Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi, până la urmă, ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise?

7. CE PUTEM MÂNCA, NOI CREŞTINII? ŞI, PÂNĂ LA URMĂ, CE TREBUIE NOI SĂ ŢINEM DIN LEGEA LUI MOISE?

Ce putem mânca noi creştinii?

Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru (I Cor. 10, 25). Iată porunca lui Dumnezeu!
Dar adventiştii pretind că nu am avea voie să mâncăm carnea anumitor animale. De ce spun asta? Desigur, pentru că sunt în rătăcire. Dar de unde apare această rătăcire?
Ei pornesc în amăgirea lor de la legământul făcut de Dumnezeu cu israeliţii după ieşirea din Egipt. Atunci, ca parte a obligaţiilor lor faţă de Dumnezeu, li s-a dat şi să nu mănânce anumite feluri de animale, care, pentru ei, urmau a fi considerate spurcate. Iată un exemplu:

Grăiţi fiilor lui Israel şi le ziceţi: Iată animalele pe care le puteţi mânca din toate dobitoacele de pe pământ: Orice animal cu copita despicată, care are copita împărţită în două şi îşi rumegă mâncarea, îl puteţi mânca. Dar şi din cele ce-şi rumegă mâncarea, sau îşi au copita despicată sau împărţită în două, nu veţi mânca pe acestea: cămila, pentru că aceasta-şi rumegă mâncarea, dar copita n-o are despicată; aceasta este necurată pentru voi. Iepurele de casă îşi rumegă mâncarea, dar laba n-o are despicată; acesta este necurat pentru voi. Porcul are copita despicată şi despărţită în două, dar nu rumegă; acesta este necurat pentru voi (Leviticul 11, 2-7 şi urm.).

Şi se continuă mai departe cu aceeaşi precizare fundamentală pentru voi (Lev. 11, 4-8, 10, 12, 20, 2326, 28, 29, 31 etc.), adică pentru fiii lui Israel, pentru evreii Vechiului Testament. Deci animalele nu erau spurcate în sine, ci urmau a fi spurcate pentru ei, pentru israeliţi. De altfel, cum ar fi putut fi spurcate în sine animalele, când ele făceau parte din creaţia lui Dumnezeu cea bună foarte (Facerea 1, 20-25)? Dar ele urmau a fi spurcate pentru evrei, evreii Vechiului Testament, ca parte a contractului (legământului) dintre ei şi Dumnezeu. Deşi ele nu erau spurcate în sine, evreii aveau obligaţia a le trata ca atare, renunţând să le mănânce, ca o formă rituală de postire, ca o jertfă adusă lui Dumnezeu, ca un alt chip al postului pe care Adam şi Eva nu îl ţinuseră.

Dar pentru noi, creştinii, este valabil acest cuvânt? (Vedeţi, revenim la aceeaşi problemă a adventiştilor, cea cu privire la ţinerea Legii de către creştini!)
Bineînţeles, nu este valabil acest cuvânt pentru noi creştinii. De fapt, putem cunoaşte deplin ce este valabil pentru creştini din Legea lui Moise, căci iudaizanţi rătăciţi – ai căror urmaşi şi mai rătăciţi sunt adventiştii de astăzi – au tulburat Biserica şi în zilele Sfinţilor Apostoli. Ei încercau a sili pe creştinii dintre neamuri a păzi „rânduielile lui Moise” şi chiar a se tăia împrejur, făcând pentru aceasta mari presiuni în Biserică (Galateni 2, 11-13; Fapte 11, 2-3; 15, 1-5).

Şi Apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6).

Şi făcându-se multă vorbire, s-a sculat Petru şi le-a zis: Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că, din primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, Cel ce cunoaşte inimile, le-a mărturisit, dându-le lor ca şi nouă. Şi nimic n-a deosebit între noi şi ei, curăţind inimile lor prin credinţă (Fapte 15, 7-9).

Iată deci, mărturia Duhului Sfânt prin gura marelui Petru, arătând cum Dumnezeu primea pe păgânii care credeau în Hristos şi nu ţineau Legea lui Moise, curăţindu-i prin credinţă.

Acest lucru se vede şi din primirea Duhului Sfânt de către sutaşul Corneliu şi cei împreună cu el (Fapte 10, 1-48). Că acest sutaş nu era dintre prozeliţi, deci nu ţinea Legea lui Moise, se vede chiar din pilda pe care Dumnezeu i-o dă lui Petru. Căci pe când Sfântul Apostol Petru se pregătea să mănânce,

a căzut în extaz şi a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate. Şi aceasta s-a făcut de trei ori şi îndată acel ceva s-a ridicat la cer (Fapte 10, 10-16).

Este evident deci că sutaşul Corneliu mânca, la fel ca toţi cei dintre neamuri, alimente interzise în Legea Veche, ceea ce l-ar fi oprit pe zelosul Petru a se duce în casa lui. Iar Duhul Sfânt a arătat în chip evident că o asemenea oprelişte nu mai există în Legea Nouă.
Desigur, învăţătorii înşelăciunii adventiste, stânjeniţi de această pildă atât de limpede a lui Dumnezeu, încearcă s-o răstălmăcească. Ei spun că animalele spurcate din pânză ar închipui neamurile (păgânii), dar nu ar avea legătură cu vreo anulare a prescripţiilor Legii Vechi privind mâncarea. O asemenea părere copilărească este uşor de înlăturat. De vreme ce se face comparaţie între animalele interzise în Vechiul Testament şi neamuri, ori sunt primite ambele în Legea Nouă, ori nici una. Căci dacă s-ar compara neamurile cu animalele zise spurcate, şi n-ar fi curăţite în Legea lui Hristos şi unele şi altele, comparaţia n-ar avea nici o valoare. Ar fi ca şi când ai spune „
zăpada este albă ca smoala”! De vreme ce smoala este neagră, în chip firesc zăpada ori nu poate fi albă, ori nu poate fi ca smoala. Deci dacă neamurile, în ciuda Legii Vechi, au fost primite de Dumnezeu, atunci şi animalele cândva socotite spurcate sunt bune de mâncare.

Dar să ne întoarcem şi la acel loc în care Sfinţii Apostoli şi preoţii din Ierusalim ne sunt arătaţi de Dumnezeu în discuţii privind ţinerea sau ne-ţinerea Legii lui Moise de către creştini. După ce Sfântul Apostol Petru aminteşte – cum am arătat – de minunile făcute de Dumnezeu pentru (şi la) primirea celor dintre neamuri în credinţa Adevărului, el mai aminteşte ceva important: Legea lui Moise nici n-a putut fi ţinută vreodată de om. Căci, spune el:

Pentru ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm? (Fapte 15, 10).

Dar despre aceasta deja am mai vorbit, arătând că din Legea Veche nu se poate mântui cineva, ci numai din Hristos. Astfel că Duhul Sfânt a folosit prilejul Sinodului de la Ierusalim pentru a proclama adevărul în chipul cel mai limpede. Şi această hotărâre – care este totodată o certare a tuturor sectanţilor şi iudaizanţilor – sună astfel:

Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, ca să trimitem la voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Drept aceea, am trimis pe Iuda şi Sila, care vă vor vesti şi ei, cu cuvântul, aceleaşi lucruri.
Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:
Să vă feriţi de cele jertfite idolilor, de [animale] sugrumate, de sânge şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).

Iată, prin urmare, limpede, ce rămâne din regulile Legii Vechi: a nu mânca cele jertfite idolilor, animalele sugrumate şi sânge de animale şi, desigur, fuga de desfrânare. Nu mai sunt nici vechile jertfe, nici vechile ritualuri, nici tăierea împrejur, nici sâmbăta, nici opreliştile alimentare, nici celelalte ale Legii Vechi. Căci şi păzirea Sâmbetei, şi oprirea de la carnea anumitor animale s-au dat prin Moise, prin Legea Veche. Nu au păzit nici Sâmbăta sau prescripţii alimentare nici Avraam, nici patriarhii, nici urmaşii lor până la Moise. Ba mai mult, prin acest Sinod din Ierusalim încetează chiar şi tăierea împrejur! Iar aceasta, deşi poruncită şi de Moise, se dăduse încă lui Avraam de Dumnezeu, ca semn al făgăduinţei şi al legăturii dintre cei aleşi şi Dumnezeu, până la venirea Mântuitorului! Iată deci câtă putere are Legea Nouă, spre a depăşi hotarele mici ale preînchipuirii, ale Legii Vechiului Testament! Iar pentru subiectul acestui capitol iată că NU există pentru creştini vreo interdicţie de genul „nu mânca, nu atinge”, căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat (I Timotei 4, 4).

Şi acest lucru rămâne până la sfârşitul veacului, indiferent cât ar încerca ispititorii (şi Ispititorul) să rătăcească pe cei aleşi.

Pentru cei care încă nu s-au lămurit îndeajuns, Duhul Sfânt a lăsat în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, o întâmplare care mărturiseşte şi întăreşte adevărul deja arătat:

[…] când Chefa [adică Sfântul Apostol Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob [adică din Biserica din Ierusalim şi împrejurimi, păstorită de Sfântul Apostol Iacob], el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu ei, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască precum iudeii? (Galateni 2, 11-14).

Să vedem dar întâmplarea! Petru, marele apostol şi mărturisitor al dumnezeirii Cuvântului, a venit în Antiohia, unde foarte mulţi creştini nu erau dintre iudei, ci dintre feluritele neamuri ale Siriei. Şi, după Legea Nouă, mânca Sfântul Apostol Petru împreună cu toţi creştinii, primind la fel şi carnea de porc, şi pe cea de vită sau de pasăre, şi fructele de mare şi peştele şi toate celelalte. După cuvântul Evangheliei, după cum spune Pavel, Apostolul neamurilor. Dar venind din Biserica Ierusalimului iudei care ţineau şi rânduieli ale Legii Vechi, a şovăit Petru, nevoind – poate din dragostea cea multă faţă de neamul său, poate dintr-o nepotrivită temere – să-i ruşineze. Şi a început să mănânce cu ei, ferindu-se de cărnurile pe care Legea Veche le interzicea, dar care acum erau permise creştinilor. Şi au fost atraşi la această făţărnicie mulţi, ba chiar şi cei dintre neamuri s-au văzut nevoiţi – sub presiunea iudaizanţilor şi a pildei lui Petru – să respecte ce nu era de respectat. Şi pentru a se restabili adevărul şi firescul Bisericii a fost nevoie de intervenţia autoritară a Sfântului Apostol Pavel. Şi lui nimeni n-a putut să-i spună ceva, ca unul ce avea Adevărul de partea sa.

Iată, prin urmare, că Biserica a ţinut în vremea Sfinţilor Apostoli aceeaşi lege ca şi astăzi, prin care toate cele ale lui Dumnezeu sunt binecuvântate. Fără Legea Veche, fără a pune pecetea spurcăciunii pe cele pe care Însuşi Dumnezeu le-a făcut şi le-a numit curate1. Vedem limpede mărturia Sfintei Scripturi, mărturia lui Dumnezeu, mărturie pe care Hellen White şi urmaşii ei o calcă în picioare, ca duşmani ai Adevărului, ai Bisericii, ai lui Dumnezeu.

Desigur, ei mai adaugă la aceste răstălmăciri ale Bibliei şi tot felul de explicaţii omeneşti, care să arate tot felul de beneficii ale practicilor lor. Astfel, ei se străduiesc să dovedească faptul că, prin evitarea cărnii de porc şi a celorlalte alimente de care se feresc, au o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă. De fapt nu este chiar aşa, pentru că ei aleg anumite eşantioane din comunităţile adventiste, altele fiind în contradicţie cu declaraţiile de sănătate şi longevitate ale sectei. Dar, oricum, acest lucru nu ar trebui să conteze pentru un CREŞTIN! Căci noi nu pentru a sta cât mai mult în lumea de aici trebuie să luptăm, ci pentru câştigarea vieţii veşnice. Din acest punct de vedere mult mai importantă decât longevitatea şi sănătatea este ASCULTAREA faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar adventiştii, prin „regimul lor alimentar”, aşa cum am văzut, îl încalcă. A, dacă ar spune, „ştim că nu mai este obligatorie o asemenea lege, dar noi o ţinem pentru noi, pentru sănătatea noastră”, încă ar fi de înţeles. Dar aşa cum fac ei, proclamând practici străine drept practici creştine, iar apoi justificându-le cu asemenea argumente lumeşti, se dovedesc doar negustori de idei religioase. Mai rău este că şi aici se înşeală; şi aceasta din două pricini. Întâi, trebuie să amintim tuturor că sănătatea şi viaţa noastră sunt cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Alimentaţia Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul în pustie, a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul şi a altor sfinţi din Vechiul şi Noul Testament era – după ideile dietologiei moderne – cu totul nesatisfăcătoare. Şi totuşi sfinţii nu au avut probleme de sănătate sau longevitate. Putem da numeroase astfel de exemple şi din călugărie, de la Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Daniil Sihastrul la părintele Cleopa sau la părintele Sofian, sfinţi asceţi ai zilelor noastre. Din toate aceste pilde se vede limpede că alimentaţia modernă, cu tot suportul ei ştiinţific, se limitează doar la considerente omeneşti. Dar realitatea duhovnicească este foarte diferită. Nu vom trata aici acest subiect, care e prea larg pentru lucrarea de faţă. Credem însă că am spus destul pentru ca oricine să vadă că de fapt ideile adventiste legate de regimul alimentar sunt greşite şi pur şi simplu necreştineşti.

Şi nici nu este de mirare că ajung în astfel de rătăciri feluriţii sectanţi, când ei nici măcar nu au preoţie, care să apere învăţătura Bisericii de răstălmăciri. „Ba nu!” ar zice sectanţii, „noi toţi suntem preoţie împărătească, neam sfânt…” Dar nu sunt, nici nu au preoţie, aşa cum nu au nici dreptate în nenumăratele lor rătăciri. Şi neavând preoţie, nu au nici călăuzire. Dar de fapt, ce e cu preoţia, şi de ce nu o au?


Note

1 Să mai spunem că unii adventişti compară ţinerea prescripţiilor alimentare ale Legii Vechi cu … postul creştin?! Ce legătură poate fi între cele două? Postul se ţine NU pentru că ceva ar fi spurcat, ci pentru ca, exersând înfrânarea, abţinerea de la bucatele cele mai gustoase şi săţioase, creştinul să dea cât mai multă putere sufletului şi să aşeze trupul în postura de supus ascultător faţă de suflet, în postura care i se cuvine (desigur, de multe ori postul mai are şi caracter de comemorare sau doliu, lucruri care de asemenea nu au legătură cu ceea ce fac adventiştii).

< (XI) Credinţă moartă şi Credinţă vie

(XIII) Preoţia >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

RĂSPUND LA ÎNTREBĂRI… LA ARTICOLUL „ORTODOXIA ŞI EREZIA „VEGANISMULUI BIBLIC”” C.I.B. ÎNTREABĂ:

RĂSPUND LA ÎNTREBĂRI… LA ARTICOLUL „ORTODOXIA ŞI EREZIA „VEGANISMULUI BIBLIC” C.I.B. ÎNTREABĂ:

Ma intrebam daca orice om trebuie sa stea sub pacatul lui Adam sau este permis ca unul sa manance ca Ioan Botezatorul si sa se sacrifice ca el (sau sa incerce e mai multe ori); si atunci e gresit sa fii vegetarian cat mai mult timp sau mereu? e gresit ce a facut Ioan Botezatorul? Iisus spunea ca pentru a invinge anumiti demoni trebuie post de 40 de zile spun biologii ca laptele ouale carnea sunt acide si cu toxine ; sigur ca daca esti in lume gusti (nu abuzezi) – dar acasa 90% vegetarian (naut fasole linte fasole mamaliga nuci miere usturoi mucenici placinte – nu e asa rau); pentru ca altfel se intelege ca omnivor se intelege salam dimineata cu oua prajite la pranz friptura si seara felul 2 adica se intelege mai mult carnivor; mi-a placut paragraful cu ce mancau romanii de demult – oare asta inseamna sa fii omnivor?; sa tii post inseamna sa iti faci tie un bine (sufletului si trupului) nu lui Dumnezeu nu? Aveam o colega care tinea post miercurea vinerea si LUNEA – spunea ca asa o ascuta Dumnezeu mai mult ce ziceti?

Este greu de crezut că vor fi mulţi dintre Creştini care să-l egaleze măcar pe Sfântul Constantin cel Mare (cel întocmai cu Apostolii). Iar „Împăratul Alb”, Constantin cel Mare, a mâncat şi carne… Aceasta este doar o pildă – între foarte, foarte multe – prin care putem să înţelegem că nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 8.8).

Nevoia de carne este venită din starea de cădere a Omenirii, ca întreg. Aceasta este indirect o urmare a căderii Protopărinţilor, dar această relaţie nu este bijectivă: ieşirea din blestemul ascultării de Satana – lăsat moştenire de Adam şi Eva urmaşilor lor – nu anulează consecinţele alegerilor ulterioare ale omului, nu anulează făptuirile urmaşilor lor. Altfel spus, atunci când Saul s-a botezat, devenind Pavel, nu au înviat nici Ştefan, Întâiul Mucenic, nici alţi creştini ucişi cu complicitatea sau din vina lui Saul/Pavel. Atunci când pocăinţa Apostolului Petru a fost primită de Domnul iertarea nu a înlăturat lepădarea, nu a şters-o din istorie; ea a rămas făptuită şi stă până astăzi pildă a slăbiciunii şi trufiei omeneşti, a iubirii dumnezeieşti şi a puterii curăţitoare şi vindecătoare a pocăinţei şi harului.

Tot la fel, ieşirea din blestemul lui Adam s-a făcut, la nivel obiectiv, prin Întruparea, Pătimirile, Moartea, Pogorârea la Iad, Învierea şi Înălţarea la Ceruri săvârşite de Domnul nostru Iisus Christos. Însuşirea acestei ieşiri se face, la nivel personal, prin Credinţa în Iisus Hristos Domnul, prin ascultarea faţă de Biserica/Învăţătura Sa. Nu se face ieşirea de sub blestemul/păcatul lui Adam nici prin post, nici prin rugăciune, nici prin orice altă asemenea lucrare; acestea au rostul lor, ca mijloace de (mai) bună aşezare a noastră în Credinţă, de înlocuire a păcatelor şi patimilor cu lucrarea şi trăirea cea bună. Ele nu sunt nici scop în sine, nici „mijloace mântuitoare” – căci altfel nu era nevoie de Jertfa lui Christos.

Desigur, postul este cerut şi proorocit de oamenii lui Dumnezeu, ca şi de Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi (ca la Matei 9.15 ş.a.a.). Dar ceea ce înseamnă postul în primul rând se vede mai pe larg, în Scripturi, la Profetul Isaia (capitolul 58), la Profetul Zaharia (capitolul 7) etc. Cei care pun accentul pe mâncare în post au toate şansele să uite de esenţa postului: facerea de bine şi ferirea de rău. Din acest punct de vedere Fiul lui Dumnezeu a postit şi atunci când mânca mielul pascal, şi atunci când mânca peşte, ca şi atunci când nu a mâncat nimic, pentru că niciodată nu săvârşise nedreptate şi nicio înşelăciune nu fusese în gura Lui (Isaia 53.9; I Petru 2.22). Milostenia, dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia: acestea sunt postul care alungă demonii (şi, trebuie să-ţi spun, Hristos nu a cerut pentru acest post o anumită durată! vezi Matei 17.21 şi Marcu 9.29, ca să constaţi că nu există termen anume pentru post şi rugăciune…).

Abţinerea de la anumite mâncăruri se face în post ca mijloc de a supune trupul sufletului, astfel încât şi patimile trupeşti să fie biruite de voinţa întărită, antrenată prin abţinerea de la mâncărurile amintite. Dar asta nu înseamnă că ele pot fi numite necurate sau spurcate, de vreme ce Însuşi Domnul a oprit o asemenea gândire (Faptele Apostolilor 10.9-16), iar Duhul lui Dumnezeu, prin Sfântul Apostol Pavel, spune limpede că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Timotei 4.4-5).

Faptul că unii biologi (ori medici) spun că ar fi „acide şi toxice” unele alimente este nesemnificativ în acest context; unii (biologi ori medici) spun că şi cartofii sunt toxici, că şi peştii sunt toxici, că şi pâinea e toxică, ba şi legumele şi fructele… Dacă ne-am lua după toţi, ar trebui să ne hrănim cu aer!

Adevărul este însă că o hrănire sănătoasă, omnivoră, este mai bună decât veganismul sau vegetarianismul pentru cei mai mulţi dintre oameni. Voi reveni mai jos asupra termenului.

Înainte aş vrea să mă opresc la uimitoarea comparaţie cu Sfântul Ioan Botezătorul.

Totdeauna m-am minunat de îndrăzneala unor oameni care îşi închipuie că pot „imita” sfinţii în anumite performanţe, fără a se strădui să observe contextul, fără a se întreba dacă nu cumva acelea ţin de unicitatea sfântului ce le-a atras atenţia.

Sunt unii care sunt grabnici în a lovi – din păcate, chiar la propriu – sub jalnica „îndreptăţire” că ar fi vorba despre „palma Sfântului Nicolae”. Dar ei uită că înainte de a putea da o asemenea palmă ar trebui să aibă în spate toate ostenelile şi faptele bune ale Sfântului Nicolae – ba chiar mai multe, proporţional cu păcatele şi patimile lor – şi să fi ajuns la înălţimea duhovnicească a acestuia (adică la îndumnezeire). Dar ei, fără să se fi despătimit măcar, cu atât mai puţin să fi ajuns la contemplaţie şi îndumnezeire, îşi arogă dreptul la o faptă pe care o înţeleg strâmb, foarte strâmb (după starea lor sufletească, adică).

În aceeaşi măsură şi ideea de „a-l imita” pe Sfântul Ioan Botezătorul este străină dreptei judecăţi. Pentru că rosturile şi starea acestuia – ultimul profet al Vechiului Testament, primul sfânt al Noului Testament, deschizătorul căii Domnului – sunt înfricoşător de departe de starea celor care pretind a încerca „să-l imite”…

„Simplul” fapt că iconografia ortodoxă îl înfăţişează pe Ioan Botezătorul îngereşte înaripat ar trebui să ne smerească sufletul înaintea sa!
Desigur, există în Istoria Bisericii câţiva – câţiva! – care au ajuns la măsuri asemănătoare Sfântului Ioan Botezătorul în unele privinţe; ca în asprimea postirii, de pildă. Însă aceştia sunt, după cum am subliniat, câţiva; şi, pe deasupra, călugări.

Mai mult, ideea că Ioan a postit „ca să se sacrifice” este cel puţin stranie, iar cea că un mirean de astăzi ar putea – sau ar trebui – „să se sacrifice ca el” este şi mai străină gândirii ortodoxe.

Om excepţional, plin de Duhul Sfânt şi prooroc încă din pântecele maicii sale, cel prin care însăşi maica sa a primit Duhul Sfânt (Luca 1.41-45), Ioan Botezătorul este pentru omenire un pisc ameţitor de înalt. Rosturile sale de binevestitor al Venirii Domnului, de Botezător şi Înaintemergător al Acestuia sunt unice şi irepetabile. De aceea, din pilda vieţii sale trebuie să alegem ceea ce este de ales, nu ceea ce suntem ispitiţi să „înşfăcăm”.

Merită observat că însuşi Proorocul Ioan Botezătorul nu a îndemnat pe oameni la o postire ca a sa! Întrebat de unii şi de alţii despre calea pe care trebuie să o urmeze, el le-a răspuns
Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea.” (Luca 3.11)
Iar vameşilor le-a cerut doar
Nu faceţi nimic mai mult decât vă este rânduit” (Luca 3.12-13)
Iar ostaşilor le-a poruncit
Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră.” (Luca 3.14)

Şi dacă ucenicii lui Ioan posteau, aceasta nu a fost nici după o cerere a Proorocului, nici după chipul postirii lui, şi nici nu i-a ferit de greşeli; căci postirea lui Ioan era urmare a harului, pe când postirea lor era o căutare a harului. Dar harul se dă după mila lui Dumnezeu, iar nu după fapte. Faptele sunt fie roade ale credinţei (Matei 7.16-18; Iacob 3.17), fie călăuză spre o viaţă în credinţă, îndreptar şi lecţie (Tit 2.1-14 şi 3.8; Romani 7.4-5; Evrei 10.24; I Timotei 6.17-19 etc., etc.). Iar harul lui Dumnezeu este dar, pe care omul fie îl respinge, fie îl iroseşte, fie îl primeşte, apropiindu-se de Credinţă şi începând să se ostenească a rămâne în Credinţă (şi dând voinţă, primeşte putere, adică har peste har – Ioan 1.16).

Ori încercarea de a impune – sau de a-ţi impune – un regim vegan, ori chiar vegetarian, împotriva poruncilor lui Dumnezeu, nu este lucrare a Credinţei. Căci Însuşi Dumnezeu a poruncit să se mănânce şi carne (Facerea 9.3-4; I Corinteni 10.25 ş.cl.), şi a oprit osândirea acesteia (F.A. 10.9-16; I Timotei 4.4-5 ş.cl.), ba chiar a osândit făţiş pe cei care ar impune, ca obligatoriu, veganismul sau vegetarianismul (I Timotei 4.1-3).

Este oare bine să ţinem post?

Da. La vremea potrivită, şi doar dacă folosim abţinerea de la mâncărurile de dulce pentru a da sufletului putere în lucrarea faptelor bune. Dar dacă mâncarea de post ni se face îmbuibare şi prilej de lăcomie, cu mare greutate se mai poate numi acela post.

Este oare bine să nu mâncăm niciodată carne?

Desigur. Dacă avem o boală care ne opreşte de la carne, dacă suntem călugări sau pustnici (respectiv călugăriţe sau pustnice). Sau dacă, printr-o lucrare a harului, scăpăm de nevoia de carne; doar că trebuie mare grijă să fie har, iar nu ispită diavolească prin care ne hrănim trufia, prin care ne tulburăm familia, prin care smintim pe alţii. Pentru că Cel care a zis milă voiesc, iar nu jertfă (Osea 6.6; Matei 9.13), ne-a arătat limpede că mai mare este dragostea decât postul (Matei 9.9-15). Căci este o vreme pentru toate lucrurile de sub cer (Eccleziastul 3.1), iar postul este bun şi el la vremea lui şi cu rostul lui. Iar pentru cei din familie s-a poruncit ca rugăciunea şi postul – şi de mâncare, şi de apropiere dintre soţi – să se facă doar cu bună învoială, pentru un timp – deci nu pentru totdeauna (I Corinteni 7.5). Căci diavolul adesea ispiteşte pe unul dintre soţi fie cu îndemnuri nemăsurate la rugăciune, fie cu îndemnuri nemăsurate la post, fie cu alte asemenea „asupra măsuri”, pentru a stârni dezbinări, certuri, despărţire; şi se bucură cu atât mai mult cu cât asemenea răutăţi se fac în numele evlaviei.

Este oare bine să mâncăm carne, ouă, lactate şi altele asemenea?

Desigur. Dacă ţinem posturile cuvenite, iar mâncarea de dulce o primim cu mulţumire şi măsură.

Aşa cum există ispita laicizării, prin care unii pierd moştenirea Străbunilor şi în Credinţă, pierzând şi bucuria posturilor, şi bucuria sărbătorilor, tot aşa există şi ispita monahomaniei. Prin aceasta s-au pierdut familii, căci unul dintre soţi – sau chiar amândoi – au uitat ce înseamnă căsătoria şi mirenia şi au început, cu totul nepotrivit, să încerce să fie „mireni-călugări”, adoptând, fără îndrumare duhovnicească şi fără dreaptă socoteală, bucăţi din cele ale monahilor, scoase din rânduiala mânăstirească. Doar că postirea monahilor – dacă este să o dăm ca pildă – se face prin ascultare şi cu îndrumare, iar nu după chef şi idei culese de pe internet sau din spusele unuia şi altuia. Am cunoscut chiar cazuri în care mari duhovnici au silit pe unii fii duhovniceşti (fie călugări, fie mireni) să mănânce de dulce în post spre a-i scăpa de trufia în care căzuseră pentru că se încredeau în faptele lor. Trebuie să ne păzim, prin urmare, şi de lepădarea de viaţa creştinească de frica lumii, dar şi de ispita evlaviei false, lipsită de dreaptă socoteală; căci amândouă ne despart de Dumnezeu. (Să nu uităm că mulţi prooroci şi martiri au fost ucişi sub cuvânt de evlavie…)

Cu toate că acest răspuns poate să pară lung, faţă de întrebările puse e, de fapt, foarte scurt. Mai multe lucruri se lămuresc, desigur, prin buna călăuzire a duhovnicului, prin ţinerea cărării împărăteşti cea de mijloc, bine cumpănită.

Iar Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ortodoxia şi Erezia „vegetarianismului biblic”

Biblia

Există un (neo)protestantism ortodoxist, care s-a infiltrat în Biserica lui Dumnezeu prin multe mijloace: prin filme impregnate de (neo)protestantismul american, britanic, german ori scandinav, prin oameni admirabili în societate, însă despărţiţi de Biserică prin aderenţa faţă de tot felul de secte, prin cărţi, cântece şi alte opere purtătoare de mesaje (neo)protestante etc., etc.
Dincolo de canalele de infiltrare în Biserică, rămâne faptul că de la pietism la veganismul ori vegetarianismul „biblic” sunt foarte multe învăţături străine, rătăcite, care au fost primite de ortodocşi de bună-credinţă din pricina lipsei de discernământ; nu s-au informat, nu au cercetat, nu au pus la încercare cele aflate (ceea ce este, în sine, o călcare a poruncilor Duhului Sfânt – I Ioan 4.1; I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; Filipeni 3.17-19 şi 4.8-9 etc.).

Împotriva confuziei – ne-ortodoxă – dintre preţuirea faţă de post şi dispreţul sau chiar ura faţă de alimentaţia omnivoră, a apărut de curând un articol scurt dar foarte folositor scris de Părintele Constantin Sturzu, cu titlul „A fost Mântuitorul vegetarian?” (poate fi citit aici).

Poate să pară paradoxal, dar primele împotriviri faţă de acest material, împotriviri chiar violente, cu acuzaţii de „rătăcire”, vin de la ortodocşi care nu îşi cunosc propria Credinţă. Şi care, din păcate (la propriu), nu au înţelepciunea de a învăţa ceea ce nu ştiu, ci încearcă să-i silească pe învăţătorii aşezaţi de Dumnezeu să tacă ori să preia rătăcirea drept adevăr.

Însă adevărul este limpede!

Pe de-o parte, avem porunca lui Dumnezeu de a se mânca şi carne:

Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său. Voi însă naşteţi şi vă înmulţiţi şi vă răspândiţi pe pământ şi-l stăpâniţi!” „(Facerea, capitolul 9.1-7)

Putem să vedem astfel că la Facerea 9.3 Dumnezeu Însuşi porunceşte omului să aibă o alimentaţie omnivoră, nu una vegană sau vegetariană.

De altfel Însuşi Dumnezeu, atunci când se înfăţişează în chipul Sfintei Treimi la Stejarul Mamvri (Facerea 18.1-33), primeşte de la Avraam şi Sarra pâine (azime), unt, lapte şi mâncare (friptură?) de viţel (Facerea 18.6-8). Nici vorbă de „regim vegetarian”, şi cu atât mai puţin „regim vegan” (sau „raw-vegan”!)!
Că Dumnezeu nu are nevoie de hrană pământeană este limpede. Ca urmare, a mâncat nu pentru sine, ci pentru noi, dându-ne pildă pentru o masă a bucuriei (pentru că nu există bucurie mai mare decât aceea de a fi împreună cu Dumnezeu!). O masă la care au stat alături vegetalele (mai precis, cerealele), lactatele şi carnea. Lecţia este atât de clară, învăţătura acestei întâlniri este atât de limpede în ceea ce priveşte alimentaţia omului, încât nu ar mai fi nevoie de niciun cuvânt în plus.

Cu toate acestea, există voci care, după emoţionale (a.k.a. pietiste) discursuri despre „bietele animale”, încearcă să spună că porunca lui Dumnezeu pentru o alimentaţie omnivoră „încetează” odată cu Noul Testament, cu venirea Domnului nostru Iisus Christos.

Discursul face apel la sensibilitatea exacerbată şi cere înlăturarea raţiunii, astfel încât să se creadă că mâncarea cărnii ar fi „incompatibilă” cu bunătatea în general, cu bunătatea lui Dumnezeu, deci şi a lui Iisus Christos în special, deci şi cu o viaţă creştină adevărată.

Ar merita aici să facem o paranteză ştiinţifică şi să dovedim că suferinţele vegetalelor sunt cel puţin egale cu ale animalelor, şi că dacă aceste suferinţe ar fi un criteriu s-ar impune să mâncăm doar piatră sau, şi mai bine, energie solară. Căci s-a dovedit ştiinţific de aproape un secol faptul că plantele simt, suferă şi reacţionează. Faptul că omul este surd la aceste forme vegetale de simţire şi suferinţă nu înseamnă că ele nu există – azi o aparatură vastă poate observa nenumărate detalii ale simţirii, bucuriilor, suferinţelor şi reacţiilor plantelor.

Există însă primejdia ca în loc de a ajuta să facem rău. Nebunia zilelor de astăzi pare să nu cunoască hotare, şi nu ar fi uimitor să ne trezim cu o asociaţie care să încerce impunerea unei alimentaţii mineral-energetice1 (a cărei logică sentimentală ar fi mai coerentă decât cea vegetarian-vegană, deşi medical şi teologic ar fi şi mai ilogică decât vegetarianismul şi veganismul).

Ca urmare, în loc să cercetăm toate afirmaţiile vegetarian-vegane zis „biblice”, o să observăm pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu şi ce ne spune el, clar, despre alimentaţia omnivoră în general şi consumul de carne în special. Desigur, în Noul Testament, ca să nu fie loc de îndoieli pe această temă!

Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru„, ne spune Duhul Sfânt prin Apostolul Neamurilor (I Corinteni 10.25). Este oare nevoie să spunem că şi în secolul I d.Chr., ca şi astăzi, în măcelării se vindea carne? Este nevoie oare să amintim că de la muşchi de viţel sau slănină de porc la felurite organe şi păsări, măcelăriile din Romania (Imperiul Roman) vindeau o gamă de produse „carnivore” foarte bogată? Porunca este atât de clară şi categorică încât ar fi de ajuns pentru orice om onest.

Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.„, ne zice Duhul Sfânt prin acelaşi Apostol Pavel (Romani 8.2-3).

Merită să ne oprim puţin asupra acestui cuvânt, pentru că ne învaţă şi despre rostul postului, dar şi despre alimentaţia creştinului.

Într-adevăr, postul se ţine pentru slăbiciunea sufletească pe care o avem, fiind mijloc de întărire. Dar chiar dacă cineva, ştiindu-se slab sufleteşte, alege calea postirii neîncetate, se află sub dumnezeiască poruncă de a nu osândi pe cel care mănâncă de toate, „fiindcă Dumnezeu l-a primit„!
Atât în cuvântul dinainte, cât şi în cel de faţă, se vede categoric faptul că porunca din Vechiul Testament a alimentaţiei omnivore se păstrează neschimbată în Noul Testament! Faţă de aceste cuvinte aceia care osândesc pe cei care mănâncă şi carne sunt împotrivitori faţă de Dumnezeu, Cel care a rânduit această alimentaţie omului.

Bineînţeles, dacă cei care osândesc alimentaţia omnivoră îşi asumă faptul că nu sunt creştini, discuţia se poate purta în cu totul alt fel şi cu alte argumente. Dar în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Biblie, în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Dumnezeu, vegetarianismul şi veganismul sunt, corect, strict opţiuni personale (ca cele ale călugărilor şi călugăriţelor), iar încercarea de impunere a lor, de transformare a lor în „obligaţie”, o rătăcire puternică.

Acest lucru se vede şi din multe alte cuvinte ale Noului Testament.

La Sinodul Apostolic din Ierusalim – primul sinod din istoria Bisericii – se păstrează din Legea lui Moise doar patru porunci, printre care ferirea de sânge poruncită omenirii prin Noe şi familia lui (Faptele Apostolilor 15.29, respectiv Facerea 9.3-4).

În Prima Epistolă către Timotei, inspirat de Duhul Sfânt, Sfântul Apostol Pavel spune un cuvânt hoarte hotărât şi foarte aspru:

Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.

Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat; iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă.” (I Timotei 4.1-7)

Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că se porunceşte Creştinilor, în Noul Testament, alimentaţia omnivoră? Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că Duhul Sfânt osândeşte pe faţă şi cu putere pe cei care încearcă să impună oamenilor o alimentaţie vegetariană sau vegană?

Ar fi, poate, clipa cea mai potrivită să subliniem răutatea patimii care conduce către o asemenea purtare. Pentru că ea vine de la oameni îndestulaţi, care îşi permit să compenseze aportul alimentar adus de carne, peşte, lactate şi ouă prin tot felul de vegetale şi diete pe care un om mai sărac nu şi le poate permite. Ei nu sunt oameni care trăiesc mâncând iarbă, ca vacile, caprele, găinile sau alte asemenea vietăţi. De altfel oamenii care pot trăi cu aşa ceva sunt extrem de rari – undeva la unul la zece milioane, sau şi mai rari. Cei care încearcă să impună vegetarianismul şi veganismul sunt în imensa majoritate oameni ce consumă felurite seminţe, legume, fructe etc., fără să îşi dea seama vreo clipă câtă pădure se defrişează pentru culturile lor, câtă păşune este rasă pentru culturile lor, cât este otrăvit pământul pentru culturile lor, cât este secătuit pământul pentru culturile lor. Ar fi amuzant să vieţuiască şi ei măcar un an în ţinuturile Sahelului, în care vitele pasc ierburi ce ar ucide omul care ar încerca să trăiască cu ele; să-i vedem ce ar mânca atunci, nisip sau pietre? Existenţa abuzurilor în producţia şi consumul de carne este o realitate ce nu elimină realitatea abuzurilor din agricultura dedicată consumului de vegetale. Problema reală aici nu este consumul de carne, ci abuzul, indiferent în ce direcţie.

Totodată, ca duhovnic, pot să dau mărturie că sunt foarte multe cazuri în care posturile sunt o povară foarte grea pentru familiile sărace, pentru că sunt prinse între preţurile mult mai mari pentru o mâncare vegană cât de cât consistentă şi limitele financiare şi fizice pe care le au. Ei fac această jertfă, din credinţă, dar să încerci să le impui aşa ceva pe termen nelimitat înseamnă genocid.

Este uşor să adopţi vegetarianismul sau chiar veganismul atunci când îţi permiţi fresh-uri de tot felul de fructe hrănitoare şi energizante şi în mijlocul iernii sau al altor „extra-sezoane”. Dar atunci când costul kilogramului de asemenea fructe îţi găureşte buzunarul, „porunca” veganismului devine doar o exemplificare a vechii zicale româneşti „bogatul nu crede săracului, sătulul nu crede flămândului şi sănătosul nu crede bolnavului”. O tristă mărturie a lipsei de discernământ.

Am cunoscut oameni care posteau uluitor de mult, unii fiind călugări, alţii preoţi de mir, alţii episcopi, alţii mireni… Şi la toţi am găsit deplina înţelegere a faptului că această postire, acest veganism sau raw-veganism spiritual, ortodox, este o alegere personală, pe care niciun adevărat creştin nu o poate socoti „obligatorie pentru toţi creştinii”.

Lăsând această paranteză, mă întorc la textul biblic, apropo de una dintre cele mai absurde idei invocate drept „argument” în privinţa „obligativităţii” veganismului – sau „măcar” vegetarianismului – „creştin”:

Iisus Christos nu a mâncat niciodată carne!

Pe de-o parte, această afirmaţie este o minciună, după cum vom dovedi îndată.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost adevărată în sine, ea nu ar fi putut servi de argument, de vreme ce Noul Testamen porunceşte repetat Creştinilor o alimentaţie omnivoră, ba chiar şi, textual, consumul de carne.

Şi, pe acelaşi considerent aberant („Christos a făcut sau nu a făcut cutare lucru”) ar însemna că trebuie să fim toţi bărbaţi (Iisus Christos a fost bărbat), că trebuie să fim toţi Evrei (Iisus Christos a fost Evreu), că trebuie să fim toţi rabini (Iisus Christos a fost rabin), că trebuie să fim toţi tâmplari (Iisus Christos a fost tâmplar), că trebuie să mergem toţi la sinagogă (Iisus Christos mergea la sinagogă), că trebuie toţi să vindecăm paraliticii printr-un singur cuvânt şi în general să vindecăm toţi bolnavii care vin la noi (ceea ce Iisus Christos a făcut de mai multe ori), că trebuie toţi să purtăm o cămaşă ţesută dintr-o singură bucată (cum a purtat Iisus Christos), că trebuie să prefacem apa în vin dacă se termină vinul la o nuntă (mulţi s-ar bucura de asta!), că trebuie să ne răstignim, să murim pe cruce şi să înviem (aşa cum a făcut Christos) etc., etc.

Este evident că asemenea pretenţii sunt iraţionale, delicat spus. Şi că ceea ce păstrăm sau nu din ceea ce a făcut Domnul ţine de ceea ce El ne-a spus că trebuie ţinut. De pildă, să mâncăm carne! (Am arătat mai sus cum Duhul Sfânt, trimis de Iisus Christos de la Tatăl, a poruncit aceste lucruri, ceea ce este totuna cu o poruncă dată de Fiul lui Dumnezeu.)

Dincolo de aceste lucruri atât de limpezi, la fel de limpede este şi faptul că Iisus Christos a mâncat carne.
Trebuie subliniat întâi faptul că orice obicei alimentar neobişnuit al proorocilor era semnalat în Biblie (ca la Ioan Botezătorul – Matei 3.4, Marcu 1.6). Ceea ce li s-a părut „neobişnuit” în alimentaţia Domnului nostru Iisus Christos criticilor săi a fost tocmai faptul că nu ţinea regulile alimentare ale nazireilor sau altora asemenea. De aceea a fost numit „mâncăcios” şi „băutor de vin”, om căruia îi place să mănânce „cu păcătoşii”. A pretinde că aceşti păcătoşi mâncau numai de post este mai mult decât aberant; un asemenea regim alimentar al păcătoşilor ar fi fost atât de uluitor încât era imposibil să nu fie consemnat. Dar! Pentru că cei care sunt orbiţi de fanatism sunt gata să nege tot ce nu-i izbeşte în ochi, o să dăm exemplu direct de un caz în care Mântuitorul a mâncat carne împreună cu ucenicii Săi!

Citim în Scripturi:

În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?

Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei.

Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile.

Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde.” (Matei 26.17-21; a se vedea şi Luca 22.7-16)

Textul poate să pară de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă Sărbătoarea Azimelor sau Paştele Evreilor. Este o sărbătoare poruncită în Vechiul Testament, pe care, iată, au ţinut-o şi Domnul nostru Iisus Christos şi ucenicii Săi. Ce rânduială avea această cină din Paştile Evreilor? Cităm din Scripturi:

În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de familie să luaţi fiecare. Iar dacă vor fi puţini în familie, încât să nu fie deajuns ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel mai aproape de dânsul un număr de suflete: număraţi-vă la un miel atâţia cât pot să-l mănânce. Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă, şi să luaţi sau un miel, sau un ied, să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară. Să ia din sângele lui Şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce. Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncaţi nefript deajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc. Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului.” (Ieşirea 12.3-11)

După cum se vede, exista un singur fel în care se putea ţine această sărbătoare: mâncând miel sau ied fript!

Iar, după cum a spus El Însuşi, Iisus Christos a mâncat Paştile cu ucenicii Săi, adică a mâncat miel sau ied fript împreună cu ei. Să mai amintim faptul că de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii sale – petrecută în Nazaret fără evenimente deosebite, după cum arată Evangheliile – Domnul nostru Iisus Christos prăznuise în fiecare an Paştile împreună cu ceilalţi Evrei? Ceea ce, de altfel, va face şi cu ucenicii Săi în cei trei ani de activitate publică.

Este limpede, prin urmare, că după mărturia Bibliei, ucenicii Domnului au mâncat carne împreună cu Acesta şi apoi în călătoriile lor, că Duhul Sfânt a poruncit Creştinilor să mănânce şi carne şi să nu numească „spurcată” această mâncare (Faptele Apostolilor 10.10-16; I Timotei 4.1-7) etc.

Dacă adăugăm la această realitate biblică şi mărturia Sfinţilor Părinţi, a Sinoadelor Ecumenice şi a întregii experienţe a Bisericii lui Dumnezeu, o să vedem că totdeauna Creştinii au privit practicile vegane sau vegetariene ca foarte bune pentru cei care le pot duce. „Impunerile” în această privinţă sunt hotărnicite de Duhul Sfânt la zilele de post (miercuri, vineri, cele patru posturi mari de peste an etc.). În rest, alimentaţia a fost şi este omnivoră pentru cei mai mulţi dintre Creştini.

În încheiere, merită să amintim faptul că o alimentaţie creştină omnivoră nu înseamnă îmbuibare, abuz, exces.

Românii Vechi mâncau carne cu mult mai multă măsură decât s-ar înţelege din „literatura gastronomică” romantică sau post-romantică. Mielul haiducesc era minunat, doar că se mânca o singură dată în an (de obicei de Paşti). Viţelul îngrăşat era o bucurie păstrată de obicei pentru cununiile din sat. Zama de pasăre se făcea Duminica, aceeaşi carne fiind folosită şi pentru friptura de pasăre. Cei care munceau din greu şi uneori copiii în creştere primeau uneori ceea ce astăzi numim mezeluri (cârnat, muşchi afumat, slănină etc.), cu măsură. Baza alimentaţiei româneşti vechi era constituită de ciuperci, peşte, lactate şi rădăcinoase (napi, morcovi, sfeclă, păstârnac etc.), la care se adăugau felurite legume şi zarzavaturi, ouă, fructe şi carne, precum şi, bineînţeles, mierea şi băuturile din fructe (sucuri de fructe, sicheră, mursă, vin etc.) sau alte părţi ale plantelor (socată, ceaiuri). Altfel spus, Românii de demult, cu o sănătate şi o putere de muncă greu de egalat în zilele noastre, mâncau şi carne, însă aceasta era pentru ei doar un aliment secundar; cu rostul şi greutatea sa, dar până la urmă secundar. Şi, trebuie subliniat, posteau cu multă dăruire, adesea la acelaşi nivel cu călugării.

Cred că era nevoie să amintim aceste lucruri, pentru a nu se crede că o alimentaţie omnivoră înseamnă abuz de carne sau alimentaţie carnivoră. Ştiu că nu e logică o asemenea confuzie, dar secolul XXI pare să rămână în istorie drept secolul confuziilor (agresive), astfel încât e nevoie de mai multă precizie…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Eventual pornind de la gluma „Veganule care mănânci o salată, nu uita că prin asta ai lăsat flămând un iepuraş!”, pe care ar fi în stare să o ia ad litteram.

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Postul creştin pentru începători

crucea-manafului

Ce înseamnă lipsa hotarelor?
Oricât de neaşteptat ar părea, înseamnă haos, distrugere, moarte.
Dacă celulele se înmulţesc fără hotare avem de-a face cu molimi, cu tumori, cancer, moarte.
Dacă apele se mişcă fără hotar avem inundaţii în unele locuri, secete în altele, şuvoaie ce distrug, mocirle care înghit.
Dacă pământul se mişcă fără hotar suntem nimiciţi.
Dacă frigul sau căldura nu au hotare totul moare.
Într-un cuvânt, este nevoie de măsură, de hotar, pentru toate lucrurile.
Postul este şcoala hotarelor bune.

Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa stăpânit de ceva.
Cuvintele Duhului Sfânt mărturisesc, iată, nevoia hotarelor.
Iar postul ne învaţă să le cunoaştem şi să le ţinem.

Toate sunt bune spre mâncare dacă se primesc cu mulţumire, căci se sfinţesc prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.
Deci postul se ţine nu pentru că ar fi rele carnea, laptele, brânza, untul, ouăle, iaurtul şi toate câte mai sunt „de dulce”.
Postul se ţine pentru ca omul să împlinească acel cuvânt al libertăţii care spune:
nici dacă vom mânca nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca nu ne lipseşte.

Ce vrem să câştigăm prin post?
Puterea sufletului şi a trupului.
Întâi, puterea sufletului şi a trupului de a face faţă şi belşugului, şi lipsei, şi bogăţiei de gust, şi sărăciei de gust, şi metabolismului exploziv, şi metabolismului încet.

Şi pentru că în acelaşi timp cu acest antrenament postul înseamnă şi facere de bine cu o cât mai deplină abţinere de la rău, puterea sufletului şi a trupului câştigate prin exerciţiul alimentar este canalizată în această direcţie: facerea de bine şi despărţirea de rău.

Un om stăpânit de mândrie, un om trufaş, este uşor de cunoscut mai ales atunci când are bogăţie sau putere: profită de ele fără hotare.
Postul înlătură mândria şi trufia, învăţând omul să folosească toate cu măsură, să arate în toate înţelepciune.
Lăcomia, fiica mândriei, se vede şi ea cu uşurinţă. Şi, de asemenea, este cel mai uşor de biruit prin post, prin abţinere.

Dar puterea stăpânirii de sine câştigată prin post lucrează în toate laturile vieţii omeneşti şi îl ridică pe om pe trepte tot mai înalte.
Prin post omul poate înţelege slăbiciunile şi neputinţele sale.
Ceea ce, pe de-o parte, îl ajută să se înţeleagă mai bine, să se vadă aşa cum este; deci şi să pună bun început, adevărat început, îndreptării şi ridicării sale.
Pe de altă parte, aceeaşi înţelegere îl poate ajuta să-i vadă mai frumos pe ceilalţi oameni, să se ferească de a-i judeca şi osândi pentru slăbiciunile şi neputinţele lor. Ba chiar poate să-l înveţe cum să-i ajute – luându-i aşa cum sunt, nu cum şi-ar dori el să fie – şi chiar să le devină sprijin dacă doresc să urce.

Prin post omul poate înţelege tot mai bine înţelepciunea hotarelor fireşti, felul în care ele deschid calea către bună-înţelegere, către armonie, felul în care ele zidesc o frumuseţe bogată, în care nu există ceva sau cineva neînsemnat.
Iar de aici începe un urcuş intelectual şi duhovnicesc ce suie în Veşnicie.

Bineînţeles, ţinerea postului după cum se cuvine – şi de mâncare, şi de băutură, dar mai ales de răutate şi cu facere de bine – cere călăuzire.
Spovedania şi sfătuirea duhovnicească sunt totdeauna de folos, dar în post mai mult ca niciodată. Prin urmare, încă dinainte de a începe postul, dar cu atât mai mult odată ce am intrat în el, se cuvine să stăm aproape de călăuzire.
Citirea Sfintelor Scripturi (Biblia), a Actelor Martirice, a Vieţilor Sfinţilor şi altor cărţi sfinte, îndrumarea duhvnicului, însuşirea învăţăturii duhovniceşti a Dumnezeieştii Liturghii şi celorlalte sfinte slujbe, iată câteva din mijloacele puternice, minunate, nespus de folositoare, prin care căpătăm călăuzirea atât de trebuincioasă.

Şi mai este, desigur, juvaierul nepreţuit al Sfintei Împărtăşanii, de care trebuie să ne apropiem cu râvnă, pe cât se poate de mult, ca prin Trupul şi Sângele Domnului să avem Viaţă.

Sunt, toate acestea, doar câteva din reperele ce ne pot ajuta să înţelegem valoarea postului, astfel încât să-l străbatem cu bucurie şi folos, urcând din treaptă în treaptă Scara către Ceruri.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Suntem în Postul Crăciunului… Galbenă gutuie

Pentru o seară frumoasă, în această zi a Postului Naşterii Domnului, un colind…

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…