„… individul – oricît de înzestrat şi de superior – nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.
– Constantin Hr. (vecinul meu de stranăde la Schitul Darvari) e instalator de profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să proorocească.  Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă Liturghia toată în genunchi, mănîncă (oricît de puţin) carne sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect – ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută- şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun „nea Costică”, mai ales „frate Hr.” – şi-i place. Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mîntui! nu te poţi numi creştin dacă bei, dacă mănînci, dacă mergi la teatru…) fac parte din diavoleasca ispită de dreapta a desăvîrşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii. O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto nu poţi fi evreu. Aceeaşi mentalitate. Una e desăvârşirea monahală, alta e viaţa creştinească obişnuită. Sub cuvînt că nu eşti desăvîrşit – ce bine ar fi – nu înseamnă, gata, că eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate blestemăţiile, că tot una e! (C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.)”
Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii