Districtul Dacilor sau Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Districtul Dacilor

sau

Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Poate de mii de ori am repetat că nu există adevăr fără dragoste şi nici dragoste fără adevăr. Iubirea fără adevăr este patimă; cu cât adevărul este mai puţin, cu atât iubirea devine o patimă tot mai oarbă şi mai bolnavă. Adevărul fără iubire este patimă; este justiţiarism şi superficialitate, căci fără iubire nimic nu are valoare, deci cumpăna dreptăţii nu mai poate măsura.

Iubindu-i pe Daci, atât de importanţi pentru Românii nord-dunăreni, trebuie să aşezăm iubirea noastră în adevăr. Să ne amintim că sunt o parte a Tracilor, o parte specifică. Să ne amintim că pentru Românii sud-dunăreni, mai ales de la Munţii Hem (Balcani) spre sud şi răsărit, Tracii sudici şi Ilirii sunt mai importanţi. Că mulţi dintre Traco-Iliri, inclusiv dintre Daci, au luptat alături de Romani împotriva Grecilor, sau în luptele dintre Romani, sau împotriva Germanicilor etc. Că legăturile traco-romane, traco-germanice, traco-greceşti etc. sunt complexe şi simplificările de tip roman ieftin – de dragoste şi ură, de capă şi spadă – sunt minciuni, falsificări ale istoriei. Şi că dacă vrem să găsim adevărul trebuie să privim cât mai obiectiv către Străbuni. Luându-i aşa cum sunt: complicaţi, cu bune şi rele, cu lucruri pe care le ştim şi pe care nu le ştim.

Folositoare în această privinţă este pilda pe care o avem în Districtul Dacilor.
Ce este Districtul Dacilor?
Este un teritoriu, o diviziune administrativă… în Marea Britanie! Mai precis, în Anglia!

Primele diviziuni administrative ale Angliei se numesc counties, ceea ce s-ar traduce corect în limba română prin comitate. Un comitat era condus, cândva, de un comite sau conte. Dar în epoca modernă este tradus prin judeţ.

La nord de Great London, diviziunea administrativă a capitalei Angliei, Marii Britanii şi Commonwealth-ului, există un comitat numit Hertfordshire. Mai puţin cunoscut Românilor, el este „prins” între mai celebrele Essex, Cambridgeshire şi Buckingamshire, învecinându-se la nord cu Bedfordshire – iarăşi un comitat mai puţin celebru în România.
Comitatele engleze au ca subdiviziuni districtele.
Comitatul Hertfordshire are zece districte. Districtul zece din Comitatul Hertfordshire este District Dacorum, adică Districtul Dacilor.
Da, Districtul Dacilor.
A cărui stemă cuprinde şapte frunze de stejar

V-aţi aprins?
Desigur, este o bucurie pentru orice Român să regăsească, mai ales la cca. 1500 de kilometri de Braşov, o denumire atât de românească. E bine să gustăm această bucurie, dar cu măsură! Pentru că originea denumirii nu este chiar atât de simplă pe cât am crede! Vă amintiţi că simplificările sunt minciuni?

Dacorum_Flag

Stema Autoguvernării Dacorum, District Dacorum, County Hertfordshire, Anglia1

Numele acestui district este înţeles de Englezi ca însemnând „Sute de Daci”. În realitate Dacorum înseamnă, în latină, „al Dacilor”. Iată cum o simplificare – o etimologie populară neverificată – devine afirmaţie falsă dacă este preluată fără cernere. Etimologia populară nu este însă cu totul ilogică. Ea îşi are izvorul în ceva.

Explicaţia obişnuită a denumirii este următoarea:

Undeva prin secolul al IX-lea s-a făcut o înţelegere între Vikingii Danezi şi Saxonii din zona Comitatului Hertfordshire de astăzi. Un teritoriu avea să rămână câtorva sute de Danezi care îl cuceriseră, celălalt rămânea Saxonilor. Hotarul ar fi fost aşezat pe Râul Lea.
Aici am putea face o paranteză, pentru că numele acesta care, printre altele, se poate pronunţa şi Lia („Lie, Lie, ciocârlie”), însemna în Celta Britonă străveche „lumină” sau „strălucire”. Dând o posibilă legătură între Celţii care au trăit în Dacia până prin secolul I d.Chr. cel puţin şi o denumire populară românească încă disputată.

Dar să revenim la Sutele de Danezi.
În Evul Mediu Danezii îşi revendicau adesea o origine dacică. Exista această idee că Străbunii lor, cei care ajunşi în Peninsula Yutlanda au dat, amestecându-se cu Yuţii, pe Dani, ar fi fost originari din Dacia. Aceeaşi Străbuni s-au amestecat, mai la nord, cu Scanii, dând Vikingii din Scandinavia propriu-zisă, inclusiv pe cei din Gotland – care îşi revendică şi astăzi rădăcini dacice. Ideea, cu largă răspândire populară, a fost în timp respinsă ori cel puţin mult discreditată de studiile ştiinţifice. De ce? Pentru că limba vorbită de Vikingi este foarte departe de tot ceea ce cunoaştem din idiomurile tracice şi scito-sarmatice – principalele vorbite în Dacia şi în jurul ei. Şi, bineînţeles, este departe şi de latină. De asemenea, foarte multe din elementele culturale aduse de Dani în Yutlanda ţin de culturile germanice şi alte culturi nordice.
Dar în Evul Mediu convingerea originii dacice a Danezilor era puternică. Şi nu de puţine ori în loc de Danemarca sau Dania se mai folosea şi forma Dacia, iar în loc de Dani aceea de Daci.
Ca urmare, teritoriul numit „al Danilor” sau „sute de Dani” a devenit în latina cancelariilor engleze medievale şi în vorbirea comună totodată „Districtum Dacorum”. Adică Districtul Dacilor.
District care, cu acest nume, există şi astăzi.

Cineva s-ar putea să fie dezamăgit că nu este vorba despre nişte Daci propriu-zişi care au întemeiat districtul, preferabil trăind ca Daci până astăzi. Dar adevărul este că bucuria de a vedea un nume străbun păstrat la mare depărtare de Dacia ar trebui să rămână pentru orice Român. Căci, până la urmă, esenţial este că în Anglia, la nord de Londra, există un teritoriu în al cărui nume cumva ne regăsim: Districtum Dacorum.

Sigur, am fi putut încheia aici. Dar istoria nu este simplă, vă amintiţi?

Adevărul este că amintita revendicare daneză a unei ascendenţe dacice nu este cu totul nejustificată. Unele din elementele culturale vikinge – nu foarte multe, dar general folosite – îşi au originea în cultura scito-sarmată şi se regăsesc şi la Daci. Primul şi cel mai evident este acela al balaurului. Acesta apare ca simbol al Sciţilor din Asia cel târziu în secolul IX î.Chr., pentru ca peste cca. cinci secole, în urma conlocuirii dintre Sciţi şi Daci, să fie preluat şi de aceştia din urmă. Balaurul dacic, atât de vestit la noi, are ca particularitate capul de lup. La Sciţi existau multe forme – de la balaur cu cap de pasăre la cel cu cap de leu sau de lup. Dacii îşi individualizează opţiunea.

Deşi Vikingii au mai multe forme de balaur, modelele apropiate de cap de lup sunt frecvente. Este atestată existenţa unor „contra-migraţii” dinspre Dacia şi Sciţia Mică spre nord şi nord est, în contra-balanţă cu migraţiile germanice. Aceste „contra-migraţii” se fac într-un context germanic, ceea ce face logică dominanta culturală germană. Dar şi posibilă o parţială şi îndepărtată origine dacică – geografic în primul rând, însă şi cultural – a celor care au iniţiat mişcarea ce s-a încheiat cu naşterea Vikingilor.

Complicat?
Desigur. Pentru că viaţa nu este simplă, are tot felul de schimbări neaşteptate. „N-aduce anul ce aduce ceasul”, zice înţelepciunea populară.

Ca să complicăm şi mai mult lucrurile, aducem aminte că trupe scitice şi dacice au luat parte la administrarea şi apărarea Britaniei latine. La Valul lui Adrian se păstrează până astăzi elemente ale culturii Dacilor care au trăit şi luptat aici. Şi care, în cele din urmă, s-au unit cu populaţia locală. Filmul „Ultima legiune” este inspirat din această realitate.

Ca urmare, chiar dacă denumirea de Districtum Dacorum se bazează pe o confuzie medievală între Danezi şi Daci, confuzia aceasta are o sămânţă de adevăr… sau chiar două. „Ceva” de origine dacică există şi în cultura daneză, şi în cultura britanică. Şi a rânduit Dumnezeu să se păstreze o amintire a acestei legături străvechi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Conform https://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/b/be/Dacorum_Flag.svg

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Să spunem DA ca să putem spune NU

În toamna lui 2017 izbucnise un scandal în Marea Britanie: un părinte s-a plâns, puternic şi public, pentru că fetiţa lui de 12 ani fusese obligată la şcoală să scrie o lucrare. Ce lucrare? „Scrisoare pentru părinţi în care să le explici de ce te-ai convertit la Islam”.

Da, în Marea Britanie a lui 2017 este interzisă Biblia în şcoli, sunt interzise valorile creştine în şcoli, dar se promovează perversiunile sexuale în şcoli, se promovează Islamul în şcoli.
Părintele amintit a făcut scandal, dar lucrurile nu s-au schimbat.
Nimeni nu poate să propună în şcolile britanice o lucrare cu titlul „De ce aleg heterosexualitatea” sau „Pentru ce am devenit creştin”. Nimeni. Este interzis prin lege.
În schimb SE IMPUN în şcolile britanice lucrări de genul „De ce am ales să fiu gay”, „Cum cer în căsătorie pe cineva de acelaşi sex”, „Pentru ce m-am convertit la Islam”.
Se impun, pentru că nici profesorii, nici copiii, nu pot spune „NU”.
Nu pot spune „Nu pot face o lucrare în care să spun că am ales să fiu gay, pentru că eu sunt hetero”. Chiar dacă sunt. Şi sunt, de vreme ce organizaţiile lgbt declară că sunt 10% din populaţie în zonele cele mai pro-lgbt. Deci 90% NU sunt lgbt, dar sunt obligaţi să facă lucrări în care pretind că sunt lgbt!
Nu pot spune „Nu pot face o lucrare în care să spun că am ales Islamul, pentru că eu am ales Ortodoxia (sau Anglicanismul; sau Catolicismul etc.)”. Nu pot să facă asta, e interzis.

Nu poţi, ca britanic, nici măcar să spui pe reţelele de socializare „cred că homosexualitatea este o greşeală” sau „cred că homosexualitatea este un păcat”. Dacă o spui, vei fi atacat extrem atât în reţea, cât şi în viaţa publică. Sunt oameni care şi-au pierdut locul de muncă după o asemenea frază.
Nu poţi, pe scurt, să spui „Nu, eu nu cred că este aşa. E dreptul vostru să credeţi asta, e dreptul meu să cred altceva.” Nu! Nu ţi se recunoaşte acest drept! Eşti obligat să gândeşti ca ceilalţi, ca puterea politică!
Nici măcar nu ai voie să taci! Nu ai voie să spui „Nu mă pronunţ!” Asta duce automat la atacuri. „Trebuie să ai această părere!” Trebuie, nu ai voie să spui NU.

Asta se întâmplă pentru că Marea Britanie nu a ştiut să spună DA.
Nu a ştiut să spună „DA, avem valorile noastre. Vă respectăm părerile, existenţa, dar noi avem valorile noastre şi, DA, vrem să le păstrăm.”
Şi Orwell, cu al său „1984”, se dovedeşte corect. A greşit doar anii. Nu sunt anii ’80 ai secolului XX, sunt anii ’10 ai secolului XXI. Dar regimul instaurat de „toleranţii” pro-lgbt, pro-islam dar total ANTI-creştini, ANTI-libertate de gândire, ANTI-libertate de exprimare, ANTI-tradiţie etc., regimul oficial în Marea Britanie, Canada, Suedia şi tot mai multe ţări este EXACT regimul preconizat de Orwell: impunerea sexualizării (de la o vârstă cât mai mică), impunerea „fericirii”, impunerea superficialităţii, damnarea tradiţiilor, damnarea „exprimării incorecte” etc., etc.
Pentru că nu au ştiut să spună DA propriilor tradiţii, propriilor valori, aceste ţări nu mai pot spune acuma NU abuzului.

Să spunem DA valorilor, ca să putem spune NU abuzurilor!

rezistenta Bucovina

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Fotografia este a doi luptători anti-comunişti. Au spus valorilor şi tradiţiei DA, comunismului NU. Tu?

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Angela Merkel. Între dictatură şi „dormiţi liniştiţi!”

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006)

Unul dintre martirii rezistenţei creştine anti-comuniste, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rămas în istorie. Atât prin căderea sa în timpul torturilor infernale suferite la Piteşti, cât şi prin ridicarea sa urieşească, o adevărată înviere din morţi, ce i-a şocat deopotrivă pe torţionari şi colegi.
După această ridicare, oricât au încercat autorităţile comuniste, orice mijloace au folosit, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, încă mirean, apoi preot, a fost de neînfrânt.

Fusese un om cult şi inteligent – student la Medicină – încă înainte de închisoare şi chinuri.
Şcoala rezistenţei anti-comuniste, şcoala uimitoare a puşcăriilor comuniste – în care o elită duhovnicească şi intelectuală a Ţării era supusă exterminării – l-a rafinat şi l-a crescut şi mai mult.
Deţinutul politic devine, sub directa ocrotire a Patriarhului Iustinian Marina, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, preot, apoi chiar profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti.
Este poziţia din care se va ridica, duhovnicesc, inteligent, cald, cu dragoste, pentru apărarea sufletelor tinerilor lovite de ciuma gândirii şi trăirii moarte comuniste. Rămân pentru veşnicie Cele şapte cuvinte către tineri, în care pune faţă în faţă viaţa în Christos şi moartea vieţii comuniste. Cuvântul său arde, trezeşte, zguduie, înalţă, cheamă. Sute şi mii de tineri studenţi vin la Seminarul Teologic să-l asculte pe preotul care, cu un curaj nemărginit, vorbeşte în plină tiranie Ceauşescu adevărurile interzise de regim. Era anul 1978.

Va fi trecut iar prin arest şi torturi, se va încerca asasinarea „întâmplătoare” de către doi deţinuţi. Aceştia, cutremuraţi de rugăciunea şi harul deţinutului pe care urmau să-l ucidă, se pocăiesc şi refuză să-şi îndeplinească misiunea. După alte chinuri şi încercări va fi expulzat din Ţara aflată sub neo-ocupaţia comunistă post-sovietică. Ajunge în SUA, unde este privit pretutindeni ca un erou, primind laude şi distincţii inclusiv din partea Preşedinţiei SUA. Primeşte totul cu aceeaşi pace creştină, mărturisind mereu adevărul, dezvăluind chinurile Românilor din Republica Socialistă România (RSR) şi din URSS. Slujeşte, se roagă, învaţă, învaţă, încearcă să-i adune pe Românii din Diaspora într-o frăţie de care aveau atâta nevoie. Şi previne!

Acest om, care avea experienţa deplină şi directă a Comunismului, a Comunismului adevărat, practic, real, concret, dezvelit de orice mască, vede Comunismul înaintând ascuns, mascat, în Occidentul anti-comunist.
Vede cum în spatele multor ong-uri şi „mişcări civice” se ascunde ideologia aplicată făţiş în URSS şi RSR, vede cum discursuri „civice” propagă ideologia comunistă, vede cum legislaţia democratică alunecă tot mai mult spre stânga.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Aceste cuvinte ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa pot părea un fel de teorie conspiraţionistă. Doar că, pas cu pas, au fost deja duse la îndeplinire şi înaintează. Vizibil.
Deja distrugerea Bisericii este un obiectiv public în ţări cândva creştine şi cândva democratice. Deja Creştinii sunt categorie oprimată în raport cu adepţii altor credinţe în Franţa, Germania, Marea Britanie, Cehia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada şi în multe alte ţări. Dacă moscheile din Franţa, de exemplu, sunt sprijinite activ de către Stat şi autorităţile locale, în schimb sprijinul pentru bisericile creştine se manifestă la demolarea lor sau la transformarea lor în baruri. Dacă în Germania conducerea se îngrijorează neîncetat pentru bunăstarea Musulmanilor, pentru respectarea culturii lor, pentru introducerea Sharia (Legea Islamică!) în legislaţia landurilor, în schimb aceeaşi conducere luptă să elimine orice concepţie creştină din viaţa publică germană. Dacă în Marea Britanie se asigură Musulmanilor – şi altor religii – dreptul la slujbe publice, la manifestaţii religioase „spontane” (la date clar stabilite şi cunoscute de toată lumea), la purtarea simbolurilor islamiste, în schimb Creştinilor le sunt interzise toate acestea. Dacă o stewardesă poartă crucea la gât în Marea Britanie este concediată, dacă poartă însemne masonice, voodoo, islamice, mozaice, magice etc. îşi vede liniştită de treabă. În Suedia, chiar steagul suedez este perescutat, pentru că are Cruce, în schimb este socotit absolut normal şi promovabil… steagul ISIS, sub care sunt măcelăriţi Creştini – şi alţii! – în felurite colţuri ale lumii! Putem continua cu mii şi mii de exemple, cu zeci de mii de cazuri concrete de persecuţie anti-creştină chiar din „Europa Creştină”. Fapt este că astăzi, în Noiembrie 2017, Creştinii sunt cea mai persecutată categorie umană, atât ca număr total de oameni care suferă persecuţii, cât şi ca intensitate, număr de ţări în care sunt persecutaţi, consecinţe etc. În nenumărate locuri, din Somalia în Irak sau Indonezia, comunităţile creştine se confruntă cu extincţia violentă. Iar autorităţile internaţionale, atât de grăbite în apărarea unor minorităţi chiar şi inventate, colaborează liniştite cu toate forţele persecutoare, nu iau absolut nicio măsură pentru oprirea persecuţiilor. 

Putem să vorbim şi despre felul în care se încearcă distrugerea neamurilor (naţiunilor) – acesta fiind un ideal comunist foarte vechi -, despre felul în care este măcinată familia, despre felul în care se lucrează la controlul şi izolarea individului prin mass-media etc.
Putem arăta că toate acestea au avut şi au loc, astfel încât cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt decât realism desăvârşit.

Dar ne vom opri numai la afirmaţia sa despre instalarea unui totalitarism lent, menit să supună întreaga lume unei conduceri centralizate, controlată din umbră.
Teorie conspiraţionistă?
Este deja limpede că mecanismul Uniunii Europene are probleme grave, atât la nivel structural, cât şi la nivel economic, politic, democratic… Faptul că Uniunea Europeană este o birocraţie în sensul concret de dictatură a funcţionarilor este deja notoriu.
Ignorarea unor referendumuri populare repetate – ca cele din Irlanda – şi înlocuirea slujirii poporului cu forţarea poporului să accepte politica birocratică, crizele economice cu rădăcini comunitare din Spania, Italia sau Grecia, impunerea imigraţiei ilegale de către Germania, dorinţa de ieşire din U.E. a unor ţări precum Grecia, Irlanda şi altele, materializată prin ieşirea Marii Britanii din Uniune, iată doar câteva din exemplele cele mai concrete ale acestei situaţii.

Şi, apropo de Marea Britanie…
Ieşirea din Uniunea Europeană a acestei ţări – puternică, bogată, membră a „clubului select” de conducere unională – a şocat pe mulţi. Nu voi uita prea curând cu câtă ardoare îmi explicau unii că „este imposibil ca la referendum să câştige tabăra exit„, că este „complet nerealistă” convingerea mea că Marea Britanie chiar va ieşi din UE… Doar că „tabăra exit” chiar a câştigat, Brexit-ul este o realitate concretă, iar Marea Britanie chiar iese din UE.
Unul dintre motive, foarte puţin cunoscut în România, este acela al legislaţiei privind falimentul economic al statelor membre UE.
O legislaţie impusă în 2010 de Angela Merkel – bineînţeles, în numele Germaniei, aşa cum tot în numele Germaniei s-a impus şi imigraţia ilegală a cca. două milioane de musulmani africani (şi în parte şi asiatici) în Europa.
Această legislaţie „previne” falimentul economic al statelor membre UE – ca răspuns la criza economică din Grecia – prin… preluarea conducerii lor de către un mecanism UE (controlat de cei care controlează Germania).
Da, dacă aţi înţeles că se „previne” criza economică profundă (falimentară) prin pierderea totală a suveranităţii naţionale, aţi înţeles bine.
În esenţă, dacă funcţionarii grupului Y din structurile birocratice UE spun că „Ţara Z” este în pericol de faliment, legislaţia adusă de Angela Merkel permite preluarea controlului acelei ţări.

Aici nu este vorba despre teoria conspiraţiei. Aici este vorba despre o activitate publică, menţionată în presa germană încă din 2010! Doi politicieni germani, Cancelarul Angela Merkel şi Ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble sunt cei care au creat sistemul impus apoi Uniunii Europene!
Desigur, oricine are datoria să se întrebe: unde există democraţia, unde există consultarea populară într-o asemenea problemă, atât de gravă, pur şi simplu vitală pentru existenţa oricărei ţări din UE?
Nu există!
Ameţiţi de propaganda anti-creştină, de propaganda pro-imigraţionistă, de propaganda ce opune o marionetă politică (gen Ponta) altei marionete politice (gen Iohannis), de propaganda anti-familie şi altele asemenea, cei mai mulţi oameni pierd din vedere esenţialul: un grup de interese controlează, total nedemocratic, Uniunea Europeană. Implicit şi România.

„Simplul” fapt că în România peste un milion de oameni au semnat împotriva actelor cu cip, cerând şi referendum pe această temă şi fiind total ignoraţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România peste trei milioane de oameni au semnat pentru familie, cerând şi referendum pe această temă şi fiind, LA NIVEL PRACTIC, batjocoriţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România un grup de politicieni infractori, a căror colaborare vinovată cu marile companii farmaceutice este dovedită, a hotărât să impună obligativitatea unor tratamente medicale riscante pentru TOŢI CETĂŢENII, indiferent de vârstă, ne aşează deja în zona directă a dictaturilor de tip stalinist şi nazist.
Şi toate aceste gesturi – ca şi altele similare – se fac de către politicienii zis români – în fapt, trădători sau duşmani ai Ţării – cu sprijinul direct al aceloraşi forţe ce impun Germaniei şi restului Uniunii Europene tot felul de măsuri aberante, abuzive, distructive.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Recitiţi aceste rânduri şi confruntaţi-le cu realitatea.
Cu realitatea, nu cu miile de ştiri nule, menite să distragă atenţia.
Veţi vedea că aceste cuvinte descriu ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, cu o acurateţe şi o putere sintetică exemplară.
Şi gândiţi-vă bine ce faceţi.
Puteţi să „dormiţi liniştiţi, sistemul lucrează pentru voi!”.
Sau puteţi să înţelegeţi că trebuie ieşit din Matrix.
Aşa cum a făcut-o Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aşa cum au făcut-o ceilalţi mărturisitori din vremea prigoanelor comuniste. Vreme care, iată, începe să se întoarcă, într-o formă doar puţin schimbată.
Dormiţi liniştiţi.
Sau treziţi-vă…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Trădarea şi Românii (I)

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străini din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţie.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.

(partea a doua)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă