Trădarea şi Românii (I)

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străin din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţi.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.

Mihai-Andrei Aldea

4 gânduri despre „Trădarea şi Românii (I)

Adăugă-le pe ale tale

  1. Aşa este. Din păcate deja s-a împământenit în inima multora ideea că suntem un neam de trădătrori. Mă apucă aşa nişte nervi când văd cu câtă satisfacţie bolnavă şi dispreţ de sine îşi asumă unii tot felul de defecte puse în cârca noastră de feluriţi ‘telectuali. Bunăoară un astfel de formator de opinie făcea spume la gură pe internet, isterizat că noi mereu ne-am trădat aliaţii. Şi spunând „mereu” a dat, evident” un singur exemplu de trădare „tipic” românească: în timpul celui celui de-al doilea asediu al Vienei, noi ne-am aflat în tabăra turcilor nu în cea creştină, ceea ce este adevărat. Dar nu mai puţin adevărat, şi stimabilul specialist în tot şi toate cumva a „uitat” să menţioneze aspectul ăsta, domnul Munteniei, deşi în tabăra turcă, dădea pe ascuns ajutor asediaţilor, ajutor recunoscut ulterior de habsburgi, sau că în armata lui Jan Sobieski existau „steaguri româneşti” de cavalerie uşoară, singura cavalerie uşoară de care a dispus regele polon în armata sa în acea bătălie. Rolul jucat de Sobieski în spargerea asediului se ştie bine care a fost şi cât de mult a contat. Dar nu cumva să se afle că am avut şi noi partea noastră de merit în salvarea Vienei şi austriecilor. Şi departe de noi să ne aducem aminte cum ne-au mulţumit aceeaşi austrieci în cursul secolului următor şi nu numai, în Ardeal şi nu numai, pentru ajutorul nostru; evident fără să fie trădători ca noi.

    Poate câte ceva şi despre 23 august ’44 în episodul viitor?

    Apreciat de 1 persoană

  2. Sărutăm dreapta părinte !!! Iertaţi și binecuvântaţi !!! Mulţumim din suflet și v-așteptăm cu sufletul la gură :multe dintre cele scrise de sfinţia voastră nu avem de unde le afla din altă parte.Numai bine și Doamne ajută !!!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: