După un cuvânt de deschidere și o oprire la înțelesurile cuvântului neștiutor ajungem astăzi la acela de nepriceput.
În sine, acest cuvânt are la Românii Vechi mai ales înțelesuri legate de lipsa de talent sau de lipsa de pregătire nevinovată.
Unui copil care doar ce a început să învețe Călușul sau aruncarea lațului, încrustarea lemnului ori mulsul, cititul sau recitatul, este urât să îi ceri prea mult: încă este nepriceput.
Adică încă nu le-a învățat, pentru că nu a avut vreme să le învețe.
Că este nepriceput e, prin urmare, o dezvinovățire și o scutire (de răspunderi prea mari, adică necuvenite).
Unui om care, oricât se străduiește, dă cu ciocanul pe lângă cui, ori desenează de nu se cunoaște dacă este om, pasăre ori copac, este urât să îi ceri ori să îl mustri: este nepriceput.
Dacă Dumnezeu nu i-a dat darul, omul nu poate zice nimic: De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.
Că este nepriceput se arată, și aici, a fi o dezvinovățire și o scutire (de răspunderi ce, desigur, nu i se cuvin).
Bineînțeles, în primul caz, al nepriceperii începătorului, apărarea dată de stare ține doar o vreme: în timp urmează a se vedea în ce măsură începătorul va ajunge la pricepere ori la nepricepere din lipsei harului (talentului) sau, foarte rău, la nepricepere din lenevie, risipire sau alte patimi.
Dar, până a se trage linie, se păstrează dezvinovățirea și scutirea pe care – în Cultura Română Veche – le aduce cuvântul nepriceput față de cererile prea mari de la cineva.
Însă, va spune un cititor,
dacă omul e nepriceput pentru că nu a vrut să învețe, deși putea.
În asemenea împrejurări, însă, omul nu este numit nepriceput, ci netot, neghiob, sau prost dinadins (prost cu dinadinsul).
Despre acestea, însă, în
partea următoare.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
[…] (partea a treia) […]