O interesantă confuzie teologică: au sau nu har Schismaticii?

Totdeauna căutăm adevărul, ca să putem trăi întru Adevăr.

Este, pot spune, principiul fundamental al Credinței Creștine, al vieții creștine, al iubirii sincere a lui Dumnezeu – Care este Adevărul.

Dar, întru adevăr, omul este înclinat spre păcate și patimi. Iar acest lucru face greu de primit unele adevăruri. Ba chiar dacă sunt primite în minte, ba chiar dacă sunt primite în inimă, în minte, în cuget, în suflet, nu totdeauna omul are puterea de a urma aceste adevăruri; mai ales dacă este stăpânit de patimi.

De multe ori acest refuz al adevărurilor este foarte subtil.
Poate să fie subtil și pentru persoană, și pentru cei din jurul acesteia; dar poate să fie subtil doar pentru persoană, deși evident pentru cei din jur.

De pildă, există oameni care suferă de patima osândirii altora.
Dacă și cei din jur au această patimă, sau dacă au patima indiferenței, ori altele, se prea poate să nici nu își dea seama de existența patimii osândirii la unul dintre ei – sau la ei toți.
Ori, dimpotrivă, dacă patimile lor nu îi orbesc la această patimă, o vor vedea (indiferent care va fi reacția lor, care poate să oscileze extrem de mult, de la caz la caz).

Alte exemple pot să fie alcoolismul cronic, dependența de jocuri (pe bani sau nu), dependența de electronice ș.a.a.

Dar sunt și patimi care lucrează mai adânc, schimbând percepția noastră nu doar în privința adevărurilor morale – ce ar trebui să fie evidente. Ci, cu putere, afectează capacitatea noastră de a înțelege și cele mai directe adevăruri teologice.

Fenomenul este pe cât de tragic, pe atât de interesant, dacă nu fascinant.

Este și tragic, dar și uluitor, să vezi un om care este convins ori crede că este convins că vrea să trăiască întru Adevăr alegând minciuna.
Și totuși se întâmplă, dar parcă niciodată nu este la fel de izbitor ca în lumea Teologiei Creștine (= Ortodoxe).

O problemă care a stârnit multe autoritarisme, abuzuri și absurdități din partea Administrației Bisericești a fost, de zeci de ani (dacă nu de un secol) ecumenismul.
Înțeles de Administrația Bisericească drept o formă de ”frăție cu celelalte religii”, sub cele mai diverse pretexte și cu cele mai diverse limitări, delimitări, negări ale limitărilor etc.
Pe scurt, este un ”ghiveci teologic”, pe care niciun susținător nu-l poate prezenta fără să contrazică în mai multe puncte alți susținători ai ecumenismului.
Dar nu ne interesează aici aceste realități pe care le-am trăit atâtea decenii – și pentru care au suferit atâția sfinți contemporani.
Interesant este că, foarte de curând1, Sfântul Sinod a emis un text privitor la

…evoluția grupărilor eretice și schismatice, pretins „ortodoxe”, care desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe, folosind abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor, cărora le solicită donații pentru edificarea de lăcașuri de cult, activități sociale și religioase. Centrele eparhiale vor lua măsuri pastorale, pe plan local, pentru informarea corectă a credincioșilor despre pericolul la care sunt expuși prin participarea sau aderarea la grupări schismatice și/sau eretice pretins „ortodoxe” și la importanța păstrării comuniunii depline cu Biserica Ortodoxă canonică și a respectării rânduielilor canonice statornicite de Sfinții Părinți.2

Am atras atunci atenția3 că apariția acestor grupări vine din problemele interne ale Bisericii locale din România.
Nu am menționat că au ajuns la mine filmări și fotografii abjecte4, ce par a fi ale unor clerici, inclusiv sinodali, în plină săvârșire a nenumărate fapte osândite de Biserica Ortodoxă canonică, de rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți (după exprimarea comunicatului Sfântului Sinod).
Dar am prevenit că în secolul XXI nu se mai pot ascunde faptele de corupție din Biserică; și că măsurile trebuie să vizeze curățarea corupției, nu asasinarea celor care atrag atenția că lucrurile sunt pe o pantă foarte rea.

Dar ar fi meritat să discut și foarte interesanta formulă „rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți”.
Am încercat, însă, un cuvânt mai scurt.
Acum îmi permit, în treacăt, să atrag atenția că „rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți”, fără altă precizare, nu constituie obligații, sau nu constituie obligații absolute în Biserică. Asemenea obligații sunt DOAR acele „rânduieli canonice pe care Biserica le-a pecetluit a fi după Dumnezeu, de la Duhul Sfânt, după cuvântul Mântuitorului” etc.

De exemplu, sunt „rânduieli canonice statornicite de Sfinți Părinți” precum Teodor Studitul ori Vasile cel Mare pe care uriașa majoritate a episcopilor și monahilor din multe Biserici locale fie nu le țin, fie le țin parțial. Și fără să fie prin aceasta sub osândă, căci amintitele „rânduieli canonice statornicite de Sfinți Părinți” nu au fost pecetluite ca obligatorii nici de Sinoadele Ecumenice, nici de practica universală a Bisericii Sobornicești.

Este, prin urmare, o exprimare straniu de neîndemânatică.

Dar și mai interesant, ba chiar fascinant și tragic, este să vezi cum feluriți teologi – mireni și clerici – se străduie să apere și să argumenteze poziția Sfântului Sinod.
O parte dintre ei apologeți de calitate, dar nu în problema ecumenismului, în care au păstrat până acum, sistematic, fie tăcerea, fie (mai des) pozițiile variate, dar extrem de autoritariste, ale curentelor ecumeniste impuse de Sfântul Sinod.
Acum, dintr-o dată, și-au adus aminte de „eresuri, schisme și parasinagoguri”; explică lumii cât de rele sunt; și proclamă autoritar că este adevărat și autoritar Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare ce spune că

cei care s-au despărțit de Biserică nu mai au puterea să dea altora harul de la care ei înșiși s-au despărțit.

Deci, susțin amintiții teologi, împreună cu mulți dintre episcopii care au grăit pe subiect în ultimele săptămâni, amintitele „grupări eretice și schismatice”, deși se pretind ortodoxe, nu au har. Și, adaugă, în zadar se duce omul acolo și dă bani pentru slujbe, căci mai mult rău își face.
Interesant, fascinant și tragic, zic eu.

Acum, însă, probabil că mulți dintre cititori se miră: ce ar fi de mirare sau greșit aici?

Și le răspund: textual este foarte corect! Dar contextual?

Să ne gândim că în ecumenismul promovat de BOR, în zeci de forme diferite și adesea contradictorii, s-a mers pe idei precum ”Biserici Surori” (Biserica și alte religii, adică), ”Biserică parțială” (celelalte religii care își spun creștine), ”validitate parțială a Tainelor” etc.
S-a mers în multe episcopii până la impunerea primirii Catolicilor și Protestanților exclusiv fără Botez – căci doctrina ecumenistă pretindea că ”măcar harul Botezului există la Catolici sau Protestanți”5.
S-a mers până la hărțuirea celor care au primit prin Botez pe foștii Catolici și Protestanți care CEREAU Botezul!

Iar acum, dintr-o dată, aceleași voci care pretindeau că ”au har bisericesc” și Catolicii, și Protestanții, strigă într-un glas că NU au har „grupările” proaspăt ieșite din Biserică.

Deci, pe de-o parte, „au har”, dacă sunt catolice, grupări care

„desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe, folosind abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor, cărora le solicită donații pentru edificarea de lăcașuri de cult, activități sociale și religioase” (Noi hotărâri…, 29 oct 2026 – v. nota 2).

Așa fiind Catolicii de rit bizantin, care înșelător, pentru a crea confuzie în rândul credincioșilor, își spun ”Greco-Catolici”6.
Așa fiind Catolicii Armeni.
Sau alte grupări care țin de Papalitate.

Dar și Catolicismul socotit de mulți clasic, adică ”de rit latin”,
(a) s-a despărțit de Biserică de circa o mie de ani
și
(b) folosește „abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor…” (ibidem).

Mai mult, Protestanții sunt despărțiți de Catolicismul despărțit de Biserică!

Și, totuși, ni se explică ex cathedra,

„grupările” declarate drept „desprinse de Biserică”7 în ultimul secol, ba chiar în ultimii ani (sic!),

nu au har pentru că cei care s-au despărțit de Biserică nu mai au puterea să dea altora harul de la care ei înșiși s-au despărțit.

Cum să nu fie acestea toate interesante, fascinante și tragice?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cititorul supărat că nu am răspuns la întrebarea din titlu (au sau nu har Schismaticii?) răspundem că, după teologia ecumenistă, Schismaticii au și nu au har atunci când convine Administrației Bisericești.

P.P.S. La sfârșitul secolului trecut încercam să previn pe unii episcopi vicari sau titulari, precum și pe mai mulți teologi, că promovarea ecumenismului face imposibilă orice condamnare credibilă a ruperii de Biserică a clericilor sau mirenilor; și aduce Biserica însăși la hotarul utilității strict arhivistice (de arhivă a vechilor tradiții creștine, dar fără consecințe practice pentru încălcarea lor). Lucrurile acestea se văd foarte puternic din afara cercului interior al Administrației Bisericești. Iar soluțiile externe, aplicate sistematic, sunt ca o compresă pusă pe frunte pentru a opri hemoragia internă a plămânilor.


Note

  1. Pe 29 Octombrie 2026. ↩︎
  2. Cf. articolului R2media Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a discutat despre misiunea în rândul migranților din România, din 29.10.2026 (click aici pentru accesare) și comunicatului de presă Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 29 oct 2026 (click pentru accesare). ↩︎
  3. În cuvântul Către Sfântul Sinod, din 30 Octombrie a.c. (click pentru accesare). ↩︎
  4. Atenție! Am spus „filmări și fotografii abjecte”, fără a osândi pe nimeni. ↩︎
  5. În unele locuri făcându-se precizarea ”care cred în Sfânta Treime”, dar nu peste tot. Și aici ar fi multe de spus. ↩︎
  6. A se vedea, de exemplu, Înfiinţarea şi desfiinţarea “Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt), din 29 August 2017 (click pentru accesare). ↩︎
  7. Trebuie subliniat că teologic îngrădirea (nepomenirea episcopului ce propovăduiește rătăciri) nu este în sine desprindere de Biserică. Și unele dintre grupările acuzate sunt de fapt cei numiți Nepomenitori; adică oameni care au oprit pomenirea episcopilor. Pentru a vedea în ce măsură aceștia greșesc sau poate chiar au dreptate ar trebui să fie judecată cauza lor într-un sinod ortodox imparțial, în care episcopii din România acuzați de propovăduirea de rătăciri să stea alături de nepomenitori în fața judecății respectivului sinod. Până atunci, acuzarea lor are cel mult tot atâta valoare teologică precum acuzele lor. A se vedea și Sinodul din Creta. Pretenții, realități, consecințe (I), apărut în Revista Atitudini din 22 Decembrie 2016, respectiv online din 5 Ianuarie 2017 (click pentru accesare) și Sinodul din Creta. Pretenții, realități, consecințe (II), apărut în Revista Atitudini din 20 Ianuarie 2017, respectiv online din 10 Martie 2017 (click pentru accesare). ↩︎

Gânduri. Adevărul clar și acumularea calitativă

Unul dintre principiile fundamentale ale învățării, pe care l-am putut constata în practică, este faptul că dacă un adevăr este îndeajuns de clar pentru o persoană va ajunge în timp să fie preluat chiar dacă este puternic neconvenabil.
Numesc procesul de ajungere la un adevăr clar pentru persoana în cauză acumulare calitativă.

Această acumulare calitativă este un proces bun la nivel general – crește cunoașterea adevărului în lume. Dar nu este totdeauna un proces bun la nivel personal: pentru că fiecare persoană poate alege să stea împotriva adevărului, într-un fel sau altul.
Ceea îi ce înmulțește vina.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Între Pustia Iordanului și Deșertul Sahara. Sau (iar) despre neștiința fudulă. Repostare

Acest cuvânt are ceva anișori de când a fost scris, respectiv postat. Face parte dintre adevărurile pe care prea puțini le găsesc folositoare, deși minciunile pe temă nasc rătăciri cumplite. Însă, după cât îmi dă Dumnezeu putere, mi-am făcut și îmi fac datoria de a mărturisi adevărul, chiar dacă grăiesc în deșert. Sau în pustie? Cu un șir de corecturi, redau cititorilor mei această mică incursiune în legătura dintre adevăr, minciună, spiritualitate, morală și grai.

“Datul cu părerea” este o boală cumplită a vremii noastre, mai ales pentru că ține prea adesea loc și de gândire, și de cunoaștere. Sunt nenumărate minciuni, bârfe și prostii care umblă drept adevăruri ca urmare a acestui “dat cu părerea” plin de convingerea trufașă a faptului că “trebuie să fie așa”… Este ceea ce Străbunii numeau “prostie fudulă”, aceea care distruge rău de tot.
Desigur, de când este lumea, lume căzută, au umblat prin ea minciunile, bârfele și prostiile drept adevăruri. Dar a existat și căutarea lămuririi, înțelegerii, cunoașterii, discernerii etc. Astăzi însă, pare să fi încetat, pentru că vezi oameni de cultură, la propriu, care preiau cele mai mari stupidități fără nicio șovăire.

În zona (pseudo-)teologică, una dintre acestea este

presupusa egalitate dintre “Pustia” sau “pustiele” (”pustiile”) ori “pustiurile” din Țara Canaanului și deșert.

Altfel spus, există oameni care își închipuie că în Țara Canaanului turmele uriașe de oi ale Vechiului Testament pășteau nisip și piatră, că ținuturile Palestinei erau, în vremea Patriarhilor, în felurile în care se prezintă Deșertul Arabiei în Evul Mediu sau, mai aproape de noi, Deșertul Sahara.
Își închipuie peisaje sahariene – cu nisipuri încinse ori pietrișuri fierbinți – , lipsite de apă și de vegetație, în care corturile și casele sunt construite pe lângă oaze sau de-a dreptul în mijlocul golului de viaţă al deșertului.

Dar nu doar că au această fantezistă imagine! Mai mult, ei ajung și să “tragă” pe temeiul ei concluzii “teologice”, “etnologice” etc. asupra Evreilor, Arabilor, Mozaismului, Islamului etc. Declarând, de pildă, “competent” – și profund absurd – că “monoteismul este rezultatul influenței deșertului asupra Semiților” și altele asemenea. La fel de mincinoase, aceste “concluzii”, ca și închipuirea de la care pornesc.

Știm, desigur, că Românii și-au uitat limba: creolo-româna vorbită de mai bine de un secol, întâi o franco-română, azi romgleză, este mult înstrăinată de Limba Română din trecut. Dicționarele surprind, uneori, definiții contradictorii ale cuvintelor de altădată. Precum sunt cele dintre înțelesurile mai noi și cele mai vechi ale termenilor pustiu sau pustie (substantiv sau adjectiv).
Ca urmare, nu este de mirare dacă cei fără pregătire istorică pot fi înșelați de o așa-zisă egalitate între pustiu/pustie și deșert. Neașteptat și trist este să vezi, după cum am spus, oameni care au – sau pretind că au – cunoștințe istorice și o perspectivă culturală largă, dar care adoptă fără șovăire asemenea stereotipii false.
Pustia Basarabiei sau Pustia Bărăganului sunt două pilde ale folosirii cuvântului pustie, în vechime, în aproape același înțeles cu țelină, dar pentru întinderi mai mari.
Altfel spus, pustia era numele dat pentru marile întinderi de iarbă și tufe.

Pustia Palestinei era o asemenea întindere de iarbă și tufișuri, întreruptă de crânguri și păduri “de apă” (adică aflate pe lângă ochiuri sau cursuri de apă), dar și de păduri propriu-zise.
Una dintre acestea este Pădurea lui Efraim, despre care se spun lucruri minunate, pe care, poate, le vom povesti altădată. Ea era una dintre numeroasele păduri din Gilead, ținut întins între Câmpia Moabului, de lângă Marea Moartă, și Râul Iarmuc, dinspre Lacul (Marea) Galileii.
Alte păduri erau cele din părțile muntoase de la vest de Iordan, din sudul Hebronului până departe în Samaria. Mai la nord, erau alte crânguri și păduri, fie pe malul Iordanului și Mării Galileii, fie pe văile pâraielor sau pe unele înălțimi, împestrițau Galileea până la hotarul cu Fenicia (Liban). De aici începeau vestiții Codrii ai Libanului, atât de iubiți și de cântați și de Evrei, nu doar de Fenicieni și alte neamuri vechi din acele locuri.

Ţara Sfântă

Pădurile despre care am amintit erau, desigur, mediteraneene, cu specii felurite, de la cele de stejar la mirți, roșcovi, smochini sau măslini sălbatici. Trecerea de la tufe la copaci uriași se făcea în ele uneori neașteptat, alteori treptat, după felul pădurii. Deoarece desișurile erau cele care fie se trăgeau din păduri – în care copacii fuseseră tăiați -, fie dădeau naștere pădurilor – atunci când unele dintre specii treceau de la faza de tufișuri la aceea de arbuști sau arbori – delimitarea dintre ele era greu de făcut.
Fie păduri, fie desișuri, toate erau adăpostul unor fiare primejdioase, precum lupii, urșii  sau leii, care ieșeau seara din adâncurile lor în căutarea prăzii.
În câmpiile dinspre mare stăpâneau întinderile de iarbă, ținuturile iubite de păstori și colindate de turmele de oi sau de capre, de stavele de cai, de măgari sau catâri și de cămile – spre a nu mai vorbi de cerbi, căpriori sau alte vietăți sălbatice. Aici tufișurile erau mai rare, la fel și crângurile sau pădurile, mai curând putând fi găsit câte un stejar singuratic sau alt asemenea arbore.

Pentru a înțelege mai bine înfățișarea acestui ținut am putea avea înaintea ochilor Sciția Mică (Dicia sau Dobrogea) în partea ei de miazănoapte, cu pădurile din Munții Măcinului și împrejurimi, tufărișurile și întinderile de iarbă dinspre lacurile de la țărmul mării.
Sau, de asemenea, vechile tărâmuri românești mai joase ale Pindului, ale Epirului, Tesaliei și sudului Macedoniei, cu amestecul lor de păduri, crânguri, tufărișuri și pășuni largi.
Ori, la fel, părțile Crimeii, atât de dragi, cândva, păstorilor Români, cu pădurile din Munții Crimeii și pășunile – am putea spune, salmastre – întinse între țărmurile de apus și Sărături, pe lângă Puturoasa.
Avem asemenea amestecuri de stepă, silvostepă și pădure și înspre Tisa, de la poalele mai blânde ale Apusenilor înspre apus.
Toate aceste ținuturi vechi românești sunt foarte asemănătoare celor din Țara Sfântă, sunt foarte asemănătoare locurilor în care au trăit vechii Evrei, Patriarhii și neamurile amintite în Vechiul Testament.

Confuzia între pustie și deșert, de înțeles între anumite hotare, este ușurată de faptul că astăzi mari părți din locurile cândva roditoare ale fostului Canaan sunt (tot mai uscate). Ținuturi în care demult pășteau turme uriașe sunt astăzi pline de pietre, iar câteva capre cu greu găsesc buruieni din care să trăiască de pe o zi pe alta. Altele sunt cu totul secătuite, piatră goală, seacă, ziua încinsă, noaptea rece, în vreme ce unele au fost înghițite de nisipurile venite dinspre sud, parcă aduse de Islam odată cu Jihadul.

Cei care încearcă să construiască o legătură (intrinsecă) între religiile monoteiste și “deșert”, nu o pot face decât ignorând realitățile istorice. Pentru că Mozaismul și Ortodoxia apar nu într-un ținut deșertic, ci într-unul în care exista un frumos și echilibrat amestec de pădure, silvostepă, tufărișuri și stepă. (La rândul său, Catolicismul apare în Italia, nu în deșert, iar Protestantismul în zonele muntoase din Boemia, Elveția și Franța, Unitarianismul în pământurile mănoase ale Transilvaniei etc.)
Merită amintit, pentru cei care, din cine știe ce pricină, au uitat cum era, de fapt, vechiul Israel, că Țara Făgăduinței mai era numită și “țara în care curge lapte și miere” ; era un pământ bogat, cu livezi și vii, cu păduri și pășuni. Căci, spune Domnul,  pământul la care mergi tu ca să-l stăpânești nu este ca pământul Egiptului din care ai ieșit, unde, semănând sămânța, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. Ci pământul în care treceți ca să-l stăpâniți este o țară cu munți și cu văi și se adapă cu apă din ploaia cerului. (Deuteronom 11.10-11)
Altfel spus, pământul făgăduit lui Avraam era mai roditor decât acele părți ale Egiptului care se fertilizau prin revărsările Nilului.
Iar când iscoadele trimise de Moise ca să vadă cum este această țară au intrat în ea, ajungând la Valea Eșcol (în sudul fierbinte al țării), “au cercetat-o și au tăiat de acolo o viță de vie cu un strugure de poamă și au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii și smochine” (Numeri 13.24). Pe care le-au adus ca mărturie a fertilității extraordinare a Țării Canaanului – inclusiv în opoziție cu Deșertul Egiptului, pe care Evreii îl cunoșteau bine.

Acele locuri atât de roditoare – și dovedite arheologic a fi fost, demult, foarte roditoare – sunt acum pustiite.
Și în Arabia și părțile Levantului, și în Africa, uscăciunea a înaintat mult – spun unii, odată cu înaintarea Islamului – , cucerind ținuturi uriașe. La fel s-au uscat și multe din vechile păduri și pășuni ale Meziei, Persiei și Partiei, din Iranul de astăzi, precum și alte asemenea ținuturi din Asia Centrală. Desigur, identitatea de timp dintre această pustiire și înaintarea Islamului este, presupunem, o simplă coincidență. Dar una care a făcut să se identifice, cumva, monoteismul islamic și nisipurile, pietrișurile, deșertul.
Parte a lumii islamice, inclusiv a Imperiului Otoman, vreme de cca. o mie de ani, Țara Sfântă a suferit și ea de pe urma acestei coincidențe.
Amintirea țării în care curge lapte și miere, în care sunt ciorchini de struguri ce au nevoie de doi oameni spre a fi duși, în care smochinele și rodiile se culeg din mers, a trecut în istorie, iar pentru unii în legendă.
Cu toate că fertilitatea Țării Canaanului este un fapt concret și elementar, pe care orice teolog sau istoric este dator să îl cunoască.

Totuși, disprețuind adevărul și bunul-simț, sunt unii care își închipuie și proclamă arogant că pământul Israelului a fost deșertic.
Apoi, pe temeiul acestei închipuiri, încearcă să explice religiile monoteisme printr-un ridicol apel simplist la ”influența deșertului”.
Iar asta ignorând cu superbă descalificare intelectuală… faptul că deșerturile din Americi, Africa, Australia sau alte părți ale lumii nu au născut nici-un fel de monoteism, nici chiar alte deșerturi asiatice în afara Arabiei, fie ele locuite de neamuri semitice sau nu.
Superficialitatea acestor fantasmagorii – de tip “incultură de internet” – este cu atât mai ridicolă cu cât știmă că în vremea Patriarhului Avraam ținuturile Canaanului erau vestite prin fertilitatea și bogăția lor, iar “deșertul” începea departe, dincolo de hotarele lor.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Mitul mitologiilor populare românești

Mitul mitologiilor populare românești

Mă roagă un prieten să fac ”un material pe blog despre Cosmogonia Românească populară”.
Deoarece am mai scris – și grăit – pe subiect, încep cu esența:

”Cosmogonie românească” există doar

1. În cultura livrescă (zis) românească, unde are felurite forme și autori cunoscuți (deci nu este populară).
2. În fanteziile și născocirile puse de unii intelectuali pe seama poporului
(ceea ce ține tot de cultura livrescă, de fapt, putându-se încadra, după caz, la falsurile patriotice, la falsurile motivate politic ).

Popular, cosmogonia creștin-ortodoxă este singura acceptată la Români.
Doar că acest adevăr nu convine, fie din patriotism incorect, fie din fanatism politic.

Din prima categorie fac parte autori care s-au străduit exagerat să dovedească vechimea și continuitatea românească.
Și, pentru a atinge acest scop, au crezut că merită să apeleze la ceea ce s-a numit, poate prea îngăduitor, falsuri patriotice.
Ele există la mai toate popoarele lumii, nu doar la Români. Dar pretutindeni ele au făcut mai mult rău decât bine. Printre altele, pentru că au răspândit imoralitatea drept metodă de lucru pentru istorie sau etnologie. Dar mai ales pentru faptul că au devenit argumente pentru a se pune la îndoială faptele istorice și etnologice, oricât de clar dovedite.

Un exemplu celebru este mitul livresc al ”Dochiei”, a lui Asachi: acesta a asemănat superficial numele Babei Dochia cu acela al Daciei și a născocit o basnă (o poveste evident mincinoasă) despre o fiică ”Dochia” a lui Decebal care ar fi fugit pe Ceahlău de Traian și ar fi devenit stană de piatră.
Și astăzi această creație a lui Gheorghe Asachi este preluată de unii drept ”creație populară”. Cu toate că este dovedit absolut clar faptul că ”mitul Dochiei și al lui Traian” este un fals patriotic, este născocirea lui Asachi pusă pe seama poporului.
Și astăzi sunt autori străini care, ignorând intenționat cazurile similare din propria istorie, folosesc falsul patriotic al lui Asachi pentru a declara toată istoria și cultura Românilor drept „născociri târzii ale unor intelectuali”.

Alte falsificări au fost născute de aderențe politice fanatice.
Un exemplu clasic este opera lui Mihai Roller, o masivă falsificare a istoriei și culturii Românilor din aderența oarbă la Stalinism.
La fel este și vestita lucrare Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu, o lucrare cerută de Partid și livrată cu râvnă comunistă de nomenclaturistul în cauză1.

După cum arăta Giuseppe Cocchiara, programatismul ideologic al secolelor XVIII-XIX a impus modificarea folclorului cules. Modificarea s-a făcut atât prin ceea ce s-a cules (de exemplu fiind ignorate toate formele direct și clar creștine), cât și prin alterarea materialului cules („cizelare” fiind unul dintre termenii folosiți, „mici corecturi” fiind una dintre expresiile preferate etc.). Alterarea s-a făcut atât involuntar (prin limitele tehnice ale vremii, prin subiectivismul culegătorilor sau, dimpotrivă, al surselor etc.) cât și – foarte mult! – intenționat.

Revin la exemplul dat de același G. Cocchiara în privința renumitei Kalevala. Aceasta din urmă este o realizare literară a unui medic, Lönnrot. Acesta a adunat mai multe creații populare finlandeze, apoi le-a „finisat” și asamblat – prin bucăți compuse de el – într-o „saga” pe care a numit-o Kalevala. Problema este că opera lui Lönnrot nu este creație populară! Deși a fost pretinsă ca atare, iar mulți până și astăzi o cred așa. Kalevala este o creație cultă, de inspirație populară.
Giuseppe Cocchiara folosește aici un exemplu excepțional: al asamblării unui vas nou din cioburile mai multor vase preistorice. Vasul format, chiar dacă folosește cioburile antice, este un vas nou, nu un vas care a existat în trecut.

La fel sunt și feluritele – și contradictoriile – „cosmogonii populare” atribuite Românilor, dar inexistente în popor.
Sunt creații livrești, de inspirație (parțial) folcloristică, ale unor autori cu educație livrescă – de la Pamfile sau Romulus Vulcănescu la Marcel Olinescu. Multe dintre ele de reală valoare literară.
Însă nu reprezintă în niciun fel realitatea folcloristică românească adevărată. Și sunt imorale tocmai prin pretenția că reprezintă inexistente – atenție! – „mitologii românești”.

Și ajungem aici la o problemă pe care niciunul dintre iubitorii sau adoratorii de „mitologie populară românească” nu vrea să o vadă: contradicția între descrierile imaginarei „mitologii românești”.
Adesea fiind contradicții interne și radicale, dar cu atât mai mult între variantele prezentate.
Însă cea mai mare problemă este aceea a contradicției cu realitatea, a opoziției cu adevărul.

Voi pleca de la un caz celebru și deosebit de fals întipărit în mentalul colectiv: Dragobetele.
Dragobetele este un obicei bulgăresc, fără nicio legătură cu tradiția românească – și mai ales fără nicio legătură cu tradiția românească veche. Acestea sunt fapte comune în etnologia românească.
Dar…
În secolul al XVIII-lea Muntenia și Oltenia au primit Bulgarii fugiți din sudul Dunării de „binele” Islamului Otoman. Unul dintre efecte a fost preluarea unor elemente culturale sau lingvistice. Nu doar de către Bulgarii veniți aici de la Români, ci și de către Români de la Bulgari.
Astfel, în câteva sate românești apropiate de Dunăre, unele familii, fie mixte, fie foarte apropiate de cele ale imigranților bulgari, au preluat (și) obiceiul bulgăresc numit Dragobete în secolul al XIX-lea.
Etnologic, situația este clară: obicei tradițional bulgăresc preluat local. Doar că pentru creatorii de mitologii pretins românești a fost altceva!
În lipsa oricărui pretext popular românesc pentru vreo ”zeitate erotică” ce ar fi putut fi atribuită imaginarului ”panteon păgân pre-creștin”, unii au declarat Dragobetele ca românesc, ba chiar dacic, ba chiar zeu al iubirii etc.

Științific, demersul este dincolo de ridicol, frizând escrocheria.
Dar, ca multe altele similare, este susținut de felurite grupări politice (a se vedea, din nou, lucrările pe temă ale lui Giuseppe Cocchiara pentru lămurirea fenomenului).
Exact la același nivel sunt și aproape toate textele de „cosmogonie populară românească”.
Dar cum se explică succesul lor în rândul intelectualilor?
Prin snobism și necredință.

Ca mărturie pentru snobismul și necredința aflate la temelia mitului „mitologiilor populare românești”, chiar și la creatorii de falsuri patriotice, merită amintită o îndreptățire de sine exprimată de Mircea Olinescu:

„Părerea noastră e că mitologia românească e tot așa de încântătoare ca și mitologia scandinavă sau greco-romană…” (Olinescu, 2001:15).

Din preaplinul inimii grăiește gura (Matei 12:34), într-adevăr: pentru cei subjugați de valori străine apare necesitatea slugarnică de a pune valorile naționale în acord cu acelea.
Ca urmare, apare nevoia de a modela creațiile populare ale culturii de origine după valorile străine.
Ceea ce garantează falsificarea.

Aici s-ar cuveni să amintim faptul fundamental că orice element folcloric sau etnologic poate fi înțeles DOAR în contextul originar.
De exemplu, o mărgea de sticlă poate să fie o podoabă ieftină într-o cultură și un simbol sacru în alta.
Ca urmare, scoaterea din context GARANTEAZĂ falsificarea.
Și exact acest demers, mărturisit mai sus de Olinescu, este cel care stă la temelia tuturor lucrărilor declarate de sau despre „mitologia (populară) românească” sau „cosmogonie (populară) românească”2.

Revenind la citatul în cauză, observăm că mărturisește deschis și izbitorul păgânism al autorului (Marcel Olinescu).
Pentru un Creștin adevărat mitologiile amintite sunt evident rele – malefice, înfiorătoare, îngrozitoare, sinistre, cum vrem să le spunem, dar în esență, rele. Zeii lor sunt de o răutate monstruoasă, plini de patimi rușinoase, corespunzători integral demonilor din Biblie.
Pentru un Creștin care studiază amintitele mitologii ele pot să fie interesante – în primul rând științific, foarte puțin teologic –, dar nu au cum să fie „încântătoare”.
Pentru a vedea descrierile mitologiilor „scandinavă sau greco-romană” drept „încântătoare” trebuie ca cititorul să fie stăpânit de cel puțin o semnificativă parte din patimile promovate de ele: minciuna, lăcomia, curvia, adulterul, incestul, invidia, crima, înșelăciunea, furtul, abuzul, ranchiuna ș.a.m.d.
Iar această aderență oarbă, inconștientă și reflexă, la asemenea (anti-)valori garantează falsificarea elementelor de cultură creștină.
Fapt ce poate fi extrem de ușor dovedit în același caz al așa-zisei „mitologii românești” a lui Olinescu, prin nenumărate afirmații mincinoase ale acestuia. Un exemplu simplu fiind declararea Bibliei de către acesta drept „povestiri mito-istorice” (ibidem).

Voi introduce aici o dimensiune personală a privirii asupra lucrării Mitologia românească de Marcel Olinescu: am început să o citesc la nouă ani, vreme în care eram ateu.

Citisem pe atunci mitologie greacă din plin – de fapt prima carte pe care am citit-o, la cinci ani, a fost Odiseea. Pe la șapte ani citisem Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru. Tata ne citea constant din Platon și alți filosofi greci sau indieni, din filosofia – și mitologia – indiană, din mitologie egipteană. El însuși fiind ateu. Mai puțin cunoșteam mitologia scandinavă, însă nu îmi era cu totul străină.
Pe scurt, știam ce este mitologia: un ansamblu de credințe religioase cu un panteon principal, altul secundar, eventual altul sau altele negative, incluzând tiparul relațiilor dintre oameni și zeitățile mitologice. Evident, zeitățile mitologice fiind creații imaginare, fără o existență reală, atestabilă – ceea ce le-ar fi mutat în zona figurilor legendare, de tipul lui Licurg, de exemplu.

Un șoc cultural pe care îl avusesem la opt ani a fost provocat de ateul meu tată.
Atunci fusesem invitat de un coleg (G.L.) la Cercul de Ateism – el știind că sunt ateu. Însă tatăl meu mi-a interzis participarea, deși era ateu!
De ce?
Pentru că, mi-a arătat el, știam prea puține pentru a purta cu demnitate o dispută pe temă.
Și a jucat rolul credinciosului, într-o dezbatere de peste o oră, în care mi-a făcut praf argumentele atee. Demonstrându-mi că nu sunt pregătit pentru o dispută adevărată, științifică, pe subiect.
Printre altele, mi-a atras atenția asupra faptul că Iisus Christos este o persoană istorică, a cărui existență este probată prin izvoare scrise inclusiv necreștine, mai multe decât pentru multe figuri istorice a căror existență nu este contestată de nimeni.

Deci, pe de-o parte știam ce este o mitologie și ce sunt figurile (personajele) mitologice.
Iar, pe de altă parte, știam că Iisus Christos, Apostolii și cel puțin o mare parte dintre „sfinți” sunt persoane istorice (indiferent dacă îi credem sau nu sfinți).
Pe când în mitologii „zeitățile” sunt categoric fantastice, iar eroii pot să fie, după caz, legendari sau fantastici.
Cu varianta firească a semizeilor, adică a eroilor legendari sau fantastici zeificați – intrați în panteonul amintit mai sus.

Din această cunoaștere a venit primul șoc al textelor lui Olinescu: lipsa de distincție dintre legendar și mitologic, lipsa de distincție între legendar, (fapt) istoric și imaginar.
Iar al doilea șoc a fost provocat de contradicția între afirmația că mitologia lui Olinescu ar reprezenta credințele populare românești și realitatea observabilă direct.

De pildă, nu întâlnisem niciodată, la oraș sau la sat, pe cineva care să folosească expresia „înainte de Dumnezeu” (Olinescu, 2001:18), cu excepția ateilor.
Aceștia foloseau, totuși, expresia ca întrebare anti-creștină, ca exprimare a ideologiei ateist-comuniste, nu ca parte a vreunei concepții populare.

De asemenea, nu întâlnisem niciodată, la oraș sau la sat, pe cineva care să creadă că ar fi existat „înainte de Dumnezeu” „o mare de apă” „în tot hăul cel fără de margini” (ibidem).
Și, pentru cititorul interesat, voi sublinia faptul că am avut contact atât cu Românii, Bulgarii, Sârbii, Țiganii și Evreii din București, cât și cu mulți din jurul acestei metropole (din Bragadiru, Glina, Cernica, Popești, Leordeni, Berceni, Afumați, Crevedia etc.).
De asemenea, am cunoscut localnici din Buzău, Vrancea, Prahova, Brașov, Sibiu, Vâlcea, Argeș, Gorj, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călărași, Ialomița, Constanța, Tulcea, Olt, Bacău, Galați, Vaslui etc., etc.
De fapt una dintre împlinirile vieții mele este că am călcat prin toate județele țării – inclusiv prin unele aflate sub ocupație străină – și am cunoscut oameni din toate acestea (Români și alogeni). Dar și la nouă ani, înainte de a-mi împlini acest vis, călătorisem prin cel puțin zece județe, și cunoscusem oameni din mult mai multe.

Niciodată nu auzisem de cineva care să spună că „înainte de Dumnezeu” ar fi existat „lumea de sub noi” și/sau „celelalte tărâmuri”.
Pe scurt, niciodată nu auzisem vreun Român care să afirme concepțiile pe care le punea Olinescu pe seama poporului nostru.
Ca urmare, m-am hotărât să întreb.

Mi-am întrebat bunicul patern – la origine sătean din Viișoara, Jud. Constanța – despre apariția lumii după sătenii lui. Mi-a spus, cât de corect politic a putut – căci teama de regim era mare –, că „în trecut oamenii credeau că Dumnezeu a făcut lumea cum scrie în Biblie”. Dar că acum există școli în care se învață altă gândire (gândirea comunistă).

Mi-am întrebat bunica maternă – la origine din Socetu, Jud. Teleorman – despre același lucru. Și, cu alte cuvinte, am primit același răspuns.

Am întrebat bătrânii de pe stradă – locuiam în București atunci – despre ce credeau bunicii lor despre apariția lumii.
Unii erau din Transilvania, alții din Oltenia, Muntenia, Banat, Moldova. Alții din Dicia (Dobrogea) sau chiar din Basarabia ori Maramureș.
Toți povesteau aceleași lucruri.
Unii disprețuind credințele biblice ale înaintașilor, pentru că erau acum comuniști și credeau că „religia este obscurantism”.
Alții mărturisind aceleași credințe biblice.
Eventual certându-se între ei privind adevărul textelor biblice sau al celor comuniste (evoluționiste).

Dar niciunul dintre ei nu auzise în viața lui despre „hăul de ape”, despre „înainte de Dumnezeu”, despre „fluturele” care s-ar fi „întruchipat în Dumnezeu”, despre Sfântul Nicolae pe post de „sfetnicul lui Dumnezeu”, despre „odaia în care stă Dumnezeu” și celelalte pe care Olinescu le atribuia poporului român.

Acum, după o viață de cercetare, sunt cu atât mai îndreptățit să spun că nu am întâlnit în popor imensa majoritate a lucrurilor pe care „mitologiile” (lui Pamfile, Olinescu, Ghinoiu, Vulcănescu etc.) le declară „credințe populare”, „mituri populare” sau „mitologie populară”.
Mai rău, multe din cele, totuși, întâlnite s-au dovedit a sta cu totul împotriva „interpretărilor” oferite de amintiții autori.
De multe ori autorii de „mitologii” contrazicând inclusiv textul popular citat (nu totdeauna corect!), ca să poată da valențe mitologice unor concepții creștine.

Un exemplu tipic, pe care l-am mai dat, este acela al pretinsului „dualism” (chiar „bogomilic”) al spiritualității populare românești. „Dualism” care ar fi dovedit prin termenii „Fârtate” și „Nefârtate” folosiți, primul de Satana pentru Dumnezeu, al doilea de Dumnezeu pentru Satana.
Textul citat adesea – și invocat și de Marcel Olinescu – afirmă că „Dracul… ținea morțiș să fie frate cu Dumnezeu”. Că Dumnezeu ar fi apărut dintr-un fluture, iar Dracu dintr-un vierme (nu omidă!). Altfel spus, textul citat pretinde că Dumnezeu și Dracu sunt diferiți prin natura lor, că nu există frăție între ei, ci este o dorință „pizmașă” a Satanei să fie frate cu Dracu. Dar comentatorii, inclusiv autorul amintit, pretind că este vorba despre o concepție „dualistă”, chiar „bogomilică”! Ceea ce este în directă contrazicere cu textul pe care îl citează!

Încercând o apărare în fața acestor sofisme, I. Oprișan încearcă să vorbească despre un „dualism în sens multiplu”; recunoscând deschis contradicția dintre concepțiile bogomile și cele din textele populare citate de Olinescu (ibidem:7).
Totuși „multiplul” găsit de I. Oprișan este limitat la un sens (și doar unul!). Acela al „conștiinței existenței paralele a lumii de aici cu cea de dincolo” (ibidem). Ceea ce nu are însă nicio legătură cu ceea ce înseamnă dualismul pentru o mitologie sau religie.

Să fie clar: în toate religiile sau mitologiile există cel puțin două planuri ale existenței, dacă nu mai multe3.
Până și ateismul are, alături de planul istoric, acela al „viitorului luminos”, niciodată atins, dar mereu promis maselor atee și urmărit de acestea. Asta nu înseamnă că ateismul devine „dualist”, așa cum nici mitologia greacă nu este „dualistă” pentru că are, alături de lumea concretă, Olimpul, Hadesul și chiar și alte lumi.
Termenul de dualist se folosește corect (1) pentru mitologiile și religiile care pun binele și răul (în recepție proprie) ca două fețe intrinseci și opuse ale existenței sau (2) pentru mitologiile și religiile care consideră existența alcătuită din două elemente, esențe sau realități opuse, precum spiritul/spiritualul și materia(lul). Concepte evident străine culturii populare românești.
Această confuzie – intenționată sau nu – a termenilor științifici folosiți se repetă constant în lucrările de așa-zisă „mitologie populară românească”.

Pe aceeași linie de înșelare intenționată a cititorilor se află și selecția materialului folcloric folosit drept „argument” de autorii amintitelor mitologii.
Spre deosebire de demersul copilului care eram la nouă ani – de a aduna informație de la cât mai mulți oameni –, mitologizanții amintiți reduc, dimpotrivă, sursele până la absurd.

Este de ajuns ca un singur ”subiect” să facă o glumă – inclusiv la beție –, să spună o basnă în bătaie de joc, pentru ca mitologizanții să o transforme într-o ”credință românească universală”.

În același timp, ceea ce este cu adevărat specific românesc se ignoră sistematic.

De exemplu, faptul că în toate bisericile cât de cât mai largi femeile stau de-a dreapta Mântuitorului și bărbații de-a stânga este deosebit de interesant.
Nu am putut găsi însă nici măcar o singură lucrare pe subiect. Deși este un subiect esențial pentru spiritualitatea românească populară!

Faptul că la Români se socotește că sarcina șterge toate păcatele femeii este în contradicție cu toate culturile învecinate sau mai îndepărtate.
La Români fata care a păcătuit poate să râdă în fața întregii obști dacă este însărcinată și nimeni nu are voie să o certe.
Copilul ei se numește copil din flori și este socotit mare binecuvântare.
Pe când la Sârbi este numit copilul curviei sau copil de curvă; la Francezi ori Englezi este un bastard; la Bulgari este cel puțin nelegitim dacă nu netrebnic (несретник) etc., etc.
Nici pentru această specificitate spirituală a Românilor nu am găsit vreo lucrare.

Există în schimb tot felul de fantasmagorii denumite „studii etnologice” sau „studii folclorice”, care pretind, absolut mincinos și 100% neștiințific, să descrie o „mitologie românească” ce are singurul defect că nu există.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Lipsa lustrației (= purificarea lumii politice de membrii unui regim nociv) după 1989 a permis edulcorarea sau chiar albirea totală a biografiei unor nomenclaturiști și torționari, precum Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Florian, Romulus Vulcănescu și mulți alții. Deși în 1958 Romulus Vulcănescu este numit șef de sector în cadrul Institutului de Arheologie, o funcție foarte importantă politic (în care cei numiți aveau răspunderea de a ”dovedi” ca adevărate pretențiile ideologiei comuniste). Trecem peste alte răspunderi de partid ale funcției și subliniem faptul că Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu a făcut parte din programul protocronist al Regimului Ceaușescu. Prin urmare, deși apărută într-o vreme a ”economiei” de hârtie, cerneală tipografică, electricitate etc., lucrarea a fost tipărită în zeci de mii de exemplare (tatăl meu era tehnician tipograf, iar informația care circula în mediul tipografilor era că se dăduse ordin pentru o sută de mii de exemplare, deși carte avea cca. 700 de pagini; cu siguranță nu s-a ajuns la acest tiraj, pentru care nu existau posibilități în epocă decât pentru cărțile ”Tovarășilor” din capul statului, dar esențială este încadrarea cărții lui R.V. în rândul celor considerate fundamentale de Regimul Ceaușescu). ↩︎
  2. Toate lucrările de așa-zisă „mitologie românească”, „mitologie română”, „mitologie la români” etc. pe care le-am găsit au la bază evidente modele străine. Indiferent că acestea sunt Kalevala ori scrieri fantastice de secol XX, că sunt formele mitologiei romane sau ale mitologiilor indiene. Toate suferă, prin urmare, de o lipsă de originalitate în origine (sic!), de o adâncă dependență de modele străine și, implicit, de o radicală detașare (sau înstrăinare, evident) de Cultura Română Veche (pe care pretind să o descrie). ↩︎
  3. De pildă, în religiile Socialismului și Comunismului există ”lumea veche”, ce trebuie distrusă, există ”vremea luptei” (totdeauna acum) și există ”viitorul luminos” (la care nu se ajunge niciodată din pricina ”sabotorilor” și ”trădătorilor”, ”agenților străini” și altor pretexte similare). Ca urmare și în aceste religii există trei planuri sau tărâmuri distincte. ↩︎

Ferește-te de omul care spune ce îți place!

Ferește-te de omul care îți spune ce îți place să auzi!
(Mihai-Andrei Aldea)

Domnul nostru Iisus Christos, Dumnezeu și Om, om desăvârșit, este înfățișat de mulți îndulcit (edulcorat), departe de ceea ce a fost: o prezență mereu provocatoare, adeseori chiar supărătoare, până și pentru Apostolii Săi.

De pildă, atunci când Mântuitorul a venit la Apostoli mergând pe apă aceștia au crezut că este o nălucă și au țipat de frică!
Atunci când Iisus Christos le-a spus tuturor că divorțul din pretexte este desfrânare, Apostolii au considerat că ”atunci” este mai bine ca omul să rămână necăsătorit – ca și cum căsătoria ar fi doar un pretext pentru viața sexuală.
Atunci când Dumnezeul-Om le-a spus ucenicilor Săi că pentru a avea viață trebuie să mănânce Carnea Sa (Trupul Său) și să bea Sângele Său, mulți dintre aceștia s-au smintit, părăsindu-L.
Atunci când Petru a tras mreaja plină de pești a fost atât de speriat încât – genială soluție! – I-a cerut Fiului lui Dumnezeu să plece de la el. Ca și cum soluția pentru păcătos este o și mai mare despărțire de Dumnezeu, în loc de unirea cu Acesta!
Când Mântuitorul a spus că mai ușor este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să se mântuiască un bogat Apostolii au fost șocați.
Pe când mergeau spre Ierusalim și Iisus Domnul prevestea pătimirile prin care avea să treacă Apostolii erau atât de impresionați încât se certau care dintre ei ar fi primul.
Etc., etc.

Pe scurt, Iisus Christos a spus adevărurile de care oamenii au nevoie pentru mântuire, indiferent dacă le plac sau nu.

În opoziție cu Iisus Christos este tatăl minciunii.
Acesta vrăjește omul cu toate neadevărurile care sunt plăcute la auz și otrăvitoare pentru suflet.

Cum s-ar putea cineva îndrepta, dacă nu își vede nedreptatea?
Cum s-ar putea cineva vindeca, dacă nu își vede boala?
Cum ar putea cineva să urce, fără să vadă unde este?

Și cum ar putea să afle aceste lucruri, dacă nu îi place să le afle?
Desigur, doar primind să afle adevărurile neplăcute prin care se poate îndrepta, prin care se poate vindeca, prin care poate urca.
Iar ca să le afle, trebuie să învețe să nu asculte de cel care îi spune ceea ce îi place să audă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea