Ce trebuie să facă Statul ACUM. Diplomație reală

M-au rugat câteva persoane să spun ce ar trebui să facă Republica România acum, dacă ar fi condusă de Români competenți.

  1. România ar trebui să declare mobilizarea generală și să folosească ceea ce se întâmplă în Ucraina spre a pregăti militar eficient un contingent de cel puțin o sută de mii și maximum trei sute de mii de oameni.
  2. România ar trebui să aducă cel puțin 15.000 de militari de elită la frontiera cu Republica Moldova și să anunțe oficial că garantează libertatea acesteia în fața Ucrainei și Rusiei și este gata să intervină militar dacă Ucraina sau Rusia încalcă frontierele moldovenești.
  3. România ar trebui să aducă cel puțin 20.000 de militari de elită la frontiera cu Ucraina și să fie pregătită să îi trimită, ca trupe de menținerea păcii, în Vestul Regiunii Odesa (până la Maiac și Ovidiopol cel puțin), în Regiunea Zacarpatia, în Regiunea Cernăuți și în Regiunea Ivano-Frankivsk, astfel încât să nu aibă loc dezastre umanitare și crime împotriva populației locale.

Bineînțeles, odată realizat punctul 3. (astăzi sau mâine), România ar trebui (4.) să aibă grijă ca populația băștinașă să aibă prioritate față de refugiați și coloniștii vechi și noi (conform tratatelor internaționale în care Rusia și Ucraina au fost permanent parte din secolul al XIX-lea încoace este interzisă colonizarea pe criterii etnice, schimbarea structurii etnice etc., deci toate actele de acest fel comise de Rusia, URSS, Ucraina sunt ilegale și trebuie îndreptate).

5. România ar trebui să înceapă programe de refacere a identității naționale pentru Românii deznaționalizați din regiunile de la punctul 3. (și nu numai).

Acestea ar fi acțiunile unei diplomații românești care este cu adevărat diplomație și cu adevărat românească. Restul e mizerie.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Rușii la Odesa. Haz de necaz

Vis pace, para bellum

De multă vreme tot atrag atenția că suntem vecini cu Rusia prin Marea Neagră, fapt pe care lumea pare să îl ignore. Și prin Armata a 14-a, respectiv prin Regimul de la Tiraspol, care este la vreo câteva ore de România – cu tancurile turate.

Ei, la vreo 24 de ore de la intrarea trupelor rusești de menținerea păcii (declarația lui Putin) în Lugansk și Donețk, aflăm că aceste trupe – sau altele, de sprijin probabil – au pus stăpânire pe baza militară ucraineană de la Odesa.

Ca să vă faceți o idee, iată după tovarășul GugleMaps distanța dintre Donețk și Odesa (Luganskul e și mai la Est decât Donețul, mai puneți vreo 100 de kilometri).

De la Donețk la Odesa sunt vreo 590-600 de kilometri în linie dreaptă, sau vreo 860-960 de kilometri pe drumuri

S-ar zice că s-au mișcat destul de repede trupele rusești, mai ales că teoretic au avut de înfruntat – sau ar fi trebuit să aibă de înfruntat – și Armata Ucraineană.
Care armată este, comparativ cu a noastră, chiar armată: cu soldați, cu armament, cu muniție. Și pregătită și înzestrată chiar de NATO și de Familia Biden… scuze, am vrut să spun de consilierii militari ai lui Biden-Kamala (da, ăia care nu sunt siguri dacă să poarte fustă sau pantaloni pentru că nu sunt siguri dacă sunt bărbați, femei, bi, tri, zero sau altceva). În sfârșit, ideea este că Armata Ucraineană are o dotare și o pregătire de luptă la cel puțin două clase peste Armata Română (armată? română?).

Da, sunt specialiști de înaltă clasă precum Gen. Victor Strâmbeanu, care tot atrag atenția, de ani de zile, de liniile pe care ar trebui să lucreze Ministerul Apărării ca să avem, măcar cât de cât, o armată.
Mai sunt și amatori, ca mine, care tot aduc aminte de nevoia de rachete, de existența cavaleriei mecanizate și altor arme și unități moderne, de nevoia unor (mini)submarine de luptă etc., etc. Că tot ne învecinăm prin Marea Neagră cu țări prietenoase, frățești, ca Rusia și Turcia, care doar ce așteaptă să ne ia în brațe…
Însă Ministerul Apărării are de importat rugină, cauciuc ars și alte comori ecologice.

Ca să ne veselim puțin, apropo de distanța Donețk – Odesa, să vedem și distanța Odesa – Galați.

De la Odesa la Galați distanța în linie dreaptă este de cca. 230 de kilometri, pe drumuri cca. 280

Da, vedeți bine: distanța dintre Odesa și Galați este de peste două ori mai mică decât dintre Donețk și Odesa. Simpatic, nu-i așa?

De ce vă spun asta?

Ca să fac haz.
Să râd de cei care au zis „Nu ne pregătim de război, că dacă vine războiul facem rugăciune și așa trecem peste toate!”. O erezie extremist-neo-protestantă, promovată de unii în numele Ortodoxiei. Aștept să-i văd mergând să despartă trupele rusești și ucraineene cu rugăciunea lor. Că doar nu o să-i lase să se omoare între ei, câtă vreme pot să îi despartă, nu?

Pui de vipere! Farisei fățarnici! Voi, care v-ați ascuns lenea și lașitatea sub citate biblice și patristice și ați aruncat la gunoi Istoria Bisericii, Dogmele Bisericii și toată învățătura ei despre datoria patriotică a fiecărui om al Țării! Nici voi nu v-ați pregătit pentru apărarea Patriei, nici pe ații nu i-ați lăsat să se pregătească! Ați otrăvit sufletele tinerilor încurajându-i în pasivism, în lene, în lașitate, în resemnare. Ce veți face acum? Veți înmulți prefăcătoria voastră? Veți pretinde iarăși că vorbiți în numele blândeții, deși sunteți gata să bateți și ucideți pe cei care nu spun ca voi? Vă veți tupila pe sub sutane pretinzând că fiind călugări și clerici nu aveți dreptul la luptă, dar veți lăsa fiii duhovnicești pe care i-ați ținut nepregătiți să devină carne de tun?

Așa, de dragul discuției, să observăm că blindatele ușoare și rachetele auto-purtate (de le-am tot cerut unii și alții, zadarnic, pentru Armata Română) au fost masiv folosite de Rusia în această acțiune. Viteza lor medie de deplasare este pe teren natural de dificultate normală sau medie de cca. 100 km/h. Adică în cam 2-3 ar ajunge de la Odesa la Galați. La Tulcea mai devreme – au capacități amfibii, fiți pe pace! Iar la Constanța sau Mangalia, din Sevastopol sau Odesa se face o debarcare directă, după o vizită a unei flote militare rusești (ca să-i zicem vizită).

Ia ziceți, v-ați întărit la rugăciune, voi cei care spuneați că opriți glonțul și obuzul cu duhovnicia? Sau nu știți cum să o ștergeți în Grecia – da, la Athos, la slujbe și rugăciune, sigur! – sau în Occident – în misiune, bineînțeles! -, ia ziceți?

Am glumit!
Am glumit, liniștiți-vă!

Nu au ajuns Rușii atât de repede din Donețk la Odesa!
La Odesa au venit din Crimeea, nu de la Donețk.
Iar din Republica Crimeea la Odesa sunt tot vreo 230 de kilometri în linie dreaptă (plus, minus ceva).
Adică e mult mai ușor ca Odesa să primească întăriri direct din teritoriile bine organizate de Ruși din Crimeea. Nu au nevoie să străbată peste 600 de kilometri. Le aduc pe mare, de la Sevastopol, în câteva ore.
Acum v-ați liniștit?

Sevastopol-Constanța, sub 400 km; Sevastopol-Odesa, sub 300 km; Sevastopol-Sulina, sub 300 km; Odesa-Sulina, sub 200 km; cu roșu este subliniat Armeansk, localitate de hotar a Republicii Crimeea, la cca. 200 km de Odesa (pe uscat sau pe apă)

După cum se vede limpede, accesul trupelor rusești este mult mai ușor în România decât în Ucraina.
Acum v-ați liniștit?
Nu?
Mai bine citiți articolul dinainte să mai prindeți inimă.
Ori poate încercați să vă aduceți aminte că suntem în NATO, că avem baze americane pe teritoriul nostru și că nimeni nu vrea, totuși, un război nuclear.
Este o bază la Câmpia Turzii, este o bază la Deveselu, este una la Mihai Kogâlniceanu, este Comandamentul NATO de la Constanța etc.
Nu vin Rușii peste noi așa cum au mers în Ucraina, nu vă faceți grijă. Nu vor război cu NATO.
Am glumit, liniștiți-vă.

Ce?
Dacă ne trădează – adică, mai rău – Germania și ceilalți aliați UE?
Păi bazele noastre sunt americane.

Ce?
Dacă ne trădează – adică, mai rău – Familia Biden/Clinton?
Și se retrag de la noi cum s-au retras din Afganistan?

Stați liniștiți, nu se prea întrevede posibilitatea.
Acolo a fost o înțelegere – cu China, mai ales – care aici nu există.
China nu vrea ca Rusia să înghită România. Nici Turcia – care socotește România fief turcesc, rezervat pentru viitorul mare stat islamic otoman.

Ce?
Dacă, totuși, se retrag Americanii ca din Afganistan?
Asta e, vitejii mei!
Se poate întâmpla asta, că la câți luptători are România, un județ din Albania este mai impresionant decât toată Republica Română.
V-ați bucurat că s-au desființat Gărzile Patriotice.
V-ați bucurat că s-a desființat PTPAP-ul.
V-ați bucurat că nu s-au reînființat milițiile populare dinainte de Comunism.
V-ați bucurat că s-a desființat serviciul militar obligatoriu.
V-ați bucurat că art. 55 din Constituția României este literă moartă și nu aveți habar cum v-ați putea apăra Patria (și cu ce), dar nici nu vă pasă.
Nu v-a intereat decăderea Armatei sub fiecare regim marionetă.
Nu vă pasă că adăposturile anti-bombardament sunt niște ruini nefuncționale.
Nu v-ați gândit să faceți niște cursuri de supraviețuire, de tir, de auto-apărare, așa, pentru că paza bună trece primejdia rea.
Etc., etc.
Știți vorba aia, cum îți așterni, așa dormi?

Bietul Voievod al Ortodoxiei Românești!
Bietul Părinte Iustin Pârvu!
De câte ori a spus: Nu dormiți pe voi! Privegheați! Nu vă lăsați înșelați, că dușmanii nu dorm! Pregătiți-vă de luptă, pregătiți-vă de război! Doar cine e pregătit de război poate avea pace!
El a spus, el a auzit.
Mi-a poruncit: Părinte, scrie cărți despre spiritul luptător al Creștinului, al Românului de altădată! Să înțeleagă și cei de astăzi că nu se poate să fie cârtițe cu capul în pământ! Să stea demni, cu fruntea sus, gata de luptă și de jertfă pentru Credință, pentru Neam, pentru Țară! Ca răzeșii lui Ștefan, ca moștenii lui Mircea, ca toți Românii lui Mihai Viteazul! Arată cum a binecuvântat Biserica pe eroii căzuți în luptă și pe cei întorși – biruitori sau înfrânți. Arată că sunt martiri. Arată cum au fost străbunii noștri și cum trebuie să fie cei care vin după noi. Scrie, să își aducă aminte! Scrie!

Am scris, Părintele meu iubit! Am scris și scriu.

mulți chemați, puțin aleși

Cine va lupta, chiar singur, pentru Dumnezeu și Neamul său, chiar și de va fi ucis tot va birui!

Mihai-Andrei Aldea

România Mare 1919. Politicienii deja pierduseră teritoriile de peste Nistru și aveau să mai piardă altele din Apus. Dar această Românie Mare s-a făcut de Popor, Rege și Regină, cu 800.000 de morți și în plină epidemie de gripă spaniolă, fără ca Poporul, Regele sau Regina să dea înapoi. Așa au biruit

Jurnal COVID-19. Bune şi rele în noua ordonanţă militară

De câteva ore a fost emisă Ordonanţa Militară nr. 3 din 24.03.2020.
Există unele deosebiri substanţiale între ceea ce a declarat despre acest act Preşedintele Republicii România (tot astăzi).
Prezint mai jos părerea mea despre conţinutul acestei ordonanţe, pe articole. Cu o mică încheiere.

Articolul 1 descrie nouă feluri de călătorii în afara caselor/gospodăriilor. Trebuie să spun că mi se pare un articol bine gândit, corect, cele nouă variante fiind bine alese.

Articolul 2 aduce o uşurare imensă: bătrânii de peste 65 de ani nu mai sunt încarceraţi la domiciliu fără şanse de supravieţuire, ci pot să iasă între orele 11 şi 13. Un mare câştig. Cele patru feluri de călătorii permise bătrânilor în acest interval sunt destul de bine gândite… mai ales în lumina Articolului 3, care aduce o completare esenţială pentru bătrânii din satele româneşti. Acest ultim articol pare să vină de la un om care chiar cunoaşte viaţa grea a bătrânilor săteni. Într-adevăr, ar fi ideal ca un om la 65 de ani – sau mai mult – să aibă un copil sau nepot care să îl ajute. Dar nu trăim într-o lume ideală. Mulţi dintre bătrânii noştri îşi scot vitele la păscut şi la peste 80 sau 90 de ani. Chiar dacă pui capra sau văcuţa la pripon, tot trebuie să le scoţi dimineaţă, după primul muls, şi să le aduci pe seară, la al doilea muls. Dacă Art. 2 ar fi fost singur, aceşti bătrâni ar fi umplut puşcăriile (că bani pentru amenzi nu au). Din fericire, Art. 3 dă libertatea acestor oameni să iasă şi în alt interval „în interes profesional ori pentru realizarea de activități agricole„. Slavă Domnului!

Articolul 4 prevede necesitatea unor adeverinţe pentru deplasare. Pentru persoane fizice – oameni obişnuiţi, ca mine, adică – acestea pot fi făcute de mână. Dar trebuie să fie făcute anterior plecării de la domiciliu. Foarte bună este prevederea ce permite prezentarea lor în format electronic!

Articolul 5 este firesc, dar ar trebui nuanţat. Să sperăm că procedurile de aplicare vor fi clare şi coerente.

Articolul 6, din păcate, prezintă aceleaşi greşeli pe care le-am amintit în articolul Statul comunist şi COVID-19… Pe scurt, se dau ordine şi, implicit, obligaţii, dar nu resursele necesare îndeplinirii acestora. Trist.

Articolul 7 este logic, în principiu, dar prezintă aceeaşi hibă: cere folosirea unor resurse inexistente. În cazul de faţă, numeroase instituţii publice şi private, pieţe etc. trebuie să aibă la dispoziţie dezinfectanţii şi mijloacele de protecţie sanitară de care nu dispun nici medicii.

Articolul 8 mi se pare puţin excesiv, dar poate fi înţeles în situaţia actuală.

Articolul 9 ridică iarăşi problema uriaşă a lipsei de capacitate a Executivului în asigurarea necesarului naţional de dezinfectanţi şi mijloace de protecţie sanitară.

Articolul 10 este cel puţin discutabil. Folosirea armatei pentru „activităţile de ordine publică” este considerat în toată lumea democratică un gest extrem. Şi care, democratic, trebuie extrem de bine justificat. Ceea ce, deocamdată cel puţin, nu se întâmplă. Mai mult, folosirea Armatei Române pentru „activităţile de ordine publică” este un act agravat de trauma colectivă a dictaturii ceauşiste. Aceasta a folosit, într-adevăr, Armata Română în sprijinirea abuzurilor sale. Pentru mulţi cetăţeni gestul actual al conducerii Republicii România este echivalent cu recunoaşterea instaurării unei noi dictaturi comuniste. La fel de grav este faptul că folosirea militarilor conform Art. 10 îi aduce pe aceştia în primejdia de a fi contaminaţi şi de a contamina mai departe. Reamintesc faptul că nu s-a asigurat îndeplinirea cerinţei fundamentale a producţiei naţionale de mijloace de protecţie sanitară şi dezinfectanţi. Stocul existent – şi fluxul înnoitor – nu acoperă nici măcar necesităţile spitalelor din Ţară, cu atât mai puţin ale întregului sistem medical. Nu acoperă nevoile magazinelor şi altor instituţii publice sau private încă deschise. Nu acoperă nevoie Poliţiei şi Jandarmeriei. Etc. Ca urmare, cel puţin literele a) şi b) ale acestui articol sunt o mare greşeală.

Articolul 11 şi Articolul 12 mi se par fireşti.

Articolul 13 este o corectură a Art. 2 O.M. 2/2020 care este binevenită.

Articolul 14 şi Articolul 15 sunt articole neutre, de punere în funcţiune a prevederilor O.M. şi de aducere a acesteia la cunoştinţa publicului.

Mică încheiere

Ordonanţa Militară 3/24.03.2020 are în primele articole prevederi net superioare celor înfăţişate publicului în aceeaşi zi de 24 Martie de Preşedintele Republicii România. A fost un joc de-a „poliţistul rău, poliţistul bun” sau strigătele societăţii civile au ajuns, măcar în această privinţă, la urechile politicienilor? Dincolo de această amânare a genocidului ce părea să urmeze există totuşi ameninţari puternice. În primul rând, lipsa resurselor pentru îndeplinirea multora dintre prevederi. În al doilea rând, iritarea populaţiei prin folosirea Armatei drept Poliţie (receptată public drept comportament dictatorial). În al treilea rând, creşterea numărului de persoane publice care intră în contact cu mulţi cetăţeni fără mijloace de protecţie sanitară. Există o mare şansă ca oamenii din patrulele ce controlează persoanele care circulă să devină vectori de răspândire a virusului.
Altfel spus, există câteva prevederi evident bune şi câteva fie aflate în ireal, fie rele. Mai e mult până departe… dar sunt şi unele semne bune.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. În conferinţa sa de astăzi Premierul Republicii România a făcut o serie de afirmaţii şi promisiuni interesante. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate aruncăm o privire asupra lor.

Tabel 2 Gautret et al 2020
Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitromicină (Gautret et al. 2020)

P.P.S. Poate se începe tratarea pacienţilor din România cu tandemul hidroxiclorochină-azitromicină. Sau cu tainicul tandem folosit cu atâta succes la Spitalul de Boli Infecţioase din Timişoara. Ca să se vindece mai mulţi, în toată ţara. După cum vine şi vorba: „Azi în Timişoara, mâine-n toată Ţara!”

P.P.P.S. Cine vrea să citească O.M. 3/2020 pe îndelete… Ordonanta militare nr. 3.pdf

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

„Cum luptau Românii?” Pagini din carte

constantin-cel-mare - b

După ani de documentare şi pregătire, se apropie tot mai mult de tipar lucrarea „Cum luptau Românii?„, din care dăm câteva pagini pentru doritori. „Cum luptau Românii?” este o scurtă sinteză de istorie şi spiritualitate marţială românească, o deschidere pentru viitoare lucrări largi pe acest subiect.

Cum luptau Românii?
Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.
Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.
Cum luptau Românii?

Simpla – poate fi simplă? – suprapunere prezentată mai sus naşte firesc această întrebare. De la acţiunile piratereşti ale Turcilor Islamişti din secolele XII-XIV şi până la atacurile mârşave de la Nistru ale Sovieticilor în secolul XX, de la jafurile şi genocidurile Cruciaţilor împotriva Românilor şi Slavilor Ortodocşi până la genocidul Austriecilor împotriva Românilor din Moravia (tot la îndemul Papalităţii), de la războaiele fratricide între Ţările Române mari şi mici sau între triburi şi alte formaţiuni româneşti până la Românii aflaţi în trupele a numeroase state străine – de la Austria la Rusia ori Imperiul Otoman – avem o cuprindere uluitor de mare de fapte de arme, de viaţă militară.
Este mai mult decât evident că lupta a însoţit istoria Românilor neîncetat. Cum luptau Românii?

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în
Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe
Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)

„Ca să înţelegem absurditatea acestor afirmaţii să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti ci, se înţelege, „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hoc” de succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? Nu prea? Decât dacă nimereşte printre ei un rezervist care a făcut acum 25-35 de ani armata? Păi ce mai ştie el, ce face el încurcat de ceilalţi cinci? Îi poate instrui în câteva ore din ce îşi mai aduce aminte? Poate să obţină o victorie, cu rămăşiţele din instrucţia de acum câteva decenii, având drept colegi cinci nepricepuţi, împotriva a trei militari profesionişti cu experienţă? Nu? Dar dacă punem zece contra trei? Dar treizeci contra trei? Se împuşcă între ei – dacă reuşesc să tragă – sau izbutesc să mai împuşte şi duşmanii? Ori fug, ba chiar se predau, la primele focuri? Sau scapă grenadele din mână, aruncându-se în aer împreună cu camarazii?

Imaginea este greu de dus, nu-i aşa? Este de-a dreptul ridicolă! Cetăţeanul român de astăzi este de prea multe ori un total nepriceput în mânuirea armelor, un total neştiutor în privinţa ostăşiei reale. Din asemenea oameni ar fi alcătuite „contingente militare ad-hoc”. Ce rată de succes ar avea?

Sau, dacă e să devenim trişti, să ne amintim de felul în care s-au împuşcat între ei, la Revoluţia din Decembrie 1989, ostaşii foarte slab pregătiţi… Iar aici vorbim de oameni care nu ar fi avut nici măcar această pregătire slabă. Şi care s-ar fi luptat (s-au luptat!) cu cine?

Trupele turceşti amintite se pregăteau de luptă între opt şi optsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, adesea de la 6-8 ani. Aveau între 8 şi 10 ani de pregătire în clipa în care intrau în războaiele propriu-zise (mai luau parte, până atunci, la unele acţiuni de jaf, de pedepsire a unor răsculaţi etc., obişnuindu-se cu uciderile, jafurile, violurile). Trupele poloneze ori ungureşti aveau o pregătire mai puţin riguroasă, dar cei mai mulţi dintre ostaşi aveau între patru şi opt ore de antrenament zilnic, cel puţin patru zile pe săptămână. Ani şi ani de zile înainte de a intra în luptă. Artele marţiale practicate de Turci, Unguri şi Polonezi cuprindeau forme de scrimă – luptă cu spada, sabia şi alte asemenea arme –, de tragere cu arcul, de folosire a praştiei, de luptă cu lancea şi toporul, de luptă fără arme etc., etc. (fără a mai vorbi despre maşinile de luptă, fortificaţii şi altele asemenea).

Trupele turceşti au bătut repetat forţele poloneze ori maghiare. Ungaria a fost practic desfiinţată, supravieţuind prin câteva bucăţi înhăţate de Austria – care şi-a atribuit astfel „moştenirea ungurească” – şi prin visele naţionaliste ale Ungurilor din Transilvania (alt rasism aici, şi nu doar anti-românesc). Polonia a devenit stat tributar Turcilor! Da, aşa este, deşi de obicei se ocultează această realitate, Polonia a ajuns să plătească tribut Turcilor! A pierdut şi unele cetăţi, cedate Turcilor, dar şi Zaporojia – întinsă de la Bug la Doneţ – care revine, la cererea localnicilor, Moldovei. (Oricum nu puteai fi hatman în Zaporojia dacă nu te înrudeai cu boierii din Moldova!) Deci, pe scurt, două super-puteri ale timpului, având între 8 şi 10 milioane de locuitori fiecare, o mare putere economică – ce le asigura şi trupe de mercenari din întreaga Europă – sunt zdrobite de Turci. Una fiind îmbucăţită (inclusiv în paşalâcuri – de Buda, de Timişoara, de Oradea etc. –) iar alta pierzând peste 150.000 de km2 şi devenind tributară Imperiului Otoman. Toate cele trei puteri fiind nu doar extrem de eficiente economic – pentru acea vreme –, dar şi posesoarele unor tradiţii marţiale de foarte înalt nivel.”

Mihai-Andrei Aldea

„1Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Trădarea şi Românii (II)

Începusem cu ceva timp în urmă un cuvânt despre trădare şi Români (aici). Continuăm cu discutarea „acuzaţiilor” aduse în această privinţă de către unii rasişti, fanatizaţi de o ură anti-românească absurdă şi preluaţi de etnofobii românofoni.

Una dintre cele mai răspândite şi absurde acuzaţii de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliaţii – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar şi confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât şi trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” şi drept exemplu şi dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privinţă pentru a cunoaşte adevărul?

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voinţa poporului înainte de război şi, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.
Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Mihai I nu au ţinut seama de voinţa populară. Orice opoziţie a fost reprimată cu o violenţă dementă; primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, pieţe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziţie sau din familiile opozanţilor, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanţilor la focul inamic etc., etc.
Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, şi a fost impusă de aceeaşi clasă politică minoritară, prin forţă, împotriva voinţei populare (care era alături de Regina Maria şi Mihai I şi împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).
Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voinţa populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelităţii” faţă de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista o consultare cu reprezentanţii grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi şi servicii secrete.
Ca urmare, în toate aceste situaţii, voinţa Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare şi persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetăţeni şi direcţii politice şi militare independente de voinţa poporului. A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât şi cum au putut – ţine fie de neştiinţă crasă (dar arogantă), fie de ticăloşie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania şi ceilalţi membri ai Axei – în afară de Japonia şi Finlanda – au acţionat trădător, agresiv şi criminal împotriva României. Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârşăvie fără margini şi este îndeajuns spre a justifica orice acţiune împotriva celor vinovaţi de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinaţi de Ungaria lui Horthy şi Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost şi sunt pe conştiinţa – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliţiei tâlhăreşti care a realizat acest dictat.
Merită observat că şi în acest caz voinţa populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicaţi. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României şi chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – şi o trădare şi mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susţinut Dictatul cu şi mai mare îndârjire şi răutate decât Germania hitleristă. Asemenea „aliaţi” merită un cuţit în spate în orice clipă. Doar că acest „cuţit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susţinut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni şi agenţi secreţi pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădaţi… Nu din voia Românilor, nu prin acţiunea Românilor, ci prin acţiunea „oamenilor lor”…
Este hazliu, dacă nu tragic, să constaţi că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoştinţă că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe„, ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autorităţile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul! Românii, care nu au fost consultaţi, Românii, cărora li s-a încălcat voinţa prin forţă, Românii, care au dat mii şi mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovaţii” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deşi Germania şi ceilalţi membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca şi U.R.S.S., iar România şi Românii au fost prinşi între nişte bestii la fel de inumane, la fel de duşmănoase. Asta deşi hotărârile de alianţă sau ieşire din alianţă nu au fost luate de Români, ci de dictatori…

3) În afară de trădarea României de către Germania şi Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai ruşinoase împrejurări pentru un aliat.
Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – şi-a încălcat sistematic angajamentele faţă de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria şi garantarea drepturilor lor de către Germania şi până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (plătit, bineînţeles, de către Români).
Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofiţerii români şi conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligaţiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise). Cu toate acestea în foarte multe lupte esenţiale Românii au luptat împotriva blindatelor şi tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînţeles, ineficient pentru tancurile grele şi super-grele…
În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldaţi. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe faţă de cele germane (consecinţa „Afacerii Skoda” şi a altora asemenea) – şi Divizia 22 de tancuri germană, unite în „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forţe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziţia trupelor germane „învecinate”!
Din nou Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!
Mai mult, Germania a impus existenţa unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-şi expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor. Evident, în cel mai bun caz transporturile româneşti erau tratate ca lipsite de prioritate, deşi adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Ca urmare, Românii au fost lipsiţi de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane. Cei aproape un sfert de milion de osaşi român erau îmbrăcaţi în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmaţi cu puşti şi grenade, lipsiţi de artilerie anti-tanc, de tancuri şi alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).
Nesfârşitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor româneşti prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.
În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaţilor” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 şi 21 tancuri (sovietice). În faţa unui număr de peste 1.000 tancuri sovietice, multe fiind tancuri grele, imposibil de oprit fără armament greu, Românii erau siliţi – de „aliaţii” Germani – să lupte cu puşca, mitraliera şi grenada.
Trebuie subliniat aici eroismul total al Românilor, recunoscut şi de sovieticii care i-au înfruntat, dar şi faptul că nu exista nicio şansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută şaizeci de mii) de ostaşi!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial faţă de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic şi cinstit – să le înşirăm pe toate, spre a se constata existenţa şi adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deşi poate să pară neaşteptat, nu am înfăţişat aici aceste pagini de trădare spre a reproşa ceva Germaniei: şi-a urmat interesul, aşa cum a crezut ea; este ceea ce face orice ţară şi orice putere (politică, militară). Unii cred că interesul suprem este onoarea, alţii au alte interese; este alegerea lor.
Mai mult, rolul bancherilor în defecţiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanţă atenuată pentru o parte din trădările germane faţă de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.
Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este neruşinarea totală (sau aroganta neştiinţă) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăţi s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăţi s-a făcut fără consultarea populaţiei;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (făţişă sau mascată), fiind puşi în imposibilitatea de a se conduce după propria voinţă (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei şi U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 şi de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând de situaţia cumplită în care se găseau poporul şi ţara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenţilor ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzaţi, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situaţii.
Este şi pricina pentru care, printr-o tipică justiţie supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureşul, sudul Bucovinei şi Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, aşa cum îşi dorea aceasta şi fusese plănuit iniţial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă