În părţile dinainte am încercat să arătăm puterea modelului într-o cultură şi felul în care Cultura Românească Veche – şi, cu ea, România Străveche – a fost desfiinţată prin viclenie şi silnicie în ultimele secole.
În faţa genocidului multiplu din ultimele secole – ne-am aplecat mai mult asupra anilor 1880-1990 – se pune întrebarea: în ce măsură mai putem cunoaşte România Străveche?
Răspunsul este încurajator: pentru cei care caută sincer Adevărul, România Străveche este foarte aproape.
Şi, pentru că am amintit despre filonul de aur, esenţa oricărui neam şi a oricărei culturi, o să dăm doar două pilde ale României Străvechi şi satului românesc: Aniţa Nandriş-Cudla, din Bucovina, şi Satul Mihăilenii Vechi din Judeţul Bălţi, Basarabia.
Aniţa Nandriş-Cudla s-a născut în 1904, lângă Cernăuţi, în Mahala. Sat românesc.
Creşte aici, în cea mai obişnuită cultură românească: aceea, „banală”, pe care folcloriştii mitologizanţi nu o înregistrează, din „lipsă de originalitate”; adică o cultură ţărănească veche, profund creştin-ortodoxă.
Munceşte, se roagă, merge la slujbe. Învaţă scrisul şi cititul, socotitul şi celelalte ale unui nivel foarte modest al culturii livreşti. În rest, păstrează cu pace munca grea a înaintaşilor şi Credinţa lor. Totul pare să meargă, în ciuda furtunilor Istoriei, pe acelaşi făgaş milenar cu al înaintaşilor. Până când…
În 13 iunie 1941 „frăţia sovietică” dintre popoare se dezlănţuie: Românii trebuie nimiciţi!
Doar din Satul Mahala trupele bolşevice ridică peste 600 de persoane, de la copii de sân la mame însărcinate. Vina? Sunt Români!
Martor, Aniţa Nandriş-Cudla, povesteşte scena de Iad:
„Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia.„
Şi ea este ridicată, împreună cu cei trei băieţi pe care i-i dăduse Dumnezeu (de 11, 13 şi 17 ani).
Toţi sunt azvârliţi în Siberia, la Cercul Polar.
Bărbaţii în unele mine şi lagăre. Femeile şi copiii în alte lagăre.
Sclavagismul comunist în plinătatea lui.
Spre a înţelege Cultura Română Veche, ar trebui să încercăm să facem o comparaţie. Să vedem înaintea ochilor o scenă asemănătoare într-un sat de astăzi. Sau măcar să ne închipuim o femeie de astăzi, cu trei copii, luată şi aruncată în Siberia. Fără laptop, mobil, „reality-show-uri”, telenovele şi altele asemenea. Fără cuptor cu microunde, fără aragaz, fără curent electric, fără apă curentă – nici caldă, nici rece.
Într-un tren cu vagoane de vite, în care oamenii mor lângă tine. În care îţi faci nevoile de faţă cu toţi ceilalţi. În care bolile, moartea – de sete, de foame, de arşiţă, de frig – dau târcoale. În care mergi, mergi, mergi. Într-un drum ce parcă nu se mai sfârşeşte. Lăsând în urmă câte un mort sau mai mulţi, în staţiile cu nume necunoscut.
Şi ajungi în Siberia, în cele mai mizerabile condiţii.
Într-o foamete în care un cartof la patru oameni este o masă de sărbătoare.
În care să iei lemne de foc din pădurea ce cade pe tine poate însemna, oricând, moartea.
În care ceaiul înseamnă zăpadă fiartă, iar laptele este o amintire de demult, aproape ireală.
Trecând prin nesfârşite cercuri ale Iadului, Aniţa Nandriş-Cudla trăieşte, având grijă de copii.
Şi Dumnezeu se îndură şi o ia. Dar ea se întoarce, respingând odihna veşnică din grija faţă de copii.
Totul cu un firesc desăvârşit, cu o smerenie deplină, cu o Credinţă nezdruncinată.
Şi biruieşte Iadul sovietic, supravieţuind cu toţi copiii, ba chiar întorcându-se în Bucovina. Spre a-şi găsi casa natală ocupată de colonişti străini.
Şi luptă iar, obţinând după ani de zile reintrarea în propria locuinţă – la 20 de ani de la genocidara deportare sovietică.
La 30 iulie 1986 trece iar pragul Veşniciei, de această dată pentru totdeauna, în Satul Mahala, de lângă Cernăuţi, refăcând făgaşul străbun în ciuda vâltorilor Istoriei.
„Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama„, cugetă în cartea amintirilor sale această ţărancă româncă din Bucovina.
Căci, după Credinţa Ortodoxă pe care a trăit-o din copilărie, după Legea Românească, în tot ce i s-a întâmplat Aniţa Nandriş-Cudla este călăuzită de un singur gând: acela de a face binele, de a-şi face datoria (căci facerea de bine este datoria sfântă a oricărui Român Ortodox).
O asemenea sinceră şi deplină procupare îl eliberează pe om de văicăreală sau plâns de milă. Cum să ai vreme de asta, când ai atâta bine de făcut?
Ajuţi pe cei care se vaită, care îşi plâng de milă; ajuţi pe cei slabi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi. Şi tu ai necazuri, şi tu eşti slab(ă), şi tu eşti flămând(ă), şi tu eşti însetat(ă), şi tu eşti gol/goală. Dar nu ai vreme să te preocupi prea mult de tine, pentru că ai de făcut bine! Copiilor tăi, celorlalţi oameni…
Şi astfel mergi înainte, dincolo de fiecare dintre cei care cade – trecând la Domnul sau trecând în tabăra Răului, după caz. Până intri chiar tu în Veşnicie.
Aceasta este povestea unei vieţi, pildă a trăirii româneşti vechi. Consemnată chiar de trăitoare, în vorbirea ţărănească, atât de firească şi de adâncă… Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani de Siberia…
Satul Mihăilenii Vechi, Judeţul Bălţi, Basarabia
Cităm aici mărturia dată de Margareta Cemârtan-Spânu, fiică a acestui sat, cu familia distrusă de deportări şi de Foametea organizată aici, după modelul Holodomorului din Ucrania anilor 1932-1933.
„[…]
Până la venirea sovieticilor, oamenii trăiau într-însul [în sat n.n.] aşa cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit.
Cea mai mare bogăţie era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame. Şi după cum muncea, aşa trăia.
Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi-atât erau de îndestulaţi, încât în Sâmbăta Morţilor, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toţi trăaiu bine.
Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. Iar de se şi întâmpla să fie vreo gâlceavă şi să zică vreunul, de pildă, că „iată, bostanul tău o trecut pe hatul meu şi de-acum e bostanul meu”, iar celălalt, „ba e al meu, că l-am sădit pe hatul meu”, atunci îndată nevestele sau cineva din vecini aducea preotul şi îi împăca imediat. Îşi cereau iertare unul de la altul şi gata, că ştiau că-i păcat să ţii mânie asupra fratelui şi că de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.
La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau, şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta, era lucru rar. Acela era ruşinea satului şi toţi îl ştiau. Hoţii, mai ales, trăgeau multă ruşine. Li se punea de gât o tablă pe care scria „să nu faceţi ca mine, ca să nu ajungeţi ca mine” şi cu tabla asta de gât erau purtaţi cu căruţa pe toate uliţele. Se mai întâmpla şi aşa, că nu-i pădure fără uscături.
Sărbătorile erau sfinte. Oamenii pregăteau de cu seară totul, ca a doua zi să nu mai lucreze nimic, să nu taie, să nu gătească. Singura treabă îngăduită era să adape vitele şi să le hrănească. De cum începea vecernia, gata, la rugăciune şi nimic altceva!
Cuvântul bătrânilor avea mare greutate în casă. Cei tineri mergeau să le ceară sfat la tot lucrul: cum să are, cum să semene, ce să facă. Cine nu avea bătrân în casă, mergea la vecin să caute. Aşa erau educaţi tinerii, că dacă trăieşti în casă cu bătrânii, chiar de nu-ţi place totdeauna, trebuie să-i respecţi şi să-i asculţi. Şi fiecare avea rostul lui. Ziua, când toată lumea se ducea la deal, la lucru, bătrânul rămânea acasă, dădea apă la puişori, dădea mâncare, ce putea şi el. Nu era pus: „Să faci ceea, să faci ceea, poţi, nu poţi, să faci!”. Nu! Şi era înţelegere şi pace între dânşii.
Despărţirea era o raritate, când de-acuma unul nu mai putea răbda şi pleca de-acasă. În rest, strădania era să-i împace. […]
În scurt, oamenii trăiau cu înţelepciune şi aveau toată îndestularea. […]
Atunci era pe primul loc iertarea. Doamne fereşte să moară vreunul neiertat cu ceilalţi! Chiar dacă nu avuseseră nimic între dânşii, chiar dacă nu se certaseră niciodată, trebuiau numaidecât să moară iertaţi. […]”
(din Să nu ne răzbunaţi. Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise, Ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2012)
Sunt acestea, două chipuri ale satului românesc vechi.
O lume ce pare uitată. Atât de uitată încât unii nici nu vor să creadă că a fost. Poate şi pentru că îi mustră conştiinţa în faţa străbunilor şi a unei moşteniri pe care au părăsit-o.
Sunt două bucăţele din filonul de aur al sfinţilor şi eroilor Neamului Românesc. Al acelui şir de oameni prin care se defineşte ceea ce înseamnă „a fi Român”.
Mihai-Andrei Aldea