Ajuns în București – la ceea ce aș putea numi, puțin exagerat, casa părintească – mă trezesc, după obicei, pe la 5. Și, trecând cele ale dimineții – puțină rugăciune, puțină curățenie, puțină muncă – ies: medicii mi-au confirmat nevoia absolută a organismului pentru ceva mișcare, preferabil și cu urcare și coborâre de trepte.
Așa că merg spre un parc înzestrat și cu așa ceva.

E dimineață pentru mulți, dar alții, nu puțini, sunt deja cu treburile lor.
Eu, merg spre parc.
Sau asta, vreau, pentru că un tânăr înăltuț, ce părea ori un student serios, ori un țârcovnic mai elegant, mă oprește:
– Sunteți părintele Alde?
Dincolo de pluralul politeții tonul este ciudat.
– Nu.
Îi răspund scurt și dau să trec de el.
Face jumătate de pas lateral și, puțin disprețuitor, mă previne:
– V-am văzut pe internet, știu cine sunteți!
În gând: Încă unul care crede că dacă a văzut pe cineva pe internet sau la televizor înseamnă că îl cunoaște!
Oftez:
– Dacă știai cine sunt știai că nu mă cheamă Alde.
Privirea lui cuprinde o bucurie arogantă:
– Dvs. sunteți!
– Nu, îi răspund. Eu sunt Mihai-Andrei Aldea.
Dă din mână, schițând un tot aia care anulează orice deosebire între ”Alde” și ”Mihai-Andrei Aldea”.
– Știți, zice, că v-ați făcut de râs?
Aha, mă gândesc, încă unul care crede că dacă a văzut pe cineva pe internet acela îl vede și el.
– Nu știu, îi spun. Dar nici nu mă interesează¹.
Deja vorbește peste mine:
– Sunt student la Teologie – apasă cuvântul, ca și cum simpla pronunțare îi dă lui, studentului autoritate.
– Îmi pare rău! – îi răspund sincer. Dar nu cred că am vreun amestec.
Iarăși vorbește peste mine, fără să mă audă:
– Am râs de dvs. cu părintele profesor dr. … (puneți ce titulatură vă place) X, pentru părerea dvs. ridicolă că trebuie să spunem Cristos în loc de Hristos².
Îmi vine și mie să râd. I se pare că a râde, osândind un preot, în lipsă, este ceva de laudă. E mândru că au făcut asta, ca și cum ar fi câștigat un trofeu.

– Vreun argument împotriva celor spuse de mine ați avut? – îndrăznesc să-l întreb.

După cum mă așteptam, se lansează într-un discurs despre măreția Grecilor, pe care îi vede și îi descrie ca fiind perfecți, superiori, repere absolute.
Începe cu Antichitatea, desigur, pe care nu o vede ca paradigmă a unei răutăți păgâne – până la urmă, Grecii au fost până la Islam cel mai imperialist popor de pe planetă, mai ales în raport cu populația; și au făcut extrem de multe răutăți.
Continuă cu lauda ”Creștinismului de limbă elină” (textual), sugerând că Însuși Mântuitorul ar fi predicat în greacă³.
Și tot așa continuă cu grecomania, ridicând în slăvi Grecii și ”cultura lor” (în fapt mai multe, unele radical contradictorii).
Încă nu a afirmat că ”Dumnezeu e Grec”, așa cum spunea cândva un Grec aflat în trecere prin Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Dar nici departe nu este.
Ajungând la ”concluzia” că dacă Grecii spun (astăzi) Hristos, avem obligația să spunem și scriem la fel.

Pentru că tac și ascult este tot mai victorios.
Face parte dintre extremiștii care cred că a asculta înseamnă a da dreptate.
De aceea pentru ei este aproape imposibil să asculte pe cineva, pentru că în mintea lor bolnavă înseamnă că îi dau dreptate dacă îl ascultă.
Și acest tânăr crede că dacă îl las să vorbească înseamnă că îi dau dreptate, că m-a convins.
Jubilează.

Când se oprește, triumfător, îl întreb:
– Un argument real aveți?
Se uită la mine șocat.
Bietul copil crezuse că m-a convertit la ideile lui.
Îi explic:
– Părerea că trebuie idolatrizați Rușii sau Grecii, deci trebuie să facem tot ce fac ei, am mai auzit-o. De prea multe ori. Este o idee păgână, total anticreștină și antiortodoxă. Evident, nu este argument real. Nu este nici argument istoric, nici etnologic, nici lingvistic și cu atât mai puțin teologic. Altceva ai?
Încă șocat, încearcă să spună:
– Dar Grecii, înțelegeți, Grecii pronunță…
Dau din cap:
– Nu mi-ai citit materialele pe temă, nu-i așa?
Pentru prima dată face un pas înapoi:
– Ăăă… Noi le-am discutat în clasă…
– Dacă le citeai, vedeai că știu cum pronunță Grecii de astăzi. Problema la care voi refuzați să vă gândiți real, problema pe care nu vreți să o cercetați științific, este alta: cum pronunță tradițional Românii. Și, secundar, cum pronunțau Grecii din primele secole. Asta din urmă, repet, secundar: nici Grecii nu au pronunțat vreodată Iehoșua sau Ieșua, ci Iesous ori Iesus. Deși Evreii spunea Iehoșua sau Ioșua. Dacă tot îi idolatrizezi pe Greci, fă ce au făcut ei: respectă pronunția poporului tău.

Bietul copil este evident rănit.
Nu de ideile pe care i le prezint, e clar că nu le-a recepționat: că nu a reușit să mă convingă.

Plec, și de această dată nu mă mai oprește.

Merg prin parc, urcând și coborând treptele recomandate medical.

Mă rog pentru studenții și cadrele Facultății de Teologie, pentru buni conducători ai Bisericii, ai Neamului și ai Țării, dar mai ales ca noi să fim vrednici de asemenea conducători.

Doamne, miluiește-ne!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

---

Note

1. Am duhovnic, am oameni de încredere cu care mă sfătuiesc, am Sfintele Scripturi, Sfintele Canoane, teologia patristică și Istoria Bisericii, învățăturile Sfinților din Prigoanele Comuniste pe care i-am cunoscut și de la care am citit… etc. Dacă m-aș aștepta să nu existe oameni care râd de mine ar însemna să Îl uit pe Domnul. ↩︎
2. A se vedea Christos, Cristos ori Hristos?, Iar despre Christos, Cristos și Hristos, Cum se pronunța litera X în primele secole creștine, Românii au rostit totdeauna Christos ori Cristos… etc. (click pe titlurile în cauză pentru accesare) ↩︎
3. Dincolo de faptul că, evident, Mântuitorul cunoștea toate graiurile oamenilor și îngerilor știm că a predicat în ebraică, puțin și în aramaică. ↩︎