Iubitul nostru împărat! (I)

21 Mai este ziua în care, de peste 1.500 de ani, Românii din toată lumea se bucură de pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
De ce? Vom încerca să arătăm (desigur, pe scurt) de unde vine această străveche şi statornică dragoste faţă de cei doi.

constantin-cel-mare - b.jpg

Constantin I sau Constantin cel Mare a rămas în sufletul Românilor sub numele de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Numele său a fost, de fapt, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus.
Născut în 27 februarie 272, la Niş (anticul Naissus), în sudul Timocului, el a fost fiul Împăratului Constanţiu cel Verde (Verde Împărat, putem spune, zâmbind basmelor copilăriei) şi al Împărătesei Elena.

Împăratul Constanţiu cel Verde (Chlorus) era născut în Dardania, aflată între Iliria (azi Bosnia-Herţegovina), Moesia, Tracia şi Macedonia. Dar părinţii săi erau din Iliria. O provincie în care vechiul amestec traco-ilir fusese îmbogăţit sub Traian şi urmaşii săi prin coloniştii aduşi din Dacia. Legăturile daco-ilire (şi dardano-dacice) sunt foarte strânse în epocă. Împăratul Galerius, ai cărui străbuni erau din Dacia nord-dunăreană, este un exemplu, dar nici pe de parte singurul. Împăratul Constanţiu cel Verde era, de altfel, înrudit şi cu Galerius, dar şi cu alţi înalţi conducători romani de origine traco-iliră.

Pe atunci Romania („Imperiul Roman”) era într-o frământare foarte puternică, într-o nelinişte grea.
Trupele militare nu erau plătite bine, îşi primeau banii cu întârzieri mari, descurcându-se greu. Una din cauze era corupţia tot mai puternică, pe model grecesc, ce se răspândise în administraţie. Administraţia avea obligaţia de a construi şi întreţine drumurile, podurile, viaductele, băile şi şcolile publice, tribunalele şi alte clădiri de folos obştesc. Lucrări făcute de obicei cu cei mai bune lucrători ai ţării: ostaşii.
Legiunile romane, în primul rând, uneori şi auxiliile, ridicau zidurile cetăţilor şi valurile de apărare, construiau podurile, drumurile şi apeductele şi celelalte construcţii publice. Fiind socotite de importanţă strategică, acestea nu puteau fi lăsate în seama altcuiva.
Iar pentru aceste lucrări ostaşii erau plătiţi, completându-şi astfel solda.

Corupţia administrativă a făcut ca, pas cu pas, lucrările să fie plătite tot mai prost ori chiar să fie lăsate unor „confrerii de meşteri” civili, aflaţi la mâna administraţiei civile. Aplicându-se, avant la lettre, principiul comunist „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
În acelaşi timp, feluriţi ofiţeri de origine traco-iliră voiau să ajungă la putere şi promiteau sume uriaşe trupelor care îi sprijineau. Cea ce făcea, pe de-o parte, ca forţa militară să fie cheltuită în lupte interne – şi era o cheltuială imensă. Iar, pe de altă parte, ca cei ajunşi la putere să dea banii promişi celor care îi sprijiniseră, nedreptăţind restul unităţilor militare. Şi sădind astfel sămânţa altor tulburări.
După care foloseau alte sume uriaşe pentru propriile plăceri şi megalomanii.

Aceste lupte interne, acest avans al corupţiei şi tulburării aveau loc în vreme ce uriaşe populaţii barbare – Germanii, în primul rând, însă şi felurite triburi asiatice – se adăugaseră Persiei în atacarea Romaniei.
Căci bogăţia acesteia era cunoscută până departe. Vasele romane, de o calitate superioară, podoabe şi arme romane au fost găsite de arheologi pe ţărmurile Mării Baltice şi în multe locuri dinspre Munţii Urali. Chiar şi Chinezii, atât de îndepărtaţi de Romania, cunoşteau legende privitoare la bogăţia şi frumuseţea acesteia. Ceea ce a atras jefuitorii.

Răutatea vremurilor era uşor de văzut. Şi era resimţită de cei mai mulţi, chiar dacă mai toţi se bucurau, când puteau, de roadele corupţiei. Cine era de vină? Administraţia, propaganda grecească, trupele implicate în lovituri de stat, generalii care voiau tronul, barbarii veniţi după jaf? Prea mulţi ca să poţi da vina pe ei! Aşa că vinovaţii declaraţi (ţapii ispăşitori) erau… creştinii. Da, pe aceştia se dădea vina pentru tot ce mergea rău în ţară.

Deşi erau doar undeva în jur de 8% din populaţia ţării; deşi nu li s-a putut niciodată reproşa vreo purtare urâtă faţă de cineva; deşi erau cei mai corecţi cetăţeni ai Romaniei, creştinii „erau de vină” pentru tot. Credinţa lor într-un singur Dumnezeu, Sfânta Treime – concept de neînţeles pentru păgânii dezinteresaţi de subtilităţile creştine – era declarată ateism şi ofensă adusă zeilor. Şi, se spunea, datorită acestei ofense merge rău Romaniei, căci zeii, supăraţi, pedepsesc Terra Romanorum.

Ca urmare, creştinii erau pedepsiţi în fel şi chip. Erau jefuiţi de bunurile lor, erau bătuţi, alungaţi din funcţii, băgaţi în închisori, torturaţi, ucişi. Lepădarea de Credinţă era singura cale de scăpare din această persecuţie.
Dar creştinii, asemenea Împăratului Ceresc Întrupat, Iisus Christos, mergeau curajoşi la închisoare, la chinuri, la moarte. În arenele în care erau ucişi cântau cântece de bucurie, văzând moartea ca o trecere în Împărăţia Cerurilor, în veselia, lumina şi frumuseţea acesteia. Pentru ei moartea era biruinţă.
Nobilii şi marii funcţionari creştini, odată despuiaţi de averi şi închişi în temniţe, făcuţi sclavi şi puşi la muncă silnică, primeau cu bucurie aceste încercări. Libertatea lor faţă de averi şi funcţii era înspăimântătoare pentru păgâni. Şi era un contrast uriaş, zguduitor, cu lăcomia, corupţia şi goana după plăceri care bântuiau ţara.
Ceea ce sporea ura şi teama faţă de ei. Erau de neînţeles, deci erau înspăimântători. Deci erau de vină pentru tot şi trebuia să fie nimiciţi… Tristă, veşnică reacţie a corupţiei în faţa curăţiei, a răutăţii în faţa bunătăţii.

În armată se petrece, totuşi, un fenomen invers.
Pe de-o parte, foarte mulţi ostaşi Gali, Traci, Iliri şi Sciţi vedeau în curajul creştinilor, în bucuria lor în faţa morţii, un ideal. Ce răspundea propriei lor chemări. Şi se converteau. Sunt cazuri în care zeci şi sute de ostaşi, ba chiar mii, se convertesc, se botează. Şi devin oşteni mai buni decât fuseseră. Sfântul Andrei Stratilat cu cei aproape 2.600 de ostaşi ai săi este o asemena pildă.

Unii generali şi ofiţeri, chiar traco-iliri de origine, îi prigonesc pe ostaşii creştini. Îi ucid pur şi simplu. Sau îi trimit în cele mai primejdioase bătălii, în condiţii extrem de proaste, încercând să-i distrugă. Fără a se gândi la pierderile suferite de ţară prin irosirea unor asemenea resurse militare, prin înfrângerile care puteau să aibă loc. Dar în foarte multe cazuri ostaşii creştini nu doar că luptă cu un eroism nemărginit – asta o făceau totdeauna – dar chiar câştigă împotriva tuturor şanselor. (Sfântul Andrei Stratilat, de pildă, învinge trupele persane care distrugeau legiuni întregi, deşi avea doar o jumătate de legiune sub comandă. Însă toţi ostaşii erau creştini…)

Acesta este fundalul pe care, în 306, urcă pe tron, la Roma, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

13 gânduri despre “Iubitul nostru împărat! (I)

  1. […] 21 Mai este ziua în care, de peste 1.500 de ani, Românii din toată lumea se bucură de pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. De ce? Vom încerca să arătăm (desigur, pe scurt) de unde vine această străveche şi statornică dragoste faţă de cei doi. (continuare din partea I – https://mihaiandreialdea.org/2017/05/21/iubitul-nostru-imparat-i/) […]

    Apreciază

  2. […]   21 Mai este ziua în care, de peste 1.500 de ani, Românii din toată lumea se bucură de pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. De ce? Vom încerca să arătăm (desigur, pe scurt) de unde vine această străveche şi statornică dragoste faţă de cei doi. (continuare din partea I: aici) […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s