21 de rubini. Critica criticilor (II)

21 de rubini este ca
o oglindă foarte limpede:
nu este realitatea,
dar o arată foarte bine!

Reiau cuvântul înainte din prima parte a acestei încercări a mea de a aduce la lumină adevărul într-o problemă în care ura și frica au înlocuit rațiunea și valorile creștine. Și îl voi relua în fiecare parte pe care, cu mila lui Dumnezeu, o voi mai scrie.

În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film.
Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.

O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.

Voi pleca de la câteva lămuriri:

1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.

2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.

3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)

4. Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.

II. Critica unor critici semnate Manuela Florina Hărăbor

Respectatul om și celebra actriță apare în 21 de rubini, dar în cadrele turnate în prima parte a filmărilor („acum 5-6 ani”).

Reacția publică a d-sale apare în fața părerii lui Eduard Dumitrache:

„Am văzut filmul „21 de rubini” puțin înainte de Paști. Speranța este în biserica în care intră Nina, cea părăsită, înaintea Preacuratei. Este scena pascală ce rotunjește filmul.
Altfel filmul este greu de dus. Greu pentru suflet, greu de dus. Frumos realizat, scenariul este rotund, actorii s-au întrecut pe ei, Dorel Vișan genial însă!
Și la Dostoievski apar personaje luminoase, precum Alioșa, dar și trimiteri sumbre ca Marele Inchizitor. Părintele Alexei este minunat, cel ce tace, ascultă si vindeca. Aș fi pus mai multă speranță în final legat persoana sa, poate prezența sa de dincolo asemenea părintelui Ilie Lăcătuș. Este un film cu durere, nu cred că este o intenție de progresism cultural cum au spus unele voci. Este doar durere.
Hristos a înviat!”

Față de aceste rânduri deplin ancorate în film d-na Hărăbor dă următorul răspuns:

„Hristos a înviat! Îmi pare rău că trebuie să te contrazic. Este un film extrem de prost realizat, fără un fir epic logic, cu personaje caricaturizate la maxim și fără rost, cu situații neverosimile, cum e cea de la restaurant cu Patriarhul, Președintele, șeful SRI (bănuiesc că ar fi vrut să fie Coldea) și Michi americanul de la CIA, cu erori majore de timp, cu episoade ale unor personaje care nu se leagă unele de altele. Și ar mai fi multe de spus, dar mă lasă nervii. Este o mizerie neo-marxistă. Atacul asupra Bisericii Ortodoxe se regăsește în agenda progresistă, bănuiesc că nimeni nu mai are niciun dubiu. Faptul ca s-a filmat în două etape spune multe. La scenariul inițial, filmat acum 5-6 ani, s-a adăugat anul trecut o așa zisă continuare, care nu face decât să amplifice lipsa de coerență a întregului film. Mai mult decât atât, pentru această a doua parte filmată anul trecut, cu actori de talia lui Anthony Delon și Mickey Rourke, finanțarea a fost extrem de mare. Nu se întreabă nimeni de unde au venit banii? Și încă un argument. Dacă tot se vrea o radiografie a corupției și a jocurilor de putere, mă întreb de ce nu apare în film cel care a tăiat și a spânzurat în ultimii ani în interiorul BOR-ului și care încă nu a fost înlăturat, respectiv purtătorul de cuvânt, Vasile Băsescu. Cât despre monologul domnului Vișan ce să mai spun. Este discursul dumnealui personal cu care ne-a obișnuit, lipit în film ca nuca în perete.”¹

Faptul că acest comentariu începe nu prin „Adevărat a înviat!” pare să indice că autorul (autoarea) se află deja în propria concepție, în propria gândire, închisă față de exterior. Nu reacționează viu și nu reacționează la ceea ce transmite celălalt, ci pune în față, ca pe un scut în fața altor păreri, forme prefabricate.
Această posibilitate devine tot mai mare pe măsură ce străbate comentariul cineva liniștit, obiectiv.

Esențial pentru caracterul de prejudecată netrecută prin filtrul gândirii este partea centrală a acestui comentariu:

„Și ar mai fi multe de spus, dar mă lasă nervii. Este o mizerie neo-marxistă. Atacul asupra Bisericii Ortodoxe se regăsește în agenda progresistă, bănuiesc că nimeni nu mai are niciun dubiu. Faptul ca s-a filmat în două etape spune multe. La scenariul inițial, filmat acum 5-6 ani, s-a adăugat anul trecut o așa zisă continuare, care nu face decât să amplifice lipsa de coerență a întregului film.”

Ca să înțelegem cât adevăr și câtă logică este în aceste rânduri, să o luăm pas cu pas!

D-na Manuela Florina Hărăbor a luat parte la filmările pentru prima parte a realizării filmului. Prima etapă, cum spune dânsa.
Ori în în această primă etapă acțiunea filmului cuprindea, atenție!, doar distrugerea sufletească (și fizică) a unui tânăr ce voia să devină preot. Altfel spus, prima etapă se concentrează majoritar pe corupția „din Biserică” (după mine, din Administrația Bisericească, dar este altă discuție).
D-na Hărăbor este mânioasă, adică indignată de o „lasă nervii”, de faptul că filmul este întregit printr-o a doua parte. Care a doua parte adaugă problema corupției sociale, statale și internaționale la aceea a corupției care macină Biserica.
Doctrina neo-marxistă sau progresistă, amintită de d-sa, este o doctrină care divinizează statul și urăște Biserica. În această doctrină „religia și superstițiile” sunt „rădăcina răului”, dacă nu singura lui sursă.
Ca urmare, un film care s-ar fi limitat la forma inițială – la care a colaborat d-na Manuela Hărăbor – ar fi fost cu adevărat pe linie neo-marxistă sau progresistă, mai ales dacă ar fi limitat implicare factorului politic în Biserică.
Existența celei de-a doua părți – planul corupției generalizate la nivel social, politic și economic – de fapt contrazice flagrant doctrina neo-marxistă: arată că sursa corupției este îndepărtarea omului de Dumnezeu, etatizarea, politicianismul ateu, ethosul social progresist etc.

Prin urmare, poziția d-nei Manuela Hărăbor în această privință este, cu tot respectul față de d-sa, contradictorie până la irațional: în loc să se bucure că a fost întregită partea în care a fost implicată (și care, singură, ar fi fost chiar anti-Biserică) printr-o panoramare a generalizării corupției, se supără că nu a rămas doar prima parte! Deși doar prima parte ar fi fost chiar o realizare de tip neo-marxist!
Această contradicție radicală întărește, după cum am spus, teoria unei prejudecăți adânc înrădăcinate. Care, cu siguranță, vine dintr-o tristă influență externă. Pentru că acesta nu este felul de a gândi și reacționa al dânsei, un om bun și cu valori creștine. Știm asta, și reamintim că discuția este la subiect, la text, nu la persoană.

Tot pe linia unei contradicții sublime se află și fraza

„Dacă tot se vrea o radiografie a corupției și a jocurilor de putere, mă întreb de ce nu apare în film cel care a tăiat și a spânzurat în ultimii ani în interiorul BOR-ului și care încă nu a fost înlăturat, respectiv purtătorul de cuvânt, Vasile Băsescu.”

Deci d-sa, după ce se plânge că filmul ar fi un „atac asupra Bisericii Ortodoxe” se plânge că nu au fost atinse mai multe teme ale corupției din BOR!
Acum, niciun Creștin adevărat și informat nu va nega faptul că Vasile Bănescu este un personaj sinistru de nivel epocal, un exponent excepțional și caragialesc al arogantei corupții intelectualiste care macină societatea română în general și al Bisericii în particular. Neputința Patriarhiei în a scăpa de sumbra, aroganta și ridicola sa prezență chiar merită să fie subiect de film.
Doar că aceasta este altă discuție!

Este absurd să reproșezi că 21 de rubini nu a cuprins tot ce este greșit sau corupt în administrația BOR, plângându-te totodată că filmul este un „atac asupra Bisericii”!
La fel de absurd cu a pretinde ca un film de nici trei ore să cuprindă tot binele sau tot răul din Biserică, societate, politică, stat, economie sau oricare asemenea domeniu larg. Este evident că se va alege un anume aspect ori se vor alege anume aspecte.

*

Deoarece știu că d-na Manuela Florina Hărăbor este credincioasă, iar poziția d-sale este publică, trebuie să îi aduc aminte că nu este creștinește să umblăm cu bârfe și insinuări. Așa cum, din păcate, a făcut d-sa în aceste luări de poziție.
Afirmații fără temei, date numai sub acoperirea lui „așa spun eu”, sunt străine bunei purtări creștine. Insinuări despre finanțare, despre „ordin de zi” etc. sunt parte a bârfei de care Dumnezeu ne-a poruncit să fugim:

„Vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Matei 12.36) și „cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura” (Luca 6.38; Matei 4.24).

Iar Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, ne arată că cei care bârfesc „sunt vrednici de moarte”, adică de osânda veșnică (Romani 1.29 și 32).

Prin urmare, asemenea bârfe și insinuări nu doar că nu sunt argumente pentru poziția d-sale, ba chiar stau împotriva ei. Pe de-o parte, pentru că arată lipsa unor argumente adevărate. Pe de altă parte, pentru că arată subiectivismul, ca să nu spun patima care este în spatele poziției.

Aș vrea aici, cu tot respectul, să îi și să vă aduc aminte de o scenă biblică foarte puțin înțeleasă: a încercării lui Dumnezeu de a-l trezi pe Cain. O scenă foarte puțin înțeleasă, dar foarte folositoare și care se leagă duhovnicește cu Predica de pe Munte.
Întâmplarea pleacă de la râvna lui Abel, care îi aduce lui Dumnezeu ceea ce avea mai bun. Cain aduce și el jertfă lui Dumnezeu, dar formal, fără sinceritate. Și atunci Dumnezeu caută la jertfa lui Abel, dar nu și la cea a lui Cain. Iar Cain se posomorăște. Și Dumnezeu îi zice:

„Pentru ce te-ai întristat și s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!” (Facerea 4.6-7)

Aceste cuvinte grăite de Domnul către Cain ar trebui să strălucească pururea în inimile noastre. Ele sunt legate în Duhul Sfânt de cele din Predica de pe Munte, care spun:

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor!
Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul împotriva voastră, mințind din pricina Mea!
Bucurați-vă și vă veseliți! Căci plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.” (Matei 5.10-12)

„Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi.” (Luca 6.35)

În toate aceste cuvinte este aceeași învățătură: facerea de bine aduce pace în suflet, iar cel care știe că a făcut binele întru Domnul va fi împăcat chiar și dacă nu primește nimic înapoi, sau chiar este prigonit pentru binele făcut.
Ca urmare, cel care a făcut bine nu are de ce să aibă o stare atât de proastă încât să îl lase nervii. Chiar dacă altcineva a făcut rău cu binele făcut de el. Căci fiecare va răspunde pentru ceea ce face el și cel mult pentru o parte din ce a făcut cel care ascultă de el. Dar nu o să răspundă Manuela Hărăbor pentru greșelile sau păcatele Părintelui Ciprian Mega, așa cum nici răsplată pentru binele făcut de acesta nu va primi: fiecare va fi judecat pentru ale sale.
Iar cine învață altceva stă împotriva lui Dumnezeu, care ne-a spus acestea.

*

În sfârșit, d-na Manuela Florina Hărăbor ar trebui să vadă că s-au ridicat împotriva filmului exact exponenții progresismului în Biserică inclusiv Vasile Bănescu. Ce, din câte se pare, s-a recunoscut într-unul sau într-unele dintre personaje. Deci exact cel pe care îl dorea dânsa încondeiat în film… se simte atins de film.
Ceea ce ar trebui să îi confirme d-nei Manuela Hărăbor și să confirme tuturor că 21 de rubini a pus punctul pe i. Și împotriva corupției din Biserică, Stat, societate, și împotriva fariseismului de orice fel.

Dincolo de aceste observații, restul criticii dânsei este un șir de afirmații fără argumente.

Dânsa pretinde că filmul ar fi „extrem de prost realizat”. Dar dacă era prost realizat nu se mai tulbura nimeni – decât cel mult producătorii.

Dânsa pretinde că filmul nu ar avea un „fir epic logic”. Dacă ne amintim de Câinele andaluz, ori de alte filme, o să vedem că această acuzație nu înseamnă nimic în sine, chiar dacă ar fi adevărată. Doar că este falsă: firul epic este acela al consecințelor vieții fără Dumnezeu în familia Ciofu și dincolo de ea.

Dânsa declară că personajele ar fi „caricaturizate la maxim și fără rost”. Îi înțeleg părerea, dar trebuie să spun că am întâlnit personal toate personajele din film în viața reală. Și, nu, filmul nu le-a caricaturizat, dimpotrivă, le-a mai estompat unele caracteristici negative. Aici trebuie să spun că îmi este greu să cred că d-sa nu le-a întâlnit. Pot cel mult presupune că, ferindu-se de a le judeca, a ales să ignore exact părțile pe care acum le declară caricaturizare. Dar care există. De asemenea, aș putea presupune că statutul dânsei, precum și alte elemente personale, au ferit-o de impactul cu asemenea personaje. Dar asta nu pentru că ele nu există.

Ca să dau un exemplu, diatriba în care se neagă dreptul preoților la o părere (de la 1:40:36 – 1:40:56): „Da’ cine îi întreabă pe ei!?! Preotul e dator cu ascultare! Vocea preotului trebuie să nu se audă! El știe că fără mine ca episcop, nu există!… Domnu’ ministru! În Biserică, nu există democrație!”. Acest discurs l-am auzit de foarte multe ori, mai ales de la cei din Administrația Bisericească. Textul, oricât de caricatural ar părea, este o exprimare des întâlnită de către preoții care îndrăznesc să aibă vreo părere diferită de cea a administrației – cu excepția cazului în care părerea le este folositoare, când este rapid însușită și valorificată. Asta cu toate că, de pildă, la Sinoadele Ecumenice au fost preoți care au cuvântat, dezbătut și chiar votat hotărârile.
Desigur, este o problemă pe care cineva din afara clerului mai greu o întâlnește. Și, dacă o întâlnește, fie o crede întâmplătoare și preferă să o uite, fie se smintește. În vreme ce preoții trebuie să o ducă zi de zi. Și când cineva, în sfârșit, arată public această durere, ce aud acești preoți: „nu există așa ceva”, „este atac împotriva Bisericii”, „este caricaturizare la maxim și fără rost”. Doar că există și nu este exagerare sau caricaturizare Nici atac împotriva Bisericii nu este, ci împotriva celor care, cum spune Părintele Alexie în film, „vând Biserica lui Christos” cui plătește mai bine.

D-na Manuela Hărăbor declară drept neverosimilă scena de la restaurant cu Patriarhul (filmului), Președintele (României filmului), reprezentantul american (din film) și cel al serviciilor (din film)². Nu ne explică și de ce. Mi-a povestit nu foarte de mult un fiu duhovnicesc despre închiderea neașteptată a unei terase dintr-un mare parc bucureștean: era rezervată pentru „unii de sus”. După plecarea lor, s-a redeschis. Am auzit multe asemenea întâmplări pe când eram preot în București. Deci, de ce ar fi scena neverosimilă? A, pentru că eventualii protagoniști reali nu ar discuta atât de deschis? Dar înregistrările făcute pe ascuns ori involuntar în situații asemănătoare au arătat contrariul: cam așa se discută între aceste mărimi. Deci, care ar fi argumentul care să susțină această sentință?

În sfârșit, dânsa pretinde că ar fi „erori majore de timp”. Probabil la fel ar putea spune cineva în fața unei piese din dramaturgia greacă antică sau din Cehov: ăștia nu știu în ce secol și an trăim? Doar că practica suprapunerii anilor și epocilor este foarte veche, iar actorii știu foarte bine asta. Ceea ce face din acuzație fie o răutate gratuită, fie o eroare provocată de supărare – adică de subiectivism.

Concluziv, critica d-nei Manuela Florina Hărăbor la adresa filmului 21 de rubini este lipsită de orice argument obiectiv, de orice argument creștin, de orice argumentație logică. Este o revărsare pătimașă, mai precis de mânie (așa se traduce în limbaj creștin o expresie ca „mă lasă nervii”). Paradigmatic este faptul că autoarea criticilor consideră că filmul este un atac la Biserică pentru că a cuprins și prezentarea corupției și fariseismului din stat, societate și alte medii, în loc să prezinte doar corupția din Biserică – și mai ales a personajului public dorit de ea. Tot paradigmatică pentru aceste critici este necreștina folosire a bârfelor și insinuărilor.

Voi sublinia aici un aspect pe care m-aș fi așteptat ca orice actor, mai ales cu experiență, să îl vadă: cele mai multe scene din 21 de rubini sunt total centrate pe jocul actorilor, pe calitatea interpretării. Filmul are în prim plan și în plan apropiat omul, omul viu, omul cu, dar mai ales fără Dumnezeu. Este un tip de film în care lumina, decorurile sau efectele sunt doar un ajutor pentru interpretarea actorilor, aceasta fiind cheia transmiterii mesajului. Un asemenea film este o șansă extraordinară pentru orice actor talentat. Și, într-adevăr, actorii au jucat la un nivel foarte apropiat de desăvârșirea interpretării dramatice. De la limbajul gestual până la expresiile faciale, credibilitatea și adâncimea exprimării ating un nivel atât de înalt încât lipsește orice notă falsă.
Fiecare scenă din film are o adâncime sau/și bogăție simbolică foarte mare. Totul mărturisind păcatul ce însoțește fiecare pas al vieții comune, nevoia de Dumnezeu pe care omul pretinde că o simte doar în situații foarte grave – dar care îl roade mereu.

Scena în care tatăl, Spărietu, stă pe fereastră fumând este paradigmatică: în dreapta lui se află biserica, o lumină în lumină; dar el fumează, îngândurat, privind oriunde în altă parte.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

---

1 Asemănătoare este o altă declarației a actriței:
„Acțiunea inițială era centrată pe tînărul care dorea să devină preot, nu exista personajul procuroarei generale, nici oficialii străini, și nu erau implicați decît actori români. Am citit anul trecut în presă că vin actori străini să filmeze la aceeași peliculă, semn clar că ceva se schimbase, venise vreun ordin de zi pe unitate sau așa ceva. În forma de acum filmul e efectiv de neînțeles, pentru că s-au preluat bucăți din versiunea originală și s-au amestecat cu noile cerințe, s-au amestecat perioadele – de la personajul lui Dorel Vișan aflăm ceva care trimite cu gîndul la o perioadă de 17 ani în acțiunea filmului -, s-a băgat și pandemia, efectiv eu nu am mai înțeles nimic din acțiune. Nu știu cine și de ce a luat decizia refacerii filmului și nici nu mă mai interesează, eu am spus ce am avut de spus despre producție și asta e tot. A ieșit un film slab și dezlînat.”

2 Precizările acestea ridicole par totuși necesare pentru unii care nu fac deosebirea între film și realitate.