Seniorii războiului în lumea dacică – sau Despre Istoria Românilor cu dor de adevăr

Seniorii războiului în lumea dacică – sau Despre Istoria Românilor cu dor de adevăr

Am vorbit deja despre lucrarea Dacorum Falces a lui Cătălin Borangic. O lucrare de excepţie, de ajuns pentru a plasa pe cineva în istoria istoriografiei europene şi româneşti.

Astăzi mă opresc la Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, scrisă de acelaşi specialist, Cătălin Borangic. Apărută la Editura ISTROS a Muzeului Brăilei „Carol I”, în 2017, cartea este tipărită profesionist, pe hârtie bună, cu imagini clare. Hărţile, fotografiile, desenele sunt toate foarte clare, dând un uriaş plus de valoare acestei opere. Amatorismul tipografic ce scade valoarea multor lucrări ştiinţifice bune lipseşte aici; avem în schimb, după cum am spus, o execuţie tipografică de foarte bună calitate. O situaţie fericită din toate punctele de vedere.
Pentru că şi din punct de vedere istoric şi literar Seniorii războiului… este o realizare de foarte bună calitate. Prefaţatorul, reputatul specialist Valeriu Sîrbu, consemnează, esenţial:

Parcurgerea volumului ţine mereu trează atenţia şi curiozitatea cititorului, provoacă la un efort de gândire şi memorie, prezintă „secvenţe vii” din viaţa, preocupările şi temerile războinicului.” [Borangic, 2017:8]

Afirmaţii perfect adevărate. De unde şi nevoia de stăruinţă în citirea acestei lucrări, ba chiar de întoarcere, de recitire.

Intru aici într-un subiect cumva personal, subiectiv.
Este foarte greu pentru un autor atunci când aşteaptă o părere despre lucrarea sa şi aceasta întârzie. Ca urmare, trebuie să îmi cer scuze pentru ceasul înaintat al unei recenzii mult întârziată. Desigur, ca să nu îmi asum toată vina, voi spune că o parte însemnată aparţine autorului. Cartea Seniorii războiului în lumea dacică nu este, categoric, o lucrare simplă. Nu este o lucrare asupra căreia să te pronunţi grăbit – decât, eventual, dacă ai exact aceleaşi păreri cu autorul sau, dimpotrivă, dacă părerile personale îţi sunt atât de dragi încât nu accepţi nicio nuanţă sau părere diferită. Dar atunci când eşti într-adevăr interesat să auzi ce spune celălalt, atunci când citeşti o carte de istorie spre a vedea cum vede celălalt, lucrurile se schimbă. Şi cu cât este mai complexă şi mai completă lucrarea, cu atât este mai captivantă. Şi, într-adevăr, Seniorii războiului în lumea dacică este o carte captivantă.

Literar, este scrisă într-un limbaj de specialitate accesibil. Citind-o şi recitind-o, m-a făcut să mă bucur de o seriozitate a abordării însoţită de o claritate deosebită a exprimării. Sunt, amândouă, destul de rare, dar împreună înseamnă mult mai mult decât o cumulare de calităţi.

Ştiinţific, lucrarea uneşte obiectivitatea şi subiectivitatea corectă [terminologia mea n.a.]. Obiectivitatea, pentru că în limitele a sub 600 de pagini (puţin pentru tema lucrării) se izbuteşte atât prezentarea tuturor faptelor – izvoare arheologice şi istorice, hărţi, analize celebre etc. – cât şi a teoriilor ştiinţifice. Expresia subiectivitate corectă poate să işte nedumeriri. Poate subiectivismul să fie corect? Da, poate, atunci când reprezintă adoptarea uneia dintre ipotezele real posibile în contextul unei informaţii limitate. Or, în domeniul lumii dacice, mai ales din secolele I î.Chr. – I d.Chr. (dar chiar şi înainte şi după această epocă), foarte multe informaţii sunt exact atât de puţine cât să atragă atenţia asupra existenţei unor nuanţe, fapte, împrejurări etc. fără a oferi o imagine sau explicaţie clară. Ignorarea acestori informaţii, nuanţe, fapte, împrejurări etc. este o soluţie practicată de unele lucrări – mai ales dacă vor să dea lumii tabloul a ceea ce se ştie sigur. Lansarea în ipoteze fantastice – tipică dacismului protocronist, de pildă – este altă alegere. Cătălin Borangic optează pentru o variantă mai grea, aceea a subiectivităţii corecte. Mai exact, folosind ceea ce se ştie despre Dacia, Geţi, Daci, Moesi, Traci etc. alege, pentru zonele neclare, dintre ipotezele posibile pe cele care i se par a construi cel mai coerent tablou.

Seniorii razboiului 01.jpg

Prefaţatorul cărţii, reputatul Valeriu Sîrbu, declară la un moment dat:

Apreciem că mai multe puncte de vedere exprimate în acest capitol nu au o susţinere documentară suficientă, deci sunt dificil de acceptat” [Borangic, 2017:7].

Este adevărat. Multe din punctele de vedere exprimate de Cătălin Borangic în Seniorii războiului în lumea dacică sunt construite în locuri în care documentaţia este fragilă. Dar, ca om pasionat de analiza critică a oricărei expuneri ce îmi atrage interesul, vreau să subliniez următoarele:
Dacă punctele de vedere exprimate de Cătălin Borangic sunt dificil de acceptat, sunt şi foarte greu de respins argumentat!
Pentru că, pe baza materialului existent, autorul construieşte un probatoriu extrem de credibil! Feluritele ipoteze şi teorii adoptate de istoricul şi arheologul transilvănean pot să pară fragile luate în parte, dar nu ca întreg! Aici este punctul în care Seniorii războiului în lumea dacică devine o lucrare extraordinar de captivantă! Nu doar datorită exprimării clare, însetată de adevăr, care captează cititorul, ci şi datorită viziunii integratoare, datorită efortului titanic, profesionist realizat, de aşezare a tuturor elementelor într-un tablou coerent.
Acest efort îl duce pe autor, nu rareori, la intuirea – sau, mai corect, deducerea logică a – adevărului în specialităţi care nu îi aparţin. Ca singur exemplu, pentru mine revelator, voi da o notă (nota 593, p. 109 a lucrării). Notă privitoare la grinzile din lemn care, cu capetele în coadă de rândunică, legau cei doi parapeţi din piatră într-un murus dacicus. Nota apare în mijlocul frazei

În mod natural, după un timp, grinzile de lemn putrezeau, dar cu cât acest timp era mai lung [nota n.n.], cu atât tasarea naturală a zidăriei compensa împingerile laterale şi zidul rămânea stabil…” [Borangic, 2017:109].

În locul pe care noi l-am marcat prin „[nota n.n.]” apare indicaţia „593” care duce la textul din subsol ce spune:

Nu există un studiu în acest sens, dar este greu de crezut că nu se aplicau proceduri de întârziere a descompunerii lemnului, fie prin tehnici de recoltare care ţineau cont de perioada de vegetaţie a arborilor, timpi de uscare specifici, călire termincă, pelicularizare cu răşini, bitum etc.

Ca etnolog, am simţit o satisfacţie deosebită faţă de această notă.
În toate culturile lemnului există reguli foarte puternice privitoare la recoltarea lemnului, astfel încât acesta „să nu sufere”, „să nu fie verde” etc. Exprimarea „să nu sufere”, privitoare la recoltarea lemnului, a fost privită cu dispreţ – „superstiţie populară” – vreme de secole; chiar şi astăzi unii o tratează cu dispreţ. Însă între timp s-a dovedit ştiinţific existenţa unor reacţii biologice puternice ale plantelor la factorii de agresiune. Reacţii care, printre altele, scad calitatea lemnului recoltat şi duc la probleme de creştere în copacii rămaşi. Din acest punct de vedere culturile lemnului au dovedit o capacitate de observaţie ştiinţifică ce a depăşit aşteptările epocilor modernă şi contemporană şi a îndreptăţit rigurozitatea recoltării lemnului. La noi, la Români, în afară de lemnul de foc, aflat în afara subiectului, lemnul de lucru se recolta totdeauna iarna, mai ales în luna Ianuarie (de obicei între 8 şi 29 Ianuarie). Din punct de vedere biologic intervalul corespunde epocii de maximă reducere a umidităţii din lemn şi a activităţii biologice a ţesuturilor. Cu membrana îngroşată într-o stare apropiată cumva de aceea de spor (cea mai rezistentă formă a celulei), celulele vegetale au, în perioada amintită, o rezistenţă şi elasticitate net superioare celei din alte perioade ale anului. Seva este puţină şi foarte densă, o densitate şi mai mare existând în citoplasma celulelor. Ca urmare, este cel mai potrivit moment pentru recoltare. Asemănător Românilor, Lituanienii sau Finlandezii (Suomi), precum şi alte popoare apropiate de pădure, practică recoltări tradiţionale ce ţin seama de ciclul biologic al copacilor datorită unei experienţe populare străvechi.
Până chiar în secolul XX Românii au practicat pe o scară foarte largă tratarea lemnului prin procedee tradiţionale. De la folosirea unor gudroane de lemn – extrase mai ales la producerea cărbunelui din lemn, esenţial până acum cca. 100 de ani – şi până la aceea a „udului vitelor” (descrisă şi de regretatul Ioan Alexandru), meşterii populari aveau tot felul de mijloace specifice de îmbunătăţire a calităţii lemnului.
Rezistenţa de sute de ani a construcţiilor româneşti tradiţionale din lemn este o mărturie a calităţii acestor metode. Nici insectele, nici ciupercile, nici umiditatea nu atacă uşor acest material. Este nevoie de 80-120 de ani pentru a începe să fie serios afectat lemnul mai puţin tratat, pentru cel bine tratat fiind nevoie de 3-4 secole, uneori mai mult. Este o rezistenţă pe care chiar şi materialele moderne o pot invidia.
Faptul că tehnici similare existau la Celţi, Romani şi Traco-Iliri este destul de clar. Avem şi unele mărturii istorice, dar mai ales faptul, din punct de vedere etnologic esenţial, că orice cultură a lemnului cu vechime are tehnici bine stabilite de recoltare şi tratare a lemnului. Ceea ce face obligatorie existenţa lor şi la Daci, a căror legătură cu pădurile, cu munţii şi cu lemnul a fost bine documentată de-a lungul timpului.
Din acest punct de vedere, chiar şi în lipsa unei abordări etnologice, Cătălin Borangic intuieşte – sau, mai corect, deduce – contextual un adevăr ce constituie o parte importantă a tabloului culturii dacice.
Fenomen care, după cum am arătat, se repetă de-a lungul lucrării.

Nu presupunem infailibilitatea lucrării sau a teoriilor şi ipotezelor adoptate de Cătălin Borangic în Seniorii războiului în lumea dacică.
Mi se pare evident că textul ar avea de câştigat prin împărţirea unor fraze prea lungi în câteva mai scurte. Este dovedit că cititorul modern rareori poate urmări fraze mai lungi de 17, maximum 20 de cuvinte. Undeva începe să piardă sensul. Împărţirea în fraze mai scurte constituie pentru el un ajutor valoros. Reflexul cărturăresc al frazelor lungi este, din perspectiva recepţiei populare, păgubos.
În secţiunea dedicată zeilor şi practicilor religioase lipsesc Orfeu şi orfismul. Existenţa celor două ramuri orfice – războinică şi pasivistă –, legătura dintre Orfeu şi lebădă, respectiv dintre Apollo şi muzică, iată doar câteva puncte pe care le-aş fi dorit măcar atinse în această prezentare. Mai ales că este vorba despre o dimensiune mistică extrem de complexă; o legătură cu care păstrează corespondenţe şi mistica marţială a Românilor. Menţiunea se impunea, mi se pare, în paginile despre clerul dacic [Borangic, 2017:433-434 ş.u.].
Diferenţierea juntei militare din Imperiul Roman al secolului al III-lea „pe fond etnic (tracic, iliric, dacic)” [ibidem:475] mi se pare în directă contradicţie cu faptele istorice. Acestea atestă o unitate etnică (adesea şi religioasă) între militarii (scito-)traco-iliri, diferenţieri etnice nefiind înregistrate între aceştia. Constantin cel Mare, născut în Dacia Aureliană, tatăl acestuia, Constantin cel Verde, născut în Iliria, Galeriu, născut în Dacia Aureliană, sau Marcus Aureolus, născut în Dacia Traiană, fac parte, în mod clar, din aceeaşi juntă militară; juntă care punea şi schimba împăraţii în epocă. Luptele dintre ei nu apar pe fond etnic, adesea nici măcar religios, ci în urma unor motive personale, a unor conjuncturi de interese etc. Chiar şi istoricii care le sunt ostili sau favorabili îi includ, etnic, în acelaşi grup, despărţindu-i doar moral sau religios, după caz.
Sunt, iată, doar câteva note despre posibile îmbunătăţiri ale lucrării – desigur, din perspectiva mea, posibil subiectivă.
Dar asemenea observaţii sunt marginale comparativ cu tabloul uriaş realizat de Cătălin Borangic. Corecte sau nu (să păstrăm un maximum de obiectivitate!), ele constituie cel mult retuşuri, dovedind astfel valoarea operei monumentale realizată de cercetătorul din Alba-Iulia. Care izbuteşte să propună soluţii credibile, în multe cazuri provocând setea de noi cercetări documentare şi arheologice – şi cât de bine ar fi să fie resimţită această sete la nivel naţional, inclusiv în conducerea Statului!

Nu pot să nu subliniez deschiderea de gândire şi prezentare a autorului. Dacă amintim că motto-urile variază de la Euripide la Orson Scott Card se poate crede că acestea sunt o simplă formalitate. Însă cel care citeşte lucrarea se va convinge că, într-adevăr, este o carte de istorie şi arheologie gândită în spiritul străbun al lui homo universalis. Dacii, în general, şi clasele războinice ale acestora, în particular, sunt vii în această lucrare.
Pentru cei care au citit geniala carte Seniorii războiului, de Gerard Klein, cartea Seniorii războiului în lumea dacică, de Cătălin Borangic, reprezintă un transfer în realitate cu atât mai fascinant cu cât este realitatea Străbunilor noştri. O realitate pe care în lucrarea lui Cătălin Borangic „aproape o atingi”.

A fost o vreme în care Românii priveau spre alte culturi cu deschidere şi discernământ. Deschiderea, dependentă de discernământ, iar acesta de mulţi factori. Dar existau: deschiderea, discernământul şi interdependenţa dintre cele două. Ultimele secole au distrus Cultura Română Veche1 şi au transformat Românii în Românofoni. Adică în nişte oameni vorbitori ai unui grai cam românesc, deşi împestriţat cu vorbe şi forme snoabe – de la franţuzisme sau rusisme la americanisme, după modă. Oameni care sunt, după acte, „cetăţeni Români” (deja o formă lingvistică străină), dar care au în cel mai bun caz goluri uriaşe în cunoaşterea Istoriei Românilor, a limbii române, a culturii profunde etc. Şi care, firesc, sunt măcinaţi de golul ruperii de Străbuni, aşa cum un om care nu şi-a cunoscut părinţii poartă durerea golului ruperii de aceştia.
Ca urmare, s-au ivit de-a lungul vremii tot felul de constructe istorice. Menite să-i convingă pe Românofoni să se desprindă cu totul de moştenirea lor. Şi, pentru a-i atrage, oferta a fost totdeauna „glorioasă”. Latinismul catolic, în forma stranie (şi străină adevărului) promovată de (Greco-)Catolicism a fost primul construct modern. A urmat elenismul valah, în sud. Apoi dacismul iniţiat de Rusia şi Austria2. După 1944 apare slavo-dacismul ocupaţiei sovietice, urmat de traco-dacismul ceauşist. „Oferta” explodează după 1989, mai ales prin anumiţi securişti din ţară şi străinătate, care duc mai departe deznaţionalizarea ceauşistă, însă pe liniile noilor lor stăpâni – mai orientali, mai apuseni, mai sudici, mai nordici; după caz.
În tot acest haos au existat şi există cercetători, istorici, etnologi, arheologi care au muncit şi muncesc pentru cunoaşterea Istoriei Românilor – şi Culturii Române Vechi – aşa cum a fost. Printre cele mai cunoscute nume se află Virgil Cândea, Alexandru Barnea, Sabina Ispas, Mihail Diaconescu, Ioan-Aurel Pop etc., etc. În afară de munca sârguincioasă, sistematică, cei care fac parte din această linie nobilă sunt caracterizaţi şi de aceeaşi combinaţie de discernământ şi deschidere pe care o aveau şi Străbunii. O combinaţie care deşi nu poate garanta infailibilitatea – un vis imposibil pentru om – cel puţin garantează o solidă ancorare în adevăr.

Seniorii războiului în lumea dacică, de Cătălin Borangic, este o lucrare ce captează cititorul şi provoacă pe cercetător şi gânditor. Prezentarea de faţă este extrem de sumară şi nu acoperă nici pe departe bogăţia operei. Este o lucrare ştiinţifică, dar şi patriotică, având un cert potenţial literar. O carte ce aşează respectul faţă de Străbuni în lumina adevărului ştiinţific. Notele negative – precum jertfele umane – sunt prezentate corect, demn, în contextul epocii; fără eschivări făţarnice, fără isterizări pietiste. Tocmai acest dor de obiectivitate, de adevăr, împletit cu respectul faţă de Străbuni, este cel care dă adevărata Istorie. Pentru că Istoria este ceea ce merită să fie ţinut minte. Aceasta este definiţia ei iniţială şi rostul ei real. Şi, pentru mine, Seniorii războiului în lumea dacică s-a aşezat în biblioteca personală alături de marile cărţi de istorie ce punctează ultimele veacuri româneşti. Este nu doar o carte „despre istorie”. Este Istorie.

Dr. Mihai-Andrei Aldea


1 Aspect observat de nenumăraţi gânditori, istorici, etnologi, sociologi etc., de la Mihai Eminescu sau Artur Gorovei la Mircea Vulcănescu ori Ernest Bernea.

2 A se vedea mărturia lui Mihai Eminescu în această privinţă, cel care a publicat scrisoarea rusească pentru Viena prin care s-a iniţiat propaganda dacistă.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre o mincinoasă şi opera ei

Prima definiţie de dicţionar a operei este aceea de „acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop” [DEX 1996:722].
Ca urmare, opera poate să fie bună sau rea, poate avea scopuri bune sau rele etc.
M-am ferit, cât am putut, de-a lungul anilor, de a face reclamă operelor îndreptate spre rău, mai ales atunci când intenţia rea din spatele lor era vădită. Chiar şi critica începe să devină, de la un punct încolo, inutilă pentru contracararea unor asemenea produse. Ca atunci când un film sau o scriere mustesc de rasism, de fanatism împotriva unei religii, a unui popor sau a unei persoane, de afirmaţii subiective sau/şi total fanteziste etc., etc.

De ce aş scrie împotriva unor asemenea opere? Ca să le fac reclamă? Cel care este om corect va vedea răutatea autorului, răutatea şi nedreptatea din opera sa. Iar cel care nu este corect oricum nu vrea să recunoască adevărul, nici dacă este în faţa lui.

Şi Republica România de astăzi are, ca toate regimurile bolnave, „artişti de curte”, „filosofi de curte”, „cronicari de curte” etc., oameni care sug şi ei, prin supunere faţă de clasa politică, din şuvoiul de bani stors de politicieni la popor. În toate epocile au existat asemenea (ne)oameni care, conştienţi sau nu de limitele talentului lor, dar categoric limitaţi moral, au slujit puterea în schimbul avantajelor: bani, funcţii, promovare şi altele asemenea.
Scriitori mediocri – şi chiar mult sub-mediocri – au fost (şi sunt) promovaţi de felurite regime pentru că le slujesc (aparent) interesul. La fel se întâmplă şi cu anumiţi muzicieni, jurnalişti, filosofi, cineaşti etc.
Ce rost are – mi-am zis mereu – să critici mizeriile pe care le produc?
Pe de-o parte, totdeauna ei ajung la groapa de gunoi a istoriei, oricât de lăudaţi şi promovaţi ar fi de regimul căruia îi aparţin.
Pe de altă parte, conduşi de principiul „cine nu ne laudă ne urăşte”, nu pot înţelege o critică, oricât de îndreptăţită şi delicat făcută, decât drept „agresiune” la care trebuie să răspundă extrem. Sunt asemenea mafioţilor idioţi care îşi arogă dreptul de a-i ataca pe alţii dar se sufocă de indignare dacă aceştia se apără şi ripostează. (Pentru a vedea asemenea cazuri priviţi bine Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul Republicii România; de aproape trei decenii ne tot oferă nenumărate exemple.)

Soluţia mea a fost să încerc să prezint adevărul în domeniile în care l-am putut cunoaşte; încercând să mă feresc de orice poate să pară măcar „atac la persoană”. Astfel încât şi cei care doresc adevărul să-l poată găsi, dar şi cei care au promovat minciuna să aibă loc de întoarcere, de îndreptare.
Aşa cum era de aşteptat, această purtare nu m-a ferit de atacuri dintre cele mai abjecte, de tot felul de denigrări nu foarte rar de-a dreptul demente, de tot felul de minciuni.
Ca singură pildă, o conferinţă în care atrăgeam atenţia asupra faptului că e greşit să dăm vina pe alte naţionalităţi sau etnii pentru starea României – aceasta e în mâinile noastre şi de noi depinde – a fost prezentată de nişte neo-comunişti drept o conferinţă în care aş fi învinuit celelalte naţionalităţi sau etnii pentru starea României! Adică exact pe dos decât spusesem, ceea ce se putea verifica uşor pe înregistrări.
Dar cine mai este interesat de surse, câtă vreme bârfa, vorbirea de rău, calomnia, sunt atât de interesante şi de dorite?

Totuşi, iată, sunt oameni de bună-credinţă ce nu renunţă la încercarea de a îndrepta lucrurile, de a scoate adevărul la iveală. Chiar şi împotriva scriitorilor de curte ai Statului mafiot de astăzi.
Cu mult curaj, Drd. Florin Duţu analizează o carte ce pretinde a-l prezenta pe Părintele Arsenie Boca, dar care în realitate este o denigrare a acestuia şi a altora. Analiza – spre deosebire de carte – este făcută serios, ştiinţific, indicându-se sursele reale, cadrul legal şi dându-se toate elementele necesare pentru a se cunoaşte adevărul. O sinteză excepţional de bine realizată, critica d-lui Florin Duţu dezvăluie rapid răutatea din spatele cărţii şi lipsa de onestitate a autoarei acesteia.

Nivelul de monstruozitate al falsificării făcută de autoarea cărţii (Tatiana Niculescu) se poate măsura prin calomnierea, în aceeaşi lucrare, a Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului. Acesta, care a salvat de la deportare şi moarte zeci de mii de Evrei din Transilvania sudică (românească) în timpul regimului Antonescu, acesta, care a organizat salvarea a mii şi mii de Evrei din nordul Transilvaniei (ocupat de Unguri), este „prezentat” cititorilor prin intermediul unor materiale pornografice bolşevice! Dovedite ca falsuri şi a căror preluare drept „surse” constituie o încălcare a legii şi o lipsă totală de moralitate. Dar se vede limpede că inaugurarea de către Uniunea Europeană a statuii satanistului Karl Marx marchează libera dezlănţuire a pătimaşei iubiri de Comunism a multora! Pentru Tatiana Niculescu, precum şi pentru mulţi alţi îndoctrinaţi comunist, afirmaţiile ocupaţiei sovietice în România şi ale regimurilor bolşevice create de această ocupaţie constituie adevăruri absolute, superioare realităţii, oricât ar fi aceasta de clar documentată.

Insinuările murdare, plagiatul, falsificarea surselor „citate”, preluarea drept „surse credibile” a zvonurilor adunate şi înflorite de informatorii Securităţii (sau pur şi simplu născocite de aceştia) – iată câteva din mijloacele prin care se construieşte caricatura prezentată drept portret de către autoarea amintită. Cel puţin în această operă jurnalista care a scris-o se dovedeşte a fi o mincinoasă; asta pentru că preluarea şi perpetuarea minciunilor se face sistematic, dovedind intenţia. Mai mult, există minciuni ce aparţin direct autoarei, după cum dovedeşte cu surse (reale) d-l Florin Duţu.
Departe de a fi prima lucrare de acest fel a Tatianei Niculescu, opera de calomniere a Părintelui Arsenie Boca se înscrie pe linia unei cerinţe politice neocomuniste: duşmanii de clasă trebuie „demascaţi”, adică, mai cinstit spus, trebuie acoperiţi cu mizerii. Iar primii duşmani de clasă ai Neocomunismului sunt aceiaşi cu cei ai Comunismului: clericii şi credincioşii ortodocşi, mai ales cei care s-au distins ca vieţuire şi operă.

Cu titlul „Tatiana Niculescu romanţează şi falsifică biografia Părintelui Arsenie Boca„, materialul semnat de Florin Duţu încearcă o regăsire a adevărului. O regăsire a adevărului despre felul în care se scrie o lucrare serioasă, despre felul în care se documentează o lucrare serioasă, despre felul în care se scrie biografia unui om. Pentru cine este interesat de corectitudine, de adevăr, mai ales pe subiectul Arsenie Boca, articolul trebuie citit. Dumnezeu să îl întărească pe autor şi să dea autoarei operei calomnioase pocăinţă. (Da, ştiu, nu este o încheiere trendy, nu se potriveşte cu veacul neo-marxist în care ne aflăm!)

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Un paricid cultural – Magda Ursache

Spus limpede:
avem de-a face cu un paricid cultural, de vreme ce  se sapă la temelie: continuitatea  culturii naţionale. Valorile definitorii ca neam sunt re-puse la Index librorum prohibitorum, minimaliştii au ce au cu clasicii, din invidie de clasă intelectuală. Traian R. Ungureanu a decis : „odată cu «falimentul naţional», literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia”. Pesemne ca să-l audă mizerabiliştii, deranjaţi, enervaţi, plictisiţi de „trioul sacru”: Cioran-Eliade-Noica.
„Polemistul, după N. Iorga, când e convins e un soldat; când e plătit e un călău; când e diletant e un pervers”. Ce ar mai fi de adăugat dacă şi V. Voiculescu e respins ca „fundamentalist ortodox”, lui Steinhardt tânăr i se găseşte un „deficit de personalitate”, boierului Al. Rosetti i se reproşează că îl citea „cu pasiune pe Dobrogeanu-Gherea”, nu şi lui Zigu Ornea, nu şi lui George Ivaşcu, învăţând rusa în celulă, ca să-i „adâncească” pe Lenin-Stalin. În şedinţa scriitorilor R.P.R. din 1962, Cioran era stigmatizat ca „promotor al fascismului” de Crohmălniceanu. E şi acum viabilă Direcţia Croh ? Ce vă „fascinează” atâta Eliade, legionarul miop? continuarea aici

Amintiri de pe „Drumul spre Vozia”, de Răzvan Ursuleanu

Pe harta literaturii fantastice românești există câteva poteci pe care toată lumea le cunoaște. Nu te poți rătăci, marcajele sunt clare, pleci din cetatea Eminescu, cea de peste codri, treci prin poiana cu nouăsprezece trandafiri a lui Mircea Eliade și ajungi în rezervația de zimbri a lui Vasile Voiculescu. Mai sunt poate câțiva care cunosc și drumul spre Țara lui Vam, acolo unde Vladimir Colin oferea cândva zâmbete și autografe călătorilor, dar sunt în continuare zone întinse despre care foarte puțini mai știu câte ceva, porțiuni mari de hartă unde rar se mai aventurează câte un cititor.

Mihai Andrei Aldea a adăugat pe această hartă nu doar un drum, cel spre Vozia, ci o întreagă pădure. Cu aproape zece ani în urmă se întâmpla acest lucru și între timp “Drumul spre Vozia” a devenit o trilogie minunată, dar pe mine gândurile mă duc mereu către primele aventuri, momentul acela magic în care eroii se hotărăsc să plece “there” și, cu puțin noroc, “back again”.

Până să citesc această carte eram foarte sigur că frăția din care făceau parte Tolkien, George Martin și Robin Hobb era de ajuns pentru orice expediție în fantastic. Mi se întâmplă foarte rar să leg prietenii cu personajele dintr-o carte, așa că Bilbo Baggins, Gandalf, Frodo, John Snow și FitzChivalry formau deja un grup pe alesesem să îl consider închis. Scriitorul Mihai Andrei Aldea mi-a oferit nu numai un drum nou și o întreagă pădure, dar și trei noi camarazi de suflet pe care îi tot rog de atunci să nu uite să-mi spună și mie atunci când pleacă într-o nouă călătorie… 

continuarea aici

Răzvan Ursuleanu

Razvan Ursuleanu 02.jpgRăzvan Ursuleanu

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Recenzie de Alexandra Ioana la „Prin coline şi neguri” (partea a III-a din DSV)

Volumul trei debutează cu drumul făcut de eroii noștrii și însoțitorii lor spre Tărâmul Uriașilor.
Zâne, pitici vechi și pitici mici – iutaci, cerbi înstelați, păsări de foc. Toate aceste ființe superbe, desprinse parcă din basme, li se arată eroilor noștrii în drumul lor, lăsându-i cu gura căscată în fața frumuseții, inocenței și înțelepciunii acestor creaturi pe care, deunăzi, le credeau a fi născociri. Însă pe drumul spre Vozia totul este posibil, așa-i?
IMG_20171217_164827.jpg
A se vedea şi recenziile aceleiaşi autoare la Cei trei şi Pădurea cea Mare şi, respectiv, Cei trei şi luptele Deralei

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă