Prin cuvântul Dacia se înţeleg mai multe lucruri. Nu ne vom opri acum la cele recente, fie ele moderne sau contemporane, ori chiar medievale – precum maşinile Dacia, reviste sau almanahuri denumite „Dacia”, proiecte politice, asociaţii etc. O să vorbim doar despre ceea ce înseamnă Dacia pentru Antichitatea europeană, după izvoarele existente. Pe scurt.

a. Dacia ca zonă etnică locuită majoritar de Daci.
Aceasta corespunde, conform izvoarelor istorice, spaţiului dintre Dunăre, Tisa şi Prut, cel mult Nistru.
Ramuri dacice ajung mult mai departe. În spaţiul celtic sau germanic, spre Nord şi Apus, enclave dacice sunt presărate în multe părţi ale Panoniei, în mai puţine din Noricum, dar încă apar, ici şi colo, până la izvoarele Dunării sau Vistula de Mijloc. Alte insule dacice sunt şi în sud, până în Dardania şi Tracia. Sub stăpânirea romană Daci ajung şi mai departe, în Iliria, Dalmaţia, Epir etc., ba chiar şi în Britania, Egipt sau Mesopotamia.
Dar, în toate aceste părţi, Dacii erau o minoritate. Nobilă şi valoroasă, de multe ori cu un rol istoric important, dar fără a transforma acele ţinuturi în spaţii dacice.

b. Dacia ca termen geografic.
Ptolemeu este cel mai citat în domeniu. Hotarele indicate de el ar fi Tisa, Dunărea şi Prutul sau Nistrul. Impreciziile ptolemaice au fost înlăturate cu timpul, iar din punct de vedere geografic prin Dacia se înţelegea mai ales pământul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru. Iar prin Daci locuitorii acestuia (uneori precizaţi ca Sciţi sau de altă origine, ori dovediţi astfel arheologic). Desigur, faptul că cel puţin partea sudică a zonei dintre Prut şi Nistru era mereu socotită ca parte a Sciţiei Mari complica – şi complică – lucrurile. Ca şi faptul că Sciţia Mică – numită mai apoi Dicia sau Dobrogea – este inclusă de unii în zona geografică a Daciei (de care [zonă geografică] nu a aparţinut niciodată).

Harta lumii după Ptolemeu, cu Dacia în vestul Pontului Euxin

Dacia după Ptolemeu

c. Dacia lui Burebista.
Pe multe hărţi aceasta este înfăţişată între Dunărea de Mijloc şi Nistru, ba chiar şi dincolo de acesta, din Carpaţii Păduroşi în Haem (Munţii Hem sau Balcani). Dar în ce măsură s-a numit această ţară Dacia? În Decretul lui Acornion Burebista este înfăţişat ca cel mai mare dintre regii Traciei. Să fi fost acesta numele ţinuturilor stăpânite de Burebista sau cel de Dacia? Dat fiind că centrul stăpânirii lui – fie aflat în Muntenia, fie în Ţara Haţegului – era nord-dunărean, cel mai probabil era că, totuşi, Dacia era numele întinderilor peste care domnea Burebista. Din păcate nu mai avem o serie de izvoare istorice care ne-ar fi putut lămuri în această privinţă. Dar, întrucât este o mare probabilitate ca numele ţării să fi fost – în ciuda inscripţiei amintite – Dacia, iar acest nume este oricum folosit pentru regatul lui Burebista, o să-l folosim şi noi.
Dar care era hotarul acesteia?
Ei bine, în Vest Dunărea de Mijloc a fost hotarul, în Sud Tracia – regat clientelar roman. Hotarul dintre Dacia lui Burebista şi Tracia nu poate fi decât estimat astăzi, în lipsa unor mărturii clare. Deşi se ştie că Apollonia a fost sub stăpânirea lui Burebista, trecerea autorităţii sale dincolo de Munţii Hem (Balcani) în restul lungimii acestora este disputată. Se ştie că tribul Scordiscilor a fost supus de Burebista, deci este inclus în teritoriile aflate sub puterea sa.

 

Dacia sub Burebista (întindere maximă)

       Mai neclar este hotarul de Nord şi Nord-Est. Olbia a ţinut de Burebista şi, după unele indicii, şi Bastarnii. Este însă neclară întinderea Regatului în celelalte părţi. Credem, totuşi, că harta propusă este foarte aproape de realitate.

d. Dacia lui Decebal.
Este al doilea stat denumit Dacia cunoscut în izvoare. Între Burebista şi Decebal avem regi daci, teritoriul dintre Dunăre şi Maramureşul de astăzi fiind împărţit în cel puţin patru regate, fără a socoti părţile din Moldova actuală, stăpânită de Sarmaţi, Bastarni, Carpiani şi Carpi.
Care este graniţa de apus a Daciei lui Decebal?

Harta hotarelor romane în Panonia şi vestul Daciei

        În această hartă se observă cele patru valuri de apărare pe care Iazigii Metanaşti le-au ridicat, cu ajutorul inginerilor romani, înspre răsărit şi miazănoapte. Iazigii Metanaşti, Sarmaţi aşezaţi în estul Dunării de Mijloc, constituie un regat clientelar roman în secolul I d.Chr. Cu ajutorul romanilor aceşti Sarmaţi au construit un sistem de apărare complex, ale cărui urme se păstrează până astăzi. Şi care, fiind hotarul Regatului Iazig, ne arată şi hotarul de apus al Daciei lui Decebal.

Dacia sub Decebal (culoare galbenă)

       Sarmaţii Roxolani şi Bastarnii (la origine Germani, dar cu puternice influenţe celtice şi sarmate) vor fi aliaţi cu Decebal. Nu erau sub stăpânirea lui. Nici Carpianii, Carpii, Costobocii, Dacii Mari (aflaţi la nord de Costoboci) nu au fost sub conducerea lui Decebal, nici nu s-au implicat în războaiele acestuia.
Prin urmare, acestea sunt hotarele Daciei lui Decebal.

e. Dacia Romană nord-dunăreană.
Traian a cucerit atât Dacia lui Decebal cât şi teritoriile Roxolanilor şi Bastarnilor. Aceştia se retrag spre nord şi est. Părţile dinspre Dunăre sunt alipite Moesiei, la fel cu celelalte teritorii ale Geţilor (Dacii de la Dunărea de Jos, conlocuitori cu Sciţii). Acestea sunt denumite şi ad Moesiam. Fostul regat al Daciei lui Decebal devine Dacia Traiană, o provincie romană sau, mai bine zis, un set de provincii romane.
După unii, partea de vest a Banatului a fost încorporată în Dacia Traiană. După alte date, a rămas parte a Regatului Iazigilor Metanaşti.
Frontiera dintre Carpaţi şi Nistru a variat foarte mult de-a lungul timpului.
În 273 d.Chr. Împăratul Aurelian retrage trupele din Dacia Traiană, pe care o lasă Goţilor prin tratatul prin care aceştia devin confederaţi ai Romaniei. Sub numele de Goţia, noul stat clientelar roman va stăpâni teritoriul dintre Dunărea de Mijloc şi Nistru, cu excepţia limesului dunărean – sub control roman direct.
În sudul Dunării este înfiinţată, de către acelaşi împărat, o nouă provincie Dacia. Sau, mai bine zis, un set de provincii romane. Dacia Aureliană cuprindea Dacia Ripensis (Dacia Malurilor, pentru că includea ţărmurile Dunării) şi Dacia Mediterranea (cea aflată mai la sud). În vremea Împăratului Diocleţian Dacia Ripensis avea capitala la Ratiaria (lângă Arciarul de astăzi, în Judeţul Vidin), iar Dacia Mediterranea la Serdica, vechea capitală a Traciei (astăzi Sofia, în Bulgaria).
Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în urma încălcării de către Goţi a tratatului cu Romania, va elibera părţi din Dacia nord-dunăreană şi va readuce restul Goţiei sub ascultare. De asemenea, va construi chiar şi un pod peste Dunăre, mai mare decât cel al lui Traian, la Sucidava (azi Celei), făcând astfel o nouă legătură între cele două Dacii (Dacia Traiană, acum Constantiniană, şi Dacia Aureliană). Acelaşi împărat înfiinţează un noi limes roman, care pleacă de lângă Dunăre, în zona Drobetei, şi merge până la Nistru sau dincolo de el. O parte din acest limes constă într-un lung val de pământ, de-a lungul căruia erau castre apărate la nevoie de miliţiile populare (păstrate de Români până la începutul secolului XXI şi desfiinţate de regimul neocomunist al lui Ion Iliescu).

Dacia nord-dunăreană sub Sfântul Constantin cel Mare, cu Sarmaţia şi Goţia; Dacia Aureliană era inclusă în Iliricum

       Administraţia romană la nordul Dunării există până în jurul anului 376, când invazia hună distruge şi Goţia, şi părţile din Dacia Traiană aflate sub stăpânire romană. Este, de altfel, şi epoca dispariţiei ultimelor menţiuni despre Dacii nord-dunăreni (Carpii, la anul 381, după Zosima). Romania păstrează doar o serie de cetăţi de pe ţărmul nordic al Dunării, cu întreruperi, în funcţie de creşterea şi descreşterea puterii Hunilor.

       În sud însă, Dacia Aureliană continuă să existe neîntrerupt, ca provincie sau provincii şi dioceză a părţii de Răsărit a Romaniei. În anul 384 Dioceza Daciei este alipită pentru o vreme părţii de Apus, condusă de (la) Roma, iar în anul 395 revine la partea de Est, condusă de (la) Constantinopol.

      Hunii conduşi de Atila sunt înfrânţi în 451, pe Câmpiile Catalaunice din Galia, de Generalul dobrogean Flavius Aetius (fiul lui Gaudenţiu din Durostor, care a fost Magistru al cavalerilor – Magister equitum). Acesta a ştiut să aducă alături de el şi pe Sarmaţii Alani (Ieşi), Gepizi şi Goţi, precum şi pe alţi Germani din zonă.
Curând Gepizi, ieşiţi de sub stăpânirea hună, vor prelua o mare parte din teritoriile controlate de aceasta, la concurenţă cu Ostrogoţii. Gepizii însă vor fi aproape mereu aliaţi ai Romanilor, spre deosebire de Ostrogoţi, care foederaţi 471 vor deveni apoi ostili.

        Binecredinciosul Împărat Iustinian cel Mare va reface, pentru ultima dată, Provincia Dacia Traiană. Urmând modelul înaintaşilor săi Traian şi Constantin cel Mare, el va reface podurile de peste Dunăre, precum şi multe cetăţi şi castre de aici.
Undeva între 550 şi 567 invaziile migratorilor – Cutrigurii (înrudiţi cu Hunii), Sclavinii (Slavii) şi Avarii – marchează sfârşitul definitiv al Provinciei Dacia Traiană.
Din această clipă, Dacia rămâne în administraţia şi scriptele Romaniei – şi ale scriitorilor de limbă latină sau greacă – în una din următoarele variante:
– ca amintire a regatelor lui Burebista ori Decebal;
– ca amintire a vechii ţări a Dacilor;
– ca denumire geografică, după Dacia lui Ptolemeu (vezi mai sus, litera b.), dar desemnând mai totdeauna (de acum încolo) spaţiul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru;
– pentru Dacia sud-dunăreană încă puţină vreme, şi aceasta fiind pierdută în faţa migratorilor.

       Acestea sunt, pe scurt, înţelesurile cuvântului Dacia în Antichitate.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă