Despre genii şi talentele de curte

Se spune că în (Republica) România geniile sunt preţuite doar după ce mor. Artiştii de curte, intelectualii de curte şi alţii asemenea acoperă cu îndârjire orice talent real (mai ales liber). Chiar şi atunci când au parte de ceva recunoaştere în viaţă aceasta este totdeauna umbrită de gloria celor protejaţi (şi promovaţi) de politicieni.
Dovezi ale acestei realităţi se găsesc mereu.
Eminescu a murit sărac, internat pe motive politice şi asasinat (accidental sau nu…).
Caragiale a fost persecutate politic (pe motiv de… naţionalism).
Coşbuc a fost persecutat politic (printre altele pentru poezia „Noi vrem pământ”).
Toţi trei au avut parte de felurite campanii de calomniere, atât în viaţă, cât şi după moarte. Printre acuzele comune sunt unele ca: „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”.
La un secol (şi ceva) depărtare, cei trei rămân unele dintre cele mai mari genii ale Românimii. Doi, poeţi excepţionali, unul, dramaturg excepţional, unul, analist (politic şi nu numai) de excepţie, toţi trei patrioţi adevăraţi.
Comparaţi sprijinul pe care l-au avut cei trei din partea statului cu premiile, bursele şi alte ajutoare de stat acordate unor „promiţătoare” nulităţi. O să vedeţi în epocă felurite recenzii literare, premii şi felicitări aduse unor opere cel mult mediocre. Şi, revin pentru că este nevoie, nenumărate atacuri la care au fost supuşi cei trei.
Astăzi politicul sprijină – şi a sprijinit – o mulţime de literaţi şi intelectuali de curte. Scriitori cel mult mediocri – mereu în alergare după premii -, poeţi pe care nu îi apreciază decât rudele şi feluriţi cointeresaţi, filosofi fără filosofie etc., etc.
Talente mari, chiar uriaşe, de la Radu Gyr şi Nicolae Steinhardt la Demostene Andronescu şi Bartolomeu Anania sunt îngropate în uitare; dacă nu în atacuri şi calomnii (precum „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”).
Se pare că unele dintre cerinţele esenţiale pentru a fi politician de frunte este imbecilitatea: indivizii de astăzi nu conştientizează că peste veacuri vor fi priviţi cu aceeaşi scârbă totală, istorică, precum corupţii secolelor trecute.
Iar geniile, talentele, oamenii de valoare vor fi recunoscuţi ca atare. Volens, nolens.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Şi laşii scuipă pe bravi

Un deţinut politic, Nicolae Steinhardt, observa că cele mai mari ticăloşii, păcate şi patimi sunt cele care par mărunte. Cele care, otrăvind sufletul până în străfunduri, minor în aparenţă, dar definitiv, aduc omul şi societatea într-o stare de răutate fundamentală. Aici intră laşitatea, lipsa de demnitate, meschinăria şi multe altele.

Una dintre cele mai scârbavnice răutăţi ale lumii a fost veşnica grabă a laşilor de a-i scuipa pe bravi.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?„, întreba retoric Mihai Eminescu. El cunoscuse reflexul ticălos al decăzuţilor de a încerca să-i tragă în mlaştina cu rahat pe cei care se înalţă.

Acelaşi reflex îl vedem în jurul lui 21 Decembrie la foarte mulţi care scuipă pe jertfa celor care au ieşit atunci în stradă.

Fac un mic exerciţiu de analiză istorică şi politică: ce se întâmpla dacă nu ieşeau în stradă, dacă nu luptau şi chiar mureau cei care au făcut-o?
Ce se întâmpla dacă am fi stat acasă?

FSN-ul exista deja – i-am auzit primul comunicat cu câteva luni înainte de Congresul PCR, comunicat difuzat la Radio Europa Liberă şi/sau Vocea Americii.
Ar fi preluat puterea uşor, folosindu-se de agenţii strecuraţi să simuleze mişcările populare. Pentru că, în acest exerciţiu, Românii ar fi stat toţi acasă, nu ar fi existat sutele de mii de nebuni care au ieşit în stradă.
În stradă, prin urmare, ar fi fost doar „ei”: agenţii Securităţii, KGB-ului, AVO etc., care ar fi îndeplinit planul pentru România.

Deci, ar fi preluat puterea în ţară şi, simulând lupte cu „forţele teroriste ceauşiste”, i-ar fi chemat în ajutor pe Sovietici. Ceea ce, credincios planului iniţial şi comandanţilor de la Moscova, Ion Iliescu a încercat, de fapt, să facă. Doar că strada şi Guşe i-au dat planul peste cap.
Dar în exerciţiul nostru NU există Români în stradă, nu există nimeni care să fie gata să intre în Palat şi să-i sfâşie pe cei care îi cheamă pe Sovietici, nu există nimeni care să-l sprijine pe Guşe. Există doar conspiratorii şi oamenii lor. Guşe, dacă scoate un cuvânt împotrivă, se trezeşte arestat şi executat drept „contra-revoluţionar” şi „terorist ceauşist”.

Trupele sovietice intră în România, „ca să apere populaţia de terorişti”.
Să crezi că s-ar mai fi retras înseamnă să fi desprins de realitate: Armata a 14-a este şi acum în Transnistria.
Trupele ungureşti intrau şi ele, „să-i apere pe etnicii Unguri şi pe toţi Transilvănenii de teroriştii ceauşişti”.
Conform planului, în Dobrogea Sovieticii s-ar fi întâlnit cu „fraţii Bulgari”.
Răzbunarea pentru 1968 ar fi fost deplină, iar Ceauşescu ar fi fost executat doar după ce vedea România cucerită şi împărţită de cei pe care îi sfidase la invadarea Cehoslovaciei.

Planul – devenit public încă în 1990, dar încă ignorat de mulţi – era ca România să fie prima împărţită.
Moldova, Maramureşul şi Delta Dunării treceau la URSS, Dobrogea la Bulgaria, Transilvania şi Crişana la Ungaria, pentru Banat se certau Ungaria şi Iugoslavia.
Desigur, era doar prima parte a proiectului, pentru că ar fi urmat împărţirea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei etc.
Dar vorbim despre România!
Care ar fi fost redusă cel mult la Muntenia şi Oltenia şi ar fi devenit lagărul de „refugiaţi” al Europei.
Pentru ceea ce ar fi suferit Românii atunci, ceea ce trăim noi ar fi părut fericire…
Românii ar fi fost mai puţin în Europa decât sunt Kurzii pe pământurile lor străbune, împărţite între ţări străine.
Ne este rău, dar ar fi fost de mii de ori mai rău.
Asta s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi ieşit în stradă sute de mii de Români.

Da, România suferă.
Da, România nu o duce bine.
Dar dacă acei nebuni nu ieşeau în stradă, nu ar mai fi existat România, iar suferinţele Românilor ar fi fost de mii de ori mai mari.
URSS-ul, conform planului, a fost destructurat, desfiinţat.
Iugoslavia, conform planului, a fost destructurată, desfiinţată.
Cehoslovacia, conform planului, a fost destructurată.
Germania, conform planului, s-a unit şi a devenit prima putere europeană.
Crimeea, conform planului, a fost separată de Ucraina şi a căpătat un statut special.
Toate acestea – inclusiv schimbările din Caucaz – erau figurate pe o hartă apărută public în 1990.
Cu o singură excepţie: România!
Prima programată să fie destructurată, desfiinţată.

Doar că România era (este) o naţiune, nu o alcătuire artificială. Şi a avut sutele de mii de nebuni care au ieşit în stradă.

Ar fi putut România să meargă mai bine?
Să nu rateze Unirea din 1990, blocată de Ion Iliescu?
Să nu aibă trădătorul tratat cu Ucraina, impus de Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea?
Să nu ajungă la peste cinci milioane de Români daţi afară din Ţară? (etc., etc.)
Da.
Dacă ar fi fost ascultaţi cei care au ieşit în stradă şi au supravieţuit.
Dacă poporul i-ar fi urmat pe ei, în loc să urmeze Comuniştii din eşaloanele doi şi trei care s-au cocoţat la putere (din păcate, asta a mers conform planului…).
Dacă se respecta măcar punctul 8 de la Timişoara.
Dacă poporul i-ar fi urmat pe eroi, în loc să-i urmeze pe vânduţi, dacă gloata nu şi-ar fi vândut şansele istorice pe ţoalele şi mărgelele colorate ale străinilor.

Însă asta nu este vina sau problema celor care am ieşit în stradă atunci.
Este vina celor care au (aţi) votat cu FSN-ul, Ion Iliescu, Petre Roman…
Cei care au luptat şi au murit la Revoluţie şi-au făcut datoria faţă de Ţară.
Lupta lor şi jertfa lor este respectată de către orice om cu demnitate, dar este scuipată de către cei care ştiu că nu şi-au făcut datoria.
Pentru că laşii scuipă pe bravi.
Pentru că este mai uşor să-ţi baţi joc de cei care au făcut ceva, decât să recunoşti că nu ai făcut şi nu faci ceea ce trebuie.
Ticăloşiţii nu înţeleg existenţa cimitirelor militare, acolo unde sunt onoraţi cei care au avut curajul să-şi pună viaţa pentru un crez, fie şi greşit. Ei îşi îndreptăţesc laşitatea cu pretexte filosofice şi scuipă mormintele luptătorilor.
Dar asta nu schimbă măreţia jertfei eroilor!
Eroii de la Revoluţie au oferit României şansa de a mai exista încă trei decenii, a oferit Românilor mii şi mii de şanse de a îndrepta lucrurile, de a face o Românie mai bună.
Ce au izbutit Românii să facă din aceste şanse oferite de Eroii de la Revoluţie?
E o întrebare la care nu Eroii de la Revoluţie trebuie să răspundă, ci aceia care au votat cu cine nu trebuie; şi cei care ştiind că se merge pe o linie greşită nu au făcut tot ce puteau pentru a îndrepta lucrurile.
Cei care au făcut – şi fac – ceea ce puteau şi pot, chiar dacă nu au izbutit să îndrepte mult, tot au dat o mărturie bună; ceea ce înseamnă enorm.
Pentru că pe munca şi jertfa aceasta, de a face binele şi în cel mai cumplit vifor, şi în cea mai cumplită mocirlă, se construieşte tot ce înseamnă eroism şi sfinţenie.

Sfinţii Prigoanelor Comuniste nu sunt oameni care au izbutit să alunge Comunismul din România.
Sfinţii Prigoanelor Comuniste sunt martirii ce au izbutit să fie Români şi Creştini în vreme ce majoritatea cârtea între Cerbul de Aur şi cozile la iaurt, fără să îndrăznească nimic mai mult.
Asta nu face jertfa sfinţilor amintiţi vrednică de dispreţ ci, dimpotrivă, cu atât mai măreaţă.

În Decembrie 1989 nu credeam că vom scoate România din Comunism.
Dar ştiam că merită să încercăm, ştiam că pentru şansa României la libertate şi viitor merită să lupţi.
Pentru această credinţă disperată, unii dintre noi au murit, mulţi au fost răniţi.
Jerfa lor este nobilă şi măreaţă, ca a oricărui luptător pentru o cauză înaltă, mai ales atunci când înfruntă forţe copleşitoare, ştiind că nu are nicio şansă de izbândă.
Stând pentru ceea ce crezi, stând pentru libertate, în ciuda tuturor şanselor, proiectelor, conspiraţiilor, ştii că ai făcut ceea ce trebuie.
Laşii scuipă pe bravi.
Ceea ce arată cât de ticăloşi sunt, cât de murdari sunt, cât de goi sunt. Şi, desigur, cât de sus sunt cei bravi.

Cei căzuţi la Revoluţie au dat României şi Românilor, prin sângele lor, mii de şanse. Care există şi astăzi, întemeiate pe acelaşi sânge, pe aceleaşi jertfe.
Şi fiecare poate să aleagă ce face mai departe.
Filosofează de pe margine? Scuipă pe bravi? Închide ochii? Fuge?
Sau se ridică, munceşte şi luptă.
Chiar dacă nu vei izbuti să schimbi o Ţară sau o lume aşa cum ar trebui, te vei schimba pe tine! Este de ajuns.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Istoria făcută de Ţăran

În cărţile lui Lucian Boia şi altor falsificatori ai istoriei de pe aceeaşi linie se merge pe ideea că oraşul a fost totul; se prezintă mahalagii, cu relele şi bunele lor, drept „prototipuri româneşti”, se prezintă realizările şi neîmplinirile orăşeneşti ca paradigmatice pentru Români şi ţările lor. Asta cu toate că se recunosc două fapte ce schimbă radical viziunea:
1. Până în 1900 peste 90% din populaţia românească din Muntenia şi Moldova (dar şi din alte părţi!) trăia în afara oraşelor;
2. Până după 1900 o foarte mare parte a populaţiei oraşelor – adesea majoritatea acestei populaţii – era străină (alogenă, venetică, venită din afară, alegeţi dvs. termenul).

Se prezintă, de fapt, de către asemenea constructori ai unei mitologii neo-marxiste, zişi „demitizanţi”, o imagine total propagandistică, bazată categoric pe fapte, dar care sunt atribuite mincinos:
– toate relele mahalaleor ne-româneşti sau doar semi-româneşti (fie că sunt mahalale dominate de Greci, Turci, Evrei, Ţigani, Ruteni, Ruşi, Secui sau oricare alţii) sunt exacerbate şi atribuite Românilor.
– toate realizările orăşeneşti, din orice domeniu, sunt exacerbate şi atribuite străinilor.

Procedeul este simplu şi eficient!
Ţăranii – adică oamenii Ţării – mai apar doar pentru a fi criticată „înapoierea societăţii româneşti” care, spre jalea doctrinei marxist-leniniste, are prea puţin proletariat. Sau pentru a fi acuzaţi ei de toate relele mahalalelor…

O descriere a „mahalalelor româneşti” o găsim la Nicolae Steinhardt, de etnie Evreu, de suflet Român. Doar că aceasta este admirativă. Isteţimea Românului de aici, bunul simţ, legătura lui vie cu pământul şi Ţara, cu Străbunii şi tradiţia românească, ospitalitatea lui, voia bună, dragostea faţă de copii, hazul, bucuria – sunt doar câteva din cele pe care Nicolae Steinhardt le găseşte vrednice de laudă în multe din scrierile sale.
Scrieri „de sertar”, adică alcătuite pe ascuns, în plin comunism – şi repetat distruse de securişti -, fără nădejde de publicare, deci cu atât mai sincere, lipsite de orice motivaţie pecuniară, politică, socială etc.

Desigur, mulţi văd în viaţa ţăranului român o inerţie, pasivitate, resemnare – care în fapt le aparţine, le este în mod real şi radical proprie, aşa că o atribuie celorlalţi.
Este de observat că au iubit şi respectat ţăranul român tocmai oamenii activi ai istorie noastre, oamenii care într-adevăr au încercat să zguduie veacul sau să zidească „ceva” împotriva nesfârşitelor furtuni – de la Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Corneliu Zelea Codreanu şi până la Iustin Capră, Petre Ţuţea ori Simeon Mehedinţi. Aceştia, chiar dacă au văzut lipsurile, racilele, chiar patimile ce se răspândeau în popor au văzut şi calităţile, talanţii, meritele, virtuţile acestuia. Au văzut şi ţăranul model din punctul de vedere al culturii populare, şi ţăranulde râs” (de batjocură) al aceleiaşi culturi; înţelegând astfel real sistemul de valori al ţăranului român.

Desigur, aşa cum am spus şi altădată, astăzi Republica România este dominată de Românofoni. Şi la ţară, şi la oraş Românii sunt o minoritate. Tocmai de aceea restabilirea valorilor este esenţială, este singura cale spre supravieţuire.

Cei care pretind că ţăranul român a fost o figură istorică inertă, la dispoziţia clasei politice, sunt oameni care, voit sau nu, ignoră realităţile istorice. Ca să dăm un exemplu de numai 50 de ani şi doar din Muntenia şi Moldova, notăm: 1866, 1880, 1881, 1907. Sunt, toţi aceştia, ani în care dezarmatul ţăran român s-a ridicat la luptă cu sistemul.
Mai aprope de noi este Pungeşti 2014, când aceeaşi dezarmaţi ţărani români au înfruntat trupele de represiune ale politicienilor corupţi şi mafiei corporatiste.
Disproporţia de forţe a fost totdeauna uriaşă, rănile produse de represiunile „iubitorilor politicieni” – îi va judeca Dumnezeu pe toţi vinovaţii! – cumplite. Dar cum pot înţelege aceste lucruri cei care niciodată nu au luat parte la asemenea mişcări, cei pentru care istoria este alcătuită din filme propagandistice şi „analize” goale făcute de oameni sterpi?
Între 1866, când ţăranii români se răscoală să-l apere pe Alexandru Ioan Cuza – care le face cu mâna din mers – şi 1907, când ţăranii români se răscoală să-şi apere pământul muncit şi înstrăinat, „inerţii” au dat României mii şi mii, de fapt zeci şi zeci de mii de eroi. Cei care s-au dus voluntari în Războiul de Independenţă constituie alt capitol de istorie ţărănească. Unul niciodată înfăţişat cum se cuvine în manuale, niciodată înţeles pe deplin.

Mai trist este că mulţi nu înţeleg faptul că şi în 1859, şi în Războiul de Independenţă, şi în 1917-1918 au fost clipe în care ţăranul român, ostaşii români, ţăranii „proşti”, AU AVUT DE ALES, AU AVUT PUTEREA. Sacrificând orice dorinţă de răzbunare, orice interes personal pentru acest bine. Aşa au făcut în 1859, aşa au făcut în 1877-1878, aşa au făcut în 1916-1919.

Atunci când bolşevicii au vrut să facă revoluţie în Moldova, în plin război, să înlăture Regele, îndemnându-i pe ţăranii români să răzbune durerile din 1907 şi ale unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţiţăranii români au avut puterea. Şi au hotărât istoria, nu doar a Ţării, ci chiar a lumii. Dacă în 1917 biruia la Iaşi Revoluţia Bolşevică, nu ar mai fi fost stavilă în extinderea U.R.S.S. până în Bavaria (a se vedea şi eseul despre Revoluţia Bolşevică din Ungaria). Istoria Europei şi a lumii s-ar fi scris altfel; şi nu în bine.
De ce au respins ţăranii români chemarea la revoluţie, răzbunare, luarea puterii?
Să ne aducem aminte că aceştia NU erau nişte oarecare, erau eroii care dăduseră măsura vitejiei lor din ofensiva din Ardeal până în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz…
Dar pentru ei Ţara şi Neamul au fost mai presus de suferinţele şi durerile lor, mai presus de răutăţile vieţii, mai presus de satisfacţiile meschine de care au jubilat atâţia alţii. Şi în loc să se alăture revoluţionarilor bolşevici, le-au pus baioneta în piept şi i-au trimis în ţara lor.

Da, când pui toate acestea la un lor şi vezi o asemenea purtare, un asemenea eroism, pare ireal.
Dar pare ireal pentru că este gigantică deosebirea dintre statura sufletească şi morală a acestor ţărani români prin comparaţie cu mahalalele neromâneşti şi mizere din care se trage societatea românească de astăzi.

Avem Români şi avem Românofoni. Şi alegem ceea ce suntem.
Între timp, nu pot decât să-mi plec genunchiul în faţa Istoriei făcută de ţăranul român, cu mii şi mii de ani lumină mai înaltă decât bâiguielile intelectualiste românofone.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ispita de dreapta a desăvârşirii

„… individul – oricît de înzestrat şi de superior – nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.
– Constantin Hr. (vecinul meu de stranăde la Schitul Darvari) e instalator de profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să proorocească.  Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă Liturghia toată în genunchi, mănîncă (oricît de puţin) carne sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect – ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută- şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun „nea Costică”, mai ales „frate Hr.” – şi-i place. Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mîntui! nu te poţi numi creştin dacă bei, dacă mănînci, dacă mergi la teatru…) fac parte din diavoleasca ispită de dreapta a desăvîrşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii. O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto nu poţi fi evreu. Aceeaşi mentalitate. Una e desăvârşirea monahală, alta e viaţa creştinească obişnuită. Sub cuvînt că nu eşti desăvîrşit – ce bine ar fi – nu înseamnă, gata, că eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate blestemăţiile, că tot una e! (C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.)”
Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii