IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (I)

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(I)

În 1944 trupele sovietice au început să pună stăpânire pe România, ajutate şi de mişcarea deloc înţeleaptă din 23 august. Ocupaţia sovietică a fost ceva atât de cumplit, încât a depăşit bestialitatea ocupaţiei germane din Primul război mondial. Aducătorii comunismului, progresului şi libertăţii nu doar că jefuiau orice, nu doar că ucideau după chef, nu doar că violau. Ci, asemenea trupelor bulgăreşti din Primul război mondial – excluse din ocupaţia României chiar de germanii înspăimântaţi de manifestările lor demente – şi trupele sovietice s-au dedat la acte aflate dincolo de orice gândire. Ceea ce au făcut la Ip şi Trăznea ocupanţii maghiari ai Ardealului s-a repetat de către invadatorii răsăriteni.

Am avut prilejul să ascult mărturii ale unor bătrâni din Bistriţa, Teleorman sau Olt, din Vâlcea, Ialomiţa, Neamţ, Suceava, Braşov, Sibiu şi alte părţi ale ţării. Este extrem de greu să le duci, să încerci să nu răspunzi cu ură la asemenea amintiri. Voi spune doar, pe scurt, că în multe dintre aceste locuri femeile au umblat luni de zile mânjite cu balegă sau chiar excremente, deoarece împuţiciunea aceasta era singura care le apăra de violurile sistematice ale sovieticilor. Aceştia năvăleau noaptea în case, având o mare plăcere din a silui toată partea femeiască – şi de la 7-8 ani în sus, şi până la 70-80 de ani – în faţa familiei. Rezistenţa era zdrobită prin forţă, batjocura totală. Ca urmare, „toaleta” de culcare a femeilor consta într-un strat nou de balegă, astfel încât incursiunile nocturne ale sovieticilor să le găsească respingătoare.

Nu voi mai înşira aici alte crime sovietice – şi, apoi, comuniste. De la familii întregi măcelărite pentru nebuneşti răzbunări personale şi până la fabrici demontate şi duse în întregime în adâncurile Rusiei. De la „arestări” fără acte şi oameni topiţi în sistemul NKVD-ului pentru totdeauna, fără urmă, până la ofiţeri români ucişi în masă după 23 august 1944 pentru că… erau ofiţeri! Sau până la oameni ucişi „pentru crimele româneşti din Transnistria”, cu toate că procesele SOVIETICE împotriva administraţiei româneşti în Transnistria au fost un eşec total. Printre altele, Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost SINGURUL guvernator din Axă al unei zone din URSS pe care „Justiţia Sovietică” a trebuit să-l achite! Trimiţându-l în România, unde ocupanţii sovietici au organizat uciderea lui…

În paralel cu această revărsare de bestialitate de neînchipuit, propaganda sovietică vorbea despre „Prietenia dintre popoare”, despre „Libertatea adusă de Comunism”, despre „Iubirea frăţească dintre popoarele sovietice şi poporul român”. „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, urlau cei care călcau în picioare libertatea unui neam întreg.
De fapt comunismul s-a caracterizat, şi în vremea ocupaţiei sovietice, şi după aceasta, prin contradicţia fundamentală între cuvânt şi realitate. Aici intră „libertatea” care înrobeşte, „iubirea” care urăşte, „frăţietatea” care zdrobeşte, jefuieşte, violează, abuzează. Aici intră lozinci precum „Puterea, poporului!”, deşi puterea o avea aparatul de ocupaţie (pro)sovietic, alcătuit mai ales din străini – mulţi veniţi direct din U.R.S.S. Ori „Toată averea, poporului!”, deşi poporul suferea de foame, iar averile curgeau către U.R.S.S., unele fire mai mici scurgându-se în buzunarele celor din aparatul de represiune.

Faţă de toată această nebunie, românii au avut trei feluri de a răspunde.
Unii i-au întâmpinat pe ocupanţi cu bucurie, căutând să-şi găsească locuri călduţe în noua putere.
Alţii au plecat capul şi s-au supus, ştiind că este rău, dar alegând supunerea primejdiei rezistenţei.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei.
Unii au luptat împotriva ocupaţiei prin vestirea adevărului. De la Preasfinţitul Nicolae Popovici al Oradei şi până la Rugul Aprins de la Antim, de la predici împotriva ateismului şi corupţiei comuniste până la „simpla” – dar pedepsita! – trăire creştină în lume sau în mânăstire.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei prin despărţirea de sistem sau chiar prin folosirea armelor. De la Fraţii Arnăuţoiu sau Gogu Puiu şi până la „Sumanele negre” sau vestiţii partizani bucovineni, de la Elisabeta Rizea ori Gavrilă Mihali Ştrifundă la Gavrilă Ogoranu sunt multe mii de asemenea oameni. Şi pentru fiecare dintre ei sunt cel puţin zece care au ajutat. Care au adăpostit, au dat de mâncare, au dat veşti etc.

S-au ivit astfel două Românii: România celor care au colaborat cu ocupanţii şi comunismul, fie pentru câştiguri, fie de frică, fie din convingere (sau din amestecuri între acestea) şi România rezistenţei împotriva ocupaţiei ruso-comuniste.

Cea mai mare nenorocire adusă de comunism a fost necinstea.
Lipsa demnităţii – calitate fără de care nu există libertatea adevărată – s-a văzut în toate.

De la desfrânarea intelectualilor cu bestia bolşevică şi până la părinţii care îşi trimiteau copiii să dea flori activistului de partid. Zicala „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” este tipică epocii. Cacofonia intenţionată face parte din vulgarizarea ce însemna tot mai adânc sufletele oamenilor, precum fierul încins vacile din cireadă. Pentru că în comunism vulgaritatea era la putere. Demnitatea ţinea de nobleţe, iar nobleţea era parte a ceea ce comunismul ura fiinţial.
Partidul putea să fure orice, de la oricine. Era de ajuns să vrea, să hotărască asta.
În acelaşi fel şi colaboraţioniştii au înţeles că pot fura, dacă există o oarecare acoperire „de sus”.
De pildă, se fura porumb de pe câmp. Iar când se făcea mămăliga, era poftit şi şeful de post, ori activistul de partid, sau cineva dintre apropiaţii lor.
Complicitatea născută acoperea furtul.
Şi transforma hoţia, necinstea, corupţia, într-un fel de conspiraţie „anti-sistem”… cu binecuvântarea sistemului.

O altă formă a necinstei, a lipsei de demnitate, a fost aceea a vorbirii.
Orice discurs trebuia să fie conform. Să fie, adică, după indicaţiile politice.
De la discuţiile despre cumpărături, de la discuţiile de la coada făcută pentru cartofi sau cărbuni, până la cele despre artă sau aspiraţiile umane.
Cei convinşi de comunism erau puţini. Şi, cei mai mulţi dintre aceşti puţini, şi foarte proşti.
Erau mai ales declasaţi – beţivi, hoţi, trântori – care fuseseră promovaţi de comunism în felurite poziţii nevisate vreodată. Sau odraslele acestora. Analfabeţi ori semi-analfabeţi, dar destul de şmecheri pentru a fi utili Partidului. Repetau discursuri preluate de la mai-marii din ţară sau din Uniunea Sovietică. Adesea citindu-le greşit, stâlcit, agramat.
Erau şi adevăraţii ideologi, oameni care, ştiind foarte bine adevărul despre lepra comunistă, o cosmetizau neîncetat. Ei construiau discursuri bine şlefuite, rafinate, care să-i ameţească pe cei care erau mai răsăriţi. Propaganda lor nu putea rezista unei analize profunde. Însă cine să o facă? Şi, chiar dacă ar fi făcut-o cineva, cine să audă?
Pentru că singurul glas ce se putea auzi public era „Glasul Partidului Iubit”!

Prin urmare, toţi cei care colaborau cu sistemul, toţi colaboraţioniştii României erau nevoiţi să folosească acelaşi limbaj, acelaşi discurs.
Abaterea se pedepsea crunt!
Să reciţi „Doina” lui Mihai Eminescu sau „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” a lui Radu Gyr se pedepsea cu puşcăria. Arestarea brutală, făcută spectaculos, era urmată – ştia toată lumea – de bătăi crunte ce pregăteau ancheta. Familia „vinovatului” avea şi ea de suferit. Sau se putea lepăda public, preferabil în scris, de „individul reacţionar”.

Deci, toţi ştiau că România este sub o ocupaţie mascată, toţi ştiau că în fruntea aparatului de stat sunt oamenii Uniunii Sovietice şi ai organismelor acesteia. De la cei din Comitetul Central al Partidului până la cei din Guvern; de la ofiţerii de frunte ai Armatei până la cei ai Securităţii, toţi erau oameni care fie trecuseră prin şcolile sovietice, fie erau verificaţi şi certificaţi de sovietici.
Şi toţi vorbeau despre „patriotism”, „iubirea de ţară”, „iubirea de moşie”, „iubirea de neam” etc., etc.
Ceauşescu, şcolit în U.R.S.S., înconjurat de oameni veniţi pe tancurile sovietice sau strecuraţi în România încă din perioada interbelică, dădea ţării „lecţii de patriotism”.
Istoria era masacrată în fel şi chip, cultura la fel, Biserica ce ţinuse Neamul Românesc în cele mai mari vâltori ale vremii, batjocorită.

Cei care ştiau adevărul, cei foarte mulţi care ştiau adevărul, erau însă, acum, colaboraţionişti.
Rezistenţa a însumat, probabil, în jur de două milioane de români. Colaboraţioniştii au însumat, în aceeaşi epocă, în jur de 14 milioane.
14 milioane de oameni care ŞTIAU foarte bine cât de rău, cumplit de rău, este comunismul. Care ŞTIAU foarte bine că România este ocupată de străini, exploatată, deznaţionalizată. Şi care au ales să o ducă bine sub acest regim.

Dar poţi să le spui copiilor că ţi-ai vândut sufletul?
Poţi să-ţi priveşti copiii în ochi şi să le spui: „comunismul este rău, datoria noastră este să luptăm împotriva lui, neamul suferă, ţara suferă, lumea suferă, datoria noastră este să luptăm să le eliberăm, dar am ales să mă lepăd, să îmi vând sufletul?”
Puţini au avut curajul acesta.
Cei mai mulţi au ales să tacă.
Şi-au lăsat copiii „educaţi” – adică, de fapt, îndoctrinaţi – de instituţiile de stat. De la grădiniţe ori şcoli până la radio şi televiziune, toate canalele vorbeau despre „măreţele realizări”, despre „lupta pentru pace”, despre „iubirea comunistă” şi „frăţietatea între popoare”, despre „bunăstare şi progres”…

Iar părinţii se fereau să vorbească prea mult în faţa copiilor. Se fereau să le răspundă la întrebările despre magazinele goale, despre foame şi frig, despre arestări abuzive, despre aroganţa agresivă şi incultă a atâtor miliţieni şi securişti…
Cel mult se făceau bancuri.
Spuse pe ascuns, cu frică.

(partea a doua aici)

Mihai-Andrei Aldea

4 gânduri despre “IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (I)

  1. Sărutăm dreapta părinte ! Iertaţi și binecuvântaţi ! Aţi surprins o mulţime de evenimente dureroase petrecute începând cu 1944 ,însă trebuie remarcat că ele au fost îngăduite de Domnul, tocmai pentru că ÎNAINTE de 1944 au avut loc o serie de lepădări de la dreaptacredinţă a ierarhiei BOR (care a prigonit Mișcarea Legionară de exemplu,lucru total de neînţeles,având în vedere că pentru Căpitan și Mișcare,Biserica și dreaptacredinţă erau mai presus de orice !!!).Evident 23 august 1944 a „pus capac” oricărei lupte armate împotriva bolșevismului.A fost o decizie mai puţin înţeleaptă sau a fost trădare ??? A doua variantă pare mult mai plauzibilă.I-am văzut personal pe rege și regină o singură dată,prin 1998 cred, și am vrut să-l întreb personal despre asta,dar nu știam prea multe pe atunci și nu aveam destule argumente.Apoi s-au arătat amândoi foarte dezamăgiţi că nu au fost primiţi cu alai de călăreţi,ci doar cu pâine și sare,ceea mi-a oferit deja mai mult decât un răspuns !!! Mă rog,despre avantajele și dezavantajele monarhiei în România (de la 1866 la 1944) s-ar putea spune multe ,dar nu e locul aici.
    Totuși 14 milioane care ȘTIAU adevărul nu cred că este real, din simplul motiv că nu aveau DE UNDE să-l știe .Câtă catehizare mai prinseseră părinţii noștri ? Nu știau nici pentru ei,cu atât mai puţin pentru copii.Mai erau bunicii ,care prinseseră frontul și foametea,dar aveau o credinţă mai mult empirică,fără să ne poată explica tainele drepteicredinţe pe care, e adevărat ,o trăiau efectiv,după ce văzuseră atâtea grozăvii !!! În multe cazuri bunicii erau „pe vechi”,părinţii „pe nou” ! Pe de altă parte nici mulţi dintre noi nu eram în măsură să înţelegem ceea ce ne spuneau părinţii și/sau bunicii ,care mergeau cum spuneam ,unii „pe nou”,alţii „pe vechi” la biserică. Preotul nu-mi aduc aminte să ne fi făcut cateheză,iar părinţii (mama,Dumnezeu s-o ierte, în cazul meu) ne-au împărtășit în cele patru posturi când eram în clasele mici ,apoi tot mai rar. În familie nu posteam,tata era ateu.Dar nici oamenii nu știu cât respectau posturile:am mers prin clasa a patra cu preotul cu icoana în ajunul Nașterii Domnului (cu „chiralesa Doamne” ,cum strigam noi copiii),iar oamenii ne serveau cu prăjituri ,vin fiert ,de la care m-am și ameţit puţin,iar în anul următor preotul nu m-a mai luat cu el).Iar eu habar n-am avut că la Crăciun se sărbătorește Nașterea Celui Care S-a făcut OM pentru ca să ne mântuiască pe noi până pe la treizeci de ani !!! Este clar că părinţii noștri nu știau nici ei sensul profund al mersului la Biserică,ci o făceau mai mult tradiţional.

    Apreciază

  2. Atunci când am spus că ştiau adevărul mă refeream la evidenta răutate – sau, mai bine zis, spurcăciune – a lumii comuniste, la bunătatea vechii lumi româneşti şi altele asemenea. Adevăruri esenţiale, de la care se putea urca mai departe, către Dumnezeu, către o viaţă românească deplină, adâncă, frumoasă.
    Desigur, sunt rădăcini mult mai vechi ale acestor întâmplări tragice. Am cuprins în aceste rânduri doar paginile mai noi ale istoriei noastre…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s