O pildă veche şi ceva din lumina ei

Era un pustnic bătrân şi înţelept, numit Zinon, în vremea când Egiptul ţinea de Romania iar capitala era la Constantinopol.

Acest Zinon a aflat că într-un sat destul de mare trăia un mirean care postea mult, zile întregi, mâncând numai seara, ba chiar şi doar de câteva ori pe săptămână, dar fără a se da în lături de la muncă. Şi era denumit acela Postitorul, iar oamenii din sat şi din împrejurimi îl socoteau sfânt şi ajuns la o mare înălţime sufletească.

Aflând aceasta, bătrânul Zinon a trimis să-l cheme, iar Postitorul a venit cu bucurie. Sihastrul l-a primit, l-a îmbrăţişat şi au făcut rugăciune împreună. Apoi, după obiceiul său, pustnicul s-a apucat de lucru, împletind nuiele din care făcea rogojini sau coşniţe, pentru puţina pâine pe care o mânca, dar mai ales ca să nu stea fără de rost. Şi lucra, după cum se cuvine monahilor, în tăcere, doar în gândul şi inima sa rugându-se. Iar mireanul acela, numit Postitorul, neavând prilej de vorbit şi plictisindu-se, a început să fie ars de foame. Şi i-a zis bătrânului:
– Părinte, binecuvântează-mă, că vreau să plec!
Şi l-a întrebat sihastrul:
– De ce?
– Pentru că arde în mine inima, şi nu ştiu de ce. Când eram în sat posteam până seara târziu şi mi se părea uşor. Niciodată n-am mai simţit aşa.
Bătrânul a clătinat din cap:
– În sat prin urechile tale mâncai, din vorbărie şi laude. Ci, dacă vrei să fie bine sufletului tău, mănâncă de la ceasul al IX-lea (adică pe la 3-4 după-masă) şi nu mai aştepta până seara. Şi toată nevoinţa ta să fie într-ascuns, nu la vedere.

Şi întorcându-se mireanul în sat, a început să postească pe ascuns, nu la vedere, ca până atunci. Deci mergea în casa lui la vremea prânzului, şi nu rămânea la muncă în vederea celorlalţi, ca înainte. Şi făcând aceasta două lucruri s-au întâmplat. Pe de-o parte, a început să-i fie greu să postească, şi cu osteneală mare ajungea după-masă la ora mesei. Pe de alta, cei care îl lăudau până atunci că este postitor, au început să spună că s-a îndrăcit, de vreme ce s-a lăsat de post şi mănâncă la fel ca toţi mirenii.
De aceea, deci, s-a întors la bătrânul Zinon şi i-a povestit acestuia toate. Iar pustnicul i-a zis:
– Aceasta este calea după Dumnezeu!

Bineînţeles, vedem aici faptul că mândria şi vorbăria – cu bârfă şi laudele şi toate otrăvurile ei – dau îndemn sufletului şi trupului spre ceea ce pare faptă bună. Şi pentru că sufletul şi trupul sunt legate, din asemenea hrană rea a sufletului şi trupul capătă putere, tot rea, spre a face ceea ce îi aduce laudă, îi întăreşte mândria şi aşa mai departe. Iar când laudele şi bârfele nu mai sunt, şi trupul şi sufletul sunt slăbite şi nu mai au putere să facă cele dinainte.

Se dovedeşte astfel că binele nu este bine dacă nu este bine făcut. Căci mireanul acela, încercând să postească după chipul călugărilor, dar nu în ascuns, în taina mânăstirii sau pustiei, ci la vedere, în lume, nu lucra nici pentru binele său, nici ca să devină mai bun, nici pentru Dumnezeu; lucra pentru mândrie. Şi asta cu toate că era încredinţat deplin că ceea ce face este bine.
Iar în clipa în care a fost lipsit de laudele şi bârfele care, fără să-şi fi dat seama, îl făceau să postească atât de aspru, trupul şi sufletul au fost lipsite de îmboldirea din afară şi şi-au dat la iveală starea lor adevărată de slăbiciune.

Înţelepciunea mireanului a fost că, ascultând sfatul pustnicului, s-a lepădat de mândrie şi vorbărie, şi a început să se poarte ca şi cum ar mânca precum ceilalţi mireni. Astfel lupta sa de a-şi stăpâni prin voinţă nevoile trupului a început să se dea prin puterile sale sufleteşti şi trupeşti, iar nu prin îmboldiri din afară. Aceasta fiind calea prin care omul devine bun, calea cea bună şi grea, spre deosebire de acelea uşoare şi înşelătoare, prin omul pare bun. Astfel că deşi acum postea mult mai puţin decât în trecut, de fapt postea mult mai mult; căci atunci postise prin puterile altora, iar acum postea prin puterile lui. Şi astfel, în ascuns de vederea oamenilor, devenea cu adevărat postitor şi om duhovnicesc.

Dar mai este aici încă un lucru foarte mare: prostia şi răutatea lumii.

Mireanul are viaţa lui, călugărul are viaţa lui.
Este nebunie să trăiască mireanul călugăreşte, sau călugărul mireneşte. Căci Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, căsătoria binecuvântată este şi monahismul binecuvântat este, ele fiind căi deosebite prin care se câştigă Raiul.
Desigur, fie într-una, fie în cealaltă, omul munceşte şi luptă să devină mai bun; acesta este tot rostul vieţii. Doar că în monahism există lupte şi odihne care nu sunt în mirenie, iar în mirenie există lupte şi odihne care nu sunt în monahism. Fiecare are crucea sa.

Postul, de pildă, are un anume loc în călugărie, unde printr-o asprime foarte mare ajută la slăbirea pornirilor trupeşti pe care mireanul are datoria să le împlinească în cadrul căsniciei. Căci nunta este cinstită şi patul neîntinat, şi Dumnezeu a poruncit ca bărbatul şi femeia să fie un trup. Stând scris şi că ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Iar din această bucurie a unirii dintre cei doi ies şi multe greutăţi şi încercări, ce sunt cruce a mirenilor. Iar călugării, dimpotrivă, ca fără de trup alegând să vieţuiască, au iarăşi crucea lor, pe care prin unealta postului aspru învaţă să o ducă bine.
Ca urmare, este nepotrivit ca un mirean să postească precum călugării, din acestea şi numeroase alte pricini. Iar dacă totuşi simte o asemenea chemare, trebuie şi să primească binecuvântarea unui duhovnic priceput – căci ispitele vor fi foarte mari –, şi să o facă, neapărat, foarte pe ascuns.

Aceste lucruri bineştiute le-am reamintit pentru a înţelege mai bine prostia şi răutatea lumii.

Căci sătenii acelui postitor s-au grăbit să-l slăvească pentru postul pe care îl ţinea, ca şi cum postul ar fi scop, iar nu mijloc. Ei au uitat că diavolul posteşte neîncetat, căci într-adevăr acesta niciodată nu mănâncă, neavând nici trup, dar asta nu îl face sfânt. Ei au uitat câţi nebuni şi îndrăciţi nu mănâncă din furie, răutate sau alte asemenea pricini, un astfel de post nefiindu-le acelora de vreun folos. Ei au uitat câţi tâlhari postesc de nevoie în ascunzişurile lor, fără ca această postire să-i facă mai buni. Ei au uitat până şi de crocodili, care mâncând şi odată pe săptămână, ba şi mai rar, nici sfinţi nu se fac, nici de ucideri nu se lasă; şi asta cu toate că trăind în Egipt aveau lângă ei şi pilda crocodililor, şi a altor fiare sălbatice.

Deci, toată logica uitând-o, precum şi toată învăţătura creştină, acei săteni – şi alţii din împrejurimi – au început să se poarte ca şi cum postul ar fi ţintă a vieţii creştin, iar nu unealtă de curăţire şi întărire. Şi au început să-l slăvească pe cel care postea ca şi cum ar fi ajuns doar prin aceasta la sfinţenie (ceea ce se mai întâmplă, uneori, şi astăzi, din păcate). Obişnuinţa de a socoti postul o laudă, iar nu o firească unealtă în devenirea omului, era mai veche, altfel nu s-ar fi răspândit atât de repede zvonul despre acel mirean, nici cu atâta tărie.

Că această purtare este o prostie, se vede limpede prin faptul că stă împotriva adevărului cel mai izbitor. Postul cel bun este o datorie, nu este nimic de laudă în el, căci lauda este pentru ceea ce iese din comun, iar nu pentru ceea ce este firesc. Aşa cum e firesc să mâncăm, e firesc şi să postim. Iar postul, chiar având pricini bune, iar nu tâlhăreşti ori de lăudăroşenie, este doar o datorie obişnuită. Poate că se cuvine, la început, să lauzi puţin un copil care îşi mănâncă toată mâncarea, care începe să postească sau face vreun lucru nou. Dar este o nebunie scump plătită să nu îl înveţi să-şi găsească răsplata în faptul că devine mai bun prin ceea ce face! Lăsându-l să fie răsplătit prin laude, îi otrăveşti sufletul, îi slăbeşti puterile, îl împiedici să devină mai bun! Dimpotrivă, învăţându-l să-şi găsească bucuria în ceea ce îl face mai bun, îi deschizi calea spre Ceruri, îl ajuţi să urce pe o scară tot mai înaltă, să caute din adâncurile sufletului său binele. Ori, dintre aceste căi, una care distruge, cealaltă care zideşte şi dă viaţă, oamenii din sat şi din celelalte sate aleseseră, din păcate, pe cea dintâi. Şi se vede acest lucru, se vede prostia şi răutatea mai ales în purtarea lor atunci când postitorul se întoarce, măcar părut, la o viaţă firească de mirean! Căci nu începe nici să se îmbete, nici să se umfle de mâncare în faţa lor, nici altele asemenea, ci doar se purta ca şi cum ar fi mâncat ca oricare altul. Iar ei, în faţa firescului, hotărăsc şi răspândesc bârfa – care le-a ucis sufletele – că „Postitorul s-a îndrăcit”…

Desigur, pentru postitor această bârfă – care i-a făcut şi mai greu postul – a fost şi plată pentru laudele nedrepte de mai înainte, şi vindecare de mândrie, şi întărire în a face binele… adică i-a fost ajutor tocmai prin nedreptatea şi răutatea ei. Dar pentru bârfitori, ce a fost această bârfă? Sinucidere.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea