Cine face politică?

Un cititor comentează (la Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu), astfel:

”Din păcate în politică sunt trimiși și selectați indivizii cei mai abjecți. Iar cei care chiar încearcă să schimbe ceva sunt rapid eliminați.
Ceea ce nu pot să-mi explic însă este lipsa de asumare din partea propriilor noștri credincioși când vine vorba de implicare politică. “Nu mă duc eu…”, “Nu mă bag…”, “N-am ce căuta în clica asta”. “Dom’le noi suntem creștini, noi nu facem politică.” Și sunt și unii clerici care încurajează atitudinea asta: “N-ai ce căuta, politica e o c…a”.
Și atunci, dacă noi, creștinii, nu trebuie să facem politică, adică să ne îngrijim noi de viața polisului, cine trebuie s-o facă? Șmenarii, interlopii, păpușile învârtite cu cheița?” (Alexandru Miron)

E simplu de răspuns la această întrebare:

îndoctrinarea masono-comunistă a prins pe mulți din Biserică, mireni, clerici, cu sau fără funcții în administrație.

Separarea dintre politică și religie este o aberație ideatică folosită propagandistic de Stânga genocidară (întâi în Franța, apoi pretutindeni) pentru a-și impune propria religie în și prin politică.

Să fim înțeleși: orice politică, orice sistem juridic, se întemeiază pe valori morale. Adică pe concepțiile mistice, religioase ori superstițioase ale oamenilor. Prin urmare, separarea politicii de religie este totuna cu separarea aerului de oxigen pentru o „respirație obiectivă”: un act absurd, o imposibilitate fizică.

În același fel, idei de tipul „noi suntem Creștini, noi nu facem politică” sunt echivalente cu fraza „noi suntem Creștini, nu avem nimic de-a face cu Christos”.

La fel de „ortodoxă” este și ideea că Iisus Christos ar fi fost împotriva implicării în politică, pentru că a zis „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Cei care spun asta păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, pentru că taie din Scriptură. Cuvântul întreg este

Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor. Dar acum Împărăția Mea nu este de aici.” (Ioan 18.36)

Cutremurător mi se pare că nici nu e nevoie de alt verset pentru a vedea că „interpretarea” pasivistă este o răstălmăcire urâtă a cuvântului lui Dumnezeu!
Iisus Christos nu spune că nu este împărat. Iisus Christos spune un adevăr elementar: că Împărăția Sa încă nu se întinde peste oameni, că încă nu sunt oameni care să fie ai Împărăției Sale. Firesc, pentru că Biserica prin care Împărăția lui Dumnezeu cuprinde oamenii avea să se înființeze la Cincizecime.
Dar mai spune Împăratul Împăraților și un cuvânt de grea mustrare pentru pasiviști:

Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor.” (Ioan 18.36)

Cuvântul acesta spune că toți cei care, mireni fiind, nu luptă spre apărarea lui Christos în fața politicilor anticristice sunt lepădați de Domnul! Căci dacă ar fi ai Împărăției Sale, ar lupta pentru El și Împărăția Sa, după cum Însuși a spus!
Ca urmare, pasivismul politic este erezie și lepădare!

Aici avem și multe lecții ale istoriei, foarte limpezi și, totodată, foarte dureroase:

Pretutindeni unde s-a primit pasivismul politic al Creștinilor Biserica a fost nimicită.

În Persia Creștinii refuzau să ia parte la orice lucrare a statului, deoarece îl priveau ca satanist – era – și nu își asumau datoria ființială de a munci și lupta să-l curețe, să-l sfințească (muncă sisifică, dar cu atât mai meritorie și potrivită pentru Creștini!). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Arabia, Creștinii refuzau să se implice în conducerea triburilor și alianțelor de triburi locale, deoarece acestea erau politeiste. Ca urmare, au fost nimiciți.

În Egipt, după primele secole creștine, se răspândește o mare delăsare în rândul mirenilor: viața, minunile și rugăciunile călugărilor din pustii țin locul vieții personale în Christos pentru tot mai mulți. Ca urmare, cei mai mulți au fost nimiciți.

În Africa de Nord Romană, Creștinii se declară scârbiți de orgiile și corupția societății; de aceea, se retrag tot mai mult din politică și se îmbolnăvesc de un purism accentuat (de unde și pogorământul local dat prin Canonul 12 al Sinodului Quinisext, care încalcă Scripturile și canoanele Sinoadelor Ecumenice, cu nădejdea vană a opririi prăbușirii Bisericii din Africa). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Romania (știută și ca Imperiul Roman) Creștinii resping, în cea mai mare parte, doctrina pasivistă și scriu apologii în fața autorităților, își păstrează funcțiile în armată și administrație chiar dacă riscă tortură și moarte. Într-un cuvânt, sunt activi în politică în statul păgân al Romanilor. Ca urmare, după secole de luptă și martiriu, urcă pe tron Sfântul Nostru Împărat Constantin cel Mare. Iar Creștinii, trecând prin alte și alte persecuții, merg mai departe, până astăzi.

Biserica, de-a lungul mileniilor, a arătat că:
mirenii au datoria să ocupe, cu cât mai multă vrednicie (venită în primul rând prin harul lui Dumnezeu) poziții în administrație, armată, politică etc.
clericii au datoria să îi îndrume pe mireni și în această privință, ferindu-se însă de orice funcții în administrație, armată, politică etc. prin care ar fi împiedicați de la slujire, de la obiectivitatea părintească etc.

Ca urmare, cei care propovăduiesc pasivismul politic propovăduiesc neascultarea față de Dumnezeu, neascultarea față de Biserica lui Dumnezeu, nimicirea Creștinilor, o religie străină.

Să luăm aminte!

Sfințitul Martir Iustin Pârvu, cu dreptate numit și Voievodul Ortodoxiei Românești,
om dumnezeiesc,
activ în politica românească, după rânduielile Bisericii,
în viața de aici și de dincolo

Cei care prin pasivism sau colaboraționism lasă răilor puterea în stat sunt complici la toate crimele acestora și cu ei vor răspunde în Ziua Judecăților.

Iar cel care luptă, chiar singur, întru Dumnezeu pentru Neamul său, chiar și de va muri tot va birui.

Semen est Sanquis Christianorum.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

E greu să crești copii astăzi

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:”E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil,asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”

Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala tătarilor, invazia ungurilor, incursiunile polonezilor, atacurile turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război?

Atunci era vremea să creşti copii, nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici români, nici creştini, nici oameni, ci nişte sclavi ai poftelor,mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
(text apărut în 2015 – din păcate, și mai actual!)

P.S. Au fost vremuri în care cei care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară. Deşi nu aveau nici spitale, nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.

Soborul Sfinților Români

Soborul Sfinților Români, cei născuți în ciuda vremilor cumplit de grele, pentru că părinții lor credeau cu adevărat în Dumnezeu. Și astfel copiii credinței au cucerit Cerurile, împodobindu-le și crescând mereu frumoasa Românie Cerească.

A se vedea și

Despre numele de botez…

Hramul sau sărbătoarea casei

Thoughts. Morality

One of the greatest triumphs of Leftism against sane thinking is the absurd idea the morality (ethics) can exists outside of a religious system. The truth is that is no morality outside Theology and religious thinking. The Communist morality (ethics) is not just a political fabrication, but a religious one in the first place; as is based on the religious convictions of absolute ideological superiority, absolute truth of Communist hypothesis etc. There isn’t – and never was – a moral code, a morality or ethics that could be (or was) deduced on through a thinking or a assessment system that eludes or ignore the transcendent. A very direct and invincible proof is the multitude of „moral” systems that the Left proclaimed and proclaim to be absolute.

Coming back: Morality is always religious.
Even immorality is always religious.

As a logical consequence, any political system that proposes or proclaims an „independent morality” is, in fact, a disguised religious system.

Mihai-Andrei Aldea

Gânduri. Morala

Una dintre marile biruințe ale Stângismului asupra gândirii sănătoase este ideea absurdă că morala poate exista în afara unui sistem religios. Adevărul este că nu există o morală în afara Teologiei și conceptelor religioase. Morala comunistă nu doar că este o născocire politică, este în primul rând o născocire religioasă, întemeiată pe convingerile religioase de superioritate ideologică absolută, de adevăr absolut al ipotezelor („teoriilor”) comuniste etc. Nu există o morală ce să poate fi dedusă printr-un sistem de gândire sau calcul în care lipsește o concepție despre transcendent. O dovadă empirică, simplă și invincibilă, este multitudinea de sisteme „morale” pe care le-a proclamat și le tot proclamă Stânga drept absolute.

Revin: Morala este totdeauna religioasă.
Chiar și imoralitatea este totdeauna religioasă.

Ca o consecință logică absolută, orice sistem politic ce propune o „morală independentă” este, de fapt, un sistem religios mascat.

Mihai-Andrei Aldea

Părintele Visarion Iugulescu – de Sergiu Ciocârlan

Printre Sfinţii Prigoanelor Comuniste pe care i-am întâlnit se află şi Părintele Visarion Iugulescu.

Prigonit pentru Credinţă – de Comuniştii de ieri şi de astăzi -, a păstrat neîncetat căldura iubirii de Dumnezeu. Cuvântul său cucerea prin trăirea din care izvora.

Dacă intelectualiştii sterpi îşi îmbracă goliciunea în vorbe alambicate, preţiozităţi şi aroganţe, Părintele Visarion – ca şi Părintele Nicodim Măndiţă – a izvorât har pentru că trăia în har. Firescul trăirii sale în Christos era copleşitor pentru cel care îl întâlnea. Şi împărţea cu drag şi bucurie darurile sale, care se înmulţeau, astfel, nesfârşit.

Urât de ocupanţii sovietici – pretinşi Români -, urât de colaboraţionişti şi alţi trădători, Taica Părintele, cum îi spun ucenicii, a mers neîncetat către Ceruri.

Amintirea lui este vie printre ucenicii săi şi familiile acestora. Dar pentru cei mai mulţi sunt puternice bârfele lansate de Securitate – inclusiv prin colaboraţioniştii din Biserică.

Profesorul Sergiu Ciocârlan, cercetător acreditat CNSAS, a hotărât să se aplece asupra vieţii şi învăţăturii Părintelui Visarion Iugulescu. A străbătut kilometri de documente, mărturii înregistrate, mărturii directe. A pus în paralel actele Securităţii – adeseori agramate şi nu rare ori auto-contradictorii şi absurde. Le-a pus în paralel, apoi, şi cu mărturiile persoanelor implicate la care a putut ajunge.

În anul 2020 apare la Editura ART SOLEIL, Braşov, lucrarea

Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Părintele Visarion Iugulescu, de Sergiu Ciocârlan.

Cartea este tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

O să vă îndemn, din suflet, să o citiţi! Merită!

Ţineţi minte: Dacă îi cinstim şi urmăm pe Sfinţi suntem urmaşii lor, dacă nu îi cinstim şi nu îi urmăm suntem urmaşii torţionarilor, ocupanţilor şi colaboraţioniştilor.

Citiţi cartea lui Sergiu Ciocârlan.

Veţi vedea amândouă taberele: a Românilor lui Dumnezeu şi a oamenilor Satanei.

Şi vă va ajuta să ţineţi calea cea dreaptă. Cale spre care a îndemnat atâta suflete şi luminosul şi iubitorul ierodiacon Visarion Iugulescu.

Închei cu un citat de la începutul lucrării Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Părintele Visarion Iugulescu :

De mii de ori de m-aş naşte, aceeaşi misiune aş lua-o
acelaşi lucru l-aş face, pentru că nu există o datorie mai sfântă
decât aceea de a-i sluji aproapelui,
de a salva suflete şi de a fi în slujba lui Dumnezeu!
(Părintele Visarion Iugulescu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea