Categorie: Amintiri

Iubirea mincinoasă și homosexualitatea

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Iubirea mincinoasă și homosexualitatea

Spune cineva – pe care mândria îl face mult mai puțin inteligent și mult mai puțin bun decât se crede – că:

Dacă aș avea un copil gay l-aș iubi. Nu i-aș spune că îl așteaptă Iadul dincolo.

Deci nu își iubește copilul, pentru că îl minte într-un lucru esențial pentru viața lui.
Dacă îți iubești copilul, dacă iubești pe cineva, îi vei spune atunci când merge pe un drum greșit; și mai ales dacă acel drum duce în Iad.
Dacă îi ascunzi acest lucru, dar cu atât mai mult dacă îl minți că e bine să facă răul, iubirea ta este mincinoasă. Adică este o formă de răutate pretențioasă, care se pretinde iubire.

Prin mila lui Dumnezeu, am avut la sfătuire și spovedanie zeci de persoane din zona LGBT. Și mai ales gay.
Toți au trecut prin abuzuri care contribuiseră mult la alegerea lor.
Și toți cei care au primit Învățătura Bisericii, și cu ea harul lui Dumnezeu, s-au vindecat.

Sunt cel puțin treizeci de oameni care au familii împlinite astăzi și care au trecut prin acest proces de vindecare.
Proces de vindecare ce începe totdeauna cu adevărul.
Adevăr spus cu blândețe, cu iubire dacă putem, cu grijă pentru binele celuilalt – căci binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Îmi aduc aminte de un domn care venise la biserică să mă întrebe (nu să se spovedească):
– Părinte, încerc să fiu un bun creștin. Citesc Biblia, merg la biserică, mă rog, fac milostenie, încerc să urmez calea lui Christos. Nu vreau să calc nimic din cuvintele lui Dumnezeu. Dar ce pot să fac dacă m-am născut homosexual? Așa sunt dintotdeauna: niciodată nu m-au interesat fetele, am fost atras doar de bărbați.
Am dat din cap a înțelegere:
– Eu am fost totdeauna atras de fete. Dar până m-am căsătorit nu m-am culcat cu niciuna.
Se uită la mine încercând să înțeleagă ce vreau să zic.
Îl ajut:
– Dacă Dumnezeu mi-ar fi spus că este greșit să am de-a face cu o femeie, aș fi rămas în abstinență toată viața.
Se luminează și se miră:
– Genial! Nu m-am gândit la asta! Da, este o soluție bună.

De atunci domnul în cauză a revenit periodic la biserică pentru un sfat.

Și, în feluritele discuții, amintind eu de marile mele iubiri de copil, și-a adus aminte de cum a fost și el îndrăgostit în primară de o fată așa și pe dincolo.
Deci l-am întrebat:
– Ce s-a întâmplat în vacanță, de v-ați schimbat atracția de la fete la bărbați?
A rămas încremenit.
Și, pe măsură ce își amintea, se albea la față.
Pe scurt, fusese abuzat de o rudă. Doar că până la această discuție își ștersese cu totul întâmplarea din memorie.
Și de la aceste amintiri (fata iubită, abuzul) a început vindecarea sa.

Este un exemplu paradigmatic: de fiecare dată vindecarea începe cu recunoașterea adevărului lui Dumnezeu și, respectiv, a adevărului răutăților din propria viață.

Este ca și cum cineva ar avea probleme de mișcare, iar alții i-ar spune, din „iubire” (mincinoasă) „asta te face deosebit” sau „ești minunat pentru că te miști altfel decât ceilalți”.
Și vine cineva care chiar are dragoste și îi spune: Mișcările bune și firești sunt altfel. Ai undeva o problemă, hai să o căutăm și să o vindecăm. La Dumnezeu se poate.
Și se găsește o rană ascunsă, o traumă uitată și acoperită de piele, care produce problemele de mișcare.
Desigur, aceasta este iubirea adevărată.

Doar că iubirea mincinoasă vine din trufie, din orgoliul bolnav de a declara bun drumul cel rău pe care merge pretinsul iubitor.
Este o formă de orgoliu extrem, în care hoțul îi vrea pe toți hoți ca să pretindă că este cinstit să fi hoț. Sau în care coruptul îi vrea pe toți corupți, la fel, ca să spună că e normală corupția.

De mai multe ori am fost întrebat de oameni ai zilelor noastre:

De ce este Biserica împotriva homosexualilor?

Și de prima dată și până astăzi am dat același răspuns:

Cine v-a spus asta v-a mințit, fie dinadins, fie că a fost și el mințit. Biserica a fost și este și va fi totdeauna de partea homosexualilor. A spune că Biserica este împotriva homosexualilor este ca și cum ai spune că medicina și spitalele sunt împotriva bolnavilor. Medicina și spitalul au rostul de a ușura suferințele celor care nu se pot vindeca, respectiv de a-i face pe bolnavi să nu mai fie bolnavi, ci sănătoși. Biserica are rostul de a ușura suferințele celor păcătoși sau pătimași care nu se pot vindeca, respectiv de a-i face să nu mai fie păcătoși sau pătimași, ci sfinți.

Aceasta este iubirea adevărată.

Așa cum tot iubire adevărată este să spui, cu durere, celui care stă împotriva lui Dumnezeu și cuvintelor Sale:

Dacă te oprești, te poți mântui; dacă nu, despărțirea de Dumnezeu va fi veșnică, iar acesta este Iadul.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Inteligența comunistă în versuri. Reblog

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Inteligența comunistă în versuri

De la Grivița în toată țara. Lupta cu Zmeiele și Bombyx Mori (IV)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

partea I
partea a II-a
partea a IIIa

Am făcut întâi o foarte mică introducere Cartierului Grivița, urmată de prezentarea a două fenomene locale: Lupta cu Zmeiele și crearea și lansarea cântecului Bombyx Mori.
Dincolo de pitorescul celor două, cititorul este îndreptățit să se întrebe și de ce ar fi puse în paralel tocmai aceste două fenomene?

Pentru că din punct de vedere folcloristic și etnologic o asemenea comparație este foarte interesantă și folositoare.

Zmeiele și cântecele sunt fenomene universale, ori aproape universale.
Zmeiele se întâlnesc din China în Americi sau Australia, muzica se întâlnește oriunde există oameni.
La fel se întâlnesc întrecerile de zmeie sau, respectiv, compunerea de cântece.

Totuși, aceste fenomene universale ori aproape universale capătă, adesea, caractere locale.
Simpla lor existență este o mărturie a universalității, caracterul local dovedește o legătură specifică, uneori chiar unică.

Asemenea caractere locale ori specificități folclorice apar și dispar.
Uneori difuzează, ajungând până departe.
Alteori nu.
Uneori devin universale… cel puțin pentru o vreme.
Cum s-a întâmplat și cu Bombyx mori, spre deosebire de Lupta cu zmeiele.

Pentru că Bombyx mori a plecat din Cartierul Grivița și s-a răspândit în toată țara.

Câteva dintre variantele cântecului Bombyx Mori

Am auzit cântecul, în copilărie, la tata și la unii dintre vechii săi prieteni și cunoscuți din fostul Cartier Steaua CFR (între laudele pentru Clubul Sportiv Grivița, deplângerea pierderii interesului pentru oină, lăudarea demnității practicanților de rugby sau nesfârșite discuții rapidiste).

Și între acești prieteni exista o mică variație a versurilor: unii preferau și degustau, ca tata, ironia pleonastică „bandă de bandiți”; alții preferau forma „de golani și cartofori”, tocmai pentru a evita pleonasmul.
Totuși nimic nu s-a putut apropia nici măcar pe departe de variantele existente în zone mai îndepărtate.

De pildă, în Județul Alba am avut prilejul să ascult, în adolescență, o formă a cântecului de tipul „Bambis Moris” (eu l-am despărțit în două cuvinte, dar părea că ei îl consideră unul singur, Bambismorris).
Versurile erau ceva de felul

Bambis Morris e o gașcă din Chicago,
De golani și șmecherași de mâna-ntâi
Fetele nu le rezistă
La privirea ce insistă
Lasă ochii și rămân cu ei lăsați.

Una dintre expresiile cele mai hazlii, ca să nu zic ridicole, din punctul meu de vedere de adolescent, a fost „negrișorii, cei cu buzele pătate”.
De unde și până unde pătate?! – se indigna mintea mea de adolescent.

Faptul că multe versuri erau foarte apropiate de cele originale îmi sugera că cineva cunoscuse varianta originală.
Și, atunci, de ce în loc de buzele umflate (o caracteristică de care mulți negri erau și sunt mândri) buzele pătate? Formă pentru care, să fim cinstiți, este greu de găsit o explicație logică.

Pe aceeași linie era și o variantă a versului mintea lumii noastre i-a călăuzit, pe care nu mai știu unde am auzit-o (s-ar putea să fi fost la niște băieți din Pantelimon, în Parcul IOR, undeva la începutul anilor ’80 ai secolului XX): mintea lumii proaste i-a călăuzit.

O altă variantă a cântecului Bombyx Mori, auzită tot în drumeții prin Carpați, a fost publicată de Prof. univ. ing. dr. Luca Dan Șerbănați, politehnist în București.
Ca o ciudățenie des întâlnită în zona folclorului, deși bucureștean, a preluat cântecul… din căminele din Reșița (municipiul Județului Caraș-Severin).
Versurile sunt și în acest caz cu multe diferențe față de original.

Astfel, printre altele, găsim

  • în loc de Bombyx Mori se folosea forma Benbismorris
  • în loc de bandiți și cartofori sau golani și cartofori era forma șmecheri și golani
  • în loc de (pentru fete) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân cu ei așa1
  • în loc de repetarea ultimelor trei versuri ale fiecărei strofe (în refren) două versuri sunt înlocuite prin șiruri de ole, singurul care este repetat fiind ultimul
  • în loc de și-au plecat… în Africa Centrală este și-au ajuns… în/prin Africa Centrală2
  • în loc de negrișorii cei cu buzele umflate (imaginea desenelor animate din anii ’50 ai secolelor trecut, plus stereotipia grafică a mass-mediei vremii) este negrii cei cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei este tam-tamuri plini de groază
  • în loc de mintea lumii noastre este mintea luminoasă (!!!)

Ispita folcloristului sau etnologului este de a-și da cu părerea despre materialul etnologic adunat.
În acest caz, mă limitez la consemnarea câtorva forme (variante) ale cântecului Bombyx Mori și la puțin din reacțiile unui adolescent care cunoștea varianta originală și pe unii dintre creatorii ei.

O variantă a cântecului de undeva din Moldova (nu mai știu dacă băieții erau din Iași ori Suceava… ori Suceveni din Iași) am auzit-o cândva pe Valea Prahovei.
Printre caracteristicile de care îmi aduc aminte sunt următoarele:

  • avea numele alterat (dacă îmi aduc aminte bine, ceva de felul Bendis Morris…, care m-a dus automat cu gândul la zeița Bendis)
  • în loc de bandiți și cartofori era bandiți și pocheriști
  • în loc de tigri, lei și leoparzi era o variantă armonizată cu specificul biotopului local elefanți și leoparzi (dând o interesantă contradicție cu vânarea concretă, adică de lei)
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele bălțate
  • în loc de cu un pistol la mii de negri era cu-n revolver

Dar există variante și mai îndepărtate de original.

În Județul Constanța am auzi, în vara lui 1985, o formă ce avea titlul Gingis Morris și niște versuri foarte ciudate, dar pe care, din păcate, nu le-am reținut (fiind, ca să zic așa, unică audiție).

Fără să cunosc legătura, am putut auzi în munți, la o cabană, o altă variantă cu același titlu. Băieții erau din Rahova și Ferentari, din câte spuneau ei.
Față de original îmi amintesc de următoarele deosebiri:

  • în loc de Bombyx Mori era Gingis Morris
  • în loc de din Chicago era de la Texas
  • în loc de (fetele) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân așa cu ei
  • în loc de au plecat era au ajuns
  • în loc de să vâneze tigri, lei și leoparzi era printre bambuși, cocotieri și palmieri
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei era cu tam-tamuri plini de groază
  • în loc de s-adunară era au ieșit ca să vază
  • în loc de mintea lumii noastre era mintea luminoasă
  • în loc de dar e foarte sănătoasă era dar și foarte sănătoasă
  • în loc de a fugit era s-a ușchit

Am obligația de a pune un semn de îndoială asupra variantelor consemnate, dat fiind că au trecut cel puțin trei decenii de când le-am auzit. Dar și de a recunoaște faptul că le-am reconstituit cu ajutorul unor prieteni, fiecare consemnând ceea ce își aduce aminte și confruntând consemnările. Astfel încât am lăsat deoparte tot ceea ce nu apărea în consemnările fiecăruia.

ÎnCheieRe

Este ușor de înțeles că între Lupta cu Zmeiele și cântecul Bombyx Mori primul apare ca un fenomen superior.

Toți cei din Cartierul Grivița (fost Steaua CFR) au recunoscut faptul că rădăcinile acestei tradiții erau multiple: în obiceiuri bucureștene, dar și în datinile unor sate sau regiuni din care proveneau locuitorii cartierului.
Pe de altă parte, Lupta cu Zmeiele din Grivița – și, poate, nu am cercetat, și din alte locuri – reprezintă un fenomen esențial, deși ignorat, pentru istoria zborului la Români.
China plasează zmeiele ca parte a începutului istoriei zborului la Chinezi. La fel o fac multe alte țări. Ca urmare, încadrarea oferită mai sus este o practică științifică obiectivă3.

Prin contrast, alcătuirea lui Bombyx Mori de către băieții de cartier din Grivița este un fenomen comun, pentru care nu se pot consemna elemente de excepție.
Realizarea de cântece copilărești, adolescentine sau mature este o practică universală a comunităților omenești, oriunde pe Pământ.
Calitatea intelectuală a versurilor, rod al unui nivel de cultură al oamenilor din Grivița – de la muncitor la profesor universitar – este și ea o particularitate ce se poate regăsi în unele manifestări similare din întreaga lume.

Ceea ce leagă, totuși, cele două fenomene, dincolo de locul manifestării lor, este apartenența lor comunitară.

În lipsa comunității – indiferent de ce a fost provocată lipsa –, Lupta cu Zmeiele dispare, iar Bombyx Mori devine altceva, suferind modificări puternice sau chiar radicale4.

Dacă cititorul a ajuns până aici, cu siguranță a simțit cel puțin o duioșie, dacă nu un interes puternic, pentru fenomenul copilăresc, dar matur, al Luptei cu Zmeiele, pentru interesul avansat al copiilor și adolescenților din Grivița pentru muzică.
Însă nevoia de comuniune și comunitate este cea mai importantă lecție pe care ne-o dau cele două fenomene.
În unire stă puterea, zice tradiția străveche românească.
În unire stă puterea de a crea, de a zidi, de a trăi frumos.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Având norocul sau ghinionul, oricum crucea, unei închipuiri puternice, unei imaginații vii, când am auzit prima dată această variantă am izbucnit într-un râs puternic, pentru că mi-am închipuit fetele în cauză încercând să se uite la numele străzilor sau firme rămase cu ochii așa, adică în jos. ↩︎
  2. Variantă care mi s-a părut reușită, pentru că mi-am imaginat banda plimbându-se prin Chicago și, din întâmplare, ajungând în Africa Centrală. ↩︎
  3. Este evident că din istoria zborului la oricare popor, inclusiv din istoria aviației, fac parte fenomene astăzi prea mult neglijate, de la șoimărit sau învățarea prădătoarelor zburătoare (cu acvile, bufnițe, corbi etc.) și până la zmeie sau zburători de basm (precum vitejii care călăresc pajura). Indiferent că sunt fenomene concrete sau imaginare, ele fac parte din mentalul colectiv al dorului de înălțare, al dorinței de avântare tot mai sus. ↩︎
  4. Am ignorat și voi ignora variantele pornografie create în câteva medii, variante cel puțin dezonorante pentru realizatori și preluatori. ↩︎

De la Grivița în toată țara. Lupta cu Zmeiele și Bombyx Mori (II)

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

(prima parte)

Una dintre tradițiile de luptă ale Cartierului Grivița a fost Lupta cu Zmeiele.
Tradiția începe de la primele case și se aprinde cu putere după Al Doilea Război Mondial.

Desigur, zmeiele erau foarte răspândite pe atunci.
Din bețe, sfoară sau ață, lipici ori clei, bucăți de hârtie, carton sau pânză, copiii – și nu de puține ori, adulții – întocmeau cu drag felurite alcătuiri, mai mult sau mai puțin colorate.
Totul era bine gândit, de la cozile simple ori sofisticate, până la unele elemente de echilibru (incluzând uneori chiar o piatră ”de praștie” legată bine fie de un capăt al zmeului, fie atârnată de o sfoară scurtă).

Se înțelege, copiii mici învățau să întocmească zmeiele fie de la frații mai mari, fie de la alți băieți care aveau pricepere în asemenea meșteșug.
Unele zmeie… erau pentru fete.
Și erau făcute să nu se înalțe peste măsură, dacă băiatul era cuminte.
Dacă nu era cuminte, îl făcea puțin prea puternic, astfel încât fata să aibă nevoie de ajutorul său prima dată, și să îl potrivească din nou, ca să fie după puterile ei.

Cei mai pricepuți în înălțarea zmeielor, însă, aveau trei feluri de întreceri: două, pașnice, una, războinică.

Prima pe care o amintim este Câte de mult plutesc zmeiele1.
Este ușor de înțeles: câțiva băieți – uneori, mulți băieți – se adunau pe câmp, adică pe lângă Groapa lui Cuțarida ori dincolo de case, pe unde era vreun loc gol; și, punându-se la o depărtare anume între ei, ridicau zmeiele; cel care ținea cel mai mult în aer zmeul, câștiga.
Uneori, însă, nu putea să fie un câștigător: fie că se lăsa noaptea, și trebuia să meargă toți acasă, fie erau goniți de băieții mari sau de cine știe cine altcineva.
Se porneau, atunci, laude, schimburi de vorbe și chiar certuri, fiecare fiind încredințat că el ar fi câștigat.
Ceea ce, uneori, ducea și la mici bătăi, dar, mai des, la întreceri care să lămurească pretențiile.

A doua Întrecere cu Zmeiele era de obicei mai scurtă: cine putea să ridice zmeul cât mai sus într-un timp ales2.
De pildă, până șuiera trenul de ora X înspre localitatea Z – căci fiind aproape de linia ferată cunoșteau trenurile foarte bine și măsurau timpul după ele (ce-i drept, încă nu avusese loc schimbarea adusă de victoria comunistă, iar întârzierile trenurilor erau semnificative doar în vremuri cu zăpadă ori arșiță cumplită – când oricum nu se ridicau zmeie).

Întrecerea războinică era, evident, Lupta cu Zmeiele.
Aceasta era, de fapt, împărțită în întrecere și război.
Iarăși, fiecare dintre aceste părți putea să fie unu la unu sau pe cete.

De obicei Lupta cu Zmeiele avea ca țel prinderea ”zmeului dușman”, în așa fel încât să nu mai poată fi controlat de oponent.
Altfel spus, coarda zmeului propriu trebuia să se înfășoare peste coada și corpul zmeului advers, astfel încât să atârne ca o greutate de zmeul propriu și să poată fi adus la pământ.

Ca întrecere, Lupta cu Zmeiele să dădea în locuri alese prin bună înțelegere.
Putea să fie o stradă, de obicei într-o intersecție anume, putea să fie pe câmp.
Locații ca cea din urmă erau mai totdeauna alese dacă lupta era pe cete, chiar și dacă luptătorii erau doi la doi.
La încheiere, zmeul învinsului se întorcea la acesta. Dar, dacă existase o asemenea înțelegere, era dator să îl ajute pe învingător cu o treabă, ori să îi cumpere ”ceva bun” (și, desigur, foarte ieftin) etc. De multe ori, însă, înapoierea se făcea fără nicio condiție.

Aici trebuie amintit faptul că în afară de zmeiele pentru fete sau pentru copii, zmeiele luptătorilor aveau anumite însemne (precum culorile cozii sau cozilor) ce arătau atât apartenența de stradă, cât și chiar pe cea personală (nominală).
Acest lucru este esențial pentru a înțelege Lupta cu Zmeie ca război.

Războiul cu Zmeiele, cum i se mai zicea, începea printr-o provocare.
Putea să fie o provocare deschisă, adică o declarație de război, sau o provocare pe ascuns, numită și invazie ori atac.

O declarație de război se făcea, de o obicei, între cetele de băieți – numite mai târziu și găști – sau între străzi, ori, mai rar, între grupuri de străzi (de obicei câte două dacă erau mai lungi, și trei sau patru dacă erau mai scurte).
Dacă una dintre părți simțea că are prea puțini luptători, putea să facă o invitație de/la război prin care să ceară ajutorul altora, astfel încât să fie șanse egale pentru cele două tabere.
Urma fie întâlnirea pe un teritoriu ales, fie invazia unora pe teritoriul celorlalți, după cum se hotărâse în comun.

Pe de altă parte, provocarea pe ascuns – de multe ori unu la unu – se făcea prin surprindere: ”dușmanul” sau atacatorul intra în teritoriul celui cu care voia să lupte și își înălța zmeul (aici trebuie cititorul să își amintească de culorile și însemnele care arătau teritoriul de care aparținea zmeul!).

Ridicarea zmeului străin era o declarație de război, la care trebuia să răspundă cel mai bun luptător cu zmeul din apropiere… sau următorul care era disponibil.

Existau și provocări pe ascuns în care atacatorii ridicau mai multe zmeie. Acțiune la care, desigur, se răspundea pe măsură.
În asemenea situații, însă, atacatorii erau supuși unui risc, pentru că apărătorii aveau dreptul să sară la luptă chiar dacă erau mai mulți.

În toate formele de Război cu Zmeiele ceea ce era capturat rămânea capturat.

Exista însă și posibilitatea răscumpărării, care adesea se negocia îndelung.

Cei mai urâți în toate aceste jocuri erau distrugătorii (distrugătorii de zmeie).
Aceștia erau băieți care foloseau lame de ras ori prețioasele și rare cioburi de sticlă (de obicei folosite de copii pentru confecționarea de bile de sticlă sau lupe). Acestea erau puse într-un anume loc de margine al zmeului – sau în mai multe, pentru cine își permitea un asemenea lux –, mai rar chiar pe sfoara zmeului, într-un anume loc, fiind folosite pentru a distruge zmeul inamic (zmeiele dușmane), ori pentru a le face pierdute (sau să se prăbușească) prin tăierea corzii (sforii).
Replicile la asemenea acțiuni erau uneori violente, dar de multe ori se aliau mai mulți luptători cu zmeiele care prindeau „zmeul criminal”, aducându-l la pământ.
Unde, după caz, era arătat părinților împricinatului – ceea ce ducea la dureroase și îndelungate pedepse –, ori (sau, după prezentare!) era ars ceremonial pe cine știe unde.

O a patra întrecere, mult mai rară și mai primejdioasă, era În Vânt sau Întrecerea în Vânt, când cei mai buni zmeiari (după o denumire probabil foarte locală), încercau să țină un zmeu ridicat în vânt puternic și mai ales capricios.
Primejdia de a-și răni mâinile era aici mai mare decât la Zmeu sus, iar admiratorii foarte puțini. În schimb zmeiele erau mai mereu distruse de asemenea întreceri, iar învingătorul primea doar mulțumirea că a câștigat (și palmele și degetele zdrelite).

Foarte multe dintre victorii erau sărbătorite la un focușor, încins pe ascuns pe câmp sau în groapă, ori prin alte adunări în care, dincolo de lăudarea celor mai buni, se cântau felurite cântece.
O bună parte dintre ele alcătuite chiar de talentele locale ale Cartierului Grivița.
Așa cum era Bombyx mori, asupra căruia ne oprim mai departe.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Numită, această întrecere, și Ținere, Întrecere de Ținere, Concurs de Ținere, Plutire, Întrecere de Plutire etc. ↩︎
  2. Avea mai multe nume, precum Cât mai sus, Zmeu sus, Întrecere de Înălțare, mai târziu și Concurs de Înălțare etc. ↩︎

ULTIMA GARDĂ

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

ULTIMA GARDĂ

În armată se petrec lucruri greu de crezut pentru cei din afară.

(Mihai Gh. Aldea, autorul i)

Ce spui, nepoate? Dacă am luptat în război? Păi când s-a terminat Războiul aveam șapte ani! Dar când eram de vârsta ta am făcut armata. Atunci armata era obligatorie. Adică învățai să-ți aperi țara cu arma în mână; sau cu specialitatea pentru care te perfecționai.

Cum ți-o alegeai? Mai rar ți-o alegeai. Era stagiu militar obligatoriu și mulțimi de tineri intrau în el – și îl terminau – în fiecare an. Puteai să cazi, cum se zicea, la doi, trei sau cinci ani. După arma la care te băgau la recrutare. Eu am căzut la trei ani. La Radiolocație. Adică la radare și transmisiuni Morse, mai puțin cu voce, că erau rare pe atunci.

Cum era în armată? Ce să-ți spun, nepoate, că era ceva atunci și altceva astăzi! În cel mai bun caz pot să îți povestesc prin ce am trecut eu. Și o întâmplare, zici? Sunt atâtea și atât de vii! Astăzi, când voi trăiți prin amăgirile din electronice, cum să înțelegeți cât de vii sunt cei care fac ceva cu mâinle lor? Cât înțelegi dacă îți povestesc? Poate vei înțelege după ce vei face și tu armata.

Să îți povestesc, totuși? Mă întreb ce.
Cum ajunsesem să descărcăm noaptea vagoane cu cărbuni într-un timp incredibil de scurt? Oboseala plăcută a muncii fizice și râsetele din spălător când ne vedeam negri ca niște draci? Sau cum a fost când am intrat prima oară de santinelă? Atunci namila de Jenică, zis Blândul, s-a speriat la venirea schimbului în miezul nopții și a început să strige disperat:
– Stai! Cine vine? De ce vii? Nu veni! Nu veni!
Multă vreme am râs, împreună cu el, de această întâmplare.

Sau să îți povestesc despre cum am fost cel mai slab la emisie – eram radiotelegrafist – până mi-am amintit că sunt pe jumătate stângaci? Când am mutat manipulatorul pe stânga și m-am antrenat ore în șir până am ajuns să când în Morse?
Noi trebuia să transmitem în Morse toate țintele de pe radar, astfel încât alte unități să știe exact ce se mișcă pe cer. Erau unități de aviație, de apărare anti-aeriană, comandamentul etc. Și trebuia să ai viteză, ca să transmiți în cod tot ce se mișcă – aeronavele noastre, aeronave amice și inamice sau ținte neidentificate (cârduri de păsări de obicei, uneori alarme false).

Era pe vremea aceea o alianță militară impusă de Uniunea Sovietică, numită Pactul de la Varșovia. Și toți cei din alianță se purtau urât cu noi. Așa că și noi aveam ambiția să ne arătăm cel puțin la fel de buni, dacă nu mai buni decât ei.

Într-o aplicație comună a Pactului de la Varșovia, ieșit din schimb și intrat la odihnă, am fost chemat de urgență. Era de rând un radiotelegrafist nou, un băiețel speriat ce rămăsese în urmă cu o droaie de ținte. Și am început să transmit ca și când ar ține de mine toată soarta omenirii – de fapt era ambiția națională, să nu ne facem de râs în fața Sovieticilor și celorlalți. De la început mi-am dat jos vestonul, apoi în timp ce transmiteam ceilalți mi-au scos cu grijă cămașa udă leoarcă de transpirație. Evoluau nenumărate aparate cu rol de avioane aliate sau dușmane și trebuiau transmise toate datele, în continuu. Șaisprezece ore de emisie continuă am avut, camarazii care erau acolo ștergându-mi transpirația de pe frunte și dându-mi câte o gură de apă. Când m-am ridicat, mâna stângă îmi bătea mai departe, reflex, fără să o pot opri. Dar eram fericit ca un copil, fericit total, pentru că am reușit. Și am adormit cu capul pe masă lângă castronul cu mâncare. Am fost felicitați și am primit și o permisie după aceea, dar asta a fost nimic pe lângă fericirea că am stat cu cinste în fața aliaților disprețuitori.

Oare te interesează toate astea?
Mai bine îți povestesc cum a fost în ultima gardă!

Trecuse o lună de când primii colegi fuseseră lăsați la vatră. Între timp armata se scurtase pentru Radiolocație de la trei la doi ani, așa că depășisem doi ani de stagiu. Doi ani de maturizare, de transformări. În meseriile noastre militare eram adevărați specialiști.

O lună peste doi ani. O lună în plus față de termenul de liberare. O lună care ne ascuțise sensibilitatea și ne silea să avem, uneori, comportări ciudate.

Nu mai intram în tură pe specializări decât în situații limită, când bobocii se pierdeau de emoție, copleșiți de răspundere. Atunci, jumătate mândri, jumătate lehămesiți, intram noi, veteranii, ca să salvăm situația. În restul timpului ne dovedeam excelenți gospodari sau consumam zeci de ore în gărzi. Adică făcând pază la unitate, având armele cu încărcătoarele burdușite de cartușe.

Era o toamnă lungită fără rost, ca o ciorbă făcută de un bucătar hoț. Sfârșit de noiembrie. Iarna nu se hotăra să-și arate puterea, chinuindu-ne nervii cu ploi a la Topârceanu, din care se smucea uneori brusc o ninsoare cu fulgi uzi, lipicioși, șficuiți de rafalele de vânt subțiri și tăioase ca o lamă de brici.

Eram șeful gărzii. Noaptea, lemnele aduse cu grijă din ajun ardeau frumos. Zăpușeală în corpul de gardă. Liniște și pace. Totul mergea normal, conform obiceiurilor adânc înrădăcinate. Ne mișcam adormit, schimbând doar cuvintele necesare, lăfăindu-ne în izmenele proaspete și goi până la brâu.

Ieșit din schimb, un soldat a fost trimis la furat castraveți. De fapt furam de la noi, căci noi făcuserăm toată treaba! Erau cei mai buni castraveți murați din lume! Butoaiele stăteau aruncate un sezon în apa rece a râului, la temperatură optimă. Murăturile deveneau acrișoare, însă rămânând verzi și tari, mirosind a vrej abia rupt. Am primit prada, furtul, cu exclamații de satisfacție: o boare înviorătoare a pătruns odată cu el și ne-am aruncat lacomi să ronțăim, cu mutre adânc satisfăcute, legumele reci ca inima gerului. Și, deodată, de afară, un răcnet de fiară-n cursă:

– Poarta nr. 1! Șeful gărzii la Poarta nr. 1! – și tot așa, repetat, urlat la nesfârșit, ca la un patefon stricat.

– Ăsta-i dobitoc? – am murmurat cu gura plină. Ce are de urlă în loc să telefoneze?

Am ieșit afară așa cum eram. În izmene și gol până la brâu. O fâșie din unitate era luminată ca-n palmă. Scăldată în razele unui proiector puternic, santinela se zbătea ca o muscă-n lapte, țipând ceva nelămurit. Antena radiolocatorului lucea argintată. Am strigat:
– Ieși, prostule, din lumină și taci!

Am urmărit razele până la șosea.
– Mama lor, asta ne mai trebuia acum!

Ne-am trezit. Am alergat la corpul de gardă.
– Alarmă! Echiparea! Armele și muniția!

Telefonez ofițerului de serviciu, explic situația, aprobă acțiunea. Dublez santinelele.
– Schimbul 3, comanda Caporal Dedul. Dedule, ocolește în stânga mult! Ieși prin spate! Schimbul 1 la mine! Armele! Bine! Ieșim prin dreapta, sârma ghimpată-i slăbită acolo. Atenție! Întâlnirea la șosea! Nu trageți fără comandă!

Am ieșit în goană, răsfirându-ne. Se-auzeau doar respirațiile rapide, alarmate, ale oamenilor. Șase sute de metri. Patru sute. Insolent, proiectorul lumina ca ziua. „Mă-ta pe gheață! Zob te fac!”. Două sute de metri. Ochii ieșiți din orbite de efort. Ne tragem spre centru ca magnetizați.

O siluetă delicată, ca o umbră chinezească, trece prin conul luminos. Proiectorul se stinge. O portieră trântită. Deschidem focul? În ce? În întunericul care ne-a orbit dintr-o dată?

Ne regrupăm trecând în revistă cu urări de bine toate rudele acelora. Gâfâim. Nervii încordați tresaltă într-una. Trebuie făcut ceva! Comand înăbușit:
– În șanț!

Ne aruncăm în noroi ca-ntr-o baie de răcoare, binefăcătoare. Stăm până dimineața. Stăm.

Am așteptat zadarnic.
Ne-am întors pleoștiți în unitate, am dat raportul și-am cerut ca de luni (era sâmbătă) să continuăm garda. S-a aprobat.

Eram și luni încălziți, cu fiecare ceas care trecea aiurea ne revenea îndârjirea, Caporalul Dedu cu doi ostași oprea orice se mișca pe șosea. Auzeam resemnați și înghețați bocnă blagoslovelile celor controlați. Nimic. Nu se întâmpla nimic, nimic, nimic.

E ușor să spui: am stat la pândă șase zile, oamenii aveau priviri fixe de nebuni, nu s-a văzut absolut nimic. Să te fi văzut acolo, cu noi, ca să simți.

N-am mai rezistat. Duminică dimineața – căpitanul se aștepta – am cerut încetarea gărzii. În învoire n-a plecat nimeni din grupul nostru. Am adormit și ne-am relaxat curățând minuțios armele pline de noroi și pete de rugină. Le priveam pentru prima dată ca pe niște ființe apropiate cu care împărțisem atâtea necazuri. Am jucat copcică pe patul din colț, până seara. Așteptam. Dar ce? Tensiunea creștea. Eram mereu mai nervoși, frazele se tăiau rapid între ele, așteptam… ce așteptam? Și Crețu n-a mai putut îndura:

– Hai, ne echipăm sau nu?

S-a auzit un „uf” general, ne-am liniștit și ne-am echipat tacticos, domol ca țăranii care pleacă la plug; dar cu o îndârjire cobind a rău în ochii fiecăruia. Am primit aprobarea. Nu vorbea nimeni. Știam totul dinainte.

Întunericul a căzut ca o batistă pe ochi la baba-oarba, lună nu era, cerul spuzit cu stele. Ca niște roboți de pâslă ne-am reluat formațiile și-am ieșit în câmp. Armele de ciocneau stins de nasturii mantalelor și-atunci, zeu al îndârjiților, am văzut că există și minuni: în față un proiector a sfâșiat carnea neagră a nopții, antena lucea argintiu și noi am devenit oameni.

Am nechezat ca un armăsar în călduri. Doar treizeci de metri până la șosea, vedeam tot. Am urlat:
– Vii, băă, vii?

Ne-am aruncat sforăind sudalme, lumina a murit, zadarnic, prea târziu, i-am trăsnit scurt, răbufnind săptămâna noroaielor. Era și-o femeie printre ei, dar milă nu era de loc.
Urletul meu și sunetul armelor automate armate, țevile îndreptate spre ei i-au încremenit. I-am imobilizat pe toți. Mașina a rămas pe șosea, un om lângă ea, un isteț își băgase cheia de contact în buzunar. Și calmi, acum foarte calmi, i-am condus pe prizonieri peste arătură.
– Atenție, doamnă, e sârmă ghimpată, să nu vă agățați!
I-am oprit în lumina crudă a neonului din punctul de comandă. Locotenentul Băbăluță a clipit repede și-a înhățat telefonul, unitate de intervenție a venit într-un timp incredibil de scurt. ii

Mergeam spre dormitor zâmbind obosit, mie mi se părea că și nițel trist, și-am adormit, Doamne, ce-am adormit! Douăsprezece ore în șir!

Când ne-am trezit a doua zi am aflat că a sosit ordinul de lăsare la vatră. Era în 25 Decembrie 1961. Primisem un minunat cadou de Crăciun.

Mihai Gh. Aldea

Note

i Născut la Târgoviște, în 1938, trecut în Veșnicie în București, în 2023, Mihai Gh. Aldea (pe numele real Mihai-Ion-Petre Aldea) este urmașul unei vechi ramuri a Aldeștilor Făgărășeni – trecută în secolul al XVII-lea în Plasa despre Buzău din pricina prigoanelor maghiar-calvine. Istoricul de luptă națională al familiei, însoțit de refuzul tatălui său (Cpt. Gheorghe Aldea) de a lupta alături de Sovietici îi aduc o viață de persecuție din partea regimurilor comuniste. I se interzice să urmeze Facultatea de Biologie din București după ce luase examenul de admitere cu notă maximă. Mânuitor de păpuși la Teatrul Țăndărică după ce are interdicție în a deveni actor, iar apoi și în a rămâne ca mânuitor de păpuși. Poet și scriitor, a fost repetat respins la publicare pentru că nu avea texte care să preaslăvească regimul și/sau „conducătorul iubit”. Renunță la publicare, până când fiul său izbutește să-i smulgă 17 poeme care sunt publicate într-un volum comun (Între vise… și… dor) în 2020. Alte texte ale lui Mihai Gh. Aldea au fost publicate pe blogul fiului său (mihaiandreialdea.ro). Tot aici apare și o poezie inedită a lui Marin Sorescu (O noapte ca o piatră despletită), primită de Mihai Gh. Aldea de la acesta atunci când erau în armată (în 1959). Tipograf, specializat în reproducerea operelor de artă, Mihai Gh. Aldea va trece de patru ori prin cancer. Se stinge în 3 August 2023 la Spitalul Municipal din București din pricina infecției nozocomiale căpătată chiar în acest spital. Inteligent și prea sensibil pentru binele lui, Mihai Gh. Aldea crește ca ateu în regimurile comuniste, pentru ca Părintele Ioanichie Bălan (1930-2007) să îi trezească conștiința și inteligența spre cunoașterea adevărului. Devine astfel Creștin, ctitor prin muncă fizică și prin orice ajutor a putut să dea la zidirea bisericilor Sfântul Daniil Sihastrul și Sfinții Români (Trapezului) din București, la refacerea turlei Bisericii Sfântul Gheorghe din Dracea (zidită de străbunicul său matern Pr. Sachelar Dobre Popescu) etc. Iubește pământul, lucrându-l cu dragoste și pricepere toată viața. Se implică astfel în mișcarea Semințe cu suflet, de înmulțire și răspândire a unor soiuri vechi de plante de cultură sau apartament – românești și străine. A salvat și creat unele soiuri de roșii precum „Roșia lui Aldea”, „Roșia Bunicului” ș.a.a. Pasionat de fitoterapie, a ajutat mulți oameni să găsească sprijin pentru sănătatea lor în această zonă a medicinii.

ii Informațiile adunate de mine de la ofițeri în retragere indică faptul că a fost o acțiune de spionaj și intercepție radio a unei țări „vecine și prietene” cu pretenții teritoriale asupra României.