Să ţinem minte! Formaţia Noroc, devenită Contemporanul

În vremea ocupaţiei sovietice românii de dincolo de Prut – care nu se dăduseră cu ocupanţii – încercau să reziste aşa cum se putea. De pildă, prin artă.

Înainte de eroi şi martiri precum Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru şi alţii asemenea au fost unii care astăzi sunt aproape necunoscuţi generaţiilor tinere. De ce?
Pentru că au stat în „umbra marelui urs” şi nu au apucat să iasă la vedere după 1989.
Chiar dacă unii au profitat masiv de ei – şi înainte de, şi după căderea Comunismului.

Aici o să vorbim despre o formaţie de muzică uşoară din „Republica Socialistă Sovietică Moldovenească”, Formaţia Noroc.
Da, chiar aşa se numea „Noroc„.

Formaţia Noroc apare în 1966, în vremea unui oarecare „dezgheţ”.
Inima ei este compozitorul şi interpretul Mihai Dolgan, un erou şi un martir al Neamului Românesc. Deportat la 7 ani în Siberia, împreună cu părinţii săi, trece prin experienţa Gulagului cu inimă tare şi ochii deschişi.
Izbuteşte în 1956 să revină în Moldova ocupată de Sovietici.
Lucrează ani de zile ca acordeonist la Casa de Cultură din Sângerei (Raionul Sângerei).
Dar în 1966, la Chişinău, istoria se schimbă.
Lidia Botezatu (în 1969 se căsătoreşte cu Mihai Dolgan), Valentin Goga,  Alexandru şi Anatol Cazacu, Liudmila Clocicova, Ştefan Petrache sunt doar o parte din numele celor ce au făcut parte din acest grup.
Merită amintit că Ion Aldea-Teodorovici a cântat şi el în Formaţia Noroc, la fel Nina Gorbani, Ion Suruceanu, Liviu Ştirbu etc.

Formaţia începe să dea spectacole în 1967 (de aceea unii cred că acesta este şi anul înfiinţării ei).
Stilurile adoptate sunt folk şi pop-rock.
Succesul este gigantic, în ciuda faptului că foloseşte în cântece limba română – sau poate şi din această cauză, gestul fiind, în epocă, o subtilă formă de opoziţiei.
Foarte repede concertele susţinute de Noroc au biletele vândute cu mult înainte de data spectacolului. Speculanţii profită, cumpărând masiv bilete spre a le vinde la supra-preţ.
Iubirea faţă de Formaţia Noroc se extinde masiv în toată Uniunea Sovietică.
La Moscova, stadioanele pe care cântă această formaţie sunt arhipline, mulţi ascultând în stradă.
În ciuda faptul că artiştii originari din Republia Moldova nu aveau voie în străinătate, străinătatea ajunge să cunoască muzica lor. Şi să o iubească!
În 1969, anul căsătoriei dintre Mihai Dolgan şi Lidia Botezatu, piesa „Cântă un artist” va ajunge în Top 10 Internaţional în Marea Britanie.
În 1970 aceeaşi performanţă este obţinută cu piesa „De ce plâng chitarele” (plagiată ulterior de Formaţia O-Zone).

Creşterea fulgerătoare a numărului de iubitori ai Formaţiei Noroc, vânzarea a milioane de discuri într-un timp incredibil de scurt, mulţimile ce se luptau să ia parte la concerte şi succesul internaţional (în numai trei ani de la lansare!) sperie şi înfurie regimul sovietic.
Chiar în 1970, în conformitate cu ordinele Moscovei, Formaţia Noroc este desfiinţată, iar artiştilor li se interzice să mai cânte în R.S.S. Moldova. Motivele desfiinţării erau tipic bolşevice „lipsa disciplinei, absenţa unei orientări sănătoase şi promovarea unor valori artistice de slabă calitate”. De, corectitudinea politică este pur şi simplu politica bolşevică, iar aceste acuze sunt o permanenţă. (Şi Biserica a primit şi primeşte de la (Neo)Comunişti acelaşi fel de acuze.)

Cu toate că se izbuteşte refacerea formaţiei sub numele Contemporanul în 1974 – tot în jurul lui Mihai Dolgan –, Conducerea de Partid şi de Stat va avea grijă să-i saboteze în permanenţă şi să reducă pe cât posibil receptarea lor populară.

Ca semn al dezgheţului, în 1988 Mihai Dolgan va primi, cu o uriaşă întârziere, titlul de „Artist al Poporului”. Iar în 1990 distincţia de Cavaler al Ordinului Republicii Moldova.
Însă, bineînţeles, nici el şi nici formaţiile sale nu vor intra în zona mass-mediei puternice („mainstream”). Era creştin ortodox, era naţionalist român, supravieţuise cu demnitate Gulagului şi regimului sovietic. Neocomuniştii care preluaseră puterea la Chişinău, Tiraspol, Moscova sau Chiev nu îl agreau şi nu îi agreau formaţiile.

Adevărul despre manipularea mediatică se poate vedea prin comparaţia între originalul piesei „De ce plâng chitarele” (Formaţia Noroc) şi plagiatul O-Zone.
Versurile profunde, româneşti, romantic-optimiste, compuse de poetul evreu român Efim Crimerman, au fost modificate astfel încât să fie modernist-plângăcioase. În rest, aceeaşi melodie – sigur, cu orchestraţie modernă, dar asta nu a produs nicio schimbare semnificativă. Chiar şi solo-ul de chitară a rămas acelaşi.
Totuşi chiar şi astăzi cei mai mulţi cred în minciuna după care cântecul ar fi al Formaţiei O-Zone.

În sfârşit, mai merită amintit şi faptul că formaţia unui dizident faţă de regimul sovietic şi U.R.S.S, în care, de altfel, erau mulţi patrioţi români, luptători împotriva ocupaţiei, este încă pretinsă a fi „o formaţie sovietică”, „o realizare a U.R.S.S.” etc. Cine foloseşte motoarele de traducere pentru textele ruseşti ale comentariilor la videoclipurile Noroc (/Contemporanul) va găsi, alături de simple aprecieri ale frumuseţii compoziţiilor sau talentului artiştilor, şi asemenea revendicări nostalgice pro-sovietice.

Să încercăm să ţinem minte adevărul!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Versurile originale ale cântecului De ce plâng chitarele

De ce plâng chitarele
Ştiu doar felinarele
Strunele amarele
Ce oare au pierdut?

Fete ca lalele
Cu ochi mari ca stelele
Vin încet ca ielele
Şi se opresc tăcut

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut

[Solo Chitară]

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut

P.P.S. Dând click aici ajungeţi la videoclipul cântecului „Primăvara” al Formaţiei Noroc.

P.P.P.S. Videoclip cu forma originală a cântecului „De ce plâng chitarele”.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Tratamentul COVID-19. Aplicat sau îngropat?

Raoult Didier
Dr. Raoult Didier

Expertul francez Raoult Didier, medic de renume mondial, specialist în boli infecţioase, profesor şi cercetător, laureat al Premiului Inserm (2010) pentru întreaga carieră etc., declară:

Sunt convins de eficienţa hidroxiclorochinei în tratarea pacienţilor suferinzi de COVID-19.

Eu, ca orice medic, odată ce s-a constatat că un tratament este eficient, consider imoral să nu îl administrez.

Credem, eu şi echipa mea, că am găsit un tratament [pentru COVID-19 n.n.]. Și în ceea ce privește etica medicală, cred că nu am niciun drept, ca medic, să nu folosesc singurul tratament care până acum s-a dovedit de succes. Sunt sigur că până la sfârşit toată lumea va folosi acest tratament. Este doar o chestiune de timp înainte ca oamenii să fie de acord să își depăşească prejudecăţile și să spună: „Asta trebuie să facem”.

Specialistul francez Raoult Didier s-a născut în 1952 la Dakar, Senegal (Africa). Este fiul unui medic militar francez din Normandia, mama sa (infirmieră) fiind din Bretania. Atunci când avea 9 ani părinţii se mută la Marsilia. După o adolescenţă aventuroasă în 1972 se înscrie la facultatea de medicină, la presiunea tatălui său. Dovedeşte un talent de excepţie, ajungând să îşi ia şi doctoratul în medicină şi să se îndrăgostească de microbiologie. Mai precis, de studierea agenţilor patogeni. Se căsătoreşte în 1982 cu psihiatra Natacha Caïn. Realizează o serie de descoperiri şi cercetări de excepţie (inclusiv de noi microorganisme), devine profesor la Facultatea de Medicină din Marsilia (evident, pe subiectul boli infecţioase), crează o echipă de peste 200 de cercetători etc., etc.

Prestigiul său excepţional nu izbuteşte, totuşi, să mişte lucrurile destul de repede în direcţia tratării pacienţilor cu hidroxiclorochină şi azitromicină. Şi asta cu toate că Sanefi (producător de Plaquenil, formă consacrată de hidroxiclorochină), a oferit gratuit medicamente pentru tratarea a 300.000 de pacienţi.
Un număr de medici francezi (cu direcţii de cercetare sau producţie diferite) se opun sub trei pretexte… interesante: numărul de pacienţi în studiul realizat la Marsilia ar fi prea mic, deci rezultatul nu este destul de clar; numărul de pacienţi martor ar fi prea mic (deşi comparaţia cu statisticile generale este uşor de făcut); efectele secundare ar fi necunoscute sau grave (deşi, de fapt, sunt binecunoscute şi sunt extrem de mici comparativ cu alte medicamente şi mai ales cu COVID-19).

Un text cu asemenea pretexte, ca exemplu:

Dacă posibilitatea de a putea utiliza tratamente antimalariene sigure, deja cunoscute și ieftine la pacienții cu coronavirus este interesantă, este esențial să avem vizibilitate asupra datelor din studiile clinice care implică pacienți infectați cu SARS-Cov -2, publicat și, prin urmare, accesibil comunității științifice internaționale.

Pare inutil să precizez că asemenea studii au fost deja publicate… doar că sunt declarate, iar şi iar, „neconvingătoare”. Asta în situaţia în care, simultan, se urlă pe toate canalele mediatice că „nu există tratament” şi „COVID-19 ucide”… Ceea ce ar face logică folosirea pe scară largă a primului tratament promiţător.

OMS-ul sprijină poziţia acestor medici. Şi, asemenea lor, aşteaptă eventuala apariţie – cândva, în şase luni sau un an sau un an şi jumătate – a unui vaccin. Care, testat câteva luni, li se pare mult mai sigur decât un medicament ce se administrează de 65 de ani…
Sub presiunea unor asemenea specialişti şi a intereselor din spatele lor (sunt sigur, perfect umanitare şi academice), Franţa a dat înapoi şi a hotărât două lucruri.
Pe de-o parte, administrarea tratamentului doar celor în stare gravă (voi reveni).
Pe de altă parte, organizarea unui studiu nou, pe cca. 3200 de pacienţi (din Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Germania şi Spania). Ceea este interesant e faptul că se caută exact „subiecţi” în stare gravă.
Se ştie de multă vreme că dacă vrei să îngropi reputaţia unui tratament sau a unui medic foloseşti oameni pe moarte, care nu pot fi salvaţi. Şi pui moartea lor în seama lipsei de eficacitate (sau chiar defectelor) tratamentului sau medicului. Altfel spus, înclinaţia de administrare a tratamentului, respectiv de „testare” a lui pe pacienţi în stare gravă (ce nu pot fi salvaţi) pare să fie doar un mijloc de a îngropa tratamentul. Şi, eventual, şi pe cel sau cei care îl susţin.

Pare o bănuială neîntemeiată?
Hai să vedem alte câteva afirmaţii interesante ale Dr. Raoult Didier, care fac lumină pentru oricine vrea să afle adevărul:

Am făcut un studiu ştiinţific despre clorochină şi viruşi în urmă cu treisprezece ani, studiu care a fost publicat. De atunci, alte patru studii, realizate de alţi autori, au arătat sensibilitatea coronavirusului la clorochină. Toate acestea nu sunt noi. Este sufocant faptul că cercul factorilor de decizie nu este nici măcar informat despre starea ştiinţei. Ştiam despre eficacitatea potenţială a clorochinelor pe modelele de cultură virală. Ştiam că este un antivirus eficient. În experimentele noastre am decis să adăugăm un tratament cu azitromicină, spre a evita infecţiile bacteriene secundare. Rezultatele, pentru pacienţii cu COVID-19 au fost spectaculoase atunci când s-a adăugat azitromicina la hidroxiclorochină.

Când aveţi un tratament care funcţionează, împotriva altor zero tratamente disponibile, acest tratament ar trebui să devină reper. Şi este libertatea mea de a prescrie ca medic. Nu trebuie să ne supunem ordinelor guvernamentale de a trata bolnavii. Recomandările Înaltei Autorităţi pentru Sănătate sunt un indiciu, dar nu vă obligă. Încă de la Hipocrat, doctorul a făcut tot ce a fost mai bun, în starea de cunoştinţe şi în starea ştiinţei.

…am ajuns la un nivel de nebunie, astfel încât medicii de la televizor nu mai îndeamnă la diagnosticarea bolii, ci le spun oamenilor să rămână izolați la casele lor. Asta nu este medicament.

Ca un oarecare, fără acces la „marile interese”, nu pot să am dovezi clare în privinţa bunelor sau relelor intenţii ale „marilor jucători”. Pot să am însă bănuieli. Mari.
Pentru că economia ţărilor se prăbuşeşte, iar populaţia se îndreaptă treptat şi sigur către robie, înfometare, distrugere, pe când mass-media şi clasa politică urlă din toate puterile: „COVID-19 UCIDE!”.
După mintea mea, dacă situaţia este involuntară şi clasa politică nu o dirijează spre distrugerea oamenilor simpli, orice tratament promiţător SE APLICĂ. Punct.
Mai ales când este vorba de un tratament descris deja de 13 ani, verificat pe pacienţii infestaţi cu SARS-CoV-2 şi alcătuit din medicamente arhi-cunoscute şi arhi-verificate.
Dacă nu se aplică, treaba PUTE. Rău de tot.
Aşa, între noi fie vorba…

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cu totul întâmplător, Marocul a cumpărat anticipat toată producţia de hidroxiclorochină a Sanefi din Casablanca, introducând acest medicament în tratamentul bolnavilor COVID-19. România are şi această variantă, şi tratamentul cu două antivirale folosit la Spitalul de Boli Infecţioase Timişoare. Clasa politică merge pe măsuri de Ev Mediu pentru populaţie şi falimentarea economiei. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Afaceri COVID-19. Părerea mea

În urmă cu patru zile, pe 17 Martie 2020, două veşti ar fi trebuit să aducă bucurie în întreaga lume tulburată de COVID-19:
1. Un grup de specialişti francezi a anunţat lumii succesul (strălucit, de altfel, al) tratamentului COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitromicină (Gautret et al.).
2. Oficialii chinezi au anunţat lumii succesul (de asemenea strălucit) al tratamentului COVID-19 cu Favipiravir.

Nimic! 
Nicio reacţie semnificativă, la nivel oficial, în ţările aflate sub carantină, panică pompată mediatic etc.
Nimic.

Mi-am zis: e prea devreme! Trebuie o confirmare, ceva…
După două zile, pe 19 Martie 2020, Preşedintele SUA, Donald Trump, a anunţat o nouă politică medicală. Ce, printre altele, confirma folosirea tratamentului găsit de Gautret et al. în Franţa!
Era de aşteptat să existe o explozie de speranţă şi bucurie, o explozie de acţiuni pe această linie.

Tabel 2 Gautret et al 2020
Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitomicină (Gautret et al. 2020)

Nimic!
Dimpotrivă, FDA a dat înapoi straniu, pretinzând că este nevoie de noi studii asupra folosirii tratamentului cu hidroxiclorochină şi azitromicină!
Autorităţile franceze au transformat oferta Sanofi de tratament cu Plaquenil (medicament ce conţine hidroxilorochină) într-una de „tratament de testare”… pentru 300.000 de cetăţeni.
Asta cu toate că cele două medicamente sunt binecunoscute, au fost studiate masiv, au fost folosite împreună în sute de mii de cazuri. E drept, au fost folosite astfel în cazul altor forme de infecţii decât COVID-19. Şi aceasta este „scuza” amânării folosirii lor acum. Ceea ce sună cel puţin suspect.
De ce?

1. Pentru că asemenea testări au două scopuri posibile: eficienţa în tratament (deja confirmată) şi reacţiile adverse (deja cunoscute).
2. Pentru că într-o situaţie de pandemie fără leac sau tratament, într-o situaţie de criză mondială, orice rază de speranţă (medical vorbind) se exploatează fulgerător.
Altfel spus, confirmarea vindecării pacienţilor pe care s-a experimentat în Franţa ar fi trebuit să declanşeze un val uriaş de interes. S-ar fi constatat astfel că şi medici din România au folosit cu succes cele două medicamente. Şi nu doar ei. S-ar fi constatat că efectele adverse ale celor două medicamente – luate separat sau în combinaţie – sunt deja binecunoscute. Altfel spus, că tratamentul se poate folosi imediat.
Şi acestea sunt fapte pe care FDA le ştie foarte bine.

Şi, totuşi… tăcere. Nicio aplicare a tratamentului francez. Nici a celui chinezesc. Nimic în afară de tăcere. Sau, în „cel mai bun caz”, amânări. Asta în situaţia în care se urlă că epidemia e cumplită, că va devasta lumea etc. Ceea ce ar face firesc – mă repet, dar cred că este nevoie –, ar face firesc să se folosească orice mijloc de vindecare ce fie şi pare să dea rezultate.
Totuşi, iată, nimic.
De ce?

Părerea mea este că se doreşte exploatarea crizei de către politicieni şi afacerişti de top din întreaga lume. Pe foarte multe căi.
Prin urmare, o ieşire rapidă – şi ieftină – din criză este amânată sau anulată pe cât se poate.
Ştiu, părerea mea pare să pară o teorie a conspiraţiei. Aş sublinia totuşi că nu doar că nu am de câştigat nimic, ba chiar am de pierdut multe mai ales dacă am dreptate. Aşa că, de frică sau din autoconservare, aş putea alege să tac. Mai mult decât atât, nici măcar nu merg pe ideea unei conspiraţii în sensul comun. Vorbesc despre reflexul de prădător şi necrofag al rechinilor şi şacalilor din politică şi economie. Există? Evident! Sunt milioane de confirmări (începând chiar cu unele celebre cursuri de economie şi politică). Iar exploatarea unei oportunităţi – fie ea şi situaţie de criză pentru cei mulţi – a fost întotdeauna un reflex al politicienilor şi afaceriştilor imorali. Oricine ştie istorie ştie că aceasta este o realitate continuă în viaţa Omenirii.

Or, ceea ce văd este că în cele mai multe ţări măsurile ce se iau pentru combaterea crizei sunt foarte asemănătoare. Şi au în comun faptul că distrug economiile populaţiei, economiile şi însăşi existenţa firmelor mici şi mijlocii. „Măsurile de ocrotire” sunt mai totdeauna superficiale. Şi sunt eficiente, în cel mai bun caz, pentru o situaţie de criză de o lună sau două. Doar că…

Doar că se preconizează ca această criză să dureze până în Iulie-August 2020. Adică mai mult de şase luni!
În aceste şase luni populaţia va ajunge să moară de foame, locurile de muncă o să dispară şi „măsurile de prevenire a gripei COVID-19” vor produce mai multe victime decât gripa…
Ca să nu mai adăugăm vocile din Germania care cer o durată de doi ani de zile pentru măsurile împotriva COVID-19
E sigur că dacă acest lucru s-ar face, după doi ani de zile nu prea ar mai exista cine să facă gripă, deci epidemia ar fi „rezolvată”…
(Chiar mă întreb ce grad de nebunie poate să aibă cineva ca să pretindă că doi ani de zile de izolare pot fi o soluţie. În loc de o mortalitate de 2%, la ce s-ar ajunge după doi ani în care producţia a fost oprită? Oamenii încă în viaţă s-ar sfâşia pe străzi pentru o coajă de pâine! Sau Germania are rezerve de mâncare, medicamente, energie etc. pentru doi ani de zile pentru toţi cetăţenii? Dacă da, mii de felicitări!)

Desigur, această situaţie se poate preveni dacă există tratament pentru COVID-19.
Dar această speranţă de prevenire a prăbuşirii, chiar anunţată de oficiali ai Chinei sau Statelor Unite (cele două super-puteri de astăzi), este pusă sub capac.
De ce?

Poate pentru că unii câştigă enorm din speculaţii bancare, bursiere şi imobiliare?
Poate pentru că unii câştigă enorm din specula cu produse alimentare şi sanitare?
Poate pentru că piaţa pierdută de nenumărate IMM-uri poate fi preluată de corporaţii?
Sau poate pentru că Britanicii pregătesc un vaccin, Americanii altul, Israelienii altul etc.?
Întrebarea nu este fără rost! Hai să vedem!

De obicei, pregătirea, testarea şi aprobarea unui vaccin durează de la doi ani de zile în sus.
Una dintre pricini este uşor de înţeles: medicamentele pot avea efecte secundare ce se observă după luni şi chiar ani de zile. (Punct în care tratamentul Gautret et al. 2020 câştigă detaşat!) Cine vrea să înţeleagă mai multe poate urmări site-urile oficiale cdc.gov şi fda.gov la secţiunile dedicate vaccinurilor. Sau alte site-uri de specialitate.
Conform lui Anthony Fauci (directorul NIAID – Institutul Naţional de Alergologie şi Boli Infecţioase din SUA), un vaccin serios împotriva coronavirusului va putea fi eliberat doar într-un an şi jumătate. Cel puţin aşa declara pe 8 Martie 2020.
Paradoxal, după opt zile, adică pe 16 Martie 2020, se anunţă vaccinarea primului voluntar în testarea noului vaccin împotriva COVID-19! După cum bine spunea şi Preşedintele Donald Trump, este cea mai rapidă dezvoltare a unui vaccin din istoria lumii!
Perioada de doi ani, redusă forţat la un an şi jumătate, devine dintr-o dată de opt zile!

Şi, veţi spune, este de înţeles: suntem într-o situaţie de criză, coronavirusul SARS-CoV-2 se răspândeşte rapid, mii de oameni mor şi se pretinde că milioane ar putea urma…
Da, este logic. Aşa este firesc într-o epidemie adevărată, cu o rată mare de mortalitate: foloseşti mijloace care nu s-ar folosi în mod obişnuit, grăbeşti procedurile, scazi birocraţia, foloseşti orice mijloc ce dă nădejdi de vindecare.
Aşa este.
Acum, recitiţi eseul. Revedeţi datele.
Şi întrebaţi-vă de ce un tratament confirmat este amânat sine die în aplicare, în vreme ce pentru vaccin se aplică scurtături incredibile. În aceleaşi condiţii de criză, epidemie, mortalitate etc.
Poate pentru că pastilele vor fi administrate celor infectaţi, iar vaccinurile tuturor? Şi este o diferenţă de cifră de afaceri de multe miliarde de dolari? Şi pentru că unii fac şi din COVID-19 o afacere? 1
Poate să fie şi altă explicaţie… dar eu nu găsesc una logică, raţională, credibilă…

Mihai-Andrei Aldea


1 Desigur, este cu totul întâmplător faptul că şi România urmează să cumpere tone de vaccinuri anti-COVID-19, de la producătorii din Marea Britanie. Desigur, dacă nu se constată întâmplător că sunt mai bune pentru România unele din alte ţări. Precum cele produse de Papua-Noua Guinee, Andorra sau San Marino. Nu ar fi de mirare…

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

Districtul Dacilor sau Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Districtul Dacilor

sau

Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Poate de mii de ori am repetat că nu există adevăr fără dragoste şi nici dragoste fără adevăr. Iubirea fără adevăr este patimă; cu cât adevărul este mai puţin, cu atât iubirea devine o patimă tot mai oarbă şi mai bolnavă. Adevărul fără iubire este patimă; este justiţiarism şi superficialitate, căci fără iubire nimic nu are valoare, deci cumpăna dreptăţii nu mai poate măsura.

Iubindu-i pe Daci, atât de importanţi pentru Românii nord-dunăreni, trebuie să aşezăm iubirea noastră în adevăr. Să ne amintim că sunt o parte a Tracilor, o parte specifică. Să ne amintim că pentru Românii sud-dunăreni, mai ales de la Munţii Hem (Balcani) spre sud şi răsărit, Tracii sudici şi Ilirii sunt mai importanţi. Că mulţi dintre Traco-Iliri, inclusiv dintre Daci, au luptat alături de Romani împotriva Grecilor, sau în luptele dintre Romani, sau împotriva Germanicilor etc. Că legăturile traco-romane, traco-germanice, traco-greceşti etc. sunt complexe şi simplificările de tip roman ieftin – de dragoste şi ură, de capă şi spadă – sunt minciuni, falsificări ale istoriei. Şi că dacă vrem să găsim adevărul trebuie să privim cât mai obiectiv către Străbuni. Luându-i aşa cum sunt: complicaţi, cu bune şi rele, cu lucruri pe care le ştim şi pe care nu le ştim.

Folositoare în această privinţă este pilda pe care o avem în Districtul Dacilor.
Ce este Districtul Dacilor?
Este un teritoriu, o diviziune administrativă… în Marea Britanie! Mai precis, în Anglia!

Primele diviziuni administrative ale Angliei se numesc counties, ceea ce s-ar traduce corect în limba română prin comitate. Un comitat era condus, cândva, de un comite sau conte. Dar în epoca modernă este tradus prin judeţ.

La nord de Great London, diviziunea administrativă a capitalei Angliei, Marii Britanii şi Commonwealth-ului, există un comitat numit Hertfordshire. Mai puţin cunoscut Românilor, el este „prins” între mai celebrele Essex, Cambridgeshire şi Buckingamshire, învecinându-se la nord cu Bedfordshire – iarăşi un comitat mai puţin celebru în România.
Comitatele engleze au ca subdiviziuni districtele.
Comitatul Hertfordshire are zece districte. Districtul zece din Comitatul Hertfordshire este District Dacorum, adică Districtul Dacilor.
Da, Districtul Dacilor.
A cărui stemă cuprinde şapte frunze de stejar

V-aţi aprins?
Desigur, este o bucurie pentru orice Român să regăsească, mai ales la cca. 1500 de kilometri de Braşov, o denumire atât de românească. E bine să gustăm această bucurie, dar cu măsură! Pentru că originea denumirii nu este chiar atât de simplă pe cât am crede! Vă amintiţi că simplificările sunt minciuni?

Dacorum_Flag

Stema Autoguvernării Dacorum, District Dacorum, County Hertfordshire, Anglia1

Numele acestui district este înţeles de Englezi ca însemnând „Sute de Daci”. În realitate Dacorum înseamnă, în latină, „al Dacilor”. Iată cum o simplificare – o etimologie populară neverificată – devine afirmaţie falsă dacă este preluată fără cernere. Etimologia populară nu este însă cu totul ilogică. Ea îşi are izvorul în ceva.

Explicaţia obişnuită a denumirii este următoarea:

Undeva prin secolul al IX-lea s-a făcut o înţelegere între Vikingii Danezi şi Saxonii din zona Comitatului Hertfordshire de astăzi. Un teritoriu avea să rămână câtorva sute de Danezi care îl cuceriseră, celălalt rămânea Saxonilor. Hotarul ar fi fost aşezat pe Râul Lea.
Aici am putea face o paranteză, pentru că numele acesta care, printre altele, se poate pronunţa şi Lia („Lie, Lie, ciocârlie”), însemna în Celta Britonă străveche „lumină” sau „strălucire”. Dând o posibilă legătură între Celţii care au trăit în Dacia până prin secolul I d.Chr. cel puţin şi o denumire populară românească încă disputată.

Dar să revenim la Sutele de Danezi.
În Evul Mediu Danezii îşi revendicau adesea o origine dacică. Exista această idee că Străbunii lor, cei care ajunşi în Peninsula Yutlanda au dat, amestecându-se cu Yuţii, pe Dani, ar fi fost originari din Dacia. Aceeaşi Străbuni s-au amestecat, mai la nord, cu Scanii, dând Vikingii din Scandinavia propriu-zisă, inclusiv pe cei din Gotland – care îşi revendică şi astăzi rădăcini dacice. Ideea, cu largă răspândire populară, a fost în timp respinsă ori cel puţin mult discreditată de studiile ştiinţifice. De ce? Pentru că limba vorbită de Vikingi este foarte departe de tot ceea ce cunoaştem din idiomurile tracice şi scito-sarmatice – principalele vorbite în Dacia şi în jurul ei. Şi, bineînţeles, este departe şi de latină. De asemenea, foarte multe din elementele culturale aduse de Dani în Yutlanda ţin de culturile germanice şi alte culturi nordice.
Dar în Evul Mediu convingerea originii dacice a Danezilor era puternică. Şi nu de puţine ori în loc de Danemarca sau Dania se mai folosea şi forma Dacia, iar în loc de Dani aceea de Daci.
Ca urmare, teritoriul numit „al Danilor” sau „sute de Dani” a devenit în latina cancelariilor engleze medievale şi în vorbirea comună totodată „Districtum Dacorum”. Adică Districtul Dacilor.
District care, cu acest nume, există şi astăzi.

Cineva s-ar putea să fie dezamăgit că nu este vorba despre nişte Daci propriu-zişi care au întemeiat districtul, preferabil trăind ca Daci până astăzi. Dar adevărul este că bucuria de a vedea un nume străbun păstrat la mare depărtare de Dacia ar trebui să rămână pentru orice Român. Căci, până la urmă, esenţial este că în Anglia, la nord de Londra, există un teritoriu în al cărui nume cumva ne regăsim: Districtum Dacorum.

Sigur, am fi putut încheia aici. Dar istoria nu este simplă, vă amintiţi?

Adevărul este că amintita revendicare daneză a unei ascendenţe dacice nu este cu totul nejustificată. Unele din elementele culturale vikinge – nu foarte multe, dar general folosite – îşi au originea în cultura scito-sarmată şi se regăsesc şi la Daci. Primul şi cel mai evident este acela al balaurului. Acesta apare ca simbol al Sciţilor din Asia cel târziu în secolul IX î.Chr., pentru ca peste cca. cinci secole, în urma conlocuirii dintre Sciţi şi Daci, să fie preluat şi de aceştia din urmă. Balaurul dacic, atât de vestit la noi, are ca particularitate capul de lup. La Sciţi existau multe forme – de la balaur cu cap de pasăre la cel cu cap de leu sau de lup. Dacii îşi individualizează opţiunea.

Deşi Vikingii au mai multe forme de balaur, modelele apropiate de cap de lup sunt frecvente. Este atestată existenţa unor „contra-migraţii” dinspre Dacia şi Sciţia Mică spre nord şi nord est, în contra-balanţă cu migraţiile germanice. Aceste „contra-migraţii” se fac într-un context germanic, ceea ce face logică dominanta culturală germană. Dar şi posibilă o parţială şi îndepărtată origine dacică – geografic în primul rând, însă şi cultural – a celor care au iniţiat mişcarea ce s-a încheiat cu naşterea Vikingilor.

Complicat?
Desigur. Pentru că viaţa nu este simplă, are tot felul de schimbări neaşteptate. „N-aduce anul ce aduce ceasul”, zice înţelepciunea populară.

Ca să complicăm şi mai mult lucrurile, aducem aminte că trupe scitice şi dacice au luat parte la administrarea şi apărarea Britaniei latine. La Valul lui Adrian se păstrează până astăzi elemente ale culturii Dacilor care au trăit şi luptat aici. Şi care, în cele din urmă, s-au unit cu populaţia locală. Filmul „Ultima legiune” este inspirat din această realitate.

Ca urmare, chiar dacă denumirea de Districtum Dacorum se bazează pe o confuzie medievală între Danezi şi Daci, confuzia aceasta are o sămânţă de adevăr… sau chiar două. „Ceva” de origine dacică există şi în cultura daneză, şi în cultura britanică. Şi a rânduit Dumnezeu să se păstreze o amintire a acestei legături străvechi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Conform https://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/b/be/Dacorum_Flag.svg

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Să spunem DA ca să putem spune NU

În toamna lui 2017 izbucnise un scandal în Marea Britanie: un părinte s-a plâns, puternic şi public, pentru că fetiţa lui de 12 ani fusese obligată la şcoală să scrie o lucrare. Ce lucrare? „Scrisoare pentru părinţi în care să le explici de ce te-ai convertit la Islam”.

Da, în Marea Britanie a lui 2017 este interzisă Biblia în şcoli, sunt interzise valorile creştine în şcoli, dar se promovează perversiunile sexuale în şcoli, se promovează Islamul în şcoli.
Părintele amintit a făcut scandal, dar lucrurile nu s-au schimbat.
Nimeni nu poate să propună în şcolile britanice o lucrare cu titlul „De ce aleg heterosexualitatea” sau „Pentru ce am devenit creştin”. Nimeni. Este interzis prin lege.
În schimb SE IMPUN în şcolile britanice lucrări de genul „De ce am ales să fiu gay”, „Cum cer în căsătorie pe cineva de acelaşi sex”, „Pentru ce m-am convertit la Islam”.
Se impun, pentru că nici profesorii, nici copiii, nu pot spune „NU”.
Nu pot spune „Nu pot face o lucrare în care să spun că am ales să fiu gay, pentru că eu sunt hetero”. Chiar dacă sunt. Şi sunt, de vreme ce organizaţiile lgbt declară că sunt 10% din populaţie în zonele cele mai pro-lgbt. Deci 90% NU sunt lgbt, dar sunt obligaţi să facă lucrări în care pretind că sunt lgbt!
Nu pot spune „Nu pot face o lucrare în care să spun că am ales Islamul, pentru că eu am ales Ortodoxia (sau Anglicanismul; sau Catolicismul etc.)”. Nu pot să facă asta, e interzis.

Nu poţi, ca britanic, nici măcar să spui pe reţelele de socializare „cred că homosexualitatea este o greşeală” sau „cred că homosexualitatea este un păcat”. Dacă o spui, vei fi atacat extrem atât în reţea, cât şi în viaţa publică. Sunt oameni care şi-au pierdut locul de muncă după o asemenea frază.
Nu poţi, pe scurt, să spui „Nu, eu nu cred că este aşa. E dreptul vostru să credeţi asta, e dreptul meu să cred altceva.” Nu! Nu ţi se recunoaşte acest drept! Eşti obligat să gândeşti ca ceilalţi, ca puterea politică!
Nici măcar nu ai voie să taci! Nu ai voie să spui „Nu mă pronunţ!” Asta duce automat la atacuri. „Trebuie să ai această părere!” Trebuie, nu ai voie să spui NU.

Asta se întâmplă pentru că Marea Britanie nu a ştiut să spună DA.
Nu a ştiut să spună „DA, avem valorile noastre. Vă respectăm părerile, existenţa, dar noi avem valorile noastre şi, DA, vrem să le păstrăm.”
Şi Orwell, cu al său „1984”, se dovedeşte corect. A greşit doar anii. Nu sunt anii ’80 ai secolului XX, sunt anii ’10 ai secolului XXI. Dar regimul instaurat de „toleranţii” pro-lgbt, pro-islam dar total ANTI-creştini, ANTI-libertate de gândire, ANTI-libertate de exprimare, ANTI-tradiţie etc., regimul oficial în Marea Britanie, Canada, Suedia şi tot mai multe ţări este EXACT regimul preconizat de Orwell: impunerea sexualizării (de la o vârstă cât mai mică), impunerea „fericirii”, impunerea superficialităţii, damnarea tradiţiilor, damnarea „exprimării incorecte” etc., etc.
Pentru că nu au ştiut să spună DA propriilor tradiţii, propriilor valori, aceste ţări nu mai pot spune acuma NU abuzului.

Să spunem DA valorilor, ca să putem spune NU abuzurilor!

rezistenta Bucovina

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Fotografia este a doi luptători anti-comunişti. Au spus valorilor şi tradiţiei DA, comunismului NU. Tu?

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă