Iubitul nostru împărat (II)

21 Mai este ziua în care, de peste 1.500 de ani, Românii din toată lumea se bucură de pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
De ce? Vom încerca să arătăm (desigur, pe scurt) de unde vine această străveche şi statornică dragoste faţă de cei doi. (continuare din partea I – https://mihaiandreialdea.org/2017/05/21/iubitul-nostru-imparat-i/)

Ce a însemnat Constantin cel Mare pentru Romania? Ce înseamnă Constantin cel Mare pentru Români?
Ei bine, a fost tot ceea ce Românii de astăzi visează la un conducător adevărat!

Spun unii „cum nu vii tu, Ţepeş Doamne”, după Eminescu, supăraţi şi obosiţi ca şi acesta de corupţia, trădarea, prostia şi răutatea clasei politic-administrative.

Ei bine, Constantin cel Mare a fost un asemenea „Ţepeş”. Fără să folosească ţeapa, dar folosind mijloace de mare asprime.
Spre a opri corupţia, a ajuns să pedepsească furturile de bani din vistieriile publice – locale, provinciale sau ale statului – cu tăierea mânilor funcţionarilor vinovaţi. Actele de corupţie şi abuzurile care produceau victime erau pedepsite cu tăierea capului vinovaţilor.

Îşi aduc unii aminte de iubitorii de cultură domnitori, precum Sfinţii Neagoe Basarab sau Constantin Brâncoveanu, precum Ştefan cel Mare sau Vasile Lupu.

Ei bine, Constantin cel Mare a fost un asemenea domnitor. Care a ştiut să dezvolte cultura adevărată, nu mizeria şi vulgaritatea ce se înstăpâniseră înainte de el. Munca sa de refacere a Galiei, căzută într-o părăsire grea, a fost cauza proclamării sale ca augustus de către trupele din această zonă. Ele văzuseră prea bine ce fel de om era, cât bine izbutise să facă, felul în care o provincie căzută redevenise, datorită lui, prosperă.
Această lucrare va fi apoi extinsă la nivelul întregii ţări.
Romania sărăcită de atacurile barbare şi corupţia internă redevine, sub Constantin cel Mare, o ţară puternică, bogată, fericită.
Aici ar trebui să vorbim şi despre înfiinţarea noii capitale, Constantinopole. Dar o vom face puţin mai încolo.

Mulţi Români îşi amintesc de domnitorii viteji, puternici, cum au fost Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi alţii asemenea. Şi şi-ar dori asemenea conducători şi astăzi.

Constantin cel Mare a uşurat presiunea asupra hotarelor ţării printr-o serie de biruinţe mari.
Totodată, a dat o nouă organizare armatei.
Ştiind – după ani de zile de ostăşie grea – situaţia militarilor, a căutat şi a găsit soluţii pentru ei.
Deoarece mulţi dintre soldaţi şi ofiţeri oricum trăiau pe seama lucrării pământului mai mult decât din soldă, a practicat pe scară largă o politcă genială: împământenirea trupelor. Atât cohorte ale legiunilor, cât şi unităţi auxiliare, au primit pământuri în poziţii strategice. Alegerea locurilor a ţinut atât de nevoile naţionale, cât mai ales de cele locale (provinciale). Împământenirea s-a făcut din părţile Britaniei în Dacia, din Galia în Africa sau Armenia.
Zone în care populaţia era rărită de atacurile barbarilor – sau pur şi simplu nu erau locuite – au fost împărţite ostaşilor. Cu unele scutiri de taxe şi cu obligaţia de a-şi continua îndatoririle militare şi pregătirea militară. Cunoscuţi mai apoi sub numele de miliţii populare (desfiinţate, real, după 1990 de autorităţile române neo-comuniste), aceste formaţiuni au rezistat peste 1.500 de ani şi au fost coloana vertebrală a Romanităţii în general şi a Românităţii în special.
Astfel vistieria Romaniei a fost scutită de o foarte mare parte din cheltuielile militare, ceea ce a permis creşterea nivelului trupelor mobile. Combinaţia între forţele de apărare ale miliţiilor populare şi trupele mobile s-a dovedit foarte eficientă. Şi a fost doar o parte din strategia constantiniană ce a asigurat Romaniei o putere militară neaşteptată pentru epoca de decădere din care venea.

În sfârşit, Mihai Viteazul; sau visul unităţii naţionale

Dezbinarea începută dinainte – şi care avea un izvor puternic şi în maşinaţiunile greceşti de distrugere a Romaniei – ajunsese departe. Dar Constantin cel Mare a oprit-o. Prin răbdare, prin diplomaţie, prin dreptate, prin putere şi chiar şi militar, la nevoie.

În 273 Împăratul Aurelian încheiase un tratat cu goţii: aceştia deveneau federaţi ai Romaniei şi primeau în administrare cea mai mare parte a Daciei nord-dunărene. Fâşia malului nordic al Dunării era mai departe controlată direct de cetăţile romane. Dar restul teritoriului, sub numele de Goţia, era un stat clientelar roman.

Sistemul fusese aplicat cu bine şi între Carpaţi şi Dunărea de mijloc. Aici, de aproape trei secole, Regatul Iazigilor Metanaşti, aflat între Dacia şi Panonia, între Mosia şi Carpaţii Păduroşi, fusese un stat clientelar de nădejde.
Goţii însă erau mai nestatornici. Bunurile romane le plăceau prea mult, iar lipsa acestora îi făcea prea uşor să-şi uite făgăduielile. În 315 vin iarăşi după jaf în Romania. Dar de această dată noul împărat, Constantin, nu se mulţumeşte să-i respingă. Vine la Dunăre, începe refacerea provinciilor lovite – Moesia şi Sciţia Mică (Dobrogea) – şi apoi trece fluviul în nord. În mai multe campanii el scoate o bună parte din Dacia nord-dunăreană de sub administrarea romană şi o uneşte cu Dacia sud-dunăreană (care cuprindea şi Dardania, provincia natală a tatălui său).

(va urma)

Harta nordului Romaniei sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare

Costantin_nord-limes_png - b mic

5 gânduri despre “Iubitul nostru împărat (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s