putea Sfântul Sinod să ia în considerare minunile săvârşite după moarte de Sfinţi dacă cinstirea Sfinţilor necanonizaţi şi mărturisirea minunilor lor ar fi oprită? Iată deci că şi această idee străină Ortodoxiei stă şi împotriva hotărârilor sinodale amintite. Iar dacă această împotrivire neortodoxă nu se va linişti, s-ar putea să avem ruşinea nesfârşită de a vedea Sfinţii Închisorilor recunoscuţi, canonizaţi, proclamaţi (după practica locală) în alte Biserici locale. Căci şi moaştele lor, şi icoanele lor, şi minunile lor se răspândesc în întreaga lume, astfel că tot mai mult se vădesc împotrivitorii acestei cinstiri ca împotrivitori faţă de Dumnezeu (FA 5.38-39)6.

Revenind la poziţia ortodoxă asupra cinstirii Sfinţilor, să observăm că evlavia populară constituie o opţiune personală a Credincioşilor. Ea vine din trăirea fiecărui creştin, din relaţia fiecăruia cu Dumnezeu şi respectiv cu cel socotit Sfânt.
Care sunt limitele manifestării ei? Care este deosebirea între evlavia populară şi cinstirea Sfinţilor recunoscuţi public de Biserică?
Limitele sănătoase, ortodoxe, ale evlaviei populare sunt în primul rând cele ale hotarului dintre venerare şi adorare. Am amintit mai sus că Sfinţii sunt veneraţi de Creştini ca prieteni ai lui Dumnezeu, în vreme ce Dumnezeu este adorat. În clipa în care în evlavia populară apare aşezarea unui Sfânt la egalitate cu Dumnezeu ori mai presus de Acesta avem de-a face cu o înşelare duhovnicească.
Este aceasta o dovadă că cel socotit Sfânt nu este sfânt?
Nici vorbă! Este doar o dovadă a lipsei de discernământ a celor care săvârşesc asemenea acte!
Manifestări de adoraţie au existat, de pildă, faţă de Sfântul Ioan de Kronstadt, ca să dăm un exemplu mai apropiat de zilele noastre (şi bine documentat). Existau persoane care îl socoteau a fi Însuşi Iisus Hristos, de pildă. Şi care, ca urmare, îl adorau în loc să îl venereze. Evident, asta nu înseamnă că Sfântul Ioan de Kronstadt nu mai este sfânt. Sfinţii Trei Ierarhi au primit sărbătoare comună tocmai pentru că unii dintre credincioşi întrecuseră măsura evlaviei faţă de unul sau altul dintre ei. Ceea ce nu înseamnă că Sfinţii Trei Ierarhi nu mai sunt sfinţi. Aşa cum sfinţenia lui Dumnezeu nu este scăzută de faptul că mulţi pretind că nelegiuirile pe care le fac le săvârşesc în numele Lui.
Ca urmare, dacă evlavia populară trece de hotarele îngăduite, pe care le-am amintit, asta nu înseamnă că cel vizat de exagerări nu este sfânt. Dar, pe de altă parte, explică mai bine şi nevoia canonizării, precum şi una dintre deosebirile fundamentale între cinstirea unui Sfânt prin evlavie populară şi, respectiv, prin canonizare sinodală.
Câtă vreme un Sfânt este cinstit doar prin evlavie populară – fie ea difuză ori organizată –, cinstirea lui în biserici şi mânăstiri, în viaţa credincioşilor etc. este o alegere personală. Însă din clipa canonizării ecleziale a Sfântului, cinstirea lui în viața comunitară (biserici şi mânăstiri) și personală a credincioşilor devine o datorie sfântă. Prăznuirea zilei închinate pomenirii acelui Sfânt, rugăciunile faţă de el, cinstirea moaștelor și a icoanei sale şi toate celelalte forme de venerare (ridicarea de biserici dedicate Sfântului respectiv, punerea numelui Sfântului copiilor la Botez, redactarea de cărți și organizarea de conferințe în cinstea lui) sunt parte a datoriei creştine a fiecărui credincios și o dovadă a iubirii lui față de acest Sfânt al lui Dumnezeu și al Bisericii.

Încheiem reamintind întrebările puse la început:

(1) Putem cunoaşte Sfinţii înainte de canonizare?
R.: Da, evident, criteriile de recunoaştere sunt aceleaşi totdeauna.
(2) Putem să cinstim pe Sfinţi înainte de canonizare?
R.: Da, evident, porunca de a-i cinsti pe „prietenii lui Dumnezeu” a fost dată de Acesta şi ţinută de Biserică totdeauna fără a fi condiţionată de canonizare. Doar osândirea cuiva ca eretic, ca duşman al lui Dumnezeu etc. este temei pentru a opri cinstirea sa.
(3) Dacă putem, cum putem şi cum nu putem să-i cinstim?
R.: În aceeaşi măsură în care putem să cinstim pe Sfinţi, prin venerare, ca „prieteni ai lui Dumnezeu”, ca îndrumători către Acesta, Singurul adorat.
(4) Care este deosebirea în cinstirea unui Sfânt înainte de canonizare şi după?
R.: Înainte de canonizare participarea la cinstirea unui Sfânt ţine în mare măsură de percepţia şi implicarea personală, după canonizare este o datorie creştină sfântă.

Nădăjduind ca aceste rânduri să fie de sfânt folos cititorilor, mulţumesc celor care mi-au cerut să le scriu şi celor care m-au ajutat să le întregesc şi să limpezesc. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtărşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi!
Slavă lui Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, care niciodată nu ne-a lipsit de mărturisitori ci în toată vremea a ridicat asemenea Sfinţi ca să ne fie luminători şi călăuze, stâlpi şi întărire!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


De la Sfântul Macarie la Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Grigorie Palama avem o pleiadă strălucitoare de cuvinte prooroceşti mai întărite ce ne arată învăţătura adevărată despre Sfinţi şi sfinţire.

Predania, ca lămurire a lucrării practice a Evangheliei şi ca parte fundamentală a Învăţăturii Domnului apare încă în Noul Testament, fiind mai apoi numită şi Sfânta Tradiţie. A se vedea Romani 15.18; II Tesaloniceni 3.6; I Corinteni 12.8 şi 15.2; II Tesaloniceni 2.15 etc.

Deşi Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos consideră esenţiale minunile pentru recunoaşterea sfinţilor, Pr. Joseph Frawley consideră că „Deşi canonizarea unui sfânt poate fi iniţiată de o minune, aceasta nu este necesară pentru canonizare” (https://oca.org/fs/glorification-of-saints) dând exemple de sfinţi despre care nu se ştie să fi săvârşit minuni. Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos aduce aminte, între criteriile de canonizare, şi de „marile servicii aduse Bisericii” (precum eliberarea din prigoane, de pildă).

În Biserica noastră (Biserica Ortodoxă Română), canonizările ce au avut loc în anii ’50 şi după aceea, precum cele din 1992 şi 1997 s-au făcut după o tradiţie generală ortodoxă, concretizată în hotărârile Sfântului Sinod din toamna lui 2002 (4255/2002 şi 5085/2002). Multe Biserici locale nu au o formă asemănătoare, mulţumite fiind cu unele proclamări solemne ale sfinţeniei în temeiul cultului popular (spontan), mai ales atunci când acesta devine organizat. (A se vedea mai jos în eseul de faţă ce este cultul popular sau spontan.) Tendinţa este de armonizare a rânduielilor de canonizare.

A se vedea că de la Sfântul Antonie cel Mare la Sfântul Grigorie Palama (prima canonizare cunoscută) şi de la Sfântul Macarie la Sfânta Filoteia din Atena avem o mulţime uriaşă de martiri, mucenici şi cuvioşi care au fost recunoscuţi şi cinstiţi ca Sfinţi îndată sau foarte curând după moartea lor. Pretenţia unei „obligaţii” de „trecere a timpului” de la moarte este străină Ortodoxiei.

Îi mărturisesc pe Sfinţii din Prigoanele Comuniste teologi din întreaga lume, de la Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos (ex.: «Oρθόδοξος Tύπος», 5-11-2010) la cuvioşii Mânăstirii Platina.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Puţin despre adevărata mărturisire a Ortodoxiei şi îndreptarea noastră

DSCN0616 Troiţă Borca
   Nesinceritatea multora din cei care spun că luptă pentru Ortodoxie, dar în fapt doar dau cu bâta în oricine nu zice ca ei, se vede din faptul că folosesc orice prilej pentru a vorbi de rău, dar nu vorbesc de bine decât excepţional.
   Atunci când transformi o greşeală – a unui mirean, monah, diacon, preot sau episcop – în pretext pentru a-l înfiera, pentru a-l judeca şi osândi, deja te-ai aşezat în afara Ortodoxiei.
Atunci când pretinzi că ai dreptul să sari în sus cu furie sau indignare pentru greşelile unora din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – dar nu ai bunul simţ de a sări în sus cu bucurie şi laudă pentru binele făcut de unii şi alţii din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – te-ai descalificat şi ca ortodox, şi ca judecător. Sau, mai bine zis, te-ai calificat desăvârşit ca judecător nedrept.
   Sunt, la ierarhii noştri, unele gesturi care trec de dragostea pentru cei de altă credinţă în locuri cel puţin cenuşii, dacă nu chiar întunecate. Căci a-l încuraja pe cineva în ceea ce îi face rău nu este dovadă a iubirii, ci a fricii sau lenei sau nepriceperii de a-l ajuta. Dar sunt, la ierarhii noştri, şi nenumărate gesturi de binefacere, de mărturisire, de dragoste adevărată şi credinţă.
Este mai mult decât întristător să-i vezi pe cei care pretind că apără Ortodoxia cum se reped cu o lăcomie băloasă la orice pot folosi pentru a ataca – ei zic, incorect, critica – ierarhia, Biserica. Şi cum trec sub tăcere – sau declară dispreţuitor ca „excepţii” – toate lucrurile bune pe care s-ar cuveni să le laude, să le încurajeze.
   Au trecut ani de zile de când am vorbit despre Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste. Au trecut ani şi nu a existat nicio trezire, nicio lucrare în dragoste şi adevăr – din partea celor care pretind că apără Ortodoxia – pentru canonizarea fie şi a unui singur ierarh martir. Vreme pentru a ataca şi osândi numeroşi clerici – inclusiv ierarhi – au avut din belşug. De fapt cam asta a fost singura lor lucrare. Dar paşii fireşte către canonizarea martirilor din Prigoanele comunist au rămas în spatele aceloraşi câţiva ostenitori. Blamaţi pentru că nu s-au alăturat corului, de câte ori au hotărât unii că trebuie urlat, acuzat, insultat… „duhovniceşte”.
   Ceea ce, dintr-un protestantism ortodoxist, scapă multora, este că cinstirea sfinţilor din Biserica locală de care aparţinem este o datorie sfântă.
Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” Psalmii 138.17
   Care este stăpânirea sfinţilor?
   Facerea de bine!
   Cinstirea sfinţilor nu este un lucru de care au nevoie sfinţii, ci este o nevoie a noastră. Nu sfinţii au folos, nu ei câştigă, de pe urma cinstirii noastre, ci noi câştigăm de pe urma cinstirii lor.
   Căci ei ne sunt, dacă îi cinstim, şi călăuze, şi învăţători, şi ajutători, şi apărători.
   Şi dacă toţi sfinţii, de oriunde ar fi, merită cinstiţi, de vreme ce toţi sunt prietenii lui Dumnezeu şi pilde ale ridicării omului către Dumnezeire; firesc este să cinstim în primul rând pe casnicii noştri care sunt vrednici de cinste. Căci ei sunt din neamul nostru, sunt rudele noastre, iar prin înălţarea lor duhovnicească ne devin de două ori părinţi, ca cei ce sunt părinţi duhovniceşti şi sunt şi din neamul nostru.
   Prin sfinţii Bisericilor locale, pe care Dumnezeu nu doar că îi ridică, ci îi şi descoperă după a Sa purtare de grijă, Cel Preaînalt ne călăuzeşte. Ne arată cum se dă lupta cea bună în locul şi în vremurile în care trăim; ne arată că putem şi noi să ne ridicăm, tot mai sus, către Cer; ne arată care sunt încercările specifice locului şi vremii noastre şi felul în care pot fi biruite etc.
  Şi, poate mai presus de toate, prin sfinţii Bisericii locale Dumnezeu zideşte această Biserică, îi dă pietre puternice, stâlpi puternici, prin care să se înalţe mai frumoasă şi mai întărită, să poată cuprinde şi ocroti pe cât mai mulţi.
  Ca urmare, ignorarea sfinţilor locali – o practică tipică etnofobiei româneşti, boală naţională a ultimelor secole – este o cale sigură de a slăbi şi Biserica locală, şi puterea noastră de a creşte către Dumnezeu, şi unitatea creştină.
   Puterea Creştinului stă în binele pe care îl face:
Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.16)
   Iată adevărata mărturisire a Ortodoxiei: faptele bune.
   Fără acestea, aşa-zisa „mărturie creştină” devine, paradoxal la prima vedere, batjocură:
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7.21-23)
    Cum?
   Deci nu doar că proorocind (adică teologhisind, cum se zice astăzi) în numele Domnului, nu au făcut nimic, dar chiar făcând minuni şi aparente izgoniri de demoni au fost şi au rămas străini de Dumnezeu! De ce? Pentru că lucrau fărădelegea! 
   Căci, după cum stă scris,
Credinţa fără fapte, moartă este!” (Iacob 2.20)
   Şi, iarăşi,
Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (I Ioan 3.18)
   Cum ar putea, oare, cineva care neîncetat stă în patimi şi păcate, să fie bun învăţător al curăţirii şi sfinţirii? Oricât de bine ar cunoaşte teoria curăţirii şi sfinţirii, nu ar putea să o înţeleagă cu adevărat. Pentru că nu a lucrat-o.
   Cum ar putea cineva care nu îşi cinsteşte părinţii, deşi sunt buni, să fie cinstitor de Dumnezeu, Părintele ceresc? Oricât de mult ar cunoaşte teoria cinstirii părinţilor, nu ar putea să o pună în lucrare faţă de Dumnezeu, pe care nu Îl vede. Pentru că nu a lucrat-o faţă de părinţii săi, pe care îi vede(a). După cum limpede s-a spus:
Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4.20)
   Este nevoie, prin urmare, înainte de orice „sărit în sus” pentru greşelile fraţilor şi părinţilor noştri – fie ei trupeşti sau duhovniceşti – să adunăm întâi multă muncă şi luptă în îndreptarea noastră.
Iar aceasta începe, odată ce am cunoscut Cine este Dumnezeu, de la cinstirea Sfinţilor Săi.
Aceştia, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei care au străbătut calea grea şi plină de răutăţi pe care noi doar am început să călcăm. Au urcat locurile cele prăpăstioase ce ameţesc pe neîncercaţi, au trecut prin mlaştinile ce încleiază pe cei slabi, au înfrânt fiarele ce pândesc drumeţii. Sunt călăuze şi învăţători, sunt ostaşi puternici, în stare să ne apere şi să ne înveţe lupta – căci vine, vrem sau nu, şi rândul nostru pentru toate încercările.
   Dacă vrem îndreptarea Ţării şi a Neamului, dacă vrem îndreptarea celor care nu sunt bune şi drepte în societate şi în Biserică, de aici începem: de la cinstirea Sfinţilor.
De la cinstirea lor prin cunoaşterea vieţii lor, în primul rând, astfel încât să le putem urma paşii. Doar de la această încercare, de cunoaştere şi urmare a lor, prind putere şi rost rugăciunea, slujbele şi celelalte forme de cinstire.
   Aştept, ca pe un semn al Învierii noastre, ca Biserică locală, ca Neam şi Ţară, mişcarea celor care Îl caută pe Domnul către Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste.
Dumnezeu să ne ajute!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Calea Sfinţilor

Faţă de cele cinci căi amintite ieri s-a pus întrebarea:
Care este Calea Sfinţilor? 

O întrebare bună.
Dacă cei care muncesc şi luptă pentru îndreptarea locului (lumii) în care trăiesc sunt pe Calea Eroilor, cum ar fi, mai sus de aceasta, o Cale a Sfinţilor?

De fapt, aşa cum spunea un erou al Rezistenţei Anticomuniste,
tăcuţii mucenici cu haiducii’s gemeni.

Deosebirea vine dintr-o neaşteptată nuanţăSfinţii muncesc şi luptă nesfârşit de mult pentru îndreptarea a tot ceea ce este rău sau strâmb în ei înşişi. Munca şi lupta lor pentru îndreptarea lumii sunt atât de strâns legate de această primă lucrare şi luptă încât uneori parcă nici nu se văd. Dar izvorâte din îndreptarea proprie, tot mai deplină, au în fapt, dincolo de ceea ce se poate simţi şi cunoaşte de oameni, o putere nesfârşit de mare.
Pentru cei care au trăit în România stalinistă, sub ocupaţia invadatorilor sovietici deveniţi „cetăţeni români” şi a puilor lor, este uşor să dăm o pildă: Sfinţii Prigoanelor Comuniste. Cunoscuţi şi ca Sfinţii Închisorilor. Şi vorbim aici mai ales despre cei care au încercat – în puşcării, lagăre, domicilii forţate sau cuşca societăţii staliniste – să îndrepte lucrurile începând cu adâncurile propriului suflet, propriei minţi, propriei inimi, propriului trup. Toţi au fost, din punctul de vedere al societăţii staliniste, nişte pierduţi, nişte înfrânţi, „o pleavă„, cum îi numeau unii comunişti de frunte. În vreme ce alţii îşi cumpărau cu puncte pe cartelă „rochiţa cu buline” sau alte haine „chic” („şic”), ei stăteau în zdrenţe. În vreme ce oamenii obişnuiţi „se învârteau” de o primă, de „ceva” luat de la locul de muncă, de o avansare, chiar, ei „se învârteau” de încă o bătaie de la gardieni, de încă o reţinere la Securitate, de încă o arestare, de o eliminare din facultate sau de la locul de muncă (pe motiv de „origine nesănătoasă”, „atitudine nesănătoasă” etc.).
Pe scurt, în societatea stalinistă a României acelor decenii aceşti oameni nu se auzeau, nu se vedeau. Chiar şi rudele, adesea, fugeau de ei.
Cu toate acestea ei sunt astăzi cea mai mare mândrie a Neamului Românesc. Ei sunt cei care au luptat împotriva sistemului satanic în ciuda unor forţe mai mult decât copleşitoare. Ei au dat Românimii o Rezistenţă Anticomunistă unică în lume. Care, fără niciun sprijin extern real, a dus vreme de doisprezece ani (1944-1956) un război armat de rezistenţă anti-comunistă; un război teoretic imposibil de dus fie şi un singur an. Ei au dus şi acest război, dar şi nenumărate ale forme de rezistenţă anticomunistă – de la monahismul „de apartament” până la tipărirea de carte creştin-ortodoxă în plin stalinism, de la construirea de biserici în plin regim ateist (care interzisese construirea de noi biserici!) până la frumoasa poezie creştină a închisorilor politice. Şi România cerească a devenit mult, mult mai bogată prin sosirea lor acolo.
Dar, mai mult decât atât, lucrarea lor a avut un răsunet adânc, ce a ajuns mai departe decât ne închipuim. Dacă ar fi să ne amintim de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ajuns un mărturisitor atât al realităţilor comuniste, cât şi al duhului ortodox, în Statele Unite (inclusiv la nivelul vârfului acestei federaţii) şi tot ar fi de ajuns. Ori dacă aş aminti – sau le-aş spune celor ce nu ştiu – că atât de mulţi dintre cei care suntem astăzi creştini datorăm atât de mult unor dispreţuiţi ai vremilor staliniste… Căci pentru foarte mulţi dintre cei de astăzi părinţii duhovniceşti, cei care „ne-au născut întru Christos”, după o expresie biblică, sunt cei trecuţi prin moara ucigaşă a prigoanei comuniste.

Şi Sfinţii şi Eroii merg pe aceeaşi cale. Dar Sfinţii merg mai bine, căci lucrează mult mai mult la propria îndreptare. Acest lucru, ce pare să amâne adeseori – şi mult – îndreptările exterioare, îi face nu doar să greşească mai puţin, să se ferească de alunecările de dreapta sau stânga ale eroilor; îi face şi să săvârşească un bine mai deplin, mai adânc, mai desăvârşit. Cucerind uneori chiar pe cei pe care eroii pur şi simplu i-ar înlătura. Şi care, datorită sfinţilor, devin din umblători pe căile răului, trăitori ai binelui şi lumină a lumii.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă