O interesantă confuzie teologică: au sau nu har Schismaticii?

Totdeauna căutăm adevărul, ca să putem trăi întru Adevăr.

Este, pot spune, principiul fundamental al Credinței Creștine, al vieții creștine, al iubirii sincere a lui Dumnezeu – Care este Adevărul.

Dar, întru adevăr, omul este înclinat spre păcate și patimi. Iar acest lucru face greu de primit unele adevăruri. Ba chiar dacă sunt primite în minte, ba chiar dacă sunt primite în inimă, în minte, în cuget, în suflet, nu totdeauna omul are puterea de a urma aceste adevăruri; mai ales dacă este stăpânit de patimi.

De multe ori acest refuz al adevărurilor este foarte subtil.
Poate să fie subtil și pentru persoană, și pentru cei din jurul acesteia; dar poate să fie subtil doar pentru persoană, deși evident pentru cei din jur.

De pildă, există oameni care suferă de patima osândirii altora.
Dacă și cei din jur au această patimă, sau dacă au patima indiferenței, ori altele, se prea poate să nici nu își dea seama de existența patimii osândirii la unul dintre ei – sau la ei toți.
Ori, dimpotrivă, dacă patimile lor nu îi orbesc la această patimă, o vor vedea (indiferent care va fi reacția lor, care poate să oscileze extrem de mult, de la caz la caz).

Alte exemple pot să fie alcoolismul cronic, dependența de jocuri (pe bani sau nu), dependența de electronice ș.a.a.

Dar sunt și patimi care lucrează mai adânc, schimbând percepția noastră nu doar în privința adevărurilor morale – ce ar trebui să fie evidente. Ci, cu putere, afectează capacitatea noastră de a înțelege și cele mai directe adevăruri teologice.

Fenomenul este pe cât de tragic, pe atât de interesant, dacă nu fascinant.

Este și tragic, dar și uluitor, să vezi un om care este convins ori crede că este convins că vrea să trăiască întru Adevăr alegând minciuna.
Și totuși se întâmplă, dar parcă niciodată nu este la fel de izbitor ca în lumea Teologiei Creștine (= Ortodoxe).

O problemă care a stârnit multe autoritarisme, abuzuri și absurdități din partea Administrației Bisericești a fost, de zeci de ani (dacă nu de un secol) ecumenismul.
Înțeles de Administrația Bisericească drept o formă de ”frăție cu celelalte religii”, sub cele mai diverse pretexte și cu cele mai diverse limitări, delimitări, negări ale limitărilor etc.
Pe scurt, este un ”ghiveci teologic”, pe care niciun susținător nu-l poate prezenta fără să contrazică în mai multe puncte alți susținători ai ecumenismului.
Dar nu ne interesează aici aceste realități pe care le-am trăit atâtea decenii – și pentru care au suferit atâția sfinți contemporani.
Interesant este că, foarte de curând1, Sfântul Sinod a emis un text privitor la

…evoluția grupărilor eretice și schismatice, pretins „ortodoxe”, care desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe, folosind abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor, cărora le solicită donații pentru edificarea de lăcașuri de cult, activități sociale și religioase. Centrele eparhiale vor lua măsuri pastorale, pe plan local, pentru informarea corectă a credincioșilor despre pericolul la care sunt expuși prin participarea sau aderarea la grupări schismatice și/sau eretice pretins „ortodoxe” și la importanța păstrării comuniunii depline cu Biserica Ortodoxă canonică și a respectării rânduielilor canonice statornicite de Sfinții Părinți.2

Am atras atunci atenția3 că apariția acestor grupări vine din problemele interne ale Bisericii locale din România.
Nu am menționat că au ajuns la mine filmări și fotografii abjecte4, ce par a fi ale unor clerici, inclusiv sinodali, în plină săvârșire a nenumărate fapte osândite de Biserica Ortodoxă canonică, de rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți (după exprimarea comunicatului Sfântului Sinod).
Dar am prevenit că în secolul XXI nu se mai pot ascunde faptele de corupție din Biserică; și că măsurile trebuie să vizeze curățarea corupției, nu asasinarea celor care atrag atenția că lucrurile sunt pe o pantă foarte rea.

Dar ar fi meritat să discut și foarte interesanta formulă „rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți”.
Am încercat, însă, un cuvânt mai scurt.
Acum îmi permit, în treacăt, să atrag atenția că „rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți”, fără altă precizare, nu constituie obligații, sau nu constituie obligații absolute în Biserică. Asemenea obligații sunt DOAR acele „rânduieli canonice pe care Biserica le-a pecetluit a fi după Dumnezeu, de la Duhul Sfânt, după cuvântul Mântuitorului” etc.

De exemplu, sunt „rânduieli canonice statornicite de Sfinți Părinți” precum Teodor Studitul ori Vasile cel Mare pe care uriașa majoritate a episcopilor și monahilor din multe Biserici locale fie nu le țin, fie le țin parțial. Și fără să fie prin aceasta sub osândă, căci amintitele „rânduieli canonice statornicite de Sfinți Părinți” nu au fost pecetluite ca obligatorii nici de Sinoadele Ecumenice, nici de practica universală a Bisericii Sobornicești.

Este, prin urmare, o exprimare straniu de neîndemânatică.

Dar și mai interesant, ba chiar fascinant și tragic, este să vezi cum feluriți teologi – mireni și clerici – se străduie să apere și să argumenteze poziția Sfântului Sinod.
O parte dintre ei apologeți de calitate, dar nu în problema ecumenismului, în care au păstrat până acum, sistematic, fie tăcerea, fie (mai des) pozițiile variate, dar extrem de autoritariste, ale curentelor ecumeniste impuse de Sfântul Sinod.
Acum, dintr-o dată, și-au adus aminte de „eresuri, schisme și parasinagoguri”; explică lumii cât de rele sunt; și proclamă autoritar că este adevărat și autoritar Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare ce spune că

cei care s-au despărțit de Biserică nu mai au puterea să dea altora harul de la care ei înșiși s-au despărțit.

Deci, susțin amintiții teologi, împreună cu mulți dintre episcopii care au grăit pe subiect în ultimele săptămâni, amintitele „grupări eretice și schismatice”, deși se pretind ortodoxe, nu au har. Și, adaugă, în zadar se duce omul acolo și dă bani pentru slujbe, căci mai mult rău își face.
Interesant, fascinant și tragic, zic eu.

Acum, însă, probabil că mulți dintre cititori se miră: ce ar fi de mirare sau greșit aici?

Și le răspund: textual este foarte corect! Dar contextual?

Să ne gândim că în ecumenismul promovat de BOR, în zeci de forme diferite și adesea contradictorii, s-a mers pe idei precum ”Biserici Surori” (Biserica și alte religii, adică), ”Biserică parțială” (celelalte religii care își spun creștine), ”validitate parțială a Tainelor” etc.
S-a mers în multe episcopii până la impunerea primirii Catolicilor și Protestanților exclusiv fără Botez – căci doctrina ecumenistă pretindea că ”măcar harul Botezului există la Catolici sau Protestanți”5.
S-a mers până la hărțuirea celor care au primit prin Botez pe foștii Catolici și Protestanți care CEREAU Botezul!

Iar acum, dintr-o dată, aceleași voci care pretindeau că ”au har bisericesc” și Catolicii, și Protestanții, strigă într-un glas că NU au har „grupările” proaspăt ieșite din Biserică.

Deci, pe de-o parte, „au har”, dacă sunt catolice, grupări care

„desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe, folosind abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor, cărora le solicită donații pentru edificarea de lăcașuri de cult, activități sociale și religioase” (Noi hotărâri…, 29 oct 2026 – v. nota 2).

Așa fiind Catolicii de rit bizantin, care înșelător, pentru a crea confuzie în rândul credincioșilor, își spun ”Greco-Catolici”6.
Așa fiind Catolicii Armeni.
Sau alte grupări care țin de Papalitate.

Dar și Catolicismul socotit de mulți clasic, adică ”de rit latin”,
(a) s-a despărțit de Biserică de circa o mie de ani
și
(b) folosește „abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor…” (ibidem).

Mai mult, Protestanții sunt despărțiți de Catolicismul despărțit de Biserică!

Și, totuși, ni se explică ex cathedra,

„grupările” declarate drept „desprinse de Biserică”7 în ultimul secol, ba chiar în ultimii ani (sic!),

nu au har pentru că cei care s-au despărțit de Biserică nu mai au puterea să dea altora harul de la care ei înșiși s-au despărțit.

Cum să nu fie acestea toate interesante, fascinante și tragice?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cititorul supărat că nu am răspuns la întrebarea din titlu (au sau nu har Schismaticii?) răspundem că, după teologia ecumenistă, Schismaticii au și nu au har atunci când convine Administrației Bisericești.

P.P.S. La sfârșitul secolului trecut încercam să previn pe unii episcopi vicari sau titulari, precum și pe mai mulți teologi, că promovarea ecumenismului face imposibilă orice condamnare credibilă a ruperii de Biserică a clericilor sau mirenilor; și aduce Biserica însăși la hotarul utilității strict arhivistice (de arhivă a vechilor tradiții creștine, dar fără consecințe practice pentru încălcarea lor). Lucrurile acestea se văd foarte puternic din afara cercului interior al Administrației Bisericești. Iar soluțiile externe, aplicate sistematic, sunt ca o compresă pusă pe frunte pentru a opri hemoragia internă a plămânilor.


Note

  1. Pe 29 Octombrie 2026. ↩︎
  2. Cf. articolului R2media Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a discutat despre misiunea în rândul migranților din România, din 29.10.2026 (click aici pentru accesare) și comunicatului de presă Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 29 oct 2026 (click pentru accesare). ↩︎
  3. În cuvântul Către Sfântul Sinod, din 30 Octombrie a.c. (click pentru accesare). ↩︎
  4. Atenție! Am spus „filmări și fotografii abjecte”, fără a osândi pe nimeni. ↩︎
  5. În unele locuri făcându-se precizarea ”care cred în Sfânta Treime”, dar nu peste tot. Și aici ar fi multe de spus. ↩︎
  6. A se vedea, de exemplu, Înfiinţarea şi desfiinţarea “Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt), din 29 August 2017 (click pentru accesare). ↩︎
  7. Trebuie subliniat că teologic îngrădirea (nepomenirea episcopului ce propovăduiește rătăciri) nu este în sine desprindere de Biserică. Și unele dintre grupările acuzate sunt de fapt cei numiți Nepomenitori; adică oameni care au oprit pomenirea episcopilor. Pentru a vedea în ce măsură aceștia greșesc sau poate chiar au dreptate ar trebui să fie judecată cauza lor într-un sinod ortodox imparțial, în care episcopii din România acuzați de propovăduirea de rătăciri să stea alături de nepomenitori în fața judecății respectivului sinod. Până atunci, acuzarea lor are cel mult tot atâta valoare teologică precum acuzele lor. A se vedea și Sinodul din Creta. Pretenții, realități, consecințe (I), apărut în Revista Atitudini din 22 Decembrie 2016, respectiv online din 5 Ianuarie 2017 (click pentru accesare) și Sinodul din Creta. Pretenții, realități, consecințe (II), apărut în Revista Atitudini din 20 Ianuarie 2017, respectiv online din 10 Martie 2017 (click pentru accesare). ↩︎

Lasă un răspuns