Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (III)

În părţile dinainte am încercat să arătăm puterea modelului într-o cultură şi felul în care Cultura Românească Veche – şi, cu ea, România Străveche – a fost desfiinţată prin viclenie şi silnicie în ultimele secole.

În faţa genocidului multiplu din ultimele secole – ne-am aplecat mai mult asupra anilor 1880-1990 – se pune întrebarea: în ce măsură mai putem cunoaşte România Străveche?
Răspunsul este încurajator: pentru cei care caută sincer Adevărul, România Străveche este foarte aproape.

Şi, pentru că am amintit despre filonul de aur, esenţa oricărui neam şi a oricărei culturi, o să dăm doar două pilde ale României Străvechi şi satului românesc: Aniţa Nandriş-Cudla, din Bucovina, şi Satul Mihăilenii Vechi din Judeţul Bălţi, Basarabia.

Aniţa Nandriş-Cudla s-a născut în 1904, lângă Cernăuţi, în Mahala. Sat românesc.
Creşte aici, în cea mai obişnuită cultură românească: aceea, „banală”, pe care folcloriştii mitologizanţi nu o înregistrează, din „lipsă de originalitate”; adică o cultură ţărănească veche, profund creştin-ortodoxă.
Munceşte, se roagă, merge la slujbe. Învaţă scrisul şi cititul, socotitul şi celelalte ale unui nivel foarte modest al culturii livreşti. În rest, păstrează cu pace munca grea a înaintaşilor şi Credinţa lor. Totul pare să meargă, în ciuda furtunilor Istoriei, pe acelaşi făgaş milenar cu al înaintaşilor. Până când…

În 13 iunie 1941 „frăţia sovietică” dintre popoare se dezlănţuie: Românii trebuie nimiciţi!
Doar din Satul Mahala trupele bolşevice ridică peste 600 de persoane, de la copii de sân la mame însărcinate. Vina? Sunt Români!
Martor, Aniţa Nandriş-Cudla, povesteşte scena de Iad:

Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia.

Şi ea este ridicată, împreună cu cei trei băieţi pe care i-i dăduse Dumnezeu (de 11, 13 şi 17 ani).
Toţi sunt azvârliţi în Siberia, la Cercul Polar.
Bărbaţii în unele mine şi lagăre. Femeile şi copiii în alte lagăre.
Sclavagismul comunist în plinătatea lui.

Spre a înţelege Cultura Română Veche, ar trebui să încercăm să facem o comparaţie. Să vedem înaintea ochilor o scenă asemănătoare într-un sat de astăzi. Sau măcar să ne închipuim o femeie de astăzi, cu trei copii, luată şi aruncată în Siberia. Fără laptop, mobil, „reality-show-uri”, telenovele şi altele asemenea. Fără cuptor cu microunde, fără aragaz, fără curent electric, fără apă curentă – nici caldă, nici rece.
Într-un tren cu vagoane de vite, în care oamenii mor lângă tine. În care îţi faci nevoile de faţă cu toţi ceilalţi. În care bolile, moartea – de sete, de foame, de arşiţă, de frig – dau târcoale. În care mergi, mergi, mergi. Într-un drum ce parcă nu se mai sfârşeşte. Lăsând în urmă câte un mort sau mai mulţi, în staţiile cu nume necunoscut.
Şi ajungi în Siberia, în cele mai mizerabile condiţii.
Într-o foamete în care un cartof la patru oameni este o masă de sărbătoare.
În care să iei lemne de foc din pădurea ce cade pe tine poate însemna, oricând, moartea.
În care ceaiul înseamnă zăpadă fiartă, iar laptele este o amintire de demult, aproape ireală.

Trecând prin nesfârşite cercuri ale Iadului, Aniţa Nandriş-Cudla trăieşte, având grijă de copii.
Şi Dumnezeu se îndură şi o ia. Dar ea se întoarce, respingând odihna veşnică din grija faţă de copii.
Totul cu un firesc desăvârşit, cu o smerenie deplină, cu o Credinţă nezdruncinată.
Şi biruieşte Iadul sovietic, supravieţuind cu toţi copiii, ba chiar întorcându-se în Bucovina. Spre a-şi găsi casa natală ocupată de colonişti străini.
Şi luptă iar, obţinând după ani de zile reintrarea în propria locuinţă – la 20 de ani de la genocidara deportare sovietică.
La 30 iulie 1986 trece iar pragul Veşniciei, de această dată pentru totdeauna, în Satul Mahala, de lângă Cernăuţi, refăcând făgaşul străbun în ciuda vâltorilor Istoriei.

Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama„, cugetă în cartea amintirilor sale această ţărancă româncă din Bucovina.
Căci, după Credinţa Ortodoxă pe care a trăit-o din copilărie, după Legea Românească, în tot ce i s-a întâmplat Aniţa Nandriş-Cudla este călăuzită de un singur gând: acela de a face binele, de a-şi face datoria (căci facerea de bine este datoria sfântă a oricărui Român Ortodox).
O asemenea sinceră şi deplină procupare îl eliberează pe om de văicăreală sau plâns de milă. Cum să ai vreme de asta, când ai atâta bine de făcut?
Ajuţi pe cei care se vaită, care îşi plâng de milă; ajuţi pe cei slabi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi. Şi tu ai necazuri, şi tu eşti slab(ă), şi tu eşti flămând(ă), şi tu eşti însetat(ă), şi tu eşti gol/goală. Dar nu ai vreme să te preocupi prea mult de tine, pentru că ai de făcut bine! Copiilor tăi, celorlalţi oameni…
Şi astfel mergi înainte, dincolo de fiecare dintre cei care cade – trecând la Domnul sau trecând în tabăra Răului, după caz. Până intri chiar tu în Veşnicie.

Aceasta este povestea unei vieţi, pildă a trăirii româneşti vechi. Consemnată chiar de trăitoare, în vorbirea ţărănească, atât de firească şi de adâncă… Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani de Siberia

Satul Mihăilenii Vechi, Judeţul Bălţi, Basarabia

Cităm aici mărturia dată de Margareta Cemârtan-Spânu, fiică a acestui sat, cu familia distrusă de deportări şi de Foametea organizată aici, după modelul Holodomorului din Ucrania anilor 1932-1933.

„[…]
Până la venirea sovieticilor, oamenii trăiau într-însul [în sat n.n.] aşa cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit.
Cea mai mare bogăţie era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame. Şi după cum muncea, aşa trăia.
Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi-atât erau de îndestulaţi, încât în Sâmbăta Morţilor, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toţi trăaiu bine.

Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. Iar de se şi întâmpla să fie vreo gâlceavă şi să zică vreunul, de pildă, că „iată, bostanul tău o trecut pe hatul meu şi de-acum e bostanul meu”, iar celălalt, „ba e al meu, că l-am sădit pe hatul meu”, atunci îndată nevestele sau cineva din vecini aducea preotul şi îi împăca imediat. Îşi cereau iertare unul de la altul şi gata, că ştiau că-i păcat să ţii mânie asupra fratelui şi că de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.

La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau, şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta, era lucru rar. Acela era ruşinea satului şi toţi îl ştiau. Hoţii, mai ales, trăgeau multă ruşine. Li se punea de gât o tablă pe care scria „să nu faceţi ca mine, ca să nu ajungeţi ca mine” şi cu tabla asta de gât erau purtaţi cu căruţa pe toate uliţele. Se mai întâmpla şi aşa, că nu-i pădure fără uscături.
Sărbătorile erau sfinte. Oamenii pregăteau de cu seară totul, ca a doua zi să nu mai lucreze nimic, să nu taie, să nu gătească. Singura treabă îngăduită era să adape vitele şi să le hrănească. De cum începea vecernia, gata, la rugăciune şi nimic altceva!

Cuvântul bătrânilor avea mare greutate în casă. Cei tineri mergeau să le ceară sfat la tot lucrul: cum să are, cum să semene, ce să facă. Cine nu avea bătrân în casă, mergea la vecin să caute. Aşa erau educaţi tinerii, că dacă trăieşti în casă cu bătrânii, chiar de nu-ţi place totdeauna, trebuie să-i respecţi şi să-i asculţi. Şi fiecare avea rostul lui. Ziua, când toată lumea se ducea la deal, la lucru, bătrânul rămânea acasă, dădea apă la puişori, dădea mâncare, ce putea şi el. Nu era pus: „Să faci ceea, să faci ceea, poţi, nu poţi, să faci!”. Nu! Şi era înţelegere şi pace între dânşii.

Despărţirea era o raritate, când de-acuma unul nu mai putea răbda şi pleca de-acasă. În rest, strădania era să-i împace. […]

În scurt, oamenii trăiau cu înţelepciune şi aveau toată îndestularea. […]

Atunci era pe primul loc iertarea. Doamne fereşte să moară vreunul neiertat cu ceilalţi! Chiar dacă nu avuseseră nimic între dânşii, chiar dacă nu se certaseră niciodată, trebuiau numaidecât să moară iertaţi. […]”
(din Să nu ne răzbunaţi. Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise, Ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2012)

Sunt acestea, două chipuri ale satului românesc vechi.
O lume ce pare uitată. Atât de uitată încât unii nici nu vor să creadă că a fost. Poate şi pentru că îi mustră conştiinţa în faţa străbunilor şi a unei moşteniri pe care au părăsit-o.

Sunt două bucăţele din filonul de aur al sfinţilor şi eroilor Neamului Românesc. Al acelui şir de oameni prin care se defineşte ceea ce înseamnă „a fi Român”.

Mihai-Andrei Aldea

Un gând despre „Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (III)

Adăugă-le pe ale tale

  1. ,,SATUL”, Anul V, nr. 13, 2013.
    Reviastă pentru promovarea tradiţiei şi culturii din mediul rural.
    Repere: Omenia s-a născut la sat
    O lecţie de bunătate şi credinţă trăită de d-na învăţătoare Leancă, cea mai în vârstă localnică din satul Bod (judeţul Braşov).
    http://www.revista-satul.ro/omenia-s-a-nascut-la-sat/

    Povestea doamnei Pelaghia Elena Leancă începea acum 100 ani, în Basarabia, pe malul Nistrului, în judeţul Soroca.
    Nu şi-a văzut tatăl niciodată, pentru că s-a născut pe vremea când acesta fusese luat în concentrare pentru primul război mondial.
    “Tata ştia doar că am venit pe lume. Iar eu, tot ce ştiam şi ce aveam de la el au fost nişte fotografii şi o carte poştală pe care i-o trimisese mamei şi în care îi spunea să vândă caii, ca să nu mai aibă şi grija lor, dar vaca să nu cumva să o dea, ca să aibă lapte să mă crească pe mine. Acea carte poştală o păstram ca pe o icoană…
    Apoi, când aveam eu doi ani, tatăl meu era deja mort pe front şi n-a mai apucat să mă cunoască.

    După moartea tatălui, mama a vrut la un moment dat să plece în America.
    Însă, cu copil nu putea, aşa că a vorbit cu sora ei şi aceasta îşi luase angajamentul să mă crească ea. Lucrurile, mama le dăduse pe toate la vecini, că nu puteai vinde nimic atunci, că n-avea lumea bani. Ea trebuia să meargă în America cu un cumnat, care mai pleca cu două fete. A fost plătit tot drumul până la vapor, dar ele când au văzut oceanul şi vaporul, s-au speriat şi au început pur şi simplu să ţipe:
    “Nu ne urcăm! Nu ne urcăm!”, aşa că s-au întors.

    Mamei şi de tren i-a fost foarte frică. Că în Basarabia era o singură cale ferată, dar era departe de noi şi multă lume îmbătrânea fără să fi văzut vreodată tren. Bărbaţii îl vedeau prima oară când plecau la armată.

    Când a venit mama acasă după încercarea nereuşită de a pleca în America, lucrurile date nu le-a mai recuperat, că nimeni n-a zis: “Uite, mi-ai dat lucrul ăla, acum ia-l înapoi.”
    Încă un lucru care s-a întâmplat atunci cu plecarea mamei, a fost că dacă ea şi-a părăsit casa, a intrat acolo un frate de-ai lui tata, care n-a vrut să i-o mai dea înapoi.
    A promis , în schimb, că o să-i clădească alta, însă lucrul ăsta nu s-a mai întâmplat…
    Aşa că am stat la sora mamei.”

    Copilăria cu lipsurile şi simplitatea ei
    Pe atunci, nu era luxul ăsta. Lumea trăia mult, mult mai simplu decât acum. Aveam cinci ani când mi-a făcut mama rochiţă dintr-o cămaşă de-ale ei pe care n-o mai purta; din părţile ei bune, mi-a croit mie rochiţa. Şi aşa proceda cam toată lumea.
    Sau când am plecat la orfelinat, mama şi-a descusut paltonul, a întors materialul pe cealaltă parte şi din ăla mi-a făcut mie palton, că pe atunci, nu avea lumea bani să cumpere ceva nou. Şi mai cu seamă, lumea de la sat simţea mai tare lipsa banului. De exemplu, la prăvălie ne duceam cu ouă, în loc de bani.
    Şi umblam desculţi, că n-aveam cu ce ne încălţa.

    Primele ghete le-am avut la şapte ani, că mi le-a cumpărat mama special pentru şcoală. Şi puneam ghetele pe batistă, aşa eram de bucuroasă că le am.

    Erau şi familii care luau încălţăminte pentru copiii lor, însă mama îmi croşeta din lână şi cosea la talpă piele de oaie tăbăcită, ca să nu se rupă repede. Iarna, cei mai mari aveam un fel de galoşi, pe care îi purtam cu şosete mai groase. Eu primeam galoşi de la verişoare.
    Una dintre ele era învăţătoare şi de la ea am învăţat foarte multe lucruri – să fiu ordonată, să mă port frumos în lume – aşa că idealul meu era să ajung şi eu ca ea, învăţătoare.
    În plus, era şi frumoasă tare; avea un păr frumos pe care-l purta cunună pe cap şi mă gândeam că şi eu vreau să-mi port părul ca ea. Însă, ştiam că mama nu mă lasă să merg mai departe la şcoală, pentru că vrea să rămân s-o ajut la câmp.

    Pe atunci se făceau patru clase obligatorii, a cincea şi a şasea erau pentru cine vroia. Eu am făcut şase clase, după care, la final, ne-a dat să facem o compunere despre ce vrem să devenim în viaţă. Eu, bineînţeles, am scris că vreau să devin învăţătoare, dar că mama nu mă lasă să plec; că auzisem de orfelinatele astea. Când am citit compunerea în clasă, directorul a spus : “Eu o să te ajut să mergi la orfelinat.”
    În toată ţara erau două orfelinate: unul la Cernăuţi, iar altul la Predeal.
    În 1929, când m-am dus să dau examen de admitere la Cernăuţi, am văzut pentru prima dată tren. Mi-a fost frică să mă urc, dar m-am dus cu un văr de-ai mei care făcea liceul acolo şi care, de altfel, mă şi pregătise pentru examen. El m-a luat în braţe şi a urcat cu mine în tren, că eu nu vroiam.
    Maşini, la fel, dacă am văzut trei până atunci, şi astea doar când mergeam la şosea cu vitele în câmp. Era viaţa mult mai simplă, dar omul era mulţumit cu atât.
    Acum, cu luxul ăsta, se uită lumea la cel de lângă şi zice: “Uite, ăla cât are, să am şi eu, dar mai mult decât are el!” Noi eram mulţumiţi aşa, cu sărăcia noastră, cu necazul nostru.

    Mama avea mult pământ de lucrat şi, fiind singură, nu avea timp şi de altceva. În schimb, s-a ajutat mult cu rudele, care n-o lăsau să se chinuiască.
    Iarna, mama ţesea. Avea război de ţesut şi făcea covoare foarte frumoase. Se ajuta cu vecina. Mergea s-o ajute să ţeasă un covor, după care venea ea la mama s-o ajute la un covor.

    Copiii nu făceau rele de frica lui Dumnezeu
    În general, în sat părinţii nu aveau timp să se ocupe prea mult de copii, pentru că erau în câmp de dimineaţa până seara, timp în care rămâneam acasă o droaie de copii, aproape sălbăticiţi, că n-aveai de la cine lua un exemplu. Înainte de a pleca la câmp, părinţii ne lăsau vorbă: “Hrăneşti porcii, hrăneşti păsările, faci cutare şi cutare lucru.” N-aveau timp să ne dea poveţe, să ne înveţe prea multe.

    Însă, norocul vremurilor de atunci, e că la noi credinţa era puternică şi de mici ne era sădită în suflet frica de Dumnezeu.
    Aşa că nici nu făceam rele, de frică să nu-L supărăm.
    La şcoală se ţineau şi ore de religie, iar eu eram în corul bisericesc şi mergeam la biserică în fiecare duminică, însă mai mult singură, ca mama rămânea să facă mâncare pentru toată săptămâna, că pe-atunci se făcea totul în casă, şi pâine, şi tot. Nu cumpăra lumea nimic.

    Din poveţele preotului, învăţam foarte multe lucruri bune. Tot satul îi purta un respect nemaipomenit.
    Noi copiii, dacă îl întâlneam pe stradă, îi sărutam mâna mereu. Aşa era obiceiul.

    Şi tot ca urmare a poveţelor bisericeşti şi a ceea ce ne învăţa religia, era şi acea solidaritate între oameni. Când era vorba de ajutat pe cineva sau dacă, Doamne-fereşte, se întâmpla vreo pagubă la cineva în sat – ardeau case sau mureau vite la careva, fiecare, cu cât putea, ajuta familia respectivă.

    Orfanii de război aveau anumite privilegii
    Am făcut opt clase, că atât se făcea atunci, la şcoala de învăţătoare (Şcoala Normală, se numea) şi ca orfană de război, am fost întreţinută de stat în toată perioada asta.
    Viaţa în orfelinat era îndeajuns de bună, deşi mă simţeam între străini, eu fiind obişnuită cu rudele. Dar, eram îngrijiţi destul de bine: ne îmbrăcau modest, dar frumos, că de multe ori noi, orfanele, eram îmbrăcate mai bine decât alte fete de la ţară; apoi ne dădeau manuale şi ne plăteau taxa la şcoală.

    Când am terminat în 1938, cei din seria noastră trebuiau să aştepte trei ani ca să fie numiţi în post, însă noi, ca orfani de război, am fost numiţi încă din primul an. Eu am fost repartizată în judeţul Rădăuţi din Bucovina. O aveam şi pe mama de întreţinut, o ajutam cât puteam, desigur. În 1941, când au intrat ruşii în Basarabia, am fost acasă, dar noi n-am ştiut nimic până când am văzut tractoare cu armata sovietică cântând din acordeoane şi aruncând bani la copiii curioşi care fugeau după ei. Am rămas în Basarabia.
    În 1942 m-am căsătorit şi în 1943 am născut primul copil.

    Refugiul în România
    În 1944, m-au refugiat în România, pentru că soţul meu era în concentrare la Braşov, în vederea celui de-al doilea război mondial. Am fugit cu copilul de nici un an în braţe, că n-am mai avut timp să iau ceva şi am luat-o şi pe mama cu noi.
    Ordinul de refugiu a fost pentru Caracal. Însă nu vă spun ce de griji ne-am făcut, eram distruşi psihic! Nu ştiam unde o să stăm, ce-o să facem, eram cu copiii în braţe…
    Am stat în trenuri zile şi nopţi fără să ieşim.
    Închipuiţi-vă ce aer era în trenul ăla, că ne punea pe linie moartă şi trebuia să aşteptăm acolo, până puteau să ne ducă mai departe.

    Refugiaţii au fost primiţi cu braţele deschise de sătenii din Oltenia
    Ne-au ajutat mult oamenii din zonele unde era oprit trenul. De exemplu, la gara din Ploieşti, ne-au adus sătenii lapte, mâncare.
    Nu era nimic organizat, lumea venea, pur şi simplu, să ne aducă de-ale gurii.
    În ziua în care am ajuns în Caracal, în faţă la primarie ne aşteptau oameni veniţi cu căruţe. Eram mulţi, dar sătenii fuseseră anunţaţi şi întrebaţi cine vrea să ia refugiaţi.

    Familia care ne-a luat pe noi era venită cu căruţa dintr-o comună de la 15 km distanţă – Apele Vii.
    Cu toată dragostea ne-au luat, ne-au ţinut o lună de zile cu mâncare, ne-au dat cameră separat, aşternut, tot, tot. Au fost foarte, foarte atenţi şi cumsecade cu noi.
    La început am dus-o greu, însă cadrele didactice din Apele Vii ne-au ajutat foarte mult; au venit cu alimente, ne-au dus la livezile, la viile şi la ogoarele lor cu pepeni şi ne-au arătat: “Uite, aici e al nostru; când vă vine dorul, duceţi-vă şi luaţi fără nicio grijă, că noi n-avem timp să tot venim.”
    Sigur că nu ne-am dus; asta şi pentru că într-o zi ne aduceau unii, într-altă zi ne aduceau alţii, dar ne-au uns la suflet vorbele şi dărnicia lor; faptul că împărţeau cu noi, care eram nişte străini, tot ce aveau.

    De asemenea, statul îi ajuta foarte mult pe refugiaţi. Ca ajutor de început, ne dădeau trei salarii în avans.
    Între timp, soţul meu a terminat concentrarea şi a fost trimis pe front, însă eu trebuia să nasc cel de-al doilea copil, aşa că le-a spus la Regiment că noi suntem refugiaţi, că nu am pe nimeni şi că urmează să nasc, aşa că i-au dat un fel de concediu, de cca două luni.

    După ce-am născut, toţi vecinii ne-au ajutat cu alimente, cu tot ce aveam nevoie, de parcă am fi făcut parte din familia lor.
    Câteodată avem câte un lighean plin cu pulpe de pasăre fripte, pentru că ne aduceau mulţi oameni şi nu puteam să-i refuz, că le cădea greu. Chiar dacă le spuneam: “Mulţumesc frumos, dar mai am, nu trebuia să-mi aduci.” ei răspundeau: “Nu-i nimic, le-am adus ca să le las, nu să le duc înapoi”.
    Un profesor de-acolo din Apele Vii, Chiriţă, s-a oferit să ne boteze copilul.

    Apoi, comuniştii ne-au tot îndemnat să plecăm înapoi în Basarabia. Noi n-am avut curajul, pentru că făcuserăm o greşeală faţă de comunişti, că am fugit de ei, chipurile. În realitate, eu fugisem pentru bărbatu-meu. Aşadar, am rămas în România.
    Aflasem, după aceea, că pe toţi cei rămaşi în Basarabia i-ar fi ridicat şi i-ar fi dus în Siberia.
    Însă, au fost minciuni, pentru că în realitate au ridicat doar câteva familii de oameni bogaţi, nişte moşieri. În tot timpul ăsta, am ţinut legătura cu rudele mele din Basarabia. Chiar şi acum trei ani am fost să le vizitez.

    Oameni ca pâinea caldă şi în Ardeal
    Din Oltenia, m-au repartizat, apoi, în mai multe sate din Transilvania, motiv pentru care a trebuit să locuim cu chirie la diverse familii.
    Am fost învăţătoare mai întâi la Ormeniş, apoi la Araci, unde statul ne dăduse un loc să ne construim casă.
    Araci era un sat de unguri şi români, dar şi unii, şi alţii, ne-au ajutat foarte mult.
    Au cărat o grămadă de piatră pentru casă!
    Ne anunţau numai: “D-na Leancă, duc un car cu piatră şi-l descarc la locul ăla.”

    Când am început să ne construim casa, au venit oamenii să ne ajute gratis şi îmi ziceau să nu cumva să cheltuiesc ceva cu ei şi nici mâncare să nu le fac, că ei doar ne ajută şi apoi pleacă acasă să mănânce. Aşa ne-au ajutat să ridicăm casa la roşu.

    Tot în Araci, mi-aduc aminte că era o boieroaică, d-na Dobrescu; avea castel.
    Ea mă angajase să-i meditez băiatul pentru şcoală. În acea perioadă n-aveam în casă nimic, nimic, decât ce-mi trebuia azi, pe mâine nu mai aveam. Aşteptam să cumpăr sau să-mi dea cineva. Vecinii te-ajutau, dar ţi-era jenă să tot spui că nu ai.
    Doamna asta, când mergeam la ea, aranja pe masă diferite bunătăţi, că trăia foarte bine. Dar eu nu gustam din nimic, că mă gândeam că acasă n-avem nici pâine şi eu gust din astea…Nu puteam, pur şi simplu.
    Într-o zi, băiatul ei a venit la mine să mă anunţe că în ziua respectivă nu putem ţine lecţiile, că plecau nu-ştiu-unde şi s-a dus acasă şi i-a povestit maică-sii că nu aveam nimic în casă.
    În pat aveam paie şi peste paie, un cearşaf. Într-un colţ din tindă, aveam nişte ghindă, că luase bărbatu-meu un purcel şi să avem cu ce să-l creştem. Atât aveam.
    Ei, şi când m-am dus data următoare să fac lecţii cu băiatul, doamna Dobrescu mi-a spus: “Doamna Leancă, de ce nu mi-ai spus că trăieşti aşa de greu? Că eu te puteam ajuta mult.”
    Din ziua aceea, femeia nu-mi mai punea mie să gust, ci îmi făcea pachet, iar eu eram bucuroasă că duc la copii. Într-o zi, mi-a spus să duc copiii la ea, că vrea să-i vadă.
    Şi l-am dus doar pe cel mare, care avea trei ani, că pe cel mic n-aveam cu ce-l îmbrăca mai frumos.
    Copilul era obişnuit cu străinii şi tare uşor se împrietenea. Apoi, l-a întrebat ce vrea să mănânce, iar el a răspuns că lapte, că asta era cea mai bună mâncare pe care o ştia el.
    Însă, tocmai lapte nu avea femeia în casă şi a trimis pe una din servitoare să-i aducă.
    De atunci, tare mult m-a ajutat femeia aceea şi în general, oamenii din sat.
    Foarte săritori erau; ne-au ajutat cu haine, cu pături, cu ce putea fiecare şi aşa puneau problema, încât să nu te simţi umilit:
    “D-na Leana, uitaţi, am asta şi v-am adus şi dvs, că i-am mai dus şi lui cutare”, chipurile, ca să nu mă jignească.
    După aceea, ne-am revenit, dar până am reuşit să ne cumpărăm în casă ce trebuie, ne-a ajutat lumea foarte mult.

    Între timp, însă, s-a desfiinţat cliclul II la Araci, aşa că în 1954 m-au repartizat în satul Bod şi a trebuit să vindem casa şi să plecăm.
    Aici, nu era post liber ca învăţătoare şi am predat la ciclul II ca profesoară. În fiecare vacanţă trebuia să facem cursuri pentru postul de profesoară.
    Am rămas la Bod, unde am avut relaţii foarte bune şi cu românii, şi cu saşii.

    M-am gândit după aceea, că dacă am fi rămas în Oltenia, poate ar fi fost mai bine.
    Traiul acolo era cu mult mai ieftin, pe când aici în Ardeal, atunci când am venit era o scumpete, că nici nu ziceai că e în aceeaşi ţară. Ardelenii nu vindeau ca să trăiască, pentru că erau fabrici unde puteau să lucreze, pe când oltenii, nu aveau pe ce altceva să facă bani,
    decât pe alimente, aşa că le găseai ieftin.
    Când am venit în Bod, însă, eram deja aranjaţi de-ajuns de bine.

    34 de ani în învăţământ
    Ca învăţătoare şi ca profesoară, eram destul de exigentă. Copiii îmi spuneau “Vlad Ţepeş”.
    Pentru minciună, mai ales, pedepseam aspru. Însă, prin felul meu de-a fi, i-am ajutat pe mulţi elevi şi ca drept mulţumire, mi-au scris după ani buni, spunându-mi că-mi sunt recunoscători, că mă apreciază şi că dacă nu aş fi fost aşa aspră cu ei, nu ar fi ajuns cineva în viaţă. Mi-au uns sufletul vrobele astea.
    Şi oricum, chiar dacă erai aspru, să ştiţi că era o relaţie strânsă elev – profesor; făceam cu ei tot felul de excursii în natură, îi ajutam pe cei care erau mai necăjiţi.
    În 1972, am ieşit la pensie. Tot atunci, am cumpărat casa de la o familie cumsecade care ne-a îngăduit s-o putem plăti în rate, în trei ani, că nu prea erau bani pe-atunci.

    O viaţă fără medicamente
    De 41 de ani sunt pensionară. Mulţumesc lui D-zeu că n-am fost bolnavă. Tot timpul cât am fost în învăţământ, eu n-am avut o zi de concediu, decât de maternitate. E drept că eu tot timpul am şi fost o fire care nu m-am lăsat, să zic imediat:”Vai, m-am îmbolnăvit, nu mai fac nimic.”. Eu tot timpul am lucrat. Şi cred că felul ăsta de a fi l-am dobândit din orfelinat; că acolo, dacă nu aveam îngrijirea părinţilor, a trebuit să mă obişnuiesc să mă descurc singură, chiar dacă viaţa e aspră. Perioada de acolo m-a întărit. Apoi, când mergeam în vacanţe la rude, căutam să lucrez cât mai mult, ca să pot să-mi plătesc mâncarea pe care mi-o dădeau, nu că mi-ar fi impus ei asta, aşa judecam eu că e corect şi normal.
    Numai acum, de vreun an, simt că nu prea mai am putere şi îmi slăbeşte vederea şi auzul. Altfel, nu am nimic, nu mă doare nimic. M-a mai durut câteodată spatele, dar a fost ceva trecător, nimic grav. Şi mi se mai umflă picioarele din când în când, dar îmi pun compresă cu foi de varză.
    În viaţa m-am ferit de medicamente.

    M-am tratat doar cu ceaiuri.
    De exemplu, ştiam că ceaiul de tei e bun pentru transpiraţie şi când ai febră, ceaiul de spin albastru e foarte bun pentru tuse etc.
    Atunci când aveam băieţii bolnavi, tot aşa, îi făceam bine doar cu ceaiuri.
    Când eram în Basarabia, acolo unde stăteam nu prea erau păduri şi nu puteam să folosesc plante, dar se găsea ceaiul rusesc, asemănător cu ceaiul negru.
    Când făceau băieţii gâlci (nişte noduri care apăreau la exteriorul gâtului) le puneam felii de cartofi cruzi pe care îi legam cu un prosop şi pentru febră le dădeam ceai de tei.
    Când erau mici, dacă îi durea burta, le puneam comprese cu oţet diluat cu apă.
    Nu i-am învăţat cu medicamente şi ei sunt mulţumiţi pentru asta, că şi-acum la 70 de ani, au o sănătate bună, îi mulţumesc lui D-zeu.
    Pe atunci, nu se făceau nici aşa multe vaccinuri. Pe ei i-am vaccinat doar pentru vărsat de vânt.

    Doctorul şi femeile din sat ne dădeau multe sfaturi despre cum să tratăm sau să prevenim naturist diferite boli. De exemplu, pentru tuse măgărească şi pentru temperatură, era o hârtie albastră cu care se înveleau cărţile; ei, această hârtie se ungea cu untură de oaie şi se punea pe piept.

    Mi-am menţinut sănătatea până la anii ăştia, pentru că m-am obişnuit să mă ţin de un program.
    Zilnic mă trezesc la ora 6 şi mănânc la oră fixă – dimineaţa, la amiaz’ şi seara.
    Nu mănânc între mese, că-mi stric pofta.
    Şi mănânc atât cât e necesar, adică să nu fiu nici lipsită, dar nici îmbuibată.

    Eu şi acum sunt vegetariană.
    Pot să nu mănânc luni de zile carne, că nu mi-e dor.
    Îmi aduc aminte că atunci când eram copil, vara mâncam mai mult fructe.
    De exemplu, struguri, mere, pere. Şi le mâncam goale sau cu pâine.

    Mesaj pentru tineri
    Să nu-ţi părăseşti ţara!
    Eu şi astăzi duc dorul Basarabiei. Şi când mă duc în vizită, când trec frontiera, am nişte emoţii groaznice!

    Aşadar, rămâneţi în ţară, pe pământul vostru. Oricum, trăind pe lângă rudele tale, şi supărat dacă eşti, când ai un necaz, sar toţi şi te-ajută. Altfel, e greu, e foarte greu între străini.

    Bucuraţi-vă de copii din plin! Că totul în viaţă e bucuria de la copil.
    În ce mă priveşte, mulţumesc lui Dumnezeu, că eu am bucurie de la copii.
    Am trei nepoţi şi doi strănepoţi.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: