Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (II)

În prima parte a acestui mic studiu am prezentat cele două căi pe care lucrează deznaţionalizarea (forţă şi viclenie), ca instrument al neopritei lupte dintre puterile lumii (fie ele mici sau mari). De asemenea, am prezentat câteva curente deznaţionalizatoare devenite clasice (latinismul apusean, pseudo-alegerea între Dumnezeu şi naţionalitate, neo-naţionalismul comunist) şi un vastă mişcare deznaţionalizatoare de astăzi, Dacismul. Am arătat câteva din principiile prin care acesta încearcă să-i convingă pe Români să-şi abandoneze neamul, să renunţe la însuşi numele de Român şi România, să adopte o „naţionalitate” inventată de unii sau alţii dintre ideologii (neo)comunişti. Am menţionat pe scurt falsificarea de către Dacism a Dacilor, Tracilor şi Romanilor, în cadrul eforturilor de deznaţionalizare a Românilor prin atragerea către o altă identitate naţională (cea a „Dacilor”, „Tracilor”, „Geţilor”, „Agatârşilor” etc. născociţi de grupările daciste, străini realităţii istorice şi, evident, străini de ceea ce sunt Românii de două mii de ani). Am încheiat amintind de încercările de a pretinde o vechime a Dacismului inexistentă, inclusiv prin invocarea unor nume ca cel al lui Mihai Eminescu. Vom încerca să prezentăm aici, pe scurt, texte eminesciene care să lămurească lucrurile, să ne arate în ce măsură Mihai Eminescu a fost adeptul vreunui curent dacist sau, dimpotrivă, al iubirii sănătoase faţă de Neamul Românesc.

B. Mihai Eminescu şi iubirea sa de neam

Atâta foc, atâta aur,
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte… 

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.

Pentru că este invocat adesea de felurite grupuri daciste ca un fel de „adept al Dacismului” şi al „dacizării Românilor”, Mihai Eminescu trebuie studiat spre a fi înţeles întru adevăr.
Sunt câteva întrebări la care trebuie să găsim răspuns:
1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? Socotea că suntem Daci sau Români?

Fără să facem aici un studiu extins, bazându-ne pe textele eminesciene ca atare, putem constata că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, privindu-i cu romantică nostalgie şi arătând că aceşti Străbuni ai Românilor merită respect şi dragoste. De asemenea, Mihai Eminescu a socotit că Dacii sunt dispăruţi ca neam, trăind prin moştenirea păstrată de Români. Dar, şi trebuie să amintim acest lucru de la început, Mihai Eminescu nu s-a limitat nicio clipă la dragostea şi respectul faţă de Daci. În primul rând, Romanii au ocupat, după cum vom vedea, un loc cel puţin la fel de însemnat în sufletul, gândirea şi viaţa lui Mihai Eminescu. În al doilea rând, Mihai Eminescu nu a uitat nicio clipă faptul că Dacii erau o ramură a Tracilor, şi că Românii sunt urmaşi nu doar ai Daco-Romanilor, ci ai Traco-Romanilor.
Cităm:

„Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei şi Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi, şi pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorţii ca asupra cămăşii lui Crist, de această dată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României. Nu e, într-adevăr, popor megieş care să n-aibă români sub jugul său: sărbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemţi, fiecare are, unii milioane, alţii sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi robie.
[…]
Nu există un stat în Europa orientală, nu există o tară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 25 Mai 1879)

Revenind la Daci, se ne amintim că şi în Memento mori, şi în Rugăciunea unui dac, găsim o nostalgie romantică faţă de aceşti Străbuni, înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, legaţi de natură, trufaşi, înclinaţi spre blesteme (inclusiv auto-blesteme), politeişti etc.
O nostalgie la fel de romantică există şi în Memento mori şi în alte scrieri faţă de Romani, de asemenea înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, ordonaţi, autoritari, trufaşi, politeişti etc.
În hotarele cunoştinţelor secolului al XIX-lea Mihai Eminescu se arată nu doar a fi fost un istoric erudit, ci şi un sintetizator de excepţie, izbutind să găsească asemănările şi deosebirile celor două popoare, frumuseţile şi scăderile celor două civilizaţii. Iar dacă pe Daci îi priveşte ca stinşi, pe Romani îi priveşte ca decăzuţi şi incapabili să moară, dar şi să se ridice cum trebuie. Dovada fiind, pentru Mihai Eminescu, chiar Românii. Pe care, în Memento mori, în secţiunea dedicată Romanilor, îi introduce astfel:

„Sâmburele crud al morții e-n viață… Și-n mărire
Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu crește rușinoasa-i degradare
Și nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.

Căci a morții braț puternic, când stă viața s-o despartă,
Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă,
Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator:
Zeii pregetă să-și deie-a lor sentință… Și-n uimire
Cugetă ­ de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei ­ și dacă mor ei ­ suntem noi nemuritori?…

Strănepoții?… Rupți din trunchiul ce ni da viață fertilă,
Pe noi singuri ne uitarăm printre secoli făr- de milă.
Ei purtau coroane de-aur, noi duceam juguri de lemn…
Exilați în stânci bătrâne au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat mărirea veche, cu rușine chiar de nume,
Multe semne de pieire și de viață nici un semn.

Au fost vremi când pe pământul lor n-aveau loc să-nmormânte
Morții lor… P-inimi regale și pe membrele lor sfinte
Spânzura zdrențe umilice de sclavi, de cerșitori ­
Căci simțiră-n ei scânteia care secolii aprinde.
Întronați au fost în tronuri arse-n foc… Și pe-a lor frunte
Pusu-ș-au de fier coroane arse-n foc sfășiitor.

Și deși-n inima noastră sunt semințe de mărire,
Noi nu vrem a le cunoaște; căci străina-ne gândire
Au zdrobit a vieții veche uriaș, puternic lanț;
Secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare
L-au creat… în noi el este; noi îl stingem. Dacă moare,
Noi murim… ramul din urmă din trupina de giganți.

Când îi cugeți, cugetarea sufletu-ți divinizează.
În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei;
Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie…
Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei…”

În faţa acestui text, în care Românii sunt văzuţi de Mihai Eminescu drept urmaşii drepţi şi ultimi ai Romei vechi – şi nu ai celei germanice, papistă!-, în care continuitatea dintre Romani şi Români este atât de clar înfăţişată, nu poţi să nu te îngrozeşti de răutatea mincinoasă a propagandei daciste.
Căci, da, este limpede că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci – pe Dacii adevăraţi, aşa cum sunt mărturisiţi de izvoarele antice, nu cei născociţi de comunişti şi neocomunişti. Şi tot limpede este că privindu-i pe Daci ca pe unii dintre Străbunii noştri, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat şi pe Romani, pe trunchiul cărora altoindu-se Dacii au născut Neamul Românesc.
Desigur, cine vrea poate să conteste această viziune – aşa cum oricine poate contesta orice. Dar este viclean şi neruşinat să-i atribui lui Mihai Eminescu acest Dacism contemporan, anti-românesc şi deznaţionalizator. A răstălmăci atât de urât şi nedrept cuvintele şi ideile cuiva este profund dezonorant. În faţa unei asemenea purtări înşişi Dacii, dacă ar mai trăi, ar răspunde cu armele, distrugându-i – după obiceiul dacic – pe cei care le batjocoresc numele, legându-l de asemenea practici mizerabile.

Dar, cutremurător, presimţind o asemenea otravă anti-românească, din vederea seminţelor pe care străinii le răspândeau şi atunci, Mihai Eminescu scrie şi următoarele:

„Constatam mai înainte de toate ca românii nu sunt nicairi colonisti, venituri, oamenii nimanui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populatie nepomenit de veche, mai veche decât toti conlocuitorii lor. Caci daca astazi se mai iveste câte un neamt singular care cauta sa ne aduca de preste Dunare, nu mai întrebam ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astazi cestiunea originei noastre, abstragând de la împrejurarea ca o asemenea interesanta cestiune nu este de nici o importanta. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români si punctum.
Nimeni n-are sa ne-nvete ce-am fost sau ce-am trebui sa fim; voim sa fim ceea ce suntem – români.
[…]
A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”
(Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, Noiembrie 1876)

şi

„Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casă noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
(Mihai Eminescu, Discurs la Primul Congres al Studenţilor Români de la Putna, Putna, 25 Mai 1871)

şi, referitor la forma cea mai răspândită a Dacismului de secol XIX, formă numită, mai des, „daco-românism”…

„… o invenţie austro-rusească, făcută spre a fi opusă de o putere celeilalte […]
… e de o parte de origine austriacă, pe de alta de origine rusească. Iosif II şi Ecaterina II sunt părinţii ideii daco-române, ceea ce se probează printr-o sumă de documente.”
(Mihai Eminescu, Imperiile vecine şi Daco-România, în Timpul, 2 Octombrie 1880)

Am citat pe larg aceste texte eminesciene deoarece ele aduc lumină şi în privinţa poziţiei lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Românească (Ortodoxă), pe care o apără sistematic. Merită amintit aici că Mihai Eminescu a avut un traseu obişnuit pentru un om inimos şi inteligent, începând cu un patriotism afectat de concepţii de stânga în tinereţe, pentru ca după întâlnirea cu Apusul să meargă spre Conservatorism (adică în dreapta spectrului politic) şi să treacă de la romantism şi sincretism la o apropiere tot mai mare de Biserică (în ultimul deceniu din viaţă începând să se spovedească periodic la Mânăstirea Putna şi să înţeleagă tot mai mult Ortodoxia). Dar chiar şi în perioada sa de început, în care se afla la distanţă de viaţa creştină, Mihai Eminescu a dovedit neîncetat respect faţă de Biserică şi a apărat-o în toate privinţele. Cunoştinţele sale istorice profunde unite cu patriotismul său îl duceau la o concluzie logică, elementară: Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882). Pe această linie de gândire, pentru administraţiile locale Mihai Eminescu vedea existenţa a trei îndatoriri fundamentale: „biserica, şcoala şi căile de comunicaţiune”  (Mihai Eminescu, Timpul, 6 Decembrie 1881). Biserica fiind pentru Eminescu, după cum se vede, cea dintâi.
De asemenea, se vede în aceste texte, şi în altele pe care le prezentăm, precum şi în multe pe care le-am lăsat deoparte, faptul că Mihai Eminescu pune pe primul rând interesul şi dezvoltarea naţiunii, Statul fiind privit – extrem de corect şi extrem de rar astăzi – ca o anexă sau o unealtă a interesului naţional; iar în cazul încălcării acestui statut, ca sistem parazitar. Şi, în sfârşit, aceste citate arată dragostea şi respectul gânditorului român faţă de popor; ale cărui lipsuri le vedea foarte bine, dar văzându-i, totodată, şi uriaşele calităţi, dar mai ales nesfârşitele suferinţe.
Şi, desigur, în afară de toate acestea se vede limpede poziţia eminesciană faţă de Dacism. Pe care îl socoteşte, documentat, o născocire austro-rusească.
Şi are dreptate, deşi s-ar cuveni să adăugăm că anumiţi principi ai Transilvaniei, Unguri de origine, au avut şi ei rolul lor în apariţia acestui curent. Acest Dacism de secol XVI-XVII a apărut pe fondul cuceririi Ungariei de către Turci. În lipsa micului imperiu-regat din trecut, Ungurii au privit către cele trei Ţări Româneşti rămase neocupate de Turci – printr-o continuă jertfă a Românilor. Şi s-au gândit că invocarea amintirii Daciei poate asigura o unire sub conducerea lor. Ideea avea să fie preluată mai târziu de Papalitate, Austria şi Rusia şi folosită în diferite moduri, după interesele lor, născând ulterior şi Dacismul comunist şi formele neo-comuniste de astăzi.
Pentru Mihai Eminescu, la fel ca pentru Românii din trecut, România nu se putea mărgini la Dacia, ci trebuia să cuprindă, fie şi doar spiritual, dacă nu politic, cea mai mare parte a Românimii.

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Deci întorcându-ne la întrebările puse mai sus, observăm că cea privitoare la poziţia lui Mihai Eminescu despre Dacism este cu atât mai necesară cu cât există un citat repetat insistent de adepţii Dacismului:
În România totul trebuie dacizat„, sau, cu o formă ceva mai restrânsă şi mai aproape de adevăr,
„[Eminescu a spus:] totul trebuie dacizat„.
Citatul este scos din context şi trunchiat, se cuvine să o spunem de la început.
Este smuls dintr-un articol fără titlu, apărut în 1881 în Timpul (pe 29 Iulie) şi reluat ulterior sub numele „Pătura superpusă„.
Articolul este o replică dată unui ziar comunist/de stânga/liberal din epocă (tipic pentru propaganda anti-românească, acel ziar este intitulat… Românul) şi care atribuia lui Mihai Eminescu – şi ziarului Timpul – o ideologie a antagonismului dintre Moldoveni şi Munteni.
Mihai Eminescu neagă categoric a avea asemenea idei şi subliniază faptul că există o singură rasă românească (termen adeseori sinonim celui de naţionalitate în epocă, dar peste care s-a suprapus, tot mai mult, o pătură străină de fanarioţi şi alţi alogeni, „un element nou şi hibrid„.
Cităm:

Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s- au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.
Fizic
şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreţia străinilor şi votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.
Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în
Ţara Românească decât în Moldova, dar şi aci ele se află mai cu seamă în centrele şesului, nu prin oraşele de la munte, nici prin ţinuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii’i confundă apoi cu populaţia istorică a Ţării Româneşti, precum se află în sate în genere şi îndeosebi la Câmpulung , la Tîrgovişte, la Târgu- jiului ş.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni.
[…]
Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei româneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie , oricât neam sili, nu putem corci stejar.
Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mâni va fi poate organizaţia socială, poimâni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.
Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro-germană , vedem pârghiile cari-i ridică aşezate în afară, pe când înlăuntru n- avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.
(Mihai Eminescu, în Timpul, 29 Iulie 1881)

Trecem aici de nădejdea lui Mihai Eminescu de a vedea în 1921 o Românie liberă de pătura suprapusă de străini ce conduc România antiromâneşte pretinzându-se, totodată, Români. O nădejde ce nu s-a împlinit nici astăzi, la aproape 100 de ani de la 1921…
Dar pentru a rămâne la subiectul nostru observăm dragostea lui Eminescu faţă de naţiunea română, faţă de limba română, faţă de orânduirea socială românească, faţă de Biserica românească, faţă de tot ceea ce este românesc. A interpreta în acest context afirmaţia „totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte” ca una anti-românească, aşa cum o face Dacismul, este imposibil pentru o minte raţională. Dimpotrivă, afirmând unitatea elementului românesc din Dacia ca premiză pentru afirmaţie, şi aşezând-o într-un context al naţionalismului românesc, Eminescu arată clar că prin termenul respectiv se referă la recâştigarea dominaţiei româneşti – politic, economic, religios, cultural, militar etc. – cel puţin în hotarele Daciei. Înţelesul nu este doar clar, ci revine şi în alte contexte, comentatorul Scrierilor politice observând, de exemplu, că „În împrejurările nesigure din vremea războiului oriental, Eminescu exprimă clar ideia că ţinta noastră trebue să fie asigurarea naţionalităţii, nu formarea unei Dacii politice.„.
Ceea ce „ratează” şi adepţii Dacismului, şi alţi interpretatori ai lui Mihai Eminescu, este faptul că în gândirea acestuia – ca şi în cea a lui Mircea Vulcănescu şi altora asemenea – România nu se reduce la Dacia!
Scrierile lui Mihai Eminescu despre Românii din sud, sau de dincolo de Tisa, înspre Apus, ori de Nistru, înspre Răsărit, stau mărturie a viziunii unei Românii care trebuie să îmbrăţişeze toată Românimea! O viziune, de altfel, elementară (după cum o arată, pe fapte – ale străinilor, din păcate – şi Eminescu). Orice naţie cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara nu este Statul! Orice naţiune cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara îmbrăţişează pe fiii ei oriunde ar fi aceştia! Repet în acest context un principiu fundamental, pe care l-am mai spus şi-l voi spune cât trăiesc:
Oriune este un Român este o Românie!
sau, altfel spus,
România este oriunde este un Român!

Cum privea Mihai Eminescu România ca Ţară a tuturor Românilor se vede limpede dintr-o poezie pe care, deşi am mai publicat-o, o regăm aici în întregime:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arme cu tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra hidrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând;
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

În contrast cu aceste dorinţe puternice şi înălţătoare ale unui suflet liber stau tinerii prăbuşiţi în viclenia deznaţionalizării prin robia plăcerilor, lene, laşitate şi alte asemenea patimi:

Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,
Cum cadeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!… căci anii trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
Poporul împărat.

Sculaţi-vă!… căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-au serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,
Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte
Misteriul cel sânt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.

Pentru orice om cu conştiinţă această poezie este cutremurătoare. Şi credem că pe un om sincer, care îşi caută rădăcinile cu onestitate, îl va zgudui şi îl va trezi.
Este cutremurător să vezi cum aceleaşi patimi înrobeau tineretul deznaţionalizat de atunci şi de astăzi – este efectul unei politici unitare în ideologie, deşi schimbătoare în forme, politica masono-comunistă.
Este cutremurător să vezi cum Mihai Eminescu, cel declarat de propagandiştii neo-comunişti drept „dacist”, încearcă să-i trezească pe tineri prin amintirea trecutului glorios al Străbunilor Romani, prin amintirea faptelor măreţe ale unui Cezar sau Traian…
Este cutremurător să vezi cum stă, în faţa minciunilor moderne care îi viclenesc pe Români să aleagă între Străbuni, mărturia iubirii de Străbuni a lui Mihai Eminescu, iubire ce îi îmbrăţişează pe Romani şi Daci împreună.

Reluăm, mai pe larg, un citat eminescian fundamental:

Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională;
disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;
desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie.
Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei „patriotice”? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]

Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
(Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)

Credem că, deşi pe scurt faţă de volumul operei eminesciene, am lămurit întrebările puse la început.

Mihai Eminescu i-a iubit pe Străbuni, respectându-le identitatea şi istoria, dar ştiind să facă deosebirea între ei şi Neamul Românesc. Romanii, Dacii ca ramură a Tracilor şi aceştia din urmă ca întreg şi-au avut locul lor în legătura cu Străbunii, văzută de Mihai Eminescu drept esenţială pentru Românism.
Mihai Eminescu a văzut Dacismul secolului al XIX-lea ca o capcană anti-românească, pe care Austria şi Rusia au iniţiat-o şi folosit-o împotriva Românilor, şi care le-a adus acestora enorm de multe suferinţe.
Mihai Eminescu a visat o Românie a tuturor Românilor, nu la una mărginită la Dacia; deşi a ştiut că eliberarea Românilor şi construirea României Mari (cu adevărat mare!) poate începe doar din Dacia, de la Nistru pân’ la Tisa
Mihai Eminescu a văzut ocuparea Regatului Român de o pătură superpusă (suprapusă, am zice astăzi), eterogenă dar categoric ne- şi chiar anti- românească.
În faţa tuturor acestor greutăţi, ameninţări, încercări etc. Mihai Eminescu a văzut câteva mijloace de rezistenţă şi înălţare fundamentale: Biserica, Românismul, munca inteligentă, legătura cu străbunii, cultura şi cultivarea, independenţa faţă de culturi şi puteri străine, vârtutea militară (ostăşească) şi vitejia.

Pentru oricine cunoaşte într-adevăr opera eminesciană – fie şi doar poezia, ori doar publicistica – este limpede că încercările adepţilor Dacismului de a-l confisca pe Mihai Eminescu şi a-l anexa lucării lor de deznaţionalizare a Românilor sunt doar o mărturie de profundă imoralitate. Ideologia în cauză este respinsă clar de Mihai Eminescu, cel care a iubit Biserica Românească şi Neamul Românesc mai mult decât propria viaţă. Cel care în faţa abia născutelor dispute dacisto-latiniste a concluzionat categoric: Suntem Români şi punctum!

Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care n-au înţeles, dăm răspunsurile sintetice la întrebările puse la început:

1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci.

2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Romani.

3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu a fost împotriva Dacismului, socotindu-l un instrument străin destinat distrugerii Românilor.

4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
Răspuns: Mihai Eminescu a socotit Biserica Ortodoxă Român Maica spirituală a Neamului Românesc, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică românească, azilul de mântuire naţională în ţările în care Românul nu are stat.

5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Român. Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? România. Socotea că suntem Daci sau Români? Români.

Ura faţă de Romani(a). Partea a II-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
Trecem acum la a doua parte a lucrării noastre,

b) Cât de adevărate sunt paradigmele comuniste anti-romane?

O să plecăm de la fraza sintetică

Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.” [Mişulin, 1953:20]

Care sunt faptele reale?

1. „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci

Această sintagmă este cel mai uşor de analizat, deoarece este geografică. A stăpânit Roma, într-adevăr, „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”?
Spre a răspunde avem nevoie să ştim, bineînţeles, cam cât din lume era cunoscut pe atunci de către Romani.
Cunoştinţele lor geografice erau destul de vaste, adunând atât ceea ce cunoşteau direct cât şi ceea ce adunaseră prin intermediul unor popoare cucerite sau învecinate, precum Grecii, Germanicii, Parţii, Perşii, Nubienii etc.
Ca urmare, Romanii cunoşteau Europa cu excepţia ţărmurilor nordice – Laponia şi celelalte zone de dincolo de Cercul Polar. De asemenea, cunoşteau Africa, cel puţin până înspre izvoarele Nilului şi alte părţi ale Africii centrale. Asia era cunoscută până în India şi China (a existat o delegaţie chineză care, pornită spre Roma, este păcălită de Grecii din Caucaz să se întoarcă înapoi, de teama că le-ar strica avantajele comerciale avute prin intermedierea negoţului dintre cele două împărăţii; de asemenea au existat unităţi militare romane refugiate în China în urma războaielor cu Perşii).

Romania sau Imperiul Roman - mic

Harta aceasta arată extinderile maxime ale Romaniei. Cu roz sunt regate sau alte state clientelare – adică asociate.
Se poate constata că până şi cuprinzând mările interioare în „pământul stăpânit de Romani”, tot nu se ajunge la „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”. Ea nu cuprinde nici 50% din Europa, doar o mică parte din Africa ce era pe atunci cunoscută, iar teritoriile asiatice, chiar la maxima lor întindere, sunt, faţă de ceea ce era cunoscut din continentul Asia, sub 15%. Deci, dacă excludem influenţa romană – care, într-adevăr, s-a extins în cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci – şi ne mărginim la ceea ce spune fraza („dominaţia Romei”) avem o suprafaţă ce nu atinge nici 25% din lumea cunoscută pe atunci.
De fapt, într-un clasament al imperiilor cunoscute în istorie, Romania ocupă abia locurile 20-22, la concurenţă cu Imperiul Otoman, Imperiul lui Alexandru Macedon şi Imperiul Mauria. Trebuie să observăm că în afară de Imperiul Otoman, celelalte două aparţin Antichităţii, la fel cu Romania. Mai mult, în aceeaşi Antichitate găsim şi Imperiul Ahemenid şi China Dinastiei Han Apusene, amândouă sensibil mai mari decât Romania; iar spre sfârşitul epocii romane începe naşterea statelor islamice, din care se vor naşte şi Califatul Abasizilor şi cel al Omeiazilor, amândouă mai mult decât duble ca suprafaţă decât Romania (în aceeaşi „lume cunoscută pe atunci”).
Toate aceste informaţii ne arată că afirmaţia autorului sovietic este o evidentă falsificare a realităţii, o ignorare intenţionată, motivată politic, a adevărului istoric şi geografic.
Desigur, unii ar putea spune că falsul în cauză este minor în discuţie, este o „doar o exagerare” etc., de parcă o ditamai minciuna, cu ignorarea unei realităţi evidente, poate fi minoră. De fapt, ea arată foarte clar subiectivismul adânc al autorului comunist: nu contează realitatea, contează învăţătura Partidului. Ori, de vreme ce Partidul – şi, mai ales, sfinţii săi prooroci, Marx şi Lenin! – au decretat că Imperiul Roman a fost iadul întruchipat, răul pe pământ, modelul fundamental al imperialismului exploatator etc., aşa a fost chiar dacă nu a fost aşa!
Vom arăta mai departe acest lucru şi în alte puncte, dar ne oprim acum asupra faptului evident că stăpânirea romană – cu bunele şi relele ei – nu s-a întins, aşa cum pretind comuniştii, „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci”.

2. „Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20]

Observăm aici că autorul recunoaşte înfiinţarea Romei în secolul al VIII-lea î.Chr.
Care era întinderea stăpânirii romane la acea dată, la cca. 300 de ani – dacă nu mai mult – de la aşezarea celor câteva triburi latine pe malurile Tibrului?
Nici măcar 50 kmp!
Da, după 300 de ani de la venirea lor în Italia, Latinii stăpâneau o suprafaţă mai mică decât multe comune de astăzi din România! Doar în 620 î.Chr., adică la 400 (patru sute!) de ani de la aşezarea lor în Italia, Romanii ajung să aibă însfârşit un port (Ostia). Chiar şi atunci Terra Romanorum era mai mică decât un judeţ din România contemporană… În vreme ce Etruscii, de exemplu, de cum se aşează în Italia încep să se întindă în jur, înfiinţându-şi un imperiu. Totuşi, după cum vedem, „împerialiştii” doctrinei comuniste nu sunt Etruscii, sunt Romanii…

Şi, pentru că am vorbit despre Etrusci, să vedem cum stă lucrurile cu acel „şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare”.
Am amintit mai sus despre propaganda comunistă în Europa referitoare la invadatorii Romani care i-au atacat şi cucerit pe paşnicii Gali, blânzii Iberi, nevinovaţii Greci, patrioţii Germani, inocenţii Etrusci, timizii Cartaginezi, pudicii Iliri, liniştiţii Traci… De la animaţii ca „Asterix şi Obelix” până la filme precum „Burebista” sau „Columna”, nenumărate sunt operele de inspiraţie comunistă ce prezintă „nesătula fiară romană” ce pândeşte „patrioţii băştinaşi” dintr-o parte sau alta a lumii; fie aceştia, după cum am spus, Gali, Iberi, Greci, Etrusci, Fenicieni, Cartaginezi, Iliri, Traci, Daci etc. Desigur, toate aceste războaie presupun un şir foarte lung – nesfârşit are aici o valoare mai mult beletristică – de violenţe şi jafuri, poate şi exploatare.
Totuşi, hai să vedem faptele, ca să vedem care a fost realitatea!

A. Sosirea Latinilor în Peninsula Italică are loc undeva între anii 1500 şi 1000 î.Chr., mai aproape, se pare, de ultimul termen1. Este greu de stabilit această dată cu precizie, deoarece Latinii nu au lăsat în urma lor, asemenea altor populaţii în mişcare, nici urme ale unor mari construcţii – fie ele tumuli, megaliţi sau altele –, nici ale unor mari distrugeri. De fapt presupunerea originii lor în afara Italiei se datorează faptului că, arheologic, acea cultură socotită caracteristică lor (Cultura Villanova) apare destul de brusc în Peninsula Italiană. Istoric, nu există o atestare clară a unei origini externe a Latinilor; dar în contextul uriaşelor mişcări de popoare din Europa acelor vremi şi a apariţiei pentru care, arheologic, nu există perioade intermediare, se presupune, aşa cum am arătat, că Latinii au venit aici din altă parte.
Pentru cei interesaţi de amănunte, merită spus că legătura strânsă dintre Cultura Villanova şi, respectiv, Cultura câmpurilor de urne (cca. 1300-750 î.Chr.) şi mai târzia Cultură Celtică Hallstatt (cca. 800-500 î.Chr.) naşte multe întrebări privitoare la înrudirea inţială dintre Latini şi grupurile proto-celtice sau proto-germanice.

Hallstatt_LaTene.pngPe această hartă se văd în nuanţe de galben teritoriile Culturii Hallstatt (în Iberia, Galia, Raetia, Noricum şi zone învecinate din Panonia, Britania etc.)
şi în nuanţe de verde teritoriile vestice ale Culturii La Tene (faza în care Galii se afirmă şi încep să se răspândească tot mai mult, ajungând până la Est de Nipru şi în Asia Mică)

Dincolo de amănunte, mai precizăm că Proto-Cultura Villanova apare undeva în jur de 1100 î.Chr. conform descoperirilor arheologice de până acum.
Una dintre teorii este aceea a infiltrării unor grupuri de purtători ai Culturii Câmpurilor de Urne care, amestecându-se cu populaţia locală, a dus la naşterea Proto-Culturii Villanova, prima dintre cele două faze ale Culturii Villanova. Faptul că cei veniţi erau primii purtători italici ai unei culturi a fierului a dus la o prăbuşire bruscă a vechii culturi a bronzului din regiunile în care aceştia s-au aşezat. (Există şi posibilitatea unei preluări culturale fără vreo infuzie semnificativă de populaţie străină, dar discuţia este prea complexă pentru cadrul lucrării noastre.)

Cultura Villanova la anul 900 îChr.pngRăspândirea Culturii Villanova la anul 900 î.Chr.

Termenul obişnuit pentru purtătorii acestei culturi este acela de Triburi Latino-Falisce sau Populaţie Latino-Faliscă. Acest lucru deoarece la început s-au format din amestecul amintit mai multe ramuri ale Culturii Villanova, amintite în izvoarele istorice sub numele de Falisci, Latini, Ausoni, Aurunci, Opici etc.
Aceste grupuri au alcătuit felurite formaţiuni care, în ciuda legăturilor dintre ele, s-au dezvoltat deosebit. Latinii au trăit în Latium [adesea pronunţat Laţium], o zonă de cca. 50 kmp de-a lungul Râului Tibru.
În toată această epocă iniţială nu există niciun fel de urme de distrugere prin forţă sau război a culturilor iniţiale – aparţinând epocii bronzului – ci dovezile clare ale impactului cultural produs de noile tehnologii ale epocii fierului şi alte elemente venite din nord.

B. Formarea Romei şi a Romanilor, adică a Latinilor care, în jurul Romei, crează o cultură latină particulară şi o linie istorică extrem de importantă, se produce lent. Cu toate că legenda plasează data întemeierii Romei la 753 î.Chr., realitatea este alta. În primul rând, începuturile localităţii sunt mult mai vechi. Este posibil ca fortificaţii de pământ şi lemn, ridicate în acea vreme şi ulterior nimicite, să fi dus la fixarea datei respective.
Este de observat aici că în cadrul acestei poveşti s-a adăugat – în secolul al IV-lea î.Chr., conform datelor actuale – şi o venire a unui grup de supravieţuitori Troieni – evident, nobili – care ar fi bunicii lui Romulus şi Remus. Nu doar data târzie a acestei inovaţii a legendei vechi, dar şi faptul că distrugerea Troiei a avut loc în 1.800 î.Chr. (cu cca. 500 de ani înaintea apariţiei Culturii Villanova şi peste 1.000 de ani înaintea întemeierii Romei) arată lipsa de valoare istorică a acestei pretenţii.
Revenind, trebuie să notăm că formarea aceasta se produce lent, natural, şi fără absolut nicio încercare de expansiune romană. Desigur, există alianţe militare între Latini, dar acestea sunt îndreptate împotriva atacurilor din afară, nu au ca scop expansiuni, cuceriri sau invazii. Dar, ca să nu lungim lucrurile prin mii de amănunte – vorbim, totuşi, de sute şi sute de ani de istorie complexă – vom trece la o stare de fapt:

C. Situaţia Italiei în anul 500 î.Chr., adică la peste 600 (poate peste 700) de ani de la ivirea Culturii Villanova şi a Latinilor.

Imperiile europene în secolul VI îChr mic 2

Această hartă valorează cât 100.000 de cuvinte.
Dacă vechile năvăliri tracice către Asia – din mileniul II î.Chr. şi începutul mileniului I î.Chr. – încetaseră, în schimb avem, pe de-o parte, avansul Sciţilor dinspre Munţii Urali şi Marea Caspică spre Vest, dar şi o creştere puternică – şi tot mai puternică – a Celţilor în Apus, care va duce la invazii repetate, masive, în Italia, Panonia – care devine pentru sute de ani celtică –, Dacia, teritoriile de la Est de Nistru – până dincolo de Nipru –, Iliria, Tracia sud-dunăreană, Macedonia şi Asia Mică (în perioada 500-400 î.Chr.).
În acelaşi timp Grecii îşi crează un adevărat imperiu federativ, străduindu-se să se extindă cât mai mult şi să cucerească tot ceea ce pot cuceri. Egiptul este una dintre ţinte – şi devine grecesc la nivel lingvistic, pregătindu-i-se astfel prăbuşirea –, dar şi alte teritorii din Nordul Africii. Concurenţa cu Fenicienii şi urmaşii acestora, Cartaginezii, este acerbă, mai ales în Africa şi Iberia, în Cipru etc.
Nou sosiţi în Italia, Etruscii îşi înfiinţează îndată un imperiu, cucerind cât mai multe populaţii din zonă – printre care şi Romanii, cu tot cu Roma. Extinderea lor este limitată de ciocnirea cu ambiţiile Grecilor, Ilirilor şi Galilor, toate aceste trei popoare încercând să cucerească părţi cât mai mari din Italia; Umbrii au şi ei intenţii de expansiune, care le frânează pe cele etrusce (şi sunt frânate de cele etrusce). Fenicienii nu lipsesc nici ei din această încercare, fiind urmaţi de Cartaginezi.
Romanii, prin comparaţie chiar şi doar cu Etruscii, par total inerţi. În vreme ce ultimii şi-au construit iute un imperiu pe care l-au extins cât au putut de mult, Romanii, la cca. 300 de ani de la întemeierea Romei şi la mai mult de jumătate de mileniu de la sosirea în Italia stăpânesc aceeaşi zonă de cca. 50 kmp. De fapt, o stăpânesc în măsura în care Samniţii, Voscii, Sabinii, Etruscii, Galii şi alţii asemenea îi lasă…

(Partea a III-a)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ura faţă de Romani(a). Partea I

Ura faţă de Romani(a)

a) Originile urii faţă de Romani(a)

În trecut Romanii şi Romania (aka Imperiul Roman)1 au fost priviţi cu mult respect, cu admiraţie, chiar şi de vocile critice din lăuntru sau din afară, contemporane sau aparţinătoare posterităţii epocilor descrise, analizate, luate ca model pozitiv sau, dimpotrivă, negativ. Cultura romană, economia romană, dezvoltarea tehnologică şi intelectuală romană, creşterea artelor în lumea romană, dezvoltarea ştiinţei militare şi a cunoştinţelor asupra lumii în epoca romană, iată o serie de domenii în care Europa a căutat şi a găsit exemple pentru viitor, modele şi îndemnuri, în cel mai pozitiv înţeles. Lipsurile sau răutăţile existente în Imperiul Roman, îndelung studiate, au fost văzute pe acest fundal; nu ideal, dar categoric superior altor culturi contemporane acestuia.

Încetul cu încetul s-a răspândit însă o schimbare tot mai puternică şi radicală, întâi în Apusul Europei, apoi şi în părţile sale răsăritene: ura faţă de Romani şi Romania sau Imperiul Roman a devenit fundamentul tot mai izbitor al materialelor pe temă.
De ce? De unde? Cum?
Au fost descoperite noi date istorice, fundamentale?
Nu, nici vorbă de aşa ceva!
Relele şi bunele Imperiului Roman, relele şi bunele Romanilor sunt în esenţă şi astăzi acelea care erau şi înainte. Nuanţe ale unor comploturi, noi date despre unele realizări tehnice şi alte asemenea întregiri ale tabloului istoric nu au schimbat nimic în tuşele principale, nu au transformat culorile, ansamblul.
Atunci, cum de s-a trecut, chiar şi în lumea latină, de la respectul purtat chiar şi de adversari la o ură nivelatoare, ce încearcă să şteargă, dacă se poate, absolut orice afirmaţie pozitivă despre Imperiul Roman şi/sau Romani? De unde vine această ură? Ce o motivează?

Desigur, s-a dezvoltat treptat, în Apusul Europei, o ură faţă de Constantin cel Mare. Pentru Catolicism, antipatia izvorâtă din mutarea capitalei şi plasarea Romei pe un plan secundar a fost amplificată de scoaterea la iveală a falsului donaţiilor constantiniene, unul dintre „argumentele” primatului papal. Şi pentru Catolicism, şi pentru Protestantism, antipatia şi chiar – la nivelul unor grupări – ura faţă de Constantin cel Mare are drept cauză Sinodul I Ecumenic de la Niceea, o mărturie foarte puternică a unei credinţe care nu era nici catolică, nici protestantă, şi care astestă inacceptabil de mult Ortodoxia. Ca urmare, nenumărate acuze la adresa acestui împărat, care, după teologii nemulţumiţi de Istorie, ar fi impus – unor martiri ce rezistaseră celor mai cumplite torturi fără să clipească – versiunea sa de teologie creştină…
Dar această duşmănie sau adversitate este, totuşi, un caz particular, ce nu a atins în esenţă abordarea studiilor privitoare la istoria şi cultura vechiului Senatus Que Populus Romanorum (scris mai mereu Senatus Populusque Romanorum sau S.P.Q.R.)2. Deci nu în studiile catolice sau protestante găsim rădăcinile acestei transformări.

Spre a înţelege sursa fanatismului anti-roman, a urii faţă de tot ce a fost şi este Romania, o să începem cu un citat dintr-o lucrare apărută întâi la Moscova, în 1950, şi trei ani mai târziu şi la Bucureşti:

ROMA sclavagistă a ajuns să stăpânească vastele teritorii din jurul Mării Mediterane printr’o serie întreagă de războaie îndelungate şi sângeroase. Cuceririle, subjugarea popoarelor, jefuirea unor provincii – şi uneori chiar a unor state întregi – iată ce stătea la baza dominaţiei Romei celei atotstăpânitoare, constituind temelia desvoltării sclavagiste şi a sporirii bogăţiilor aristocraţiei romane. Comorile jefuite, precum şi sumele uriaşe de bani adunate sub formă de biruri, curgeau ca un şuvoi spre Roma din ţările şi regiunile cucerite. Ele au întărit puterea statului roman. Întreaga istorie a Romei de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.3

Textul acesta este paradigmatic: ideile sale se regăsesc în imensa majoritate a discursurilor şi lucrărilor protocroniste – fie ele daciste, celtiste, germaniste, ungariste, iliriste etc.– din întreaga Europă. Şi ne arată originea adevărată a urii faţă de Romania şi Romani: propaganda comunistă.

Înainte de a trece la o analiză a afirmaţiilor citate – şi a altora din aceeaşi lucrare – trebuie să precizăm faptul că ura faţă de Roma, Romania şi Romani face parte din doctrina marxistă, fiind unul din elementele vechi ale grupului de „religii civile” cunoscute sub numele de Comunism.
În Capitalul lui Karl Marx apare o diabolică abordare a acestui subiect. Într-o epocă în care incultura istorică nu atinsese cotele uriaşe de astăzi, Karl Marx nu putea prezenta Europenilor un Imperiu Roman zugrăvit ca „dracu’ gol”, fără a se face de râs. Şi, mai mult, printr-o concentrare pe subiect ar fi deviat atenţia – şi criticile – de la subiectul principal (teoriile sale economice şi sociale) către subiectivismul abordării istorice. De asemenea, dorinţa autorului a fost aceea de a prezenta o frescă universală, care să cuprindă întreaga omenire, astfel încât nu se putea concentra foarte mult asupra unui singur stat. Dar toate referinţele esenţiale privitoare la Roma, Imperiul Roman şi Romani sunt, în Capitalul, profund negative, inducând picătură cu picătură cititorului ce ar fi cucerit de lucrare ideea că aici se găseşte rădăcina răului social şi economic al lumii.

În fapt, prezentarea făcută de Mişulin – din care am citat puţin mai sus – este doar o respectare fidelă a abordării marxiste a subiectului!
Extrem de important, cartea lui Mişulin apare la Moscova în vremea în care Stalin este pe culmile gloriei sale: învinsese Germania lui Hitler şi aliaţii acesteia, cucerise ce mai mare parte a Europei şi, dintr-un caz unic, imperiul comunist cunoscut ca U.R.S.S. devenise modelul – şi gardianul – unui (tot mai) mare număr de state. Multe milioane de oameni erau închişi din raţiuni strict comuniste în lagăre şi închisori din U.R.S.S. şi din întreaga lume. Aparatul de represiune funcţiona cu o violenţă maximă. Din România sau Croaţia până în Siberia sau China nu doar opoziţia faţă de sistem, ci o simplă vorbă ce putea fi interpretată ca „incorectă comunist” aducea, auzită de autorităţi, pedepse cumplite: bătăi, închisoare, confiscarea averii, torturarea şi distrugerea membrilor familiei etc., execuţia părând adesea o adevărată eliberare.
În această domnie a terorii, ce a atins performanţele celor mai cumplite regimuri ale Evului Mediu – de la genocidara invazie mongolă4 până la genocidarul război anti-catar5 – publicarea unei cărţi de către regim, cu atât mai mult la Moscova, era o certificare a conformităţii cu doctrina comunistă. De fapt această certificare este exprimată implicit în cuvântul „Redacţiei din Moscova” [Mişulin, 1953:5] şi în „articolul introductiv” realizat de S. L. Utcenco. Acesta din urmă (aflat la paginile 7-17 în lucrare) este mai mult decât lămuritor: în el se arată că poziţia de ură faţă de Romani şi ţara lor ţine de „clasicii marxism-leninismului”. Citate din Marx şi din Lenin întăresc, desigur, „corectitudinea politică” – termen comunist fundamental – a poziţiei. Pentru a înţelege mai bine cât de mare era greutatea corectitudinii politice comuniste în aprecierea oricărei afirmaţii, ipoteze, analize, merită consemnată o frază a lui S. L. Utcenco:

Cercetătorul sovietic, profesorul A. V. Mişulin, combate pe bună dreptate această părere răspândită în ştiinţa burgheză, dovedind netemeinicia ei din punct de vedere politic şi lipsa ei de autenticitate” [Mişulin, 1953:11]

Trebuie să amintim aici faptul că „această părere” este o părere nu politică, ci istorică (e vorba despre împărţirea răsculaţilor conduşi de Spartacus şi Crixos pe criterii etnice). Corectă sau falsă, ea se bazează pe izvoare şi interpretarea lor. Dar criteriul fundamental pentru Utcenco nu este acela al instrumentelor ştiinţifice pe care se construieşte teoria, ci corectitudinea politică! Istoriografia ce are „această părere” este din start condamnată ca „ştiinţă burgheză”, ceea ce însemna, din punct de vedere comunist, o crimă teribilă. Din clipa când o asemenea pecete se punea unei teorii încercarea de a o susţine, chiar şi indirect – ba chiar şi realizată involuntar – se pedepsea în cel mai bun caz cu pierderea de drepturi, vot de blam al Partidului, retrogradare etc.; adesea pedeapsa era puşcăria sau chiar moartea.
Pentru cititorul care nu cunoaşte regimul sovietic şi teroarea acestuia afirmaţiile pot părea dure. Există însă o documentaţie istorică extrem de bogată a subiectului, care tratează şi general, şi particular, situaţia a zeci de milioane de deţinuţi închişi în U.R.S.S. din motive de conştiinţă. Acelaşi regim îl întâlnim în Republica România, unde peste un milion de oameni au plătit cu libertatea şi viaţa – a lor şi a familiilor lor – nu doar opoziţia faţă de comunism, ci chiar şi simpla „origine nesănătoasă” (tată sau bunic preot, rude implicate în altă politică decât cea comunistă, părinţi sau bunici „burghezi” sau „boieri” sau „chiaburi” etc.). Poetul pro-comunist Tudor Arghezi, care saluta în perioada interbelică publicarea materialelor marxiste, a ajuns în puşcărie pentru că a avut iluzia dreptului la liberă exprimare în Comunism.
Pe scurt, în clipa în care Partidul (aka Partidul Comunist) decreta prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – că o anumită părere este corectă politic, aceasta devenea dogmă comunistă – desigur, „bună”, nu ca dogmele religioase, „rele” – şi trebuia însuşită ca adevăr absolut. În clipa în care Partidul, prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – decreta că o anumită părere este incorectă politic (fie ea „burgheză”, „mistică”, „anti-comunistă” etc.), decretul devenea de asemenea dogmă comunistă şi orice aderenţă, chiar şi involuntară, la părerea damnată era socotită o trădare a Partidului, sau cel puţin o dovadă de slabă pregătire ideologică şi cunoaştere a învăţăturii Partidului (sancţionabilă, aspru).

Din acest punct de vedere constatăm că ura faţă de Romani şi Romania este o parte a doctrinei comuniste. Înşişi ideologii comunişti reiterează aceasta, oficial, inclusiv în epoca în care Stalin dicta peste mai mult de jumătate din lume.
Aici este sursa schimbării amintite la începutul cuvântului nostru, aici este cauza trecerii de la o poziţie nuanţată, în care critica scăderilor însoţeşte admiraţia realizărilor, spre o poziţie totalitară, în care singura abordare a subiectului Romania/Romani este aceea de exclusivă denigrare, de diabolizare fără margini.

Această ură comunistă faţă de Romani şi Romania a produs o literatură corespunzătoare, nu doar la nivel istoric, politic sau economic, ci şi în domeniul beletristic. Feluriţi autori au scris cărţi în care, sistematic, Imperiul Roman era prezentat ca iadul pe pământ, izvorul tuturor relelor, cloaca putreziciunii etc. Cu cât descrierea era mai sumbră, cu atât era mai corectă politic. Şi, bineînţeles, pe fundalul întunecat erau zugrăvite „imaginile luminoase” ale unor eroi „din popor” – preferabil sclavi – care ţineau discursuri perfect comuniste.
Unii dintre aceşti „eroi comunişti anti-romani” sunt pur şi simplu figuri prelucrate de sclavi răsculaţi – şi în primul rând Spartacus, în conformitate cu cerinţele lui Karl Marx şi Vladimir Lenin [Mişulin, 1950:7-8] –, ori ale unor sclavi sau luptători imaginari. Dar s-a dezvoltat şi o literatură a „eroilor băştinaşi”, care rezistă „cotropitorilor imperialişti”. Literatura de acest fel a fost tolerată deoarece corespundea nevoilor de mobilizare ale lagărului comunist în timpul Celui de-al treilea război mondial (cunoscut şi ca „Războiul rece”, deşi se estimează să fi produs peste douăzeci de milioane de victime). Aceşti eroi literari deveneau, astfel, prototipul eroului comunist local; şi, în conformitate cu doctrina comunistă, ei erau văzuţi nu doar ca eroi locali, ci şi ca parte a unei „lupte anti-imperialiste” ce mobiliza, într-un fel sau altul „păturile largi ale oprimaţilor din întreaga lume”. Contradicţia între aceste închipuiri literare şi realitate – izolarea răsculaţilor lui Spartacus este amintită, fără a se înţelege consecinţele, chiar de Utcenco şi Mişulin – nu deranja pe nimeni; ideologic, dogmele nu se discută, iar la nivelul maselor cunoştinţele istorice erau cele furnizate de Partid (excepţiile, cei care se informau independent, aveau de ales între tăcere şi moarte). Ca urmare, apar în Franţa scrieri de inspiraţie comunistă despre lupta Galilor împotriva „invadatorilor Romani”, în Iugoslavia despre „rezistenţa Ilirilor” în faţa „cotropitorilor Romani” – –, în Bulgaria despre „rezistenţa Tracilor” împotriva „cuceritorilor Romani”, în România despre lupta Dacilor împotriva „invadatorilor Romani” etc., etc. În ce măsură corespund aceste scrieri adevărului istoric nu a interesat mai pe nimeni. Oamenii le citeau, sufereau cu eroii, îi urau pe Romani: era simplu şi eficient. Ce rost avea să te complici cu înţelegerea adevărului istoric, mai ales dacă riscai să te aşezi în contradicţie cu Partidul? Iar în ţările în care dictatura comunistă nu era făţişă ori căuta să se răspândească sub acoperirea legii (Franţa, Spania etc.), propagada a folosit mijloace de infiltrare eficiente: benzi desenate, romane de aventuri, comedii etc.

Desigur, literatura amintită a avut şi o serie lungă de materializări cinematografice, în care s-au aplicat aceleaşi criterii. Este cumva între amuzant şi tragic – date fiind circumstanţele de teroare ce însoţeau epoca – să-l vezi în filmul Burebista pe cel care cucerise un mare regat şi măcelărise triburi întregi – adică pe regele Burebista – ţinând cu înflăcărare un discurs comunist clasic. Unul în care se păstrează doar cele două clase sociale acceptate în ceea ce se socotea perioada de trecere către comunism – ţăranii şi muncitorii („meşteşugarii” în discurs) – (ţinta finală a comunismului fiind, bineînţeles, uniformizarea oamenilor într-o singură clasă, aceea a „proletariatului”). Ironia scenei poate fi văzută însă doar de către cunoscătorii istorie adevărate. Pentru populaţia aflată sub comunism, dar mai ales pentru copiii şi tinerii deja îndoctrinaţi în şcoli şi societate, discursul este receptat între firesc şi „patriotic”, „mobilizator”, „revoluţionar” (în înţelesul de conform cu principiile comuniste) etc.
Pe scurt, propaganda comunistă din aproape întreaga lume a prezentat şi prezintă pe Romani şi Romania în cea mai întunecată formă posibilă. Există şi excepţii, acolo unde s-a renunţat la formele comuniste de obedienţă marxistă sau marxist-leninistă, acolo unde au apărut forme de comunism distanţate sau chiar ostile faţă de aceste curente „clasice”. În rest însă, în conformitate cu principiile marxist-leniniste, Imperiul Roman a fost privit ca exemplul fundamental a tot ceea ce urăşte comunistul. Şi a fost receptat ca atare de către publicul larg, ajungându-se pas cu pas la însuşirea paradigmelor marxist-leniniste privitoare la Romani(a) chiar şi de către anticomunişti convinşi. Denigrează, denigrează, până la urmă sigur ceva se prinde…

(Partea a II-a aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Pentru numele date Imperiului Roman se pot vedea şi Romania a.k.a. Imperiul Roman, scurtă istorie (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/), România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/) şi The Roman Empire, aka Romania, still exists? (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/the-roman-empire-aka-romania-still-exists/).

2 La Romani conjuncţia que – adică şi – putea să stea şi după cuvântul pe care îl lega de cel dinainte. Ca urmare, Senatul şi Poporul Romanilor – unul din numele străvechi ale Ţării Romanilor (Terra Romanorum) – se scrie mai ales în forma Senatus Populusque Romanorum, ca şi cum ar fi trei cuvinte, deşi se folosesc cele patru iniţiale.

3 A. V. Mişulin, Spartacus, Editura de Stat Pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti, 1953, p. 20.

4 Care, în secolul al XIII-lea, a ras de pe faţa pământului oraşe, cetăţi, sate, triburi şi chiar popoare întregi.

5 La începutul secolului al XIII-lea Papalitatea a declanşat un război împotriva Catarilor din Galia/Franţa, încheiat prin exterminarea sistematică a acestora (Catarii erau adepţii unei religii gnostice cu unele elemente biblice).

Câteva cuvinte despre vechimea şi numărul Românilor din sudul Românimii

       În Grecia de astăzi există încă Români care sunt urmaşii drepţi ai Traco-Ilirilor şi Romanilor ce au trăit aici din Antichitate, din vremea Romaniei Străvechi.
Migratorii Greci sosiţi în acele locuri au avut o tehnică superioară a armamentului, o capacitate de unire (naţionalistă) în faţa primejdiei cu totul străină dezbinării tradiţionale traco-ilire şi o ştiinţă militară superioară. La acestea s-a adăugat ceea ce astăzi am numi diplomaţie; adică nu doar o pricepere foarte mare în negocieri (târguieli), ci şi punerea acestei priceperi, oricât de amorale sau chiar imorale, sub imperiul unor valori supreme. În cazul Grecilor aceste valori se pot reduce la deviza „Grecii deasupra tuturor!”.

       Ca urmare, deşi Traco-Iliri şi alte neamuri găsite în zonă aveau superioritatea numerică, superioritate vechimii şi drepturile conferite de acestea, Grecii le-au putut cuceri pământurile cele mai mănoase ori cele mai potrivite intereselor greceşti.
În polisurile greceşti şi în teritoriile acestora Grecii nu avea, ca etnie, mai mult de 20-30% din populaţie. Aşezările majoritar greceşti erau extrem de rare şi, de obicei, foarte mici. Restul populaţiei, alcătuită din băştinaşii Traco-Iliri şi alţii, se afla sub o dominaţie strictă. Ceea ce ducea atât la folosirea destul de largă a limbii greceşti, cât şi la folosirea unor nume greceşti sau grecizate. Ca simplu exemplu, reamintim că Orfeu şi Dionisos, Europa, Paris, Priam şi alţii sunt Traci de origine, cu toate că sunt cunoscuţi lumii – ca urmare a dipolmaţiei greceşti amintită mai sus – doar pe filieră greacă.

 

       Această dominaţie grecească a avut mult succes în rândul unor nobili Traco-Iliri, care s-au lipit de grecism şi s-au grecizat într-o mare măsură. Cel mai celebru exemplu este Alexandru Macedon, un Traco-Ilir elenizat tipic. Atât de totală a fost înstrăinarea sa de neamul din care provenea genetic, încât a promovat cu fanatism elenismul oriunde a ajuns în campaniile sale.
La fel se întâmplă în Tracia Asiei Mici, în provincia Asia din Asia Mică, în Misia (din Turcia de azi), în Pont (idem), Bitinia (idem), Frigia (idem) unde populaţiile de origine tracică îşi văd conducătorii adoptând cultura, gândirea şi limba greacă, ba chiar şi nume greceşti, ajungând în timp la o grecizare totală.

       În acelaşi timp însă, în tot spaţiul dominat politic şi militar de Greci există şi o neîntreruptă rezistenţă în faţa grecizării.
Desigur, cei care iau parte la ea, cei care se opun deznaţionalizării, adoptării limbii, culturii şi numelor greceşti, sunt descrişi de către scriitorii elini nu doar drept „barbari”, ci chiar ca „neam de tâlhari”, „duşmani ai civilizaţiei” etc., etc.
Aceşti Traco-Iliri ce îşi păstrează tradiţiile, care resping şi hedonismul grecesc, şi idolatria formelor trupurilor şi alte asemenea „comori naţionale” ale Grecilor, vor găsi în Romani cei mai buni aliaţi.
Pentru că în dorinţa lor de a se întinde cât mai mult, Grecii nu doar că ajung în Peninsula Italia şi insulele italice, dar chiar pun stăpânire aici pe întinse teritorii, înfiinţând aşa-zisa „Grecie Mare„. Până când expansiunea lor se izbeşte de hotarele stăpânirii romane!

       În luptele care urmează Traco-Ilirii se implică la început puţin, apoi tot mai mult. Ramurile elenizate se alătură Grecilor, împotriva Romanilor. Desigur, ramurile anti-greceşti se aliază cu Romanii.
Împărţirea durează secole, răscoalele „greceşti” fiind adesea plătite cu sângele Tracilor elenizaţi, în vreme ce între ceilalţi Traco-Iliri şi Romani se sudează o frăţie tot mai puternică.
Vestirea Evangheliei în secolul I se face în limba latină în tot spaţiul anti-grecesc şi în limba greacă în celălalt. Despărţirea ia o nouă formă, elitele intelectuale din „Grecia Mică” şi Asia folosind limba greacă în cult, ţăranii şi ciobanii preferând latina.
Dominaţia celor din urmă, prin număr şi trăire este atât de categorică, încât Mitropolia Salonei (Solun, Sărună sau Tesalonic astăzi) este de limbă latină şi ţine simbolic de Roma vreme de peste 600 de ani.
Desigur, această apartenenţă era oarecum formală, Patriarhii Romei de atunci doar confirmând alegerea de către Sinodul Salonei a noului mitropolit. Dar avea o adâncă semnificaţie lingvistică şi etnică, marcând separarea de zona estică mixtă, latino-grecească la început, apoi greco-latină, apoi tiranic grecească, a Constantinopolului.

       Istoricilor greci de astăzi nu le place să recunoască faptul că în secolele I-VI prezenţa grecească europeană scădea vertiginos, inclusiv în spaţiul Greciei de astăzi.
Totuşi în secolele IV-V sunt esenţiale venirea la Roma a (Stră)Românilor din Dobrogea – precum Ioan Casian, Gherman şi alţii) – sau eforturile unor (Stră)Români din Ilira – ca Sfântul Ieronim, primul care traduce în întregime Biblia în latină – pentru menţinerea cunoaşterea limbii greceşti în atenţia lumii culte a Romei şi Galiei. Legătura între Orientul Grecizat şi Occidentul Latin este asigurată atunci de Străbunii noştri aflaţi în zona Constantinopolitană. Cei din zona pastorală a Mitropoliei Salonei – precum Sfântul Niceta de Remesiana – folosesc adesea doar limba latină (uneori doar pe cea vulgară). Chiar şi Sfântul Ieronim are o serie de greşeli de traducere care arată că şi-a însuşit Greaca doar ca pe o limbă străină. Ca să mergem şi mai devreme, Sfântul Constantin cel Mare, fiu de Traco-Ilir şi născut în Dacia sud-dunăreană, nu cunoaşte limba greacă până ce se chinuie să o înveţe ca limbă străină, „de cultură”, fără a ajunge vreodată să o cunoască prea bine.
Toate acestea – şi multe altele – atestă ceea ce mulţi vor să ignore: Linia Jirecek este o simplă legendă grecească. În secolele I-V d.Chr. folosirea limbii greceşti în Europa scade într-un crescendo continuu, ea dominând spaţiul Orientului Apropiat până provoacă răbufnirea naţionalismului local (din Egipt în Armenia), ca bază pe care va avansa apoi uşor invazia islamică.
Paradoxal, grecismul este salvat de Tracii Elenizaţi din Asia Mică, deveniţi în mare parte, în secolele II-III d.Chr., „greci adevăraţi” din punct de vedere cultural şi lingvistic.
În Europa însă, chiar în spaţiul Greciei de astăzi, Romanitatea domina categoric, iar Grecii erau o mică minoritate.

       Revenirea puternică a Grecilor în aceste locuri se va face pe fondul decăderii Imperiului Otoman, cu folosirea anti-ortodoxă, ento-filetistă, a puterii Patriarhiei de Constantinopol, cu deturnarea banilor daţi de Românii din nordul şi sudul Dunării pentru Locurile Sfinte şi multe abuzuri şi trădări.
În secolul al XVIII-lea Românii erau o covârşitoare majoritate din Insula Candia (Creta) şi până în centrul Macedoniei şi Epirului. De aici spre nord dominau etnic Macedo-Slavii şi, respectiv, Albanezii, dar fără ca Românii să lipsească din localităţile importante – având încă, de asemenea, şi satele lor.

       Grecii extremişti – inclusiv patriarhi de Constantinopol şi „sfinţi” precum Cosma Etolianul – organizează repetat vaste acţiuni anti-româneşti, inclusiv masacre.
Un Patriarh de Constantinopol plăteşte paşii turci să atace localităţile româneşti din Pind.
Gramuştea, Călăreţu, Siracu, Moscopolea sunt doar câteva dintre cele lovite de „dragostea frăţească şi părintească” a extremismului grecesc. Distrugerile sunt cumplite, zeci de mii de femei şi copii ucise de Islamişti (Turci şi Albanezi), alături de zeci de mii de bărbaţi morţi în lupte. Trecem repede peste aceste întâmplări – însă doar pentru că sperăm că vom reveni deosebi asupra lor.
Vom aduce aminte, totuşi, de campaniile lui Cosma Etolianul, cel declarat de etno-filetişii greci ca „întocmai cu Apostolii”, deşi nu a convertit pe nimeni la Ortodoxie. „Meritul” lui, pentru care va primi dreapta judecată a lui Dumnezeu, este acela că a făcut 100 (o sută) de aşezări româneşti să treacă la limba şi naţiunea grecească! Adică „sfinţenia” lui vine din aceea că mergând prin satele şi oraşele româneşti spunea că „Dumnezeu vorbeşte româna doar cu Satana”, că „Dumnezeu ascultă rugăciunile doar în greacă” şi că „cine se roagă şi vorbeşte în română este blestemat”… Mai mult, a dat public anatemei, inclusiv în scris, semând cu mâna lui, pe cei care ar îndrăzni să se roage sau să slujească în limba română! Pentru a forţa această deznaţionalizare a Românilor – dar şi a Slavilor şi Albanezilor ortodocşi din aceeaşi zonă – Cosma se va implica în politica turcească, ajungând să fie prins între luptele dintre paşii turci şi ucis de unul dintre aceştia. Dar politica lui etno-filetistă va fi dusă mai departe de mulţi clerici greci, ba chiar şi de Români deznaţionalizaţi care împlinesc provebul „strigoiu’ întâi din neam mănâncă”. Un exemplu sunt bieţii Români din tribul Sărăcăcianilor, a căror ramură sedentară a fost distrusă de prigoane¹ şi a căror ramură nomadă a fost grecizată. Aceştia au fost adesea folosiţi de Greci împotriva celorlalţi Români sudici deoarece în afară de stricarea puternică a limbii, adânc grecizată, şi de convingerea că sunt Greci, ei au păstrat felul de viaţă al Românilor de acolo în foarte multe puncte.

Romanii Sudici la inceputul secolului XXŢinuturi majoritar româneşti în sud, în jur de 1912, după cca. 150 de ani de deznaţionalizare forţată grecească şi slavă

       După acest lanţ de masacre şi deznaţionalizări, foarte pe scurt înfăţişate, care este, totuşi, numărul Românilor sudici în secolul la XIX-lea?
O să ne oprim aici la câteva cifre date de oameni care s-au informat extrem de serios – adesea personal, ori prin surse militare şi alte surse de încredere.
Astfel, la 1814, Colonelul Martin Leake (britanic) numără 500 (cinci sute) de comune româneşti, având cel puţin 1.000 (o mie) de locuitori fiecare. Ceea ce dă un total de peste 500.000 de Români în sudul Epirului, Tesalia şi ţinuturile sudice. Aici nu intră Românii din cea mai mare parte a Macedoniei, nordul Epirului, Muntenegru, Kosovo etc.
Rizos Rangabe dă în 1856 doar pentru Românii din Grecia un număr de 600.000 de suflete. În vremea aceea Grecia nu stăpânea Epirul
În 1875 francezul M. E. Picot (Emile Picot) numără cca. 1.200.000 de Români, dar include aici şi pe Românii din Rodopi şi alte părţi ale Traciei.
După Colmar Freiherr von der Goltz Paşa, în jurul anului 1900, Aromânii ar fi peste 800.000.
Repetăm, acestea sunt câteva cifre care vin după un masacrele şi deznaţionalizarea din secolul al XVIII-lea şi pe fondul deznaţionalizării masive şi masacrelor din secolul al XIX-lea.

       Pe la 1948 Evanghel Averoff, celebru scriitor şi politician grec născut în Tricala, estima la 400.000 numărul Românilor încă existenţi în Grecia. (Aceştia avuseseră o vreme un stat autonom în zona controlată de Italieni a Greciei şi erau foarte rău priviţi de autorităţile greceşti din epocă.)
Numărul actual al Românilor din Grecia este imposibil de estimat. În continuare Grecia nu recunoaşte existenţa niciunei minorităţi naţionale, declarând automat „Greci” pe toţi cetăţenii.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Sărăcăcianii din perioada interbelică atribuiau trecerea la nomadism prigoanelor din secolul al XVIII-lea care le-ar fi distrus vechile aşezări. Th. Capidan consideră că este vorba despre mai vechea invazie Albaneză în Epir, sau poate chiar de venirea Otomanilor, transferate folcloric în timpul marilor nenorociri din secolul amintit.