Acest eseu a fost scris pentru suplimentul cultural al ziarului „Flux” din Chișinău (cândva în 2003 sau 2004). Salvat întâmplător pe o dischetă, a fost republicat pe site-ul Sfântul Daniil Sihastrul.

– De ce nu vrei să te supui Împărătesei și să devii greco-catolic,
lăsând Ortodoxia? (comisia imperială)
– Cojocul acesta, de pe mine, acum i-al meu. Dacă mi-l cere
împărăteasa i-l dau, n-am ce face. Cu mâinile și cu picioarele acestea,
și cu tot trupul meu, am lucrat zi și noapte ca să plătesc dările.
Dacă le vrea, ale ei sunt. Dar am numai un suflet,
pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din ceruri,
și nici o putere omenească nu-l va putea îndoi.
(un țăran român din Ardeal)

Adevărata valoare a unui neam se măsoară prin felul în care știe a se împărtăși de Veșnicie. Fiecare popor poate aduna averi și comori de tot felul. Dar valorează ele ceva? Orice armă poate fi distrusă, orice armată înfrântă. Chiar și aurul ruginește, și orice lucru e supus stricăciunii. Clădirile se năruie, ceramica se sparge, dinastiile se sting, statele se prăbușesc, gloria trece în uitare, comorile se cheltuiesc aiurea, culturile se nasc și pier. Peste ruinele unor orașe și țări ce au minunat lumea, vitele pasc ierburi într-o pace de început de lume. Ori se ridică alte orașe și țări, tinere, obraznice și – din pricina inconștienței vârstei – sigure de puterea lor. Dar și ele se sting, după ce le trece vremea, în ruină și uitare. Și iar trec peste urmele vechilor glorii noi popoare, la fel de trufașe, la fel de sigure de puterea și veșnicia lor ca și cele moarte. O singură comoară este veșnică: sfințenia. Și sfinții sunt cea mai mare avere a unui neam, și pecete și mărturie a unirii dintre acel neam și Dumnezeu.

Sfințenia înseamnă unire cu Dumnezeirea. Și această unire este singura cale către nemurire. Doar în Ceruri se află cartea vieții, în care sunt înscrise cele veșnice. Doar în Ceruri se află Ierusalimul ceresc, locul în care neamurile aduc, în eternitate, slava lor înaintea Împăratului Atotputernic.

Izvorâtă din minunata naștere a Neamului Românesc, unitatea dintre Biserică și Români a adus roade sfinte din cele mai vechi timpuri ale istoriei creștine. S-au revărsat oameni ai Duhului, zămislind Neamul Românesc și devenind totodată pârți sfinte ale lui, așa cum sunt Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Apostol Andrei, Sfinții Apostoli Luca, Filip, Timotei, Andronic, Tit și Sila, întemeietori ai Neamului nostru. Din Duhul lor – Care nu era doar al lor, ci al întregii Biserici, dar era totuși și al lor – din acest Duh Dumnezeu li s-au născut și zidit urmași. Aceștia au dat Bisericii și Neamului roadele sfinte și curate ale vieții veșnice. Primii dintre ei au fost numeroșii martiri de la Dunăre și sfinții cei întocmai cu Apostolii Constantin și maica sa Elena.

Dar la Dunăre s-a format o adevărat școală teologică, ce a luminat în secolele III-VI, începând de la episcopii sfinți ai Tomisului și până la cei din Timocul de astăzi și de la Dunărea de Mijloc. Printre ei se numără marele Betranion, episcopul Tomisului, de al cărui curaj de a mărturisi credința lui Christos în fața unui împărat eretic se leagă și prima mișcare națională spontană din istoria noastră. Căci atunci când împăratul eretic a încercat a-l exila pe sfântul episcop, Românii dobrogeni s-au tulburat de îndată, punând mâna pe arme și fiind dispuși mai curând a muri în luptă sau a porni și ei în exil decât să lase păstorul lor cel trimis de Păstorul ceresc. Și împăratul, pentru a nu pierde Dicia (adică Dacia, vechiul nume al Dobrogei), a trebuit să se plece, aducând înapoi pe episcopul exilat. Tot din Dicia sau Dobrogea au ieșit și Sfinții Ioan Casian – cel care a întemeiat monahismul apusean –, Gherman, Dionisie cel Smerit – cel care a introdus măsurarea timpului de la anul Nașterii Domnului –, martirii Atalos, Filipos, Zoticos și Camasis, ale căror moaște au fost găsite la Niculițel, în cel mai vechi martiricon (creștin) din lume, călugării „sciți” care au impresionat întreaga lume creștină cu adânca lor teologie… și mulți, mulți alții. Și tot „de la Dunăre” putem aminti lumini ca Sfântul Sava de la Buzău (Muzeos în acea vreme), ca Sfântul Niceta de Remesiana, cinstit chiar din timpul vieții sale până în Asia Mică și Italia, Sfântul Irineu de Sirmium, nenumărați martiri și chiar Fericitul Ieronim, născut la granița dintre provinciile Panonia și Iliria.

Iată că, înșirând la iuțeală doar câțiva dintre sfinții noștri din vechime, deja avem un pomelnic impresionant. Iar șirul lor a continuat peste veacuri. Legați prin legături duhovnicești peste vremuri și locuri, se bucură în aceeași bucurie cerească Sfântul Constantin cel Mare, Binecredinciosul Împărat Iustinian, Ștefan cel Mare și Sfânt sau Domnitorul martir Constantin Brâncoveanul, cu fiii săi. Sfinții martiri din primele vremuri creștine au fost doar începutul uriașei oștiri de martiri și mucenici pe care a dat-o lui Dumnezeu Neamul Românesc. În Pind sau în Iliria, în Crișana, Basarabia ori Crimeea, în Câmpia Dunării sau în văile și culmile Carpaților ori Hemului ori Rodopilor, Românii au avut de mărturisit cu vorba ori cu fapta Credința lui Christos. În fața păgânilor și ereticilor romani, greci, avari, goți, slavi, unguri, tătari, germani, turci sau de orice alt neam, Românii au avut mereu stâlpi care au știut a păstra demnitatea creștină a Neamului Românesc, trecând cu desăvârșit curaj hotarele vieții și ale morții în necuprinsul Dumnezeirii.

Pentru a-i înșira pe toți, ar fi nevoie de o lucrare mai mare ca Proverbele Românilor de Iuliu Zanne. Și așa fiind, pe cine să lași deoparte și pe cine să pomenești? Să vorbești de cei care au știut a da Evanghelia migratorilor slavi, unguri sau turci? Să pomenești de acei Români ardeleni care au stat neclintiți în Adevăr în vremuri în care flăcările bisericilor și mânăstirile lor – distruse și cu tunurile de nefârtații papistași – se înălțau până la Ceruri? Să amintești de lacrimile și rugăciunile, și de luptele de nedescris, prin care Românii dinspre Nistru și Nipru, ori din Crimeea, au păstrat Credința străbună în două mii de ani de necurmată furtună? Să istorisești durerile și suferințele îndurate pentru Christos de atâția și atâția Români din Epir, Tesalia, Macedonia, Dalmația și alte pârți sudice? Să înfățișezi luptele duhovnicești date de atât de mulți monahi ai Neamului nostru în sihăstrii, schituri și mânăstiri din toate colțurile Bisericii lui Dumnezeu? (De multe ori atât de neștiuți, atât de smeriți… încât abia li se cunoaște prezența, deși li se simte atât de bine rugăciunea!)…

Nu vom vorbi însă despre ei, și nici despre alții asemenea lor. Vom spune însă câteva cuvinte despre un sfârșit de secol plin de durerea și urâciunea pustiirii, plin de asuprire cruntă pentru toți Românii. Despre sfârșitul secolului XX. O epocă în care toți Români se aflau sub apăsarea a felurite puteri străine, în care chiar și în România doar unii dintre Români puteau să-și folosească limba maternă, alții fiind, asemenea celor din teritoriile ocupate, nevoiți a folosi limbile migratorilor aflați la putere. O epocă în care păgânismul sfruntat și nerușinat al ateismului a încercat să șteargă Chipul lui Christos din inimile și mințile tuturor creștinilor. O epocă ce a izbutit să distrugă nenumărate suflete, ce a reușit să introducă în inimile atâtor Români necredința, desfrâul, lepădarea de Dumnezeu, lepădarea de Neam și Limbă, lașitatea…

Și totuși! Într-un asemenea ev întunecat, Dumnezeul luminilor a ridicat alți și alți stâlpi de foc, în temnițele Basarabiei și în ghețurile Siberiei, în pușcăriile din România, Bulgaria, Grecia sau Iugoslavia, în păduri și în catacombe, în cartierele muncitorești și în sate arse de lăcustele colhozurilor și CAP-urilor. Doar în România, peste 20 de ierarhi au trăit și murit ca mărturisitori a lui Christos; și mii și mii de preoți, și încă și mai mulți călugări, și încă și mai mulți mireni au fost închiși, torturați, și de multe ori uciși pentru aceeași sfântă mărturisire. Trecuți prin chinurile lagărelor și pușcăriilor, prin batjocorile gardienilor și colegilor de suferință, prin răutatea celor care au ales o libertate fizică ce îi costa sufletul, ei s-au lămurit ca aurul și argintul în foc, limpezindu-și frumusețea Chipului lui Dumnezeu și înaintând tot mai mult în asemănarea cu El. Părintele Dimitrie Bejan sau părintele Dumitru Stăniloae, părinții Sofian Boghiu, Damian Stog, Arsenie Papacioc și Iustin Pârvu, părinții Ilie Lăcătușu, Adrian Făgețeanu și Nifon Petruș sunt doar câțiva dintre cei care s-au învrednicit a se arăta vase alese ale lui Dumnezeu, înfrângând pe prigonitori și păstrând lumina lui Christos pentru ei și, mai ales, pentru ceilalți. În închisori sau între capetele plecate din afara închisorilor, ei au fost purtători de Adevăr și demnitate, mărturisind pururea cele ale Adevărului, eliberând nenumărate suflete din lanțurile necredinței și deznădejdii.

Există un cuvânt al Mântuitorului în care îi ceartă pe farisei pentru că declarau „dacă am fi trăit în vremea părinților noștri nu am fi fost părtași cu ei la uciderea proorocilor”(Mt.23.30). De ce îi ceartă? Pentru că prin acest cuvânt ei se dădeau de gol a fi – la nivel spiritual, desigur, dar acesta este esențialul – urmași nu ai proorocilor, ci ai ucigașilor acelora. Ei nu se simțeau, nu se vedeau, ca urmași ai proorocilor. Se vedeau – și chiar erau! – urmașii ucigașilor. Pentru că păstrau aceeași gândire și trăire cu a ucigașilor, încât au ajuns și la uciderea Mântuitorului.

Și Sfântul Apostol Pavel arată că urmașii lui Avraam sunt cei care îi urmează calea, cei care sunt fii spirituali ai lui, cei care îi duc mai departe moștenirea duhovnicească. La fel se întâmplă și cu noi. Suntem urmașii celor a căror spiritualitate o păstrăm, a celor cărora le ducem mai departe moștenirea duhovnicească. Dacă ducem mai departe viața și trăirea sfinților și eroilor, suntem urmașii lor. Dacă ducem mai departe viața și trăirea hoților, trădătorilor, lașilor, suntem urmașii lor. Noi alegem să fim ceea ce suntem.

Sunt puțini sfinții?

Poate nu sar în ochi, precum nemernicii, dar nu sunt puțini. Și, mai ales, sunt puternici și au valoare!

Voi asemăna Neamul Românesc, și adevărații lui reprezentanți, unui filon de aur. Acesta e subțire și, față de mărimea sterilului din jur (a rocilor și pământului fără aur), poate părea neînsemnat. Dar filonul, subțire, îngropat în steril, dă acelui pământ (re)numele de teren aurifer. Nu atât cantitatea, cât mai ales calitatea contează. Filonul de aur al Neamului Românesc este șiragul sfinților, curgând de la izvoarele Istoriei către oceanul deplin al Dumnezeirii. Acest filon este dintr-un aur curat, deplin curat, și mai puternic, mult, mult mai puternic, decât cel mai puternic oțel. Și, cu cât devine mai subțire, în anume vremi, cu atât se arată mai puternic. În jurul acestui filon stăm noi, cei ce suntem amestec de zgură și aur, amestec de aur și steril, și care încercăm să ne curățăm, să ne apropiem de filon până la a deveni una cu el. Unii sunt mai aproape de firul de aur, și sunt mult mai mult aur decât steril. Alții, mai depărtați, păstrează mai puțin din lumina aurului, și mai mult din negura zgurii. Dar toți tindem către curățire, către unirea cu filonul de aur. Sunt însă și cei din pârțile mai dinafară – mai numeroși, cei mai numeroși – care păstrează doar luciri aurifere, doar aparența aurului. Aceștia – pe care îi numesc, de obicei, românofoni, adică vorbitori de o limbă oarecum românească – aceștia tind și ei spre filon, dar altfel. Nu căutând a se curăți, ori a deveni aur. Nu, dimpotrivă. Ei încearcă, prin presiuni și frământări neîncetate, să strecoare către filon și – dacă ar putea – chiar în filon, cât mai multă zgură, cât mai mult steril. Deși par a aparține filonului de aur, deși își trag strălucire și avantaje din el, îi sunt ființial străini, și chiar vrăjmași.

De cele mai multe ori, pentru cei din afară, ei sunt “Românii reprezentativi”. Trist, nu-i așa? Dar acest lucru nu e atât de important. Important este faptul că filonul de aur există, și va exista până la sfârșitul veacurilor. Sfinții care îl alcătuiesc pot fi mulți sau puțini; dar câtă vreme sunt, e bine, suntem (încă) bine.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea