Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (II)

Mergem mai departe pe drumul încercării de a înţelege satul românesc vechi. Parte esenţială a României Străvechi.
La început am arătat puterea modelului asupra unei culturi şi, foarte importantă, o atestare a structurii complexe a unui sat românesc să-i spunem „obişnuit” (un cuvânt foarte înşelător).

Într-adevăr, cel mai des realitatea ajunge să fie falsificată prin simplificare.
Pentru că simplificarea, o necesitate în orice prezentare sau analiză, trebuie să privească elementele care nu privesc subiectul prezentării sau analizei.
De pildă, atunci când se prezintă iuţeala şi rezistenţa unui cal, culoarea acestuia este nesemnificativă. Poate fi menţionată în treacăt, ori poate fi ignorată. Oricum, nu de culoare depinde iuţeala şi rezistenţa unui cal. Dar dacă de la această simplificare se trece la ignorarea altor elemente – lungimea gâtului, starea de sănătate a copitelor sau genunchilor etc. – vom ajunge să falsificăm, cu voie sau fără voie, adevărul despre iuţeala şi rezistenţa calului respectiv.

În prezentarea unui popor se practică adesea falsificarea prin simplificare.
Descrierea Germanilor fie strict pe temeiul puterii lor economice dintr-un moment anume – fie că e perioada anilor ’20 ai secolului XX, fie că este perioada primilor ani din secolul XXI – poate fi corectă strict dacă subiectul este puterea lor economică în acea clipă a Istoriei. Dar dacă se dorea descrierea Germanilor ca popor, o astfel de abordare este părtinitoare şi falsificatoare.
Putem da mii de exemple de asemenea prezentări naţionale falsificatoare. Dar sperăm ca unul singur să fie de ajuns.

În ceea ce priveşte satul românesc, în ceea ce priveşte vechea cultură românească, practica falsificării merge, de obicei, pe linia păgânizării. Sau mitologizării culturii româneşti vechi.

În Istoria folcloristicii europene, marele specialist italian Giuseppe Cocchiara (1904-1965) arăta cum până în 1952 programul ideologic al unui grup sau altul – cel mai adesea cu substrat politic – influenţează etnologia şi folcloristica (implicit şi discipline similare, precum antropologia şi altele asemenea).
Cei care doresc amănunte despre acest proces vast şi complicat, cu o vechime de câteva secole, pot consulta traducerea apărută în 2004 sub titlul „Istoria folcloristicii europene. Europa in cautare de sine” la Ed. Saeculum I.O. (Bucureşti).
Aici ne oprim doar la indicarea fenomenului – şi lucrării ce îl prezintă. Un fenomen prin care se falsifică recepţia de către culegător, interpretarea de către cercetător şi, implicit, prezentarea de către editor a materialului folcloric şi etnologic. (Faptul că adesea culegătorul, cercetătorul şi editorul sunt una şi aceeaşi persoană, ori parte a unui grup restrâns, amplifică fenomenul de falsificare.)
Extrem de grav şi, de obicei, nebăgat în seamă, este efectul asupra folclorului pe care îl produce această falsificare.

În ultima privinţă am dat adesea exemplul Mioriţei, un exemplu foarte la îndemână şi foarte clar.
Alecsandri, cel care spunea că folclorul trebuie cules fără a fi schimbat de culegător, este cel care culege şi preschimbă Mioriţa, publicând-o în forma devenită celebră. Altfel spus, creaţia populară cunoscută în România – şi Românimea – de astăzi sub numele Mioriţanu este o creaţie populară! Este, de fapt, prelucrarea de către Alecsandri a unei creaţii populare!
Care? Ei bine, Alecsandri nu a vrut să dezvăluie acest lucru niciodată! Şi a ascuns până dincolo de moarte creaţia populară din care s-a inspirat!
De parcă o asemenea falsificare nu era destul de gravă, promovarea a fost gigantică! De la manualele şcolare până la ziare, de la serbările „câmpeneşti” până la calendare de perete, toate mijloacele posibile au difuzat Mioriţa lui Alecsandri. Şi nu oricum, ci ca pe o fundamentală creaţie populară, ca pe o esenţă a culturii române autentice. Interpretată extrem de fals – ca dominată de un „spirit de resemnare” ş.a.a.
Rezultatul?
Dintre cele cca. 1.000 de forme de Mioriţă existente la Români, se ajunge în 60-70 de ani la o singură formă dominantă, Mioriţa lui Alecsandri. Mai supravieţuind doar câteva alte variante, prea deosebite de Mioriţa lui Alexcsandri spre a fi înghiţite de aceasta. Câteva din o mie! O întreagă – şi minunată – lume a baladei româneşti, nimicită prin impunerea sistematică a unei versiuni livreşti.

Acest tipar de falsificare a culturii române, prin cele mai diferite metode, este extrem de răspândit. Şi face parte dintr-un efort programatic de distrugere totală a României Străvechi şi culturii sale.
Acest efort a fost început de extremiştii Greci ca parte a efortului de distrugere şi preluare a Romanităţi, întâi, apoi a Românităţii (aici o lucrare bună pe temă). A fost completat apoi de intervenţia Papalităţii, pentru care Românii erau – ca neam şi ţări – o contestare directă a pretenţiilor sale fanteziste de a continua Imperiul Roman (Romania). La instigarea şi sub dirijarea Papalităţii au fost implicaţi în efortul de distrugere a Românilor şi civilizaţiei lor Germanii şi Ungurii. Creat pe filieră germană, Imperiul Ţarist a schimbat, din secolul al XVIII-lea încolo, relaţiile vechi, destul de bune, româno-ruse, cu unele din ce în ce mai ostile. Pe care comunismul sovietic le va transforma într-o ură sălbatică şi rasistă. Grupările masonice iniţiate de Greci, preluate ulterior mult mai direct de alte grupuri apusene, au fost adesea dominate de patrioţi care… nici nu ştiau ce înseamnă „a fi Român”, nici nu ştiau prea bine româneşte. Impactul lor asupra României Străvechi şi Culturii Române Vechi a fost devastator.

Pe linia ideologică a unora sau altora din aceste puteri străine s-au înscris inevitabil, prin simpla „instruire şcolară”, extrem de mulţi intelectuali. Vocile rare care s-au opus fenomenului – pe măsură ce-l descopereau şi înţelegeau – au fost reduse la tăcere sau ignorate. Un Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Mircea Vulcănescu… Oameni băgaţi în spitale de nebuni sau puşcării, oameni trecuţi pe liste negre…

În 1900 satul românesc aduna în sine 92% din populaţia Regatului Român!
Şi avea reprezentare zero în cultura română, cu excepţia adoptării exoticelor haine româneşti de către părţi izolate ale elitei. Regina Elisabeta (Carmen Sylva) a fost una dintre puţinele persoane „de la vârf” care a apreciat cu adevărat tradiţiile populare româneşti. Dragostea ei, care a îmbrăţişat de la meleagurile adoptive la poezia unor Alecsandri sau Eminescu, a rodit în multe forme practice. Şi a fost una din frânele deznaţionalizării ce se practica, în contrapartidă, la nivelul partidelor politice, guvernului, aparatului de stat.

Răscoalele de la sfârşitul secolului al XIX-lea (ai căror morţi încă nu au fost număraţi) şi din 1907 sunt parte şi mărturie a acestui genocid anti-românesc.
Doar în răscoalele din 1888 sunt arestaţi peste 3.000 de ţărani; armata a atacat răsculaţii trăgând în plin, folosind şarje de cavalerie… numărul de morţi este necunoscut.
De fapt armata era folosită adesea în slujba oprimării poporului. Mulţi boieri şi arendaşi sileau oamenii prin forţă – manu militari – să lucreze moşiile deţinute sau exploatate de ei. Iar clasa politică veghea la îndeplinirea de către armată şi jandarmerie a acestor cereri. Românii erau sclavi în propria lor ţară. Sclavi ai unei clase politice condusă din străinătate. Şi astăzi sunt grupări masonice care se laudă cu faptul că oamenii lor au condus Regatul României în acele vremuri şi l-au modernizat; prin masacrarea Românilor şi distrugerea sistematică a culturii româneşti adevărate.

Spre a nu pierde prea mult timpul cititorilor, sărim peste alte părţi negre ale istoriei.
România intră în 1916 în „Marele război”, adică în Primul război mondial. Care începuse de doi ani de zile. Ani în care pregătirile de luptă ale conducerii ţării şi aparatului de stat au fost cel mult superficiale. Insistenţele Regelui Carol I de înarmare şi instruire aveau ca răspuns asigurări depline de îndeplinire la cel mai înalt nivel a acestei îndatoriri esenţiale. O minciună mizerabilă. La intrarea în război, după doi ani de la începerea conflictului, doi ani în care Regatul României trebuia să se pregătească, Armata Română era… cea mai prost înarmată armată implicată în război!

Rezultatele sunt cumplite.
Vitejia ostaşului român, recunoscută şi de duşmani, este sabotată de incompetenţa multor ofiţeri – aflaţi în funcţie „pe pile” – şi de o dotare tehnică aflată cu 40-50 de ani în urma epocii, uzată şi lipsită de susţinere. Producţia de război asigura soldatului român cca. 6-7 cartuşe/zi…
În faţa mitralierelor şi tunurilor duşmane ostaşii români răspund cu proiectilele unor arme din Războiul de independenţă. Îngropaţi de vii sub focul artileriei duşmane, ciuruiţi de mitraliere, puşti mitralieră, aruncătoare de grenade, soldaţii români, ţăranii români, insistă să lupte, refuză dezertarea, îşi păstrează o încredere ireală în victoria finală. Dezertează în schimb scârbavnicul Carol Caraiman, cel care apoi va distruge România Mare sub numele de Carol al II-lea.
„Aliaţii” Ruşi lucrează adesea împotriva trupelor române, favorizând dezastrul de la Turtucaia şi alte asemenea „întâmplări” şi îndemnând permanent conducerea României… să se retragă în Rusia, abandonând toate teritoriile Regatului.

Stăpânirea germană în Muntenia (în 1916-1918), este una dintre cele mai cumplite pagini ale istoriei. Poate vom prezenta cândva unele din paragrafele ei. Bulgarii şi Turcii săvârşesc măceluri anti-româneşti în Dobrogea şi Muntenia, depăşind orice limită, la un nivel atât de înfiorător încât până şi aliaţii lor Germani, oricât de ticăloşi, sunt nevoiţi să-i tempereze.

Roadele războiului în care au fost băgaţi Românii fără nicio pregătire? Pierderile de peste 800.000 de oameni dintr-o populaţie de nici 8 milioane înseamnă mai mult decât decimarea. Iar aici nu sunt incluşi Românii morţi în Basarabia şi în Războiul civil din Rusia, Românii ucişi în Austro-Ungaria, Bulgaria, Macedonia, Serbia etc.

Distrugerea sistematică a satului românesc – şi prin exploatare, şi prin introducerea în educaţia şcolară a multor elemente snoabe, anti-româneşti, deznaţionalizatoare – se va amplifica în perioada interbelică. Dar şi teroarea de stat creşte pe măsură – mai ales în perioada alegerilor.
În faţa abuzurilor sistematice ale aparatului de stat unii îşi pun nădejdile într-unul sau altul dintre partide (deşi toate aveau aceleaşi practici şi acelaşi stil de conducere – externă).
Educaţia, presa, radioul şi toate celelalte mijloace de propagandă sunt folosite pentru a răspândi imoralitatea şi concepţii cât mai străine. În paralele cu sforăitoare declaraţii de patriotism ale unor politicieni vânduţi. Care au fost glorificaţi atunci şi sunt glorificaţi şi astăzi, în neo-comunism. (Un exemplu este Iuliu Maniu, dovedit a fi agent străin, dar mai departe ridicat în slăvi…)

După 1948 distrugere satului românesc devine de-a dreptul apoteotică, regimul sovietic şi cele care îi urmează transformând lumea rurală într-o extensie mizeră a mahalalelor orăşeneşti.
Aspect păstrat şi astăzi de foarte multe sate din întreaga ţară.

Faţă de acest genocid sistematic, este greu de crezut că mai sunt oameni care cred că pot găsi în satul de astăzi adevăratul folclor românesc
Generaţii întregi silite să îşi transforme tradiţiile, în cel mai bun caz în spectacol folcloric, urmate de generaţii întregi îndrăgostite de căminul cultural, băutură, „munca” în C.A.P. – inclusiv „dijmuirea” produselor şi alte activităţi similare -, toate acestea îndoctrinate în fel şi chip prin şcoală, periodice, cărţi, emisiunir radio şi tv… iată lumea satului din ultimul secol.
Pe acest fundal, desigur că mitologizanţii pot impune ce „folclor” au chef.
Oamenii sunt plătiţi să interpreteze aşa-zise „obiceiuri”, „tradiţii”, „datini” şi înregistraţi interpretându-le. Înregistrare folosită ca „dovadă” a acestor „obiceiuri”, „tradiţii”, „datini”. Falsificarea merge înainte.
Oamenii ajung să creadă că „Dragobetele” născocit de unii „trebuie să fie adevărat” şi ajung să îl preia. Ca să fie mai… români. La fel şi alte invenţii falsificatoare, acceptate pe scară largă drept „tradiţii româneşti”.

Şi totuşi, pe ici pe colo, satul românesc adevărat, satul românesc de demult, încă mai trăieşte. Măcar în amintirile unor fii ai acestuia…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

3 gânduri despre “Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (II)

  1. După un asemenea carnagiu cultural chiar e de neînţeles cum de mai existăm pe lumea asta.
    Cred că ar fi bine, părinte, să ne vorbiţi mai mult despre acele pagini negre ale istoriei noastre, măcar că sunt dureroase; poate mai scădeţi puţin din influenţa mitului străinului providenţial.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s