Acatistului Sfântului Cuvios Antonie cel Mare

Va veni o vreme când oamenii vor înnebuni; și dacă vor vedea că cineva nu este nebun,
vor sări asupra lui, strigând:
Ești nebun, căci nu ești ca noi!
Sfântul Antonie cel Mare (251-356)

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare a trăit 105 ani (251-356 d.Chr.), fiind Egiptean, deci Copt, dintr-o bună familie creștină din satul Coma (locul este numit astăzi de Arabii invadatori Beni Suef). Dorind să caute pe Dumnezeu cu toată inima lui s-a despărțit de averea părintească și, lăsând orice altă grijă, cerceta pretutindeni pe bătrânii cu viață îmbunătățită. Și cum cei mai mulți dintre mireni erau în Africa de Nord îndepărtați de Biserică și apropiați de păgâni, și cei îmbunătățiți erau despărțiți de lumea amestecată a păgânilor și mirenilor prea puțin credincioși sau cu totul necredincioși. De aceea, și Antonie s-a retras în pustie. Și crescând el duhovnicește tot mai mult, a devenit începătorul călugăriei, noua cale de mântuire pentru Creștini. Deși, desigur, această cale nu era cu totul nouă, căci Sfântul Apostol Pavel cuvântează despre cei care au rătăcit în pustii pentru Domnul, iar Însuși Mântuitorul proorocește și despre cei, puțini, care se fac duhovnicește fameni pentru Împărăția Cerurilor.
Și Antonie cel Mare, și ucenicul său, Atanasie cel Mare, și Sfântul Spiridon și alți asemenea monahi au avut cinstire mare pentru cununia pe care Însuși Domnul a cinstit-o și sfințit-o, pe care Duhul Sfânt a mărturisit-o și Biserica o săvârșește cu evlavie. Și au osândit nelegiuirile celor care, murdari fiind în cugetul lor, murdăresc nunta ca și cum ar fi întinată asemenea lor – împotrivindu-se astfel Scripturilor și Dumnezeului Adevărului. Dar, cu toată această cinstire, cei amintiți au avut și au altă cale pe care să meargă întru Christos Iisus, Domnul de viață dătătorul. O cale de mântuire, de asemenea cinstită și binecuvântată. Căci tot ce este de la Dumnezeu bun este și sfințitor, crescând în Lumina care este Însuși Dumnezeu, sfințind și făcând bună și lumea.
Iar această cale, calea călugărească, a fost deschisă, după cum am amintit, de Sfântul Antonie cel Mare. A cărei zi de prăznuire este 17 Ianuarie. Și căruia îi aducem, după ale noastre puține puteri, această rugăciune:

ACATISTUL SFÂNTULUI CUVIOS ANTONIE CEL MARE

Rugăciunile de început

Preotul: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Mireanul/Călugărul: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Christoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne ne noi. (de trei ori, cu trei închinăciuni)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluieşte! (de trei ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.

Că a Ta este Împărăția, și puterea, și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân, noi păcătoșii robii Tăi; miluiește-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri, că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Crezul

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;
Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om;
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat;
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui;
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică;
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor;
Aştept învierea morţilor;
Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Christos, Împăratul nostru Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Christos, Împăratul şi Dumnezeul nostru! (cu trei închinăciuni)

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric precum morţii cei din veac. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită în lăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu însetat de Tine ca un pământ fără de apă. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Aliluia, aliluia, aliluia, slavă Ţie, Dumnezeule! (de trei ori).

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (de trei ori).

Tropar, glasul 4:

Asemănându-te cu obiceiurile râvnitorului Ilie și urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului și ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Christos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre. (de două ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, și acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

al Născătoarei și Învierii, acelaşi glas:

Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat, Dumnezeu întrupându-Se întru unire neamestecată şi Crucea de bunăvoie pentru noi luând, prin care înviind pe cel întâi-zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre.

Psalmul 50

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Spală-mă întru totul de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţește. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că, iată, adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei, şi mai mult decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că, de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Condacele şi icoasele

Condacul 1

Fugind de întunericul cel greu al Egiptului, ai căutat pământul cel de viaţă dătător al pustiului. Prin înfrânare şi nevoinţă veştejind săltările trupului, prealăudate, te-ai făcut pildă monahilor, de Dumnezeu cugetătorule, celor ce cântă: Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Icosul 1

Om cu firea te-ai arătat, Părinte, dar te-ai văzut şi împreună-cetăţean cu îngerii, ca un fără de trup vieţuind pe pământ, Preacuvioase Antonie, şi lepădând toată purtarea de grijă a trupului; pentru aceasta grăim ţie:

Bucură-te, odraslă a cucernicului tău tată;
Bucură-te, ramură a credincioasei tale mame;
Bucură-te, vlăstar neveştejit al Egiptului;
Bucură-te, mare povăţuitor al pustiului;
Bucură-te, cel ce din tinereţe lui Christos ai urmat;
Bucură-te, cel ce ai covârşit firea omenească;
Bucură-te, arătător al căilor monahiceşti;
Bucură-te, cel ce voieşti mântuirea muritorilor;
Bucură-te, izbăvitor din înşelăciuni al celor mulţi;
Bucură-te, dătător al râurilor de tămăduiri;
Bucură-te, cel prin care Dumnezeu S-a preaînălţat;
Bucură-te, cel prin care Satana s-a ruşinat;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 2

Văzându-te pe tine, de Dumnezeu purtătorule, la înălţime ridicat, vrăjmaşul se străduia a te împiedica de la toate faptele bune; însă, după puţin, s-a ruşinat de sporirea ta, că tu, nevoindu-te cu trupul şi înălţându-te cu sufletul, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Având cunoştinţa celor ce sunt ca şi cum nu ar fi, ai trecut cu vederea trecătoarele desfătări ale vieţii; deci, în mormânt închizându-te, prin multe necazuri te-ai înţelepţit, nădejdea spre Dumnezeu punându-ţi, pentru care auzi acestea:

Bucură-te, insuflător al nădejdii în Dumnezeu;
Bucură-te, pierzător al nebuniei vrăjmaşului;
Bucură-te, cel ce nu te înspăimânţi de rănirile lui;
Bucură-te, biruitor al uneltirilor lui;
Bucură-te, laudă vestită a pământului Egiptului;
Bucură-te, cel mai strălucit decât toţi monahii;
Bucură-te, floare de Dumnezeu împodobită a Cuvioşilor;
Bucură-te, frumuseţe preastrălucită a Sfinţilor;
Bucură-te, luminat desluşitor al înţelepţilor;
Bucură-te, luceafăr strălucitor al luceferilor;
Bucură-te, izvor viu al pustiei;
Bucură-te, glas puternic, risipitor al trândăviei;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 3

Puterea Celui Preaînalt tare te-a făcut în toate, Antonie fericite, că, văzând pornirea vrăjmaşilor cea neputincioasă venind asupra ta, neclintit ai rămas şi, cu harul înconjurat fiind de toate părţile, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3

Având dumnezeiască dorinţă, încă mai mult a pătimi, cugetătorule de Dumnezeu, ai primit dumnezeiescul har; că din cer lumină pogorându-se, te-a cercetat pe tine în nevoinţă, şi glas ai auzit, întărindu-te şi grăind:

Bucură-te, fiule al dumnezeieştii lumini;
Bucură-te, locaş al Duhului Sfânt;
Bucură-te, făclie nestinsă a liniştirii;
Bucură-te, canon preadrept al înfrânării;
Bucură-te, privire preadulce îngerilor şi a oamenilor;
Bucură-te, mărire mult-lăudată a celor aleşi;
Bucură-te, izgonitor al patimilor omeneşti;
Bucură-te, îmbogăţitor cu dumnezeiescul har;
Bucură-te, Părinte întâistătător al părinţilor;
Bucură-te, iscusit păzitor al celor neînsoţiţi;
Bucură-te, cel ce covârşeşti întru cunoştinţă pe cei înţelepţi;
Bucură-te, cel ce întăreşti pe credincioşii cei căzuţi, ridicându-i;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 4

Aprins fiind de dumnezeiască dorinţă, către muntele pustiului ai alergat, Antonie, bucurându-te; iar cel nărăvit întru răutate, un disc mare de argint a pus înaintea ta, însă tu ca pe un gunoi defăimându-l, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

Nevoindu-te mai presus de fire, Părinte Antonie, şi biruind relele vicleşuguri diavoleşti, mai presus de acestea te-ai arătat; deci, făcându-te cetăţean al pustiei, auzi acestea:

Bucură-te, dreptar şi temelie a pustnicilor;
Bucură-te, plângere împotriva răilor vrăjmaşi;
Bucură-te, săvârşitor al slujirilor celor mai bune;
Bucură-te, dătător către cei care cer cele dumnezeieşti;
Bucură-te, cel ce rău ai pătimit, vrăjmaşului împotrivindu-te;
Bucură-te, cel ce, unindu-te cu Dumnezeu, te-ai veselit;
Bucură-te, minune preaveselitoare a îngerilor;
Bucură-te, cel ce eşti rană grea demonilor;
Bucură-te, credincios slujitor al lui Dumnezeu;
Bucură-te, înainte-stătător al credincioşilor;
Bucură-te, cel prin care s-au deşertat cetăţile;
Bucură-te, cel prin care munţii în cetăţi s-au schimbat;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 5

Vrând a trece Nilul, Părinte, de Dumnezeu purtătorule Antonie, luntre neaflându-se, te-ai suit pe un crocodil, mergând spre cercetarea ucenicilor tăi, cântând împreună cu ei lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5

Văzându-te tinerii Egiptului în pustie locuind, ca pe unul mai presus de oameni, şi auzind învăţătura ta, s-au schimbat cu dumnezeiască schimbare; pentru care, slăvind pe Dumnezeu, grăiau ţie:

Bucură-te, cel ce eşti om între îngeri;
Bucură-te, cel ce eşti înger între oameni;
Bucură-te, cel ce, prin ostenelile tale, pământul l-ai făcut cer;
Bucură-te, cel ce, prin faptele tale, ai slujit lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce ai surpat sprânceana demonilor;
Bucură-te, cel ce ai înălţat viaţa muritorilor;
Bucură-te, cunoscător de taină al Stăpânirii celei în trei Sori;
Bucură-te, povăţuitor al dumnezeieştii vieţuiri;
Bucură-te, ridicare pentru cei căzuţi;
Bucură-te, pentru mulţi aducător de izbăvire;
Bucură-te, cel ce ne povăţuieşti a urma ţie;
Bucură-te, că, urmând poveţelor tale, adunăm sufletului bogăţie;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 6

Te-ai arătat propovăduitor al dreptei credinţe celor fără de Dumnezeu şi, voind a muri pentru Christos, cu bărbăţie în cetate ai intrat; dar, neîmplinindu-ţi dorinţa, cu singură bunăvoinţa te-ai făcut asemenea Mucenicilor, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Ca un luceafăr în pustiul Egiptului strălucind, întunericul înşelăciunii ai izgonit şi, săvârşind pururea tămăduiri, prin tine Dumnezeu S-a preaslăvit; pentru care primeşti de la noi acestea:

Bucură-te, cel prin care se împodobesc Cuvioşii;
Bucură-te, cel prin care oamenii se mântuiesc;
Bucură-te, dumnezeiască mângâiere a bolnavilor;
Bucură-te, ocrotire de sus pentru călători;
Bucură-te, cel ce ai vindecat prin rugăciune pe cea îndrăcită;
Bucură-te, fericite, cel ce de toţi te-ai depărtat;
Bucură-te, cel ce îndată în pustie ai fugit;
Bucură-te, cel ce viaţă îngerească ai săvârşit;
Bucură-te, cel ce te-ai făcut dumnezeiesc slujitor;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat pentru noi mijlocitor către Domnul;
Bucură-te, povăţuitor al poporului către viaţa virtuoasă;
Bucură-te, împăciuitor al oamenilor cu Dumnezeu;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 7

Rămânând în munţii pustiului marele Antonie, hrană de la saracini avea, apoi lucrând pământul, cu grâu şi curmale [finice] se hrănea, fiarele înfricoşându-le, iar pe credincioşi îndemnându-i a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Nou oraş ai arătat adâncimea pustietăţii, Antonie fericite, cel deopotrivă cu îngerii; că muntele tău s-a preamărit ca un alt Ierusalim şi Sinai, iar tu, ca un alt Moise şi Ilie arătându-te, auzi acestea:

Bucură-te, al doilea Moise cu faptele;
Bucură-te, al doilea Ilie cu pildele;
Bucură-te, cel ce blândeţii lui David te-ai asemănat;
Bucură-te, cel ce cărările Botezătorului ai urmat;
Bucură-te, cel ce ai izvorât apă monahilor însetaţi;
Bucură-te, cel ce lui Pavel cel simplu te-ai asemănat;
Bucură-te, cel ce în fiecare zi ai sfătuit pe monahi;
Bucură-te, cel ce ai povăţuit îndeosebi pe cei greşiţi;
Bucură-te, cel ce ai vindecat pe cei orbi;
Bucură-te, cel ce ai îndreptat pe cei slăbănogi;
Bucură-te, cel ce ai alungat patimile sufleteşti;
Bucură-te, cel ce ai vindecat durerile trupeşti;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 8

Străină minune! Văzând vânarea în multe feluri, nicidecum nu te-ai înspăimântat, de trei ori fericite; iar vânătorul, dumnezeiasca ta faţă văzând, de frică fiind cuprins, îndată a murit, făcându-te tu pilda tuturor celor ispitiţi, a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Cu totul vesel te-ai arătat, văzând înălţarea sufletului lui Amun, pe care ai arătat-o celor împreună cu tine, întrebat fiind de ei, de Dumnezeu purtătorule Antonie; deci, văzând sfinţenia ta, minunându-ne, grăim ţie:

Bucură-te, însuţi văzătorule al tainelor;

ucură-te, cel ce ai trecut cu vederea pământeştile lucruri;
Bucură-te, luminare adevărată a celor necunoscători;
Bucură-te, grabnică supunere a supuşilor;
Bucură-te, cel ce pe cele viitoare, ca pe cele de faţă le vedeai;
Bucură-te, cel ce arătai cu putinţă pe cele cu neputinţă;
Bucură-te, cel ce ai izbăvit pe tinerii cei îndrăciţi;
Bucură-te, cel ce ai tămăduit pe cei bolnavi de ochi;
Bucură-te, cel ce vedeai înălţarea sufletelor;
Bucură-te, cel ce mai înainte spuneai ieşirea lor;
Bucură-te, toiag bun al monahilor;
Bucură-te, cinstită împodobire a credincioşilor;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 9

Tot harul cel dumnezeiesc, ca şi Pavel Apostolul ai primit, ca unul ce te-ai făcut şi tu, toate tuturor, pe toţi covârşindu-i, Antonie; până şi la cer ai fost răpit, Cuvioase; pentru care, cutremurat cu totul, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9

Pe ritorii cei mult vorbitori, ca pe nişte peşti fără de glas i-ai arătat prin cuvintele tale, de Duh Sfânt purtătorule, că, ritorisind despre Dumnezeu, cuvintele tale asemănându-le cu faptele, te-ai făcut minunat şi mărit; pentru aceasta cântăm ţie:


ucură-te, vas al înţelepciunii lui Dumnezeu;
Bucură-te, vistierie a cuvintelor Lui;
Bucură-te, cel mai înţelept decât toţi filosofii;
Bucură-te, cel mai iscusit şi mai înalt în cuvinte;
Bucură-te, preamărită auzire şi grăire a celor înţelepţi;
Bucură-te, preacinstită oglindire a monahilor şi a tuturor celor ce te caută;
Bucură-te, cel ce veseleşti auzul credincioşilor;
Bucură-te, cel ce ai dezlegat împleticirile filosofilor;
Bucură-te, fiu al lui Dumnezeu, după împărtăşire;
Bucură-te, înălţare a Cuvioşilor după străduire;
Bucură-te, cel prin care s-a înfiinţat monahismul;
Bucură-te, cel prin care s-au îndreptat credincioşii;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 10

Sârguindu-te, de Dumnezeu purtătorule Părinte, după porunca dinainte primită de la Dumnezeu, te-ai dus către Pavel Tebeul; şi, împiedicat fiind de multe ispite, nu te-ai înfricoşat de relele întâmplări ci, dobândind ceea ce doreai, ai încetat întristarea, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10

A doua oară făcând călătoria marele Antonie şi grăbindu-se către Pavel Tebeul, a văzut înălţarea sufletului lui; deci, alergând şi găsindu-l răposat, l-a îngropat, luând ca binecuvântare haina lui; pentru care grăim:

Bucură-te, înger purtător de trup;
Bucură-te, om care cu Dumnezeu ai vorbit;
Bucură-te, cel ce ai văzut nevoinţele lui Pavel;
Bucură-te, slujitor al îngropării lui;
Bucură-te, cel ce ai istorisit vieţuirea lui;
Bucură-te, cel ce te-ai îmbogăţit cu a lui făptuire bună;
Bucură-te, cel ce mai înainte ai cunoscut înşelăciunea eresurilor;
Bucură-te, cel ce ai alinat tulburarea Bisericilor;
Bucură-te, cel ce ai izgonit primejdia eresului;
Bucură-te, părtaş al dreptei cunoştinţe;
Bucură-te, bună mireasmă a pustiurilor;
Bucură-te, bună insuflare a monahilor;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 11

Nevrând Valachie, cel de cele arieneşti cugetător, a cunoaşte pe Fiul, Dumnezeu preaînalt, te-ai pornit împotriva lui, Antonie; iar el, ticălosul, luând cele după faptele sale, de cal a fost doborât, iar tu lui Dumnezeu cântai: Aliluia!

Icosul 11

Lumină trimisă de Luminătorul Cel mare arătându-te tu, Antonie, ai luminat pe toţi, şi pe ucenicii tăi sfătuindu-i, mai înainte le-ai arătat mutarea ta din viaţa de aici; iar ei, de întristare fiind cuprinşi, cântau tie acestea:

Bucură-te, mângâiere a noastră;
Bucură-te, încurajare a tuturor;
Bucură-te, hrănitor al celor flămânzi de cele cereşti;
Bucură-te, sfătuitor al celor doritori de cele sufleteşti;
Bucură-te, cel ce ieşirea ta din lume mai înainte ai cunoscut-o;
Bucură-te, următor al înţelepţiţilor de Dumnezeu Apostoli;
Bucură-te, cel prin care pământenii se laudă;
Bucură-te, cel prin care înţelepţii se apără;
Bucură-te, desfătare a slavei celei negrăite;
Bucură-te, amintire a hranei celei sfinte;
Bucură-te, cel ale cărui învăţături cu drag le primim;
Bucură-te, cel căruia urmându-i sfaturile ne mântuim sufletul;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 12

De mare dar s-a învrednicit marele Atanasie, luând haina ta, de Dumnezeu purtătorule Antonie, şi, scriind dumnezeiască viaţa ta, cea de o sută şi cinci ani, cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 12

Cânţi împreună cu îngerii ca mai înainte cu oamenii, în ceruri veselindu-te, fericite, cântarea cea întreit-sfântă lui Dumnezeu, pe Care roagă-L pentru cei ce te cinstim pe tine, Antonie, şi cu dragoste cântăm acestea:

Bucură-te, locuitor al celor cereşti
Bucură-te, împodobitor al celor pământeşti;
Bucură-te, cel ce împreună-vieţuieşti cu îngerii;
Bucură-te, cel împreună-vorbitor cu Sfinţii;
Bucură-te, pururea lăudător al Preasfintei Treimi;
Bucură-te, fierbinte mijlocitor al tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, povăţuitor şi sprijinitor al celor ce te laudă;
Bucură-te, strălucit păstor şi învăţător al ucenicilor tăi;
Bucură-te, înainte-stătător al tuturor Cuvioşilor;
Bucură-te, preacinstit călăuzitor al celor necăsătoriţi;
Bucură-te, cel ce eşti cald mijlocitor pentru cei ce poartă numele tău;
Bucură-te, mare apărător al celor ce te cinstesc;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 13

O, preaînţelepte, de Dumnezeu purtătorule Antonie, căpetenia Părinţilor şi slava Cuvioşilor, primeşte de la noi aceste laude pe care cu tot sufletul le aducem ţie şi roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, cei ce cântăm: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori.)

Icosul 1

Om cu firea te-ai arătat, Părinte, dar te-ai văzut şi împreună-cetăţean cu îngerii, ca un fără de trup vieţuind pe pământ, Preacuvioase Antonie, şi lepădând toată purtarea de grijă a trupului; pentru aceasta grăim ţie:

Bucură-te, odraslă a cucernicului tău tată;
Bucură-te, ramură a credincioasei tale mame;
Bucură-te, vlăstar neveştejit al Egiptului;
Bucură-te, mare povăţuitor al pustiului;
Bucură-te, cel ce din tinereţe lui Christos ai urmat;
Bucură-te, cel ce ai covârşit firea omenească;
Bucură-te, arătător al căilor monahiceşti;
Bucură-te, cel ce voieşti mântuirea muritorilor;
Bucură-te, izbăvitor din înşelăciuni al celor mulţi;
Bucură-te, dătător al râurilor de tămăduiri;
Bucură-te, cel prin care Dumnezeu S-a preaînălţat;
Bucură-te, cel prin care Satana s-a ruşinat;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Rugăciunile de încheiere

Sfinte Părinte Antonie, cel ce te-ai învrednicit a fi vas ales al Duhului Sfânt prin credinţa şi prin viaţa ta sfântă, du rugăciunile noastre la bunul Dumnezeu şi roagă-L pentru sănătatea, ajutorul şi iertarea păcatelor tuturor celor ce aleargă la tine, iar mai ales pentru mântuirea lor. Cel ce ai vieţuit pe pământ şi ştii durerile şi neputinţele oamenilor, nu trece cu vederea rugăciunile celor ce aleargă la tine şi nădăjduiesc în mijlocirile tale către Dumnezeu, pe Care L-ai mărturisit prin vieţuire curată şi fapte roditoare de virtuţi. Ca un începător al vieţii pustniceşti, călăuzeşte obştile monahale spre necontenita slăvire a lui Dumnezeu prin rugăciune, nepătimire şi lucrarea faptelor bune. O, mare făcătorule de minuni, Părinte al săracilor, ocrotitor al văduvelor, sprijinitor al orfanilor şi vas ales al Duhului Sfânt, vino în ajutorul nostru cu obişnuită îndurarea ta, mijlocind către Mântuitorul Christos, ca să aflăm mângâiere în suferinţe, sprijin în necazuri, apărare în primejdii şi izbăvire de păcate. Dăruieşte-ne ca, prin smerenie, să biruim şi noi toate cursele diavoleşti. Ocroteşte-i pe toţi cei dreptcredincioşi şi povăţuieşte-i pe calea mântuirii. Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, cel ce ai făcut din pustiu loc de preaslăvire a lui Dumnezeu, fă şi pustiul sufletelor noastre, ars de necredinţă şi de patimi, locaş al virtuţilor în care să se sălăşluiască harul Sfântului Duh şi spre dobândirea mântuirii, ca împreună cu tine să slăvim numele cel sfânt al Treimii Celei de o fiinţă, în vecii vecilor. Amin.

Condacul 1

Fugind de întunericul cel greu al Egiptului, ai căutat pământul cel de viaţă dătător al pustiului. Prin înfrânare şi nevoinţă veştejind săltările trupului, prealăudate, te-ai făcut pildă monahilor, de Dumnezeu cugetătorule, celor ce cântă: Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

al Maicii Domnului

Cuvine-se, cu adevărat, să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care, fără stricăciune, pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Christoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Între imperialişti şi comunişti

De-a lungul veacurilor Principatele Române au trecut prin mai multe pandemii. Holeră, ciumă, tifos…
De fiecare dată, printre măsurile de ocrotire luate au fost şi deasa spovedanie, deasa împărtăşanie, săvârşirea Sfântului Maslu.
Era şi firesc, până la începutul secolului al XIX-lea toate spitalele – pe atunci numite mai ales bolniţe – erau înfiinţate, ţinute şi îngrijite de Biserică. Aproape tot personalul era alcătuit din călugări – sau monahii, la bolniţele pentru femei.
Chiar şi Spitalul Colţea, declarat de Comunişti a fi înfiinţat în secolul al XIX-lea, este de fapt o ctitorie ortodoxă începută în secolul al XVII-lea şi finalizată în Decembrie 1704. Şi acestă bolniţă era parte a unei mânăstiri – Mânăstirea Colţea. Până când a fost confiscată de stat care avea chef să înfiinţeze un spital „de stat”. Aşa că l-a luat pe cel al Bisericii. Şi până a izbutit să organizeze posturi medicale şi ce mai trebuia – adică după câţiva ani – tot călugării şi monahiilor cărora li se răpise spitalul i-au îngrijit pe bolnavi.
Legătura aceasta strânsă între Biserică şi îngrijirea celor nevoiaşi, săraci, abandonaţi sau, ca în ce vorbim aici, bolnavi, este veche şi continuă. În vremea în care Statul cel „măreţ şi bun” desfiinţa vreo 100 de spitale, Biserica înfiinţa altele. După puteri. Aşteptându-se ca, iarăşi, să vină vremea în care să îi fie confiscate. Şi eventual, după o vreme, închise ca inutile, batjocorite, demolate. Eventual ridicându-se un hypermarket sau un mall peste (cum s-a făcut cu Mânăstirea Văcăreşti şi Mall-ul Sun Plaza în zilele noastre).

Spitalul_Colțea_fragment_noaptea
Din Mânăstirea Colţea au mai rămas biserica, lângă spital, şi o parte din ornamente. Puţini îşi amintesc de faptul că spitalul ce a salvat atâtea vechi este o ctitorie ortodoxă pe care statul şi-a însuşit-o tâlhăreşte…

În clipa de faţă medicii Bisericii – mulţi dintre ei preoţi, diaconi, monahi sau călugăriţe –, asistentele şi infirmierele Bisericii etc. au la activ zeci de mii de oameni consultaţi, trataţi şi îngrijiţi gratuit. Precum şi mulţi alţii consultaţi, trataţi şi îngrijiţi pe plată. După posibilităţi. (Ştiţi demenţa comunistă care pretinde ca Biserica să plătească orice, eventual dublu sau triplu, dar să nu primească niciun fel de plată pentru ceea ce face? Aritmetica elementară spune că cei cu asemenea idei sunt buni de balamuc.)
Aceşti medici, acest personal medical şi pacienţii lor pot confirma folosul extraordinar de mare pentru sănătate al rugăciunii, Spovedaniei, Împărtăşirii, Sfântului Maslu. Este o situaţie factuală, ce poate fi observată ca atare. Altfel spus, este atestată ştiinţific.

Măsurile care împiedică accesul credincioşilor la Sfintele Slujbe şi la Sfintele Taine în vreme de epidemie nu sunt luate pentru prima dată.
Românii, care învăţaseră să treacă prin molimi cu ajutorul medical şi duhovnicesc al Bisericii, au avut o nouă experienţă în 1829. Sub ocupaţie rusească. O ocupaţie care, în afară de un jaf cumplit, a adus şi ciuma. Altfel spus, ocupanţii ruşi nu doar au luat, ci au şi dat. Ciumă. Şi, în grija lor părintească faţă de popor, au luat exact aceleaşi măsuri ca cei de astăzi.
Au trecut două secole fără nouă ani. Ocupaţia rusească în România a fost înlocuită de ocupaţia comunistă. În uriaşă majoritate politicienii de sus de astăzi sunt copii, nepoţi sau ucenici ai Sovieticilor puşi să conducă România după 1948.
Dar lucrurile nu stau foarte diferit în restul lumii! Comunismul – în forme mai vechi sau în cele ale Neocomunismului – domină întreaga lume. Ca urmare, măsurile luate în această vreme sunt cele luate la începutul secolului al XIX-lea.
Şi, bineînţeles, politicienii şi mass-media aservită REFUZĂ SĂ ANUNŢE GĂSIREA TRATAMENTULUI PENTRU COVID-19, REFUZĂ SĂ LUCREZE LA PRODUCEREA LUI ŞI LA PUNEREA LUI LA ÎNDEMÂNA POPULAŢIEI.
Sunt deja nouă zile de când Francezii şi Chinezii au anunţat, independent, tratamentele pentru COVID-19. Politicienii noştri nu au nicio reacţie. Cu excepţia măsurilor similare celor de Ev Mediu.
Din aceeaşi grijă părintească pe care o aveau şi ocupanţii ruşi…

Mihai-Andrei Aldea

Tabel 2 Gautret et al 2020
Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitomicină (Gautret et al. 2020)

DonaldTrumpVestea
O formă a anunţului oficial al Preşedintelui SUA, Donald Trump, din 21.03.2020, de introducere în SUA a tratamentului COVID-19 descoperit de medicii francezi (cu hidroxiclorochină şi azitromicină).

P.S. Cine se întreabă ce măsuri cred eu că ar fi trebuit luate poate să citească articolele pe temă de pe acest blog. Dacă vrea să ştie. Cu toate că mă aştept ca unii să fantazeze pe temă (obicei foarte la modă astăzi).

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Calomfirul sau caranfilul. Busuiocul-Sfintelor

Tata: Fetelor, care sunt plantele de leac,
sau medicinale, pe care le vedeţi aici,
în poiană şi în pădure?

Fetele: Sunt foarte multe plante.
Ştim că unele sunt de leac, dar
nu ştim care nu sunt…
Tata: Toate sunt de leac. Doar că
nu ştim să le folosim pe toate.
Noi. Tămăduitorii ştiu.

Numit popular şi Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-PrecesteCălugărIarba-Sfântului-Petru sau cu alte nume, calomfirul sau caranfilul este o străveche aromată românească.
Să fim înţeleşi: nu spunem – ar fi o nebunie – că nu există şi nu se foloseşte la alte popoare, nici că ar fi originară din România sau altceva asemănător!
Ceea ce spunem – şi ar fi uşor de înţeles dacă oamenii de azi ar avea înţelegere în loc de prejudecăţi – este faptul că în România Străveche, în cultura profundă românească de altădată, această plantă a avut un loc foarte deosebit.

Calomfirul este o floare perenă cu numele ştiinţific (învechit) de Chrysanthemum Balsamita. Alt nume ştiinţific, mai larg folosit astăzi, este Tanacetum Balsamita, înrudit cu al unor plante asemănătoare, dar mai puţin aromate şi care au frunze cumva asemănătoare cu ale unor ferigi (în vreme ce calomfirul are frunze alungite, ne-lobate, oarecum asemănătoare celor de leurdă, însă cu o margine neregulată, uşor zimţată).

Originară din Asia, această plantă a fost legată de balsamul amintit în Biblie:

au văzut venind dinspre Galaad o caravană de Ismaeliţi, ale căror cămile erau încărcate cu tămâie, cu balsam şi cu smirnă, pe care le duceau în Egipt” (Facerea 37.25)

luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic” (Facerea 43.11)

Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?” (Ieremia 8.22) etc.

Observăm în Scripturibalsamul ori calomfirul era unul din produsele de preţ ale vremii, atât pentru mirosul său puternic şi frumos, cât şi pentru calităţile sale medicale şi rolul său cultic (în facerea mirurilor şi a „amestecurilor de aromate” – cunoscute astăzi drept tămâie – ce se ardeau ritual).
Răspândirea sa în Europa a avut loc datorită răspândirii Evangheliei şi cultului creştin.
Calomfirul era folosit de toate grupurile de Creştini ca aromată pentru tămâie şi mir, dar şi ca iarbă de leac, fie verde sau uscată, fie în infuzie, fiertură, vin, oţet ş.a.
Frunzele şi florile uscate se ţineau în Sfânta Scriptură şi în alte cărţi sfinte, dar şi în lăzile şi pe rafturile cu haine curate. Mirosul frumos al plantei înlătura şi paraziţii, dezinfecta şi, alături de lavandă, ţinea departe moliile.
Atât de strânsă a fost legătura dintre această plantă şi Creştinism încât în engleză este denumită comun ca Bible leaf (deoarece orice Biblie avea, în trecut, câteva frunze balsamice între pagini), Balsam herb (în conformitate cu referinţele biblice despre care am amintit pe scurt) sau Costmary („Margareta Maicii Domnului„). Asemenea denumiri există şi în celelalte limbi europene, fiind foarte bine atestată documentar legătura dintre răspândirea Creştinismului şi cea a calomfirului.

*

Este foarte interesantă pentru noi probabila prezenţă a calomfirului în Lista lui Dioscoride. Aceasta este o înşiruire de plante de leac tipice pentru „Dacia” – de fapt mai ales pentru Sciţia Mică şi zonele învecinate cu aceasta din Sciţia Mare. Ea vine ca o parte a lucrării vaste a lui Dioscoride De Materia Medica prin care, la cererea medicului Areius, a încercat să îndrepte atât ideile greşite cât şi golurile de cunoaştere în privinţa plantelor de leac (medicinale) din Romania (Imperiul Roman) secolului I d.Chr.
Gaius Plinius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Bătrân, are chiar o poziţie secundă faţă de Dioscorides din punctul de vedere al acurateţii ştiinţifice a prezentării plantelor, cu toate că a înşirat cca. 1.000 de plante, faţă de cele cca. 600 ale lui Dioscoride.
Printre plantele menţionate aici se află şi una denumită de Dioscoride „apsintion, apsintium sau absintium (Aψίνθιον)”, despre care spune că Romanii ar numi-o „terrae malum”, iar Dacii, „absinthium rusticum”.
Denumirea dacică – în fapt latină sau greco-latină – pare surprinzătoare, mai ales că Dioscoride cunoştea bine cele două limbi, deci îşi dădea seama că nu este o denumire străină. Este un prim element, la care vom reveni.
Descrierea făcută de Dioscoride plantei este, conform ENDA,
Absintul lung, numit clematitis, cu ramuri zvelte şi frunze oarecum lungi, similar sempervivumului, are florile de culoare galben aprins, terminate cu o inflorescenţă. Rădăcinile sunt lungi, zvelte, cu coajă groasă şi miros aromat. Producătorii de alifii, o folosesc pentru a îngroşa alifiile. O linguriţă de alifie este utilă împotriva otrăvurilor, inclusiv în cazul veninului. Băută în amestec cu piper şi smirnă, detoxifică, ajută la reglarea ciclului menstrual şi poate provoca avortul. Băută în amestec cu apă, ajută la calmarea astmului, rahitismului, herniei, convulsiilor şi parţial împotriva durerii. Aplicată pe răni, extrage ţepuşele şi aşchiile de os. În amestec cu miere, elimină marginile ulceraţiilor, le curăţă şi le vindecă. De asemenea curăţă dinţii şi gingiile. În amestec cu grăsime de porc, vindecă frigurile. Fumul acestei plante reduce febra. Este cel mai puţin eficient din familia sa. Creşte în zonele montane, stâncoase şi cu climă mai blândă.

Trebuie observat că proprietăţile medicale ale acestui „absint lung” sunt similare câtorva plante, cele mai importante fiind calomfirul şi pelinul. Identitatea apare şi la nivelul gustului amar, dar şi la acela al mirosului aromat.

Interpretarea comună în Evul Mediu a fost că Dioscoride se referă aici fie la pelin, fie la plante oarecum apropiate, precum pelinul-alb, pelinul-negru, pelinariţa, mărul lupului etc. Ca urmare, şi încercările de identificare au mers în jurul unor specii precum Artemisia absinthium, Aristolochia clematitis, Aristolochia rotunda sau Aristolochia longa etc.
Există însă şi părerea după care planta descrisă aici este calomfirul, argumentele în favoarea acestei idei fiind foarte puternice:
1) Denumirea citată de Dioscoride este una nouă, diferită de cea a pelinului obişnuit şi la nivelul latinei, dar şi la nivelul limbii dacice; pentru pelin şi variantele înrudite avem o serie de nume atribuite Tracilor sau Dacilor, precum „absentium, apsenthion, bitumen, bricumum, nitumen, titumen, zired, zonusta, zouoste, zououste, zououster, zuste, zuuster, zyred„; pentru planta amintită Dioscoride atribuie Dacilor o denumire nouă, „absinthum rusticum„, de origine străină, logică pentru o plantă nou introdusă, care încă nu a primit pe scară largă o denumire locală.
2) Descrierea frunzelor nu se potriveşte cu pelinul şi formele înrudite; descrierea inflorescenţelor nu se potriveşte cu speciile de gen Aristolochia, care nu au inflorescenţe şi la care doar Aristolochia clematitis are flori galbene, dar nu de un galben-aprins, ci de un galben-pal, şi nu inflorescenţe, ci flori singulare.
3) Singura plantă a cărei descriere corespunde atât la frunze cât şi la inflorescenţe este calomfirul.
Ceea ce face foarte probabilă atestarea de către Dioscoride, prin lucrarea De Materia Medica, a prezenţei calomfirului în Sciţia şi Dacia secolului I d.Chr., aceste zone constituind, alături de Tracia, Macedonia şi Tesalia, zonele prin care calomfirul începe să se răspândească în Europa (în Germania se va extinde peste multe secole, iarăşi odată cu răspândirea mai puternică a Creştinismului aici). Am avea o situaţie asemănătoare cu cea a răspândirii bivolului în Europa, răspândire în care zona Daciei a reprezentat un punct cu totul special.

Inflorescenţe de calomfirInflorescenţe de calomfir.

Frunze de calomfirFrunze de calomfir.

*

Folosirea de către Românii din vechime a acestei plante poate fi înţeleasă după numeroasele denumiri pe care le are. În afară de caranfil, calonfir, calafir, calapăr etc., calomfirul, după cum am amintit, mai poartă şi nume ca Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-PrecesteCălugărIarba-Sfântului-Petru.
Denumirea de Busuiocul-Sfintelor este într-o clară legătură cu folosirea sa de către Creştinele din primele veacuri. Termenul de Sfinţi şi Sfinte apare în legătură cu ucenicii lui Iisus Christos încă din Noul Testament (Romani 1.7; 8.27; 15.31; I Corinteni 1.26.1; 7.14; 16.1; I Pentru 3.5 etc., etc.). Introducerea noii aromate a fost văzută mai ales prin folosirea ei de către femeile creştine din primele comunităţi apărute în mijlocul populaţiei traco-romane. Busuiocul era o plantă folosită de multă vreme de către femei, astfel încât absinthum rusticum sau calomfirul era firesc să fie legat de acesta şi să rezulte o denumire compusă de tipul Busuiocul-Sfintelor (cu înţelesul de „Busuiocul Creştinelor”).
Busuiocul-Fetelor apare mai târziu, pe măsură ce se răspândeşte Creştinismul şi tot mai multe fete întrebuinţează calomfirul împotriva tulburărilor menstruale (a întârzierilor de perioadă tipice vârstelor tinere). Era în acelaşi timp folosit şi ca plantă aromatică şi cultică, astfel că asocierea cu busuiocul se menţine.
Pe aceeaşi line vechi-creştină se află şi numele Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru, toate trei fiind legate de un stil de viaţă creştin arhaic. Echivalente – ca mod de viaţă şi denumiri rezultate din acesta – sunt bine atestate şi în Creştinătatea Apuseană, în Italia, Franţa, Germania şi Britania. Apare chiar şi denumirea de „izmă” sau „mentă” (sub forma mint geranium la Englezi).

*

Alături de salvie şi busuioc, de siminoc şi altele asemenea, era una dintre plantele foarte iubite de către Românce.
Curăţenia a fost, până la prăbuşirea din secolul al XVIII-lea, esenţială pentru Români. În vremea lui Constantin Brâncoveanu doar Muntenia avea o producţie de săpun egală cu a Franţei – la o populaţie de zece ori mai mică. Doar că în vreme ce săpunul francez era destinat industriei textile şi exportului, şi nu era folosit pentru igiena corporală, la Români ultima întrebuinţare era cea esenţială.
Aromarea săpunului cu pelin, izmă, levănţică, rozmarin, gălbenele şi alte asemenea plante era însoţită de folosirea fierturilor de tei, muşeţel, busuioc etc. pentru limpezirea părului şi de purtarea unor plante verzi sau uscate în păr, în săculeţi mici de pânză la gât etc. Calomfirul era, în această lume cosmetico-medicală, una dintre plantele preferate, având o mare putere de dezinfectare şi o aromă foarte apreciată. Merită amintit că în toate comunităţile conservatoare româneşti – precum cele aromâne, dar nu numai – existenţa în locuinţă a insectelor supărătoare (eufemism pentru păduchi, ploşniţe, purici etc.) era socotită chiar şi după secolul al XVIII-lea încoace o mare ruşine. Unul din mijloacele extrem de eficiente în îndepărtarea acestora şi apărarea de ele era folosirea plantelor aromatice, verzi sau uscate, de la cele străvechi, ca busuiocul, trecând prin cele devenite tradiţionale, precum calomfirul şi până la cele noi – dar adesea foarte împământenite -, precum tutunul. Asemenea plante aromatice erau folosite şi prin frecţii, dar mai ales prin plasarea de bucheţele în casă şi la intrare, între haine etc., fiind schimbate des, ca să nu-şi piardă puterea.

În acelaşi timp, calomfirul era folosit în salatele uşoare, răcoritoare, alături de ouă şi brânzeturi, în amestecuri de brânză, iaurt şi smântână (cu sau fără ou).
Alături de rozmarin, busuioc, salvie, cimbru şi altele asemenea, era folosit şi pentru pregătirea cărnii de pasăre şi a vânatului, dar şi la peşte, raci fierţi, scoici (de lac şi de râu, dar şi la midii şi stridii).
În alimentaţie se folosea calomfir tânăr, cules înainte de înflorire. După ce se îngroşau mugurii florilor, planta nu se mai folosea decât cosmetic sau medicinal.

Vinul de calomfir era socotit bun calmant împotriva tusei şi spasmelor digestive, dându-se – cu linguriţa – chiar şi copiilor. În caz de răceală cei mari luau chiar şi două pahare pe zi, dar niciodată mai mult. Femeile însărcinate nu foloseau calomfirul decât pentru aromatizarea şi ocrotirea hainelor sau ca „parfum” personal; deci niciodată femeile însărcinare nu beau vin de calomfir sau altele asemenea.
Opăritura” – infuzia, cum i se spune astăzi – se folosea împotriva durerilor de ficat (bilă) şi greţurilor venite de la acesta sau de la bilă, luându-se două sau trei linguri dimineaţa.
Apa de calomfir, la nevoie vinul de calomfir sau chiar „tăria” – tinctura – se foloseau împotriva paraziţilor intestinali. Dar folosirea obişnuită în salate şi supe, la marinarea cărnii etc. asigura, oricum, o bună protecţie în această privinţă.
Tinctura de calomfir, ca şi frecţiile cu zeamă sau planta verde, se foloseau şi împotriva râiei (scabiei), atât la animale cât şi la om.
Spălarea cu apă de calomfir era socotită bună pentru curăţarea şi catifelarea pielii.
Untdelemnul de calomfir era baza pentru unele miruri, dar şi pentru unele iruri folosite de tămăduitori(oare) în anumite boli.

În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918), atunci când tifosul exantematic a secerat sute de mii de vieţi de Români, au existat două mijloace principale de apărare populară împotriva contaminării: săculeţii şi frecţiile cu camfor şi respectiv săculeţii şi frecţiile cu calomfir. Amândouă dovedindu-se foarte eficace, în primul rând prin izgonirea insectelor purtătoare ale bolii şi dezinfecţia produsă de uleiurile volatile.
Din păcate, măcelul cultural fanarioto-masonic şi respectiv catolico-austro-ungar din Ţările Române a făcut să fie uitate foarte multe din vechile tradiţii româneşti. Calomfirul a trecut şi el în uitare, fiind rareori pomenit, deşi mulţi sunt cei care i-au purtat şi încă îi poartă numele, într-o formă sau alta. Este şi unul din motivele pentru care mulţi nu au beneficiat de ajutorul acestuia în clipe în care ar fi fost salvator…
Desigur, nu este nici pe departe singura plantă aromatică sau de leac prezentă în istoria României Străvechi; dimpotrivă, este o parte dintr-o bogăţie culturală, ştiinţifică, de viaţă, pe care ne străduim să o zugrăvim, pe cât putem, spre refacerea legăturii cu Străbunii a Românilor de astăzi.
Ca şi băuturile pe care le-am prezentat şi alte plante pe care, nădăjduim, le vom înfăţişa mai departe, şi calomfirul poate fi uşor la îndemâna oricui – poate fi crescut în ghivece sau jardiniere în casă, în grădini etc. Dar amintim iar şi iar că abuzul este întotdeauna deăunător. Iar ceea ce am amintit ca folosiri medicale nu ţine loc de sfatul medicului, nu este un reţetar avizat. Folosirea busuiocului-sfintelor ca „parfum natural” în casă, alături de sau în loc de levănţică, busuioc, rozmarin etc. este bună; dar întrebuinţarea lui ca plantă de leac trebuie făcută doar sub îndrumarea unor specialişti.

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Între război, eroi şi popi (II)

Adunarea Naţională cu smerenie se închină
memoriei acelor bravi români care, în acest
război, şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru, murind pentru libertatea şi
unitatea naţiunii române.

Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia,
Punctul 7

În prima parte a acestor pagini am plecat de la locul în care suntem astăzi. Şi, în încercarea de a ne regăsi, am amintit câteva nume de părinţi care, în vremurile Primului război mondial, au fost alături de fiii lor, sub focul duşman, în mijlocul răutăţilor, în prizonierat, în lupte, în viaţă, în moarte. Vom călători mai departe printre aceste amintiri. Dar, înainte de ele, o să redăm acel cuvânt înainte, numit „Unde suntem?”. Poate a fost deja uitat, poate cititorul nu va avea răbdare să meargă la prima parte a acestor pagini…
(rândurile preluate din paginile mai vechi le-am trecut cu verde închis, celelalte sunt cu obişnuitul cenuşiu ca şi acestea)

I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni, cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleahă, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului IstorieiNicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim. […]

Adăugăm aici primele rânduri ale următoarei secţiuni, cea în care ne reamintim de eroi şi popi (sau popii eroi) din Marele Război pentru Reîntregirea Patriei. Ca să aşezăm următoarele file de istorie, de viaţă şi moarte, de luptă şi eroism, în locul în care este firesc să fie…

II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc. […]

*

Pierderile uriaşe ale Românilor în timpul Marelui Război ar fi fost mult mai mari fără luptele aproape de necrezut ale medicilor şi sanitarilor români. De la cei din prima linie, care au înfruntat moartea de milioane de ori, la propriu, trecând prin ploi de gloanţe şi schije spre a izbăvi din moarte cât mai mulţi răniţi, până la cei din spitalele de campanie sau permanente. Aici, printre sute şi mii de suferinzi şi muribunzi, în mirosul amestecat de sânge, puroi, fecale, urină, vomă şi altele asemenea, medicii şi sanitarii – ori surorile medicale – treceau ca nişte îngeri ai vieţii luminând în haosul Iadului. Printre aceştia sute de călugări şi călugăriţe.

Doar marele Mitropolit Pimen (Georgescu) al Moldovei – şters din manuale şcolare de comunişti şi neocomunişti – a organizat, în cei doi ani de neutralitate, pregătirea sanitară a peste 200 (două sute) de călugări şi călugăriţe. Sub conducerea Arhimandritului Teoctist Stupcanu s-a organizat misiunea călugărilor infirmieri.
Această misiune a cuprins cca. 120 de călugări ce au lucrat în anii războiului ca sanitari sau medici în cinci spitale ale Crucii Roşii. Statisticile acestei organizaţii notează sec faptul că răniţii şi bolnavii îngrijiţi de aceşti călugări totalizează peste 60.000 (şaizeci de mii) de oameni. În medie, fiecare dintre ei, în cei doi ani de război, a îngrijit peste 500 (cinci sute) de oameni. Îngrijire ce a cuprins totul, de la schimbat plosca la îngrijirea arsurilor, de la tratamente medicale sau hrănire până la sprijinul moral şi religios.
Aceia dintre călugări ce erau hirotoniţi – adică ieromonahii – au avut în acelaşi timp şi misiunea Spovedaniilor, Liturghiilor şi celorlalte slujbe ale spitalelor.
Reamintim că aceşti călugări veniseră în această lucrare ca voluntari.

Tot voluntare erau şi cele peste 80 de călugăriţe ortodoxe ce au îndeplinit misiuni asemănătoare. Sub conducerea Maicii Eupraxia Macri au urmat cursurile speciale de infirmerie de la spitalul din Târgul Neamţ, mergând apoi la spitalele din Moldova, unde au făcut aceeaşi lucrare titanică precum călugării amintiţi mai sus.

În Muntenia, sub răspunderea Maicii Ana Ghenovici, cursurile au fost urmate de către maici în primul rând în cadrul Institulului Surorilor de Caritate din Bucureşti.

Şi în Muntenia, şi în Moldova, au fost călugări şi maici care au făcut asemenea cursuri în cadrul mânăstirilor propri, fie sub îndrumarea unor medici din sistemul de stat, fie sub a unor medici călugări. O serie de mânăstiri din Regat au fost, după vechea tradiţie a bolniţelor mânăstireşti, puse la dispoziţia răniţilor încă de la începutul războiului, slujind astfel drept spitale. Hrana, încălzirea, apa şi multe materiale sanitare au fost asigurate de mânăstiri.
O lucrare aproape cu totul uitată este îngrijirea de către călugări, călugăriţe şi preoţii de mir atât a Românilor aflaţi sub ocupaţie, cât şi a ostaşilor români ce se ascundeau de prizonierat, încercând să supravieţuiască în teritoriul inamic. Atunci când vom ajunge la purtarea ocupanţilor cu monahii şi clericii ortodocşi din România ocupată vom înţelege puţin mai bine eroismul gigantic al acestei lucrări.

Un total este cu neputinţă de făcut, pentru că foarte mulţi călugări şi călugăriţe au lucrat în spitalele de campanie şi în linia întâi, adică în locuri în care statisticile erau fie imposibile, fie, în cel mai bun caz, foarte parţiale. Putem totuşi să spunem că cel puţin – şi este o cifră extrem de mică! – cel puţin 150.000 (o sută cincizeci de mii) de ostaşi români îşi datorează viaţa îngrijirilor date, cu multă jertfă, de călugării şi călugăriţele Bisericii Ortodoxe Române.
O îngrijire plătită adeseori scump, pentru că unii/unele au căzut sub gloanţe încercând să salveze Românii răniţi în cele mai imposibile situaţii, prin adevărate baraje de artilerie sau mitralieră, în mijlocul luptelor…
Există, de asemenea, zeci de călugări şi călugăriţe morţi din pricina tifosului exantematic, holerei şi altor boli luate de la cei cărora le purtau de grijă. Sunt cazuri în care căzuţi în boală călugării şi măicuţele făceau încă eforturi supraomeneşti spre a-i îngriji şi alina pe cei din jurul lor. Se ridicau din pat şi, clătinându-se, ştergeau fruntea şi udau buzele arse ale celor din jur, le făceau rugăciuni, îi încurajau până în ultima clipă.

Amintite în rapoarte ale ofiţerilor români şi în cele bisericeşti, aceste jertfe nu au fost niciodată cinstite aşa cum se cuvine. Pentru Biserică, erau ceva firesc, pentru cei din afara Bisericii, erau ceva prea incomod. Ura faţă de Biserică era un scop al clasei politice de atunci, ca şi a celei de astăzi; ca urmare, tot binele făcut de Biserică trebuia îngropat. Şi a fost îngropat. Niciunul dintre eroii şi mucenicii despre care am amintit – nominal sau general – nu are un loc în Calendar, nu este în manualele şcolare, nu este cunoscut publicului larg.

Uitate sunt şi multe jertfe, dar şi marile răutăţi ale adversarilor noştri din Războiul de Reîntregire.
Bestialităţile săvârşite de Germani, Unguri, Bulgari şi Turci împotriva Românilor sunt nu doar uriaşe, dar şi trecute, sistematic, sub tăcere. Poate vom izbuti să le readucem în cunoştinţa şi conştiinţa Românilor de astăzi, pentru dezvoltarea unui discernământ naţional atât de necesar, pentru a scăpa de măcar o parte din etnofobia ce domneşte astăzi la noi.
Inumanitatea cu care au fost trataţi prizonierii români – în contrast cumplit cu decenţa Românilor faţă de prizonierii luaţi de ei – este un exemplu. Purtarea în teritoriile ocupate – în contrast cumplit cu purtarea Românilor în teritoriile eliberate din Transilvania, Banat etc. – este şi mai îngrozitoare.
Dar vom reveni asupra acestora, nădăjduim, în paginile următoare.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

O pildă veche şi ceva din lumina ei

O pildă veche şi ceva din lumina ei

Era un pustnic bătrân şi înţelept, numit Zinon, în vremea când Egiptul ţinea de Romania iar capitala era la Constantinopol.

Acest Zinon a aflat că într-un sat destul de mare trăia un mirean care postea mult, zile întregi, mâncând numai seara, ba chiar şi doar de câteva ori pe săptămână, dar fără a se da în lături de la muncă. Şi era denumit acela Postitorul, iar oamenii din sat şi din împrejurimi îl socoteau sfânt şi ajuns la o mare înălţime sufletească.

Aflând aceasta, bătrânul Zinon a trimis să-l cheme, iar Postitorul a venit cu bucurie. Sihastrul l-a primit, l-a îmbrăţişat şi au făcut rugăciune împreună. Apoi, după obiceiul său, pustnicul s-a apucat de lucru, împletind nuiele din care făcea rogojini sau coşniţe, pentru puţina pâine pe care o mânca, dar mai ales ca să nu stea fără de rost. Şi lucra, după cum se cuvine monahilor, în tăcere, doar în gândul şi inima sa rugându-se. Iar mireanul acela, numit Postitorul, neavând prilej de vorbit şi plictisindu-se, a început să fie ars de foame. Şi i-a zis bătrânului:
– Părinte, binecuvântează-mă, că vreau să plec!
Şi l-a întrebat sihastrul:
– De ce?
– Pentru că arde în mine inima, şi nu ştiu de ce. Când eram în sat posteam până seara târziu şi mi se părea uşor. Niciodată n-am mai simţit aşa.
Bătrânul a clătinat din cap:
– În sat prin urechile tale mâncai, din vorbărie şi laude. Ci, dacă vrei să fie bine sufletului tău, mănâncă de la ceasul al IX-lea (adică pe la 3-4 după-masă) şi nu mai aştepta până seara. Şi toată nevoinţa ta să fie într-ascuns, nu la vedere.

Şi întorcându-se mireanul în sat, a început să postească pe ascuns, nu la vedere, ca până atunci. Deci mergea în casa lui la vremea prânzului, şi nu rămânea la muncă în vederea celorlalţi, ca înainte. Şi făcând aceasta două lucruri s-au întâmplat. Pe de-o parte, a început să-i fie greu să postească, şi cu osteneală mare ajungea după-masă la ora mesei. Pe de alta, cei care îl lăudau până atunci că este postitor, au început să spună că s-a îndrăcit, de vreme ce s-a lăsat de post şi mănâncă la fel ca toţi mirenii.
De aceea, deci, s-a întors la bătrânul Zinon şi i-a povestit acestuia toate. Iar pustnicul i-a zis:
– Aceasta este calea după Dumnezeu!

Bineînţeles, vedem aici faptul că mândria şi vorbăria – cu bârfă şi laudele şi toate otrăvurile ei – dau îndemn sufletului şi trupului spre ceea ce pare faptă bună. Şi pentru că sufletul şi trupul sunt legate, din asemenea hrană rea a sufletului şi trupul capătă putere, tot rea, spre a face ceea ce îi aduce laudă, îi întăreşte mândria şi aşa mai departe. Iar când laudele şi bârfele nu mai sunt, şi trupul şi sufletul sunt slăbite şi nu mai au putere să facă cele dinainte.

Se dovedeşte astfel că binele nu este bine dacă nu este bine făcut. Căci mireanul acela, încercând să postească după chipul călugărilor, dar nu în ascuns, în taina mânăstirii sau pustiei, ci la vedere, în lume, nu lucra nici pentru binele său, nici ca să devină mai bun, nici pentru Dumnezeu; lucra pentru mândrie. Şi asta cu toate că era încredinţat deplin că ceea ce face este bine.
Iar în clipa în care a fost lipsit de laudele şi bârfele care, fără să-şi fi dat seama, îl făceau să postească atât de aspru, trupul şi sufletul au fost lipsite de îmboldirea din afară şi şi-au dat la iveală starea lor adevărată de slăbiciune.

Înţelepciunea mireanului a fost că, ascultând sfatul pustnicului, s-a lepădat de mândrie şi vorbărie, şi a început să se poarte ca şi cum ar mânca precum ceilalţi mireni. Astfel lupta sa de a-şi stăpâni prin voinţă nevoile trupului a început să se dea prin puterile sale sufleteşti şi trupeşti, iar nu prin îmboldiri din afară. Aceasta fiind calea prin care omul devine bun, calea cea bună şi grea, spre deosebire de acelea uşoare şi înşelătoare, prin omul pare bun. Astfel că deşi acum postea mult mai puţin decât în trecut, de fapt postea mult mai mult; căci atunci postise prin puterile altora, iar acum postea prin puterile lui. Şi astfel, în ascuns de vederea oamenilor, devenea cu adevărat postitor şi om duhovnicesc.

Dar mai este aici încă un lucru foarte mare: prostia şi răutatea lumii.

Mireanul are viaţa lui, călugărul are viaţa lui.
Este nebunie să trăiască mireanul călugăreşte, sau călugărul mireneşte. Căci Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, căsătoria binecuvântată este şi monahismul binecuvântat este, ele fiind căi deosebite prin care se câştigă Raiul.
Desigur, fie într-una, fie în cealaltă, omul munceşte şi luptă să devină mai bun; acesta este tot rostul vieţii. Doar că în monahism există lupte şi odihne care nu sunt în mirenie, iar în mirenie există lupte şi odihne care nu sunt în monahism. Fiecare are crucea sa.

Postul, de pildă, are un anume loc în călugărie, unde printr-o asprime foarte mare ajută la slăbirea pornirilor trupeşti pe care mireanul are datoria să le împlinească în cadrul căsniciei. Căci nunta este cinstită şi patul neîntinat, şi Dumnezeu a poruncit ca bărbatul şi femeia să fie un trup. Stând scris şi că ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Iar din această bucurie a unirii dintre cei doi ies şi multe greutăţi şi încercări, ce sunt cruce a mirenilor. Iar călugării, dimpotrivă, ca fără de trup alegând să vieţuiască, au iarăşi crucea lor, pe care prin unealta postului aspru învaţă să o ducă bine.
Ca urmare, este nepotrivit ca un mirean să postească precum călugării, din acestea şi numeroase alte pricini. Iar dacă totuşi simte o asemenea chemare, trebuie şi să primească binecuvântarea unui duhovnic priceput – căci ispitele vor fi foarte mari –, şi să o facă, neapărat, foarte pe ascuns.

Aceste lucruri bineştiute le-am reamintit pentru a înţelege mai bine prostia şi răutatea lumii.

Căci sătenii acelui postitor s-au grăbit să-l slăvească pentru postul pe care îl ţinea, ca şi cum postul ar fi scop, iar nu mijloc. Ei au uitat că diavolul posteşte neîncetat, căci într-adevăr acesta niciodată nu mănâncă, neavând nici trup, dar asta nu îl face sfânt. Ei au uitat câţi nebuni şi îndrăciţi nu mănâncă din furie, răutate sau alte asemenea pricini, un astfel de post nefiindu-le acelora de vreun folos. Ei au uitat câţi tâlhari postesc de nevoie în ascunzişurile lor, fără ca această postire să-i facă mai buni. Ei au uitat până şi de crocodili, care mâncând şi odată pe săptămână, ba şi mai rar, nici sfinţi nu se fac, nici de ucideri nu se lasă; şi asta cu toate că trăind în Egipt aveau lângă ei şi pilda crocodililor, şi a altor fiare sălbatice.

Deci, toată logica uitând-o, precum şi toată învăţătura creştină, acei săteni – şi alţii din împrejurimi – au început să se poarte ca şi cum postul ar fi ţintă a vieţii creştin, iar nu unealtă de curăţire şi întărire. Şi au început să-l slăvească pe cel care postea ca şi cum ar fi ajuns doar prin aceasta la sfinţenie (ceea ce se mai întâmplă, uneori, şi astăzi, din păcate). Obişnuinţa de a socoti postul o laudă, iar nu o firească unealtă în devenirea omului, era mai veche, altfel nu s-ar fi răspândit atât de repede zvonul despre acel mirean, nici cu atâta tărie.

Că această purtare este o prostie, se vede limpede prin faptul că stă împotriva adevărului cel mai izbitor. Postul cel bun este o datorie, nu este nimic de laudă în el, căci lauda este pentru ceea ce iese din comun, iar nu pentru ceea ce este firesc. Aşa cum e firesc să mâncăm, e firesc şi să postim. Iar postul, chiar având pricini bune, iar nu tâlhăreşti ori de lăudăroşenie, este doar o datorie obişnuită. Poate că se cuvine, la început, să lauzi puţin un copil care îşi mănâncă toată mâncarea, care începe să postească sau face vreun lucru nou. Dar este o nebunie scump plătită să nu îl înveţi să-şi găsească răsplata în faptul că devine mai bun prin ceea ce face! Lăsându-l să fie răsplătit prin laude, îi otrăveşti sufletul, îi slăbeşti puterile, îl împiedici să devină mai bun! Dimpotrivă, învăţându-l să-şi găsească bucuria în ceea ce îl face mai bun, îi deschizi calea spre Ceruri, îl ajuţi să urce pe o scară tot mai înaltă, să caute din adâncurile sufletului său binele. Ori, dintre aceste căi, una care distruge, cealaltă care zideşte şi dă viaţă, oamenii din sat şi din celelalte sate aleseseră, din păcate, pe cea dintâi. Şi se vede acest lucru, se vede prostia şi răutatea mai ales în purtarea lor atunci când postitorul se întoarce, măcar părut, la o viaţă firească de mirean! Căci nu începe nici să se îmbete, nici să se umfle de mâncare în faţa lor, nici altele asemenea, ci doar se purta ca şi cum ar fi mâncat ca oricare altul. Iar ei, în faţa firescului, hotărăsc şi răspândesc bârfa – care le-a ucis sufletele – că „Postitorul s-a îndrăcit”…

Desigur, pentru postitor această bârfă – care i-a făcut şi mai greu postul – a fost şi plată pentru laudele nedrepte de mai înainte, şi vindecare de mândrie, şi întărire în a face binele… adică i-a fost ajutor tocmai prin nedreptatea şi răutatea ei. Dar pentru bârfitori, ce a fost această bârfă? Sinucidere.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea