De-a lungul mileniilor, venite dinspre Munţii Urali şi Caucaz, felurite triburi indo-iraniene au ajuns în spaţiul în care s-au format şi au trăit Românii.
Din secolul al VIII-lea ajung în nordul Mării Negre Sciţii, care pătrund până în Panonia şi Nord-Estul Traciei. Acesta din urmă primeşte, ca urmare, numele de Sciţia Mică (Scythia Minor), spre deosebire de întinderea care pleacă spre Răsărit de la Râul Prut, numită Sciţia Mare (Scythia Maior sau Scythia Magna). Pentru Sciţia Mare hotarul din Est e greu de pus. De obicei se făcea prin Râul Tanais (azi, Don), o deosebire între Sciţia Europeană şi Sciţia Asiatică.

Sciţii (şi Sarmaţii) în Europa

Sciţii vor fi urmaţi de Sarmaţi, o populaţie înrudită. Raporturile etnice dintre ei încă nu sunt foarte clare, unii cercetători considerându-i a fi extrem de apropiaţi, ca dialectele aceleiaşi limbi, de exemplu, alţii socotind că s-au despărţit etnic în popoare diferite. Oricum, amândouă grupurile sunt indo-iraniene şi provind din cam aceeaşi zonă. În lipsa unor izvoare scrise directe avem doar lămuririle parţiale oferite de arheologie şi izvoarele materiale descoperite de aceasta.

În Europa, Sarmaţii vor merge pe urmele Sciţilor – având şi confruntări cu aceştia – până departe în Apus. Dacă Regatul Iazigilor Metanaşti este cea mai vestică ţară sarmatică, în schimb intraţi în armatele romane Sarmaţii vor ajunge până în Britania.
De asemenea, Sciţii şi Sarmaţii se amestecă în nordul Mării Negre şi Dacia cu felurite ramuri tracice (Cimerieni, Tirageţi, Costoboci etc.), iar mai spre Nord şi Vest cu Germanicii, Slavii etc.

Pentru cunoaşterea Sarmaţilor şi pătrunderea lor în Dacia şi Sciţia Mică de mare folos este sinteza de numai 12 pagini a lui Gh. Bichir din Revista „Peuce” – poate fi consultat aici – dar mult mai „la zi” este lucrarea fascinantă a lui Vitalie Bârcă, ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE. SARMAŢII ÎN SPAŢIUL EST-CARPATIC (SEC. I A. CHR. – ÎNCEPUTUL SEC. II P. CHR.). Asupra acestei lucrări – şi asupra altora ale aceluiaşi autor – nădăjduim să revenim.

Merită să consemnăm pe scurt faptul că Scito-Sarmaţii au construit culturi extraordinare, cu o artă metalurgică foarte avansată. Comorile lor – mai ales cele de aur – sunt de o frumuseţe rară. Poate că au fost cei mai buni aurari ai Antichităţii cunoscute astăzi. Iar dacă nu, oricum au fost printre primii. Ceea ce este uimitor e că aceste realizări metalurgice – foarte vaste – sunt realizate de o populaţie aflată mereu în mişcare, fără oraşe sau aşezări permanente. (Singura excepţie antică sunt Iazigii Metanaşti.)

Dragostea faţă de cai a Scito-Sarmaţilor era foarte mare. De fapt aceşti oameni erau concepuţi adesea în căruţe, creşteau până la naştere în pântecele unor călăreţe, iar după naştere îşi petreceau zilele fie în căruţă, fie pe cal, cu mama. Se obişnuiau astfel cu mişcarea şi călăria înainte de a învăţa să meargă.
Arcul cu săgeţi era arma lor fundamentală, cu toate că aveau săbii frumoase – akinakes – şi suliţe eficiente. Armurile lor erau şi bune, şi foarte frumoase. Ei inventează armurile pentru cai, născând aşa numiţii catafraşti. Aceştia erau luptători călare acoperiţi de armuri cu solzi şi având şi caii îmbrăcaţi cu acelaşi fel de armuri.

Arcul scitic – numit mai târziu şi arc sarmatic – este foarte eficient. De la arcuri relativ mici – unele poate strict pentru femei – până la arcuri mari, modelele sunt multe. Şi tipul de arc a fost preluat de Parţi, Perşi, Mongoli, Turci etc. Unii revendicându-l, pe nedrept, ca „al lor”.

Sunt doar câteva informaţii fugare despre o populaţie uriaşă, întinsă în Antichitate din adâncurile lumii Traco-Celtice până în China centrală de astăzi.
Multe popoare au o moştenire scito-sarmatică puternică, de la Chinezi ori Tuvani până la Alani şi Români.

Mihai-Andrei Aldea