NĂDEJDE

Când stelele răsar
și azi, ca prima oară,
nu-i încă noapte,
nu, nu-i încă noapte,
și dincolo de zări mai curge soare,
lumina-i blândă –
peste depărtare
se văd întunecate degete de seară.
Tăcerea se coboară pas cu pas
și noaptea se coboară-ncet, încet,
din tot cea fost
doar umbre palide-au rămas
și în tăcere
numai eu aștept.
Se sting în brazi
alunecări de vânt,
miroase a pământ,
și a pădure,
trec nevăzute vietăți
și șoapte
și tot mai multe stele
strălucesc în noapte.

O clipă
o lumină
taie cerul drept,
ca tainic semn a ce a fost,
ori o să fie,
și în tăcere
eu doar
doar eu aștept
chiar dacă știu
că poate n-o să vie.

Dar peste noapte,
şi peste tăcere,
răbdarea ţese
(slabă)
mângâiere,
căci nimeni viitorul nu îl ştie
şi
poate
poate să însemne
c-o să vie.

Mihai-Andrei Aldea